FACULTATEA DE SILVICULTURĂ SUCEAVA

*
Salmonicultură

- suport electronic de curs -

* Notă: Acest material reprezintă un suport de curs destinat exclusiv asigurării pregătirii studenţilor
la disciplina „Salmonicultură”. În nici un caz materialul nu este destinat publicării sau distribuirii in
acest format, deoarece nu s-ar respecta prevederile referitoare la drepturile de autor.
 Scurt istoric
Creșterea peștilor reprezintă o preocupare foarte veche a comunităților umane, și a apărut ca
urmare a necesității de a păstra proaspăt surplusul de captură, în vederea consumului ulterior.
Primele consemnări documentare datează din anul 473 Î. Ch. în China antică, unde peștii prinși din
râuri erau eliberați în bazine amenajate sumar pentru a crește în dimensiuni.
Creșterea artificială a păstrăvului a apărut în Europa în jurul anului 1500 în Franța, la
Mănăstirea Monbard, la ideea călugărului Don Pichon, care a făcut primele încercări de reproducere
a salmonidelor în captivitate.
După anul 1750, Ludwig Iakobi realizează primele experiențe de fecundație artificială a
păstrăvului indigen cu rezultate foarte bune, reușind să crească și să vândă peștii obținuți în acest
fel.
Sub îndrumarea a doi cercetători francezi, M. Milne-Edwards și M. Coste, în 1852, cu
sprijinul financiar al guvernului francez, este înființată prima stațiune salmonicolă la Huningen , în
Alsacia.
Prima societate de pescuit a fost înființată în anul 1837 la Edinburg. Această organizație a
realizat primele populări cu păstrăv în unele râuri din Scoția.
Prima păstrăvărie din România a fost înființată în anul 1890, în timpul domniei lui Carol I,
la Valea Putnei pe domeniul regal, sub masivul Giumalău. În prezent, această stațiune este
administrată de Direcția silvică Suceava prin Ocolul silvic Pojorâta. Au urmat apoi păstrăvăria de la
Barnar în 1902 și cele de la Gudea și Finiș în 1928.
În perioada 1948 – 1990, păstrăvăriile au fost gestionate de ocoalele silvice, iar cercetările în
acest domeniu s-au desfășurat cu sprijinul Ministerului Silviculturii.
După anul 1990, o parte dintre stațiunile salmonicole au rămas în gestiunea direcțiilor
silvice, iar o parte au fost privatizate, vândute sau trecute în gestiunea altor instituții.
În momentul de față, există numeroase păstrăvării ale diferitelor persoane juridice, de
dimensiuni variabile, de la o suprafață de câteva zeci de metri pătrați până la câteva hectare de luciu
de apă. Creşterea păstrăvului de consum în păstrăvării de mici dimensiuni, mai puțin pretențioase,
este tot mai des întâlnită în zona premontană și montană din România. Modul de creștere este unul
intensiv și presupune densităţi relativ mari de pești cu administrare de hrană artificială. Trebuie
remarcat faptul că de cele mai multe ori, în afară de salmonide (păstrăvi), sunt crescute în bazine
separate și specii de ciprinide (crapi), siluride (somni) etc.
Salmonicultura reprezintă o ramură a acvaculturii care are ca obiect creșterea și valorificarea
peștilor din familia Salmonidae.
 Cap. 1. Caracteristicile ecosistemelor apelor de munte

În grupa apelor de munte sunt cuprinse izvoarele, pâraiele, râurile, lacurile și iezerele din
regiunea montană și submontană.
După Petre M. Bănărescu (1964), apele curgătoare din România se împart, din punct de
vedere altitudinal și din punct de vedere al caracteristicilor fizico-chimice și biologice, în: zona
păstrăvului, zona lipanului și moioagei, zona scobarului, zona mrenei, zona crapului, zona cleanului
și zona bibanului.
Peștii din familia Salmonidae se întâlnesc în primele trei zone, la altitudini cuprinse între
500 și 1500 m.
După Negruțiu (1983), aproximativ 15% din rețeaua apelor curgătoare este favorabilă pentru
dezvoltarea salmonidelor. În afară de acestea, lacurile de acumulare și cele alpine oferă condiții
optime pentru dezvoltarea speciilor de păstrăv.
Ecosistemul apelor de munte este format de totalitatea relațiilor care se stabilesc între
organismele vegetale și animale adaptate vieții în acest mediu acvatic sau în proximitatea sa, și
factorii abiotici care caracterizează cursurile de apă, reprezentați de caracteristicile chimice și fizice
ale apei.

1.1. Principalele caracteristici fizice și chimice ale apelor de munte

Mediul de viață a păstrăvilor este apa, a cărei proprietăți influențează decisiv existența și
dezvoltarea speciilor de pești, insecte și plante acvatice.
Calitatea apei este dată de valorile următoarelor caracteristici principale: debitul,
temperatura, oxigenul dizolvat în apă, turbiditatea, lumina, Ph-ul, curenții apei.
Debitul reprezintă factorul determinant în asigurarea condițiilor de viață în ecosistemul
apelor de munte. Modul de variație a debitului este esențial pentru a garanta dezvoltarea firească a
organismelor vegetale și animale.
Se poate distinge o variație zilnică, sezonieră și anuală a debitului unei ape de munte.
Variația zilnică se remarcă de obicei vara, ca urmare a unor averse care pot crește pentru scurt timp
cantitatea de apă, prin mărirea temporară a scurgerilor în aval. Variația sezonieră se evidențiază spre
sfârșitul verii și toamna când se observă o reducere semnificativă a debitelor, ca urmare a
precipitațiilor mai reduse combinate cu temperaturi ridicate. Debitul înregistrează cele mai ridicate
valori primăvara, urmate de o reducere toamna și iarna, după care ciclul se reia.
O calitate ridicată a apei este dată de amplitudini mici ale debitului. Practic, debitul trebuie
să fie cât mai constant în timp, fără variații bruște, scăderile sau creșterile periodice să fie moderate
de la un anotimp la altul.
Este esențial ca debitul unei ape de munte să nu scadă sub o anumită valoare care nu mai
oferă garanția susținerii vieții.
Modul de variație a debitului depinde de relief, cuantumul precipitațiilor și de gradul de
împădurire a bazinului hidrografic respectiv. Un grad ridicat de împădurire oferă garanția unei
retenții și infiltrații superioare și a scurgerilor treptate cu cantități echilibrate.
Relația utilizată pentru calculul debitului este:
D=0,85 S V, în care
• D – debitul;
• S – suprafața secțiunii udate;
• V – viteza apei la suprafață.
Viteza se poate determina ușor, stabilind o porțiune de albie cu secțiunea aproximativ
constantă, căreia i se măsoară lungimea. Utilizând un flotor și cronometrând timpul parcurs de
acesta pentru a parcurge lungimea de albie măsurată, se determină viteza.
Peștii sunt animale poikiloterme, a căror temperatură este egală cu a mediului în care trăiesc.
Din acest motiv, temperatura apei este esențială în ciclurile de dezvoltare a salmonidelor. Hrănirea,
mișcarea și reproducerea sunt influențate de valoarea temperaturii apei. În strânsă legătură cu
temperatura este cantitatea de oxigen dizolvată în apă – factor limitativ pentru păstrăvi. Aceste
două caracteristici ale apei sunt esenţiale pentru înfiinţarea unei păstrăvării, ştiut fiind faptul că
păstrăvii sunt peşti pretenţioşi faţă de temperatură şi conţinutul în oxigen al apei. De altfel, există o
strânsă corelaţie între temperatura apei şi cantitatea de oxigen dizolvat. Astfel, odată cu creşterea
temperaturii apei, scade cantitatea de oxigen dizolvat. Pe de altă parte, metabolismul peştilor se
intensifică odată cu creşterea temperaturii şi determină o creştere a consumului de oxigen. Din acest
motiv salmonidele au nevoie de ape reci. Pentru exemplificare, la 00C apele de munte conțin cca.
10cm3/l, iar la 200C conțin cca. 6cm3/l (Negruțiu, 1983).
Temperaturile optime de hrănire pentru diferite specii de păstrăvi, stabilite prin studii
ştiinţifice (Decei, 2001) sunt:
- pentru păstrăvul fântânel, 12 – 14˚C;
- pentru păstrăvul indigen, 14 - 16˚C;
- pentru păstrăvul curcubeu, 15 - 19˚C;
Păstrăvul indigen suportă mai bine temperaturile scăzute, în timp ce păstrăvul curcubeu le
suportă mai bine pe cele ridicate, dar cu condiţia ca apa să se primenească continuu. Păstrăvul
indigen nu se mai hrănește la temperaturi mai mici de 2-30C și peste 200C comparativ cu păstrăvul
curcubeu care se hrănește în intervalul 00 – 240C.
La determinarea temperaturii apei, se are în vedere dinamica zilnică a variaţiei în perioadele
critice, mai ales vara, în perioadele de caniculă. Variaţiile bruşte de temperatură sunt foarte
dăunătoare pentru organismul salmonidelor, mai ales pentru puieţii cu vârsta de până la 5 luni, care
mor când temperatura apei se schimbă brusc cu 3 – 4˚C. Adulţii suportă relativ mai bine aceste
schimbări, rezistând la diferenţe bruşte ale temperaturii de maxim 7 – 10˚C.
Scăderea constantă a temperaturii apei până la 6-80C în septembrie, induce instinctele de
reproducere. Păstrăvii urcă înspre amonte, spre izvoare, către zone cu apă mai limpede, mai liniștită,
mai rece și mai bogată în oxigen, pentru a depune icrele.
Sub aspectul conţinutului de oxigen dizolvat, apele de munte din România sunt, în general,
corespunzătoare pentru creşterea salmonidelor. Nivelul acestui parametru nu trebuie să scadă sub 9
mg/l, pentru ca păstrăvii să aibă o dezvoltare normală.
Păstrăvul indigen este mai pretențios la cantitatea de oxigen dizolvată, comparativ cu
păstrăvul curcubeu și cu lipanul. Distribuția salmonidelor în lungul unui curs de apă de munte dă
indicații cu privire la bogăția în oxigen și la toleranța speciilor la acest factor. Indigenul va fi întâlnit
în amonte, mai în aval păstrăvul curcubeu, urmat de lipan și de lostriță. În acest sens, cantitatea de
oxigen dizolvat este un factor limitativ pentru mărimea arealului de răspândire a unei specii de
salmonide.
Cantitatea de oxigen este influențată și de presiunea atmosferică, dar modificările date de
aceasta, sunt reduse comparativ cu cele induse de temperatură.
Conţinutul de oxigen dizolvat se determină prin diferite metode, cele mai vechi fiind metoda
Hofer şi metoda Winkler, utilizate în mod curent în practică.
Metoda Hofer. Pentru determinarea conţinutului de oxigen cu această metodă este nevoie de
o sticlă cu dop şlefuit şi două pipete de sticlă. Reactivii folosiţi sunt soluţiile Hofer A (soluţie de
clorură de mangan MnCl2) şi Hofer B (soluţie de iodură de potasiu în hidrat de sodiu IK+NaOH)
Sticluţa cu dop şlefuit se introduce în apă cu gura în jos şi apoi se întoarce, în aşa fel încât
apa să pătrundă în sticlă. Se astupă sticla cu dopul şlefuit , sub apă. După ce se scoate afară, se
introduc în sticlă, cu ajutorul celor două pipete, câte 1 cm3 din fiecare din cele două soluţii, avându-
se grijă ca vârfurile pipetelor să atingă fundul sticlei, apoi se dă drumul soluţiilor să pătrundă în apă.
Se astupă din nou sticla şi se agită bine. În interiorul sticlei se va forma un precipitat, a cărui culoare
variază în funcţie de cantitatea de oxigen dizolvat. Se compară culoarea precipitatului cu scara de
culori.
 3

Scara de culori după Hofer

Metoda Hofer nu este riguros exactă, dar este practică, putându-se aplica în totalitate pe
teren.
Metoda Winkler. Prin aplicarea acestei metode, se determină cu exactitate cantitatea de
oxigen dizolvat. În prima parte, fixarea oxigenului, adică producerea precipitatului galben-cafeniu,
se efectuează pe teren, iar restul analizei se continuă în laborator. Partea de teren urmează aceleaşi
etape ca şi metoda Hofer. Fixarea oxigenului are loc conform formulelor:
MnCl2 + 2NaOH = Mn(OH)2 + 2NaCl
4Mn(OH)3 + O2 + 2H2O = 4Mn(OH)3
În continuare, se dizolvă precipitatul manganos format, prin adăugarea câtorva cm3 de acid
clorhidric concentrat şi are loc reacţia:
4Mn(OH)3 + 12HCl + 4KI = 2I2 + 4KCl + 4MnCl2 + 12H2O
Se va obţine o soluţie limpede, cafeniu-roşcată din cauza iodului pus în libertate. Următoarea etapă
presupune titrarea iodului cu tiosulfat de sodiu n/100, până se obţine o coloraţie gălbuie. Se adaugă
câteva picături de soluţie de amidon, pentru a colora iodul rămas netitrat, în albastru şi se continuă
titrarea până la dispariţia culorii albastre. Pentru calculul cantităţii de O2 se utilizează relaţiile:

80 x N cm3 de tiosulfat n/100 întrebuinţaţi la titrare

= mg de O2 la litru
V–v

56 x N cm3 de tiosulfat n/100 întrebuinţaţi la titrare

= cm3 de O2 la litru
V–v
în care: - 80 reprezintă cantitatea de O2 în mg corespunzătoare la 1000 cm3 de tiosulfat n/100;
- 56 reprezintă cantitatea de O2 în cm3 corespunzătoare la 1000 cm3 de tiosulfat n/100;
- N – numărul de cm3 de tiosulfat n/100 utilizaţi la titrare;
- V – volumul sticlei în care s-a luat proba de apă;
- v – numărul de cm3 de reactiv Hofer A şi B necesari pentru obţinerea precipitatului
manganos.
Pentru determinări exacte se vor trimite probele de apă la laboratoare specializate.
În prezent, există aparate speciale – oxigenometre – care dau instantaneu valoarea
parametrului de determinat.
 Oxigenometre

Regimul termic al apei şi cantitatea de oxigen dizolvat trebuie studiate cel puţin 12 luni,
pentru a avea siguranţa unei calităţi corespunzătoare a apei.
Lumina reprezintă un alt factor care afectează viața peștilor prin impunerea unui anumit
ritm biologic care este compus dintr-un ritm diurn, unul sezonier, lunar sau solunar. Cercetările
realizate au evidențiat o activitate mult mai intensă a animalelor în perioadele cu lună plină sau lună
nouă, între anumite ore ale zilei în funcție de poziția lunii față de Pământ.
Lumina are influență directă asupra intensității hrănirii, a reproducerii, a modului de apărare
etc.
Colorația diverselor organisme care trăiesc în mediul acvatic este influențată de intensitatea
luminii care pătrunde în zona în care aceste vietăți se adăpostesc. Păstrăvii din apele expuse unei
radiații luminoase mai intense sunt mai deschiși la culoare, comparativ cu cei care trăiesc sub
malurile pâraielor în zone mai întunecate, care sunt mai pigmentați. Aceștia au tegumentul mai
colorat, cu evidențierea mai puternică a punctelor negre și roșii bordurate cu alb.
Profitând de atracția peștilor față de o sursă de lumină, pescarii din întreaga lume dobândesc
capturi facile, în mod legal sau nu. Acest mod de a pescui este practicat din cele mai vechi timpuri.
Turbiditatea apei (limpezimea) este o altă calitate deosebit de importantă, păstrăvul
suportând doar pentru scurt timp, apa tulbure. Transparența apei este dată de cantitatea de material
în suspensie, dar și de densitatea viețuitoarelor planctonice. Icrele şi alevinii din primele săptămâni
de viaţă sunt deosebit de pretenţioase faţă de limpezimea apei. Suspensiile din apă pot acoperi
orificiul de respiraţie al icrelor, acestea murind prin asfixiere. Turbiditatea de lungă durată afectează
respirația adulților, împiedică reproducerea și îngreunează hrănirea.
Aprecierea turbidităţii se face folosind o scară a gradului de limpezime sau de transparenţă.
Determinarea transparenței se face utilizând ”discul Secchi”, dar această metodă se utilizează cu
precădere pentru studiul lacurilor din zona alpină. Gradul de turbiditate se determină cu exactitate
folosind un spectrofotometru cu radiaţii din domeniul vizibil.
În general, după o ploaie de vară, o apă care se limpezeşte după 24 de ore are o calitate
corespunzătoare pentru alimentarea unei păstrăvării.
Reacţia apei (pH-ul) exprimă concentraţia ionilor de hidrogen din apă, respectiv
alcalinitatea sau aciditatea ei.
Pentru o dezvoltare normală a păstrăvilor, pH-ul trebuie să fie cuprins între 6 şi 8, optimul
fiind un pH neutru (7).
 Pehametre

Aciditatea ridicată are ca efect decalcifierea oaselor, iar alcalinitatea ridicată nu este
suportată de salmonide. Natura rocilor ”spălate” de apele curgătoare influențează reacția naturală a
apei. Activitățile umane din zona montană pot influența pH-ul apei, prin reziduurile netratate
corespunzător, care intră direct în izvoare sau trec în pânza freatică. Acestea pot determina decisiv
evoluția ecosistemului acvatic din aval.
Pentru determinarea reacţiei se pot folosi diferite metode. Dintre acestea, au fost mult
utilizate metoda hârtiei de turnesol şi metoda colorimetrică
În momentul de față, pentru lucrări de teren se utilizează pehametre de diferite tipuri,
electronice, digitale etc. Acestea din urmă dau valoarea pH-ului prin simpla introducere în apă a
unui electrod legat la aparat.
Pentru cercetări de mare precizie se utilizează metode chimice de laborator.
Intensitatea curenților apei determină modificări în cantitatea de oxigen dizolvat, a
temperaturii în adâncime și a turbidității. Asemenea transformări sensibile pot avea ca efect unele
schimbări morfologice sau de comportament ale organismelor acvatice (schimbarea locului de trai,
creșterea sau scăderea intensității hrănirii, creșterea sau scăderea raportului dintre greutate și
lungime etc.).
Toate aceste caracteristici ale apei, se pot compensa între ele în anumite limite, dar fiecare
trebuie să se încadreze între anumite valori, pentru a permite dezvoltarea normală a speciilor de
pești într-un mediu dat.

1.2. Caracteristicile biologice ale apelor de munte

Fitocenoza și zoocenoza apelor de munte este relativ săracă, comparativ cu alte sisteme
acvatice deoarece apele sunt reci, cu debite mici, curenții puternici și cu viituri frecvente, iar
solurile sărace. Piramida trofică a acestor ecosisteme are la bază o anumită floră și faună care
constituie hrana peștilor din aceste ape.
În funcție de natura hranei consumate, peștii pot fi: fitofagi, carnivori sau omnivori. Modul
de hrănire se poate schimba în timpul dezvoltării individuale. Puieții pot fi fitofagi sau omnivori, iar
adulții exclusiv carnivori.
După cantitatea de hrană consumată de către păstrăvi, se poate remarca:
- hrană principală – este consumată cel mai frecvent în cantități mari de către pești (moluște,
crustacee, viermi, insecte);
- hrană secundară – este consumată frecvent dar în cantități mici (boișteni, puieți ai diferitor
specii, grindele etc.);
- hrană întâmplătoare – este consumată rareori, doar în lipsa hranei principale sau secundare
(resturi de carne transportate de apă).
Fitocenoza apelor de munte este compusă dintr-un număr redus de specii. Din cauza
curenților repezi care spală în permanență albia pâraielor de munte, relativ puține specii s-au adaptat
la acest mediu.
Cele mai multe sunt plante inferioare, microscopice, reprezentate de alge, care fac parte din
ordinele Diatomea (specii comune de fitoplancton), Cyanophyta (alge albastre-verzi), Rhodophyta
(alge roșii). Acestea îmbracă pietrele de pe fundul albiei într-un strat mai mult sau mai puțin gros,
continuu sau nu, în funcție de viteza curentului sau de poziția pietrelor în secțiunea transversală a
albiei etc.

Alge în lungul unui ape de munte Mușchi în albia unui pârâu

Dintre Bryophyte (mușchi), se întâlnesc frecvent Fontinalis antipyretica, Limnobium

palustre, Bryium albicans, Gynoclidotus aquaticus etc.
Plantele fanerogame (plante care fac flori și se înmulțesc prin semințe) adaptate acestui
mediu au reprezentanți din familiile Ranunculaceae, Plantaginaceae, Cruciferae, Cyperaceae,
Typhaceae, Umbelliferae etc. Acestea se dezvoltă cu precădere către malurile albiei, în zonele cu
apă mai liniștită, cu strat de aluviuni bogat în substanțe nutritive și care le permite fixarea
rădăcinilor.
Vegetația specifică reprezintă producătorii primari ai ecosistemului apelor de munte și
îndeplinește două roluri:
- formează mediul propice pentru dezvoltarea de microorganisme și organisme animale care
constituie hrana peștilor;
- îmbogățește conținutul de oxigen dizolvat prin schimburile de gaze specifice fotosintezei.
Zoocenoza apelor de munte se poate clasifica astfel (G. D. Vasiliu, 1943):
- fauna izvoarelor (crenofilă);
- fauna pâraielor și râurilor de munte (reofilă);
- fauna lacurilor și apelor slab curgătoare (limnofilă).
În funcție de localizarea în mediul acvatic se pot distinge:
- faună lithofilă, care se dezvoltă la suprafața pietrelor, pe trunchiuri de arbori, crengi, frunze
uscate;
- faună fitofilă, care se dezvoltă pe vegetație;
- faună limicolă, care se dezvoltă în mâl și detritus;
- fauna nectonică, care înoată activ (pești).
Fauna lithofilă, fitofilă și limicolă (macrofauna) cuprinde o varietate mare de organisme care
constituie hrana principală a peștilor. Unele specii trăiesc doar în mediul acvatic în toate stadiile de
dezvoltare, altele trăiesc în proximitatea apelor curgătoare, altele depind de mediul acvatic doar în
anumite stadii din ciclul de dezvoltare, dar toate reprezintă hrană pentru pești. Fără a avea pretenția
de a enumera toate formele de viață ale acestui mic univers, amintim următoarele grupe de
viețuitoare și câteva specii reprezentative:
Viermi: Lumbricus terrestris, Planaria alpina, P. gonocephala, Gordius aquaticus
 Lumbricus terrestris Planaria alpina
(după ro.wikipedia.org) (după mybelojardim.com)

Moluște: Radix ovata, Ancylus fluviatilis

Radix ovata Ancylus fluviatilis

(după onderwaterwereld.org) (după biolib.cz)

Efemeridae: Ecdyonurus venosus, E. helveticus, Rhithorogena alpestris, Baetis pumilus

Ecdyonurus venosus Rhithorogena alpestris Baetis pumilus

( după trofeobisenzio.pratomoscaclub.it) (după v2.boldsystems.org) (după pescatorimoscalodi.it)

Plecoptere: Perlodes dispar, P. microcephala

Perlodes dispar Glossoma boltoni (carabeți) Atherix

(după silwood-geeks.wikispaces.com) (după ro.wikipedia.org)

Trichoptere (carabeți): Glossoma boltoni, Hydropsyche sp., Silo sp.

Diptere: Simulium sp., Liponeura sp., Atherix sp.
Coleoptere: Hydraena sp., Helmis sp., Limnius sp.
Zooplanctonul (microfauna) din apele de munte este mai sărac în viețuitoare comparativ cu
alte ecosisteme acvatice. Este alcătuit din crustacee mici (0,3-4 mm): cladocere și capopode.
Acestea, împreună cu fitoplanctonul, formează planctonul ce reprezintă hrana puieților speciilor de
pești.
 Speciile de pești care pot fi întâlnite în apele de munte din România vor fi prezentați într-o
secțiune separată.

1.3. Capacitatea biogenică a ecosistemelor acvatice de munte

Capacitatea biogenică reprezintă suma condițiilor oferite de ecosistemul acvatic pentru a
asigura perenitatea florei și faunei specifice. Practic, înseamnă capacitatea de nutriție pe care o oferă
un curs de apă sau un lac, tuturor viețuitoarelor vegetale și animale ce populează mediul respectiv.
Hrana consumată de peștii apelor de munte poate fi de natură vegetală sau animală. Hrana
vegetală este consumată de speciile fitofage, iar hrana animală de speciile carnivore (păstrăvi).
Hrana animală poate fi:
- endogenă (autohtonă) formată din micile viețuitoare care trăiesc în apă. La rândul ei,
aceasta poate fi:
- hrană bentonică (”bentos” = ansamblu al organismelor vii, plante și animale, care trăiesc pe
fundul unui bazin);
- hrană pelagică (”pelagic” = totalitatea apelor situate deasupra zonelor de fund);
- exogenă (alohtonă) formată din insecte, larve, viermi care cad în apă de pe maluri, din
frunzișul arborilor din luncă, aduse de vânt etc.
Cea mai cunoscută metodă pentru determinarea capacității biogenice a apelor de munte a
fost întocmită de Claude Louis Leger care conceput o scară cu 10 trepte de bonitate, astfel:
- pâraie de la altitudini superioare - ape sărace - cu fundul albiei stâncos sau pietros, curenți
puternici, vegetație acvatică slab reprezentată, păstrăvi cu dimensiuni reduse (treptele I, II și III
Leger);
- partea din amonte a râurilor de munte - ape mijlocii - cu fundul albiei stabilizat, curenți cu
viteză mai mică, vegetație constituită din mușchi și alge, specii mai numeroase de pești (apare
boișteanul și zglăvoaca);
- partea din aval a apelor de munte – ape bogate – albia acoperită cu pietriș și mâl, vegetație
bogată, numeroase specii de viermi, moluște, insecte, număr crescut de specii de pești (treptele VII,
VIII și IX Leger; pe zone restrânse treapta a X-a).
O metodă care cuantifică capacitatea biogenică a fost stabilită de Fulton și se bazează pe
relația:
K = W 100/L3, în care
K – coeficientul lui Fulton,
W – greutatea peștelui în g,
L – lungimea peștelui în cm.
După recoltarea unui număr prestabilit de pești din zone diferite ale râului, se efectuează
măsurătorile, se realizează media aritmetică, iar rezultatele se compară cu valorile care exprimă
capacitatea biogenică.

Valorile coeficientului K și corespondența cu scara Leger (după Negruțiu, 1983)

Nr. Corespondența
Coeficientul lui Fulton (g/cm3) Capacitatea biogenică
crt. cu scara Leger
1 0,7 Ape sărace I - III
2 0,8 Ape mijlocii IV – VI
3 0,9 Ape bogate VII - IX
4 1,0 Ape foarte bogate X
În mod practic, această metodă oferă o imagine a acumulărilor în greutate a peștilor la
aceeași lungime/vârstă, ceea ce reflectă bogăția în hrană a tronsonului de apă din care au fost
capturați.
1.4. Zonarea apelor curgătoare cu interes salmonicol
În lucrările de specialitate este acceptată clasificarea apelor din România realizată de Petre
Bănărescu (1964) care distinge următoarele trei zone de interes salmonicol: zona păstrăvului, zona
lipanului și moioagei și zona scobarului.
 Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară
a râului Bistrița, între izvoare și Vatra Dornei și afluenții săi, Dornele, Neagra Șarului, Neagra
Broștenilor, Bistricioara, Bicazul și Tarcăul. Ihtiofauna este reprezentată de păstrăvul de munte,
însoțit de zglăvoacă și boiștean. Se mai întâlnesc grindelul și păstrăvul fântânel (Surugiu, 2005).
Această zonă se caracterizează prin izvoare reci situate la altitudini între 700 și 2000 m
altitudine. Albia este instabilă cu lățime și adâncime mici, și datorită numeroaselor praguri și
micilor cascade apa are mult oxigen dizolvat.
Amplitudinile termice sunt mai reduse, variind de la vară la iarnă de la circa 9-10 la 16-
170C. Vegetația și fauna acvatică este săracă din cauza curentului și fundului albiei stâncos fiind
reprezentată de alge, mușchi și câteva specii de insecte.
În ultimii ani zona păstrăvului a fost invadată de unele specii de pești albi care fac
concurență păstrăvului alături de alți factori nefavorabili (Malschi, 2006).
Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (de exemplu Bistrița dintre
Vatra Dornei și Broșteni). Speciile de pești caracteristice sunt lipanul, lostrița, și mreana vânătă
(moiaoga). Din zona superioară pătrunde păstrăvul de râu, fântânelul, boișteanul, grindelul, iar din
zona inferioară cleanul și mreana.
Albia acestor porțiuni de râu are oarecare stabilitate, prezintă o lățime mai mare și mai
adâncă. Viteza apei este mai scăzută și un conținut mai mic în oxigen dizolvat. Temperatura alei
prezintă variații mai mari, de 14 până la 200C. Fauna și vegetația bentonică este mai bine
reprezentată datorită stabilității albiei.
Zona scobarului este cuprinsă în zona colinară a râurilor (Bistrița între Broșteni și Piatra
Neamț). Această zonă este dominată de prezența scobarului, cleanului, mreanei, dar se întâlnește și
păstrăvul, lostrița, mihalțul.
Practic zona cuprinde partea inferioară a râurilor de munte cu panta lină și fundul albiei
nisipos. Malurile se caracterizează prin prezența unei vegetații bogate reprezentată de aninișuri și
sălcete.
Temperatura poate ajunge vara la 230C, cu o amplitudine de 18-250C de la iarnă la vară.
 Cap. 2. Peștii din apele de munte

2.1. Noțiuni de biologia peștilor

Peștii sunt animale poikiloterme, adaptate la mediul acvatic, cu corpul de obicei alungit, cu
pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu
respirație branhială. În cele ce urmează vom face referire la biologia peștilor din apele de munte, în
principal la salmonide.
Aripioara Aripioara Aripioara
caudală adipoasă dorsală Înălțime Opercul

Aripioara anală
Aripioare Aripioare Cap
Linia laterală ventrale pectorale
Lungimea scurtă
(tehnică)
Lungimea totală

Fig. Elemente morfologice ale salmonidelor

Aspecte morfologice. Corpul peștilor este alcătuit din cap, trunchi și coadă. Capul se termină cu
fanta branhială protejată de opercul. De la opercul până la orificiul anal este demarcat trunchiul, și
în continuare coada.
Pe trunchi sunt înserate înotătoarele, care pot fi diferențiate astfel:
- înotătoare perechi: aripioare pectorale, aripioare ventrale;
- înotătoare neperechi: aripioara dorsală, aripioara adipoasă sau nodâlcă (specifică salmonidelor),
aripioara anală și aripioara caudală.
Înotătoarele sunt formate din radii (formațiuni osoase sau cartilaginoase) unite între ele
print-un tegument.
În lungul trunchiului se remarcă linia laterală, care reprezintă un organ caracteristic peștilor,
de forma unui canal umplut cu o masă gelatinoasă formată din celule senzoriale, cu rol de percepție
a curenților, a vibrațiilor și a obstacolelor.
Corpul este acoperit de solzi al căror număr însumat în lungul liniei laterale oferă indicii
pentru identificarea speciei. Solzii au o creștere însemnată în perioada în care peștele se hrănește
abundent (mai-septembrie), și o creștere redusă în sezonul rece. Prin tratarea solzilor 5-10 minute cu
soluție slab concentrată de amoniac, se pun în evidență ”inele de creștere” și se determină vârsta
peștelui.
Pentru descrierea morfologică a peștilor se utilizează caractere:
- plastice (măsurabile) – lungimea totală, lungimea mică (standard), înălțimea mare în
dreptul înotătoarei dorsale, înălțimea cea mai mică la baza cozii, greutatea, lățimea spatelui;
- meristice (numerice) – numărul de solzi din lungul liniei laterale, numărul de creșteri ale
solzilor, numărul de radii de la anumite tipuri de înotătoare.
Aspecte anatomice. Majoritatea peștilor au schelet osos care susține sistemul muscular bine
dezvoltat, ambele participând la locomoție.
Sistemul osos este complex fiind alcătuit din oase late, oase scurte și oase aciculare. Oasele
late intră în componența craniului care adăpostește creierul și protejează branhiile. Coloana
vertebrală este unită direct de cutia craniană și este alcătuită din 36-37 de vertebre pe care sunt
înserate coastele. Înotătoarele perechi sunt prinse de scheletul corpului prin centura scapulară și cea
pelviană. Înotătoarea dorsală și caudală sunt legate de apofizele coloanei vertebrale, iar cea anală
este prinsă prin piele și mușchi.
Sistemul muscular cuprinde mușchii din zona capului, a trunchiului și mușchii înotătoarelor.
Cei mai dezvoltați sunt mușchii trunchiului care sunt așezați de o parte și de alta a coloanei
vertebrale în patru fâșii distincte. Aceștia asigură flexibilitatea corpului.
Aparatul digestiv este alcătuit din cavitatea buco-faringiană, esofag, stomac și intestin
mijlociu și intestin terminal. Glandele anexe sunt ficatul și pancreasul.
Aparatul excretor este alcătuit din rinichi, iar excreția se realizează prin canalul urinar ce se
deschide înapoia orificiului anal.
Între intestin și rinichi se află vezica aeriană, o formațiune umplută cu gaze cu rol în
menținerea echilibrului și la deplasarea pe verticală (rol hidrostatic). Prin umplerea sau eliminarea
gazelor are loc o schimbare a greutății specifice a peștelui.
Aparatul respirator este format din patru perechi de branhii protejate de opercule. La nivelul
branhiilor oxigenul dizolvat în apă trece prin osmoză în vasele de sânge, eliminând în același timp
dioxidul de carbon.
Aparatul circulator este alcătuit dintr-o inimă bicamerală, aorta dorsală care transportă
sângele oxigenat în tot corpul și artera brahială care transportă sângele cu dioxid de carbon la
branhii.
Sistemul nervos este constituit din encefal și măduva spinării. Percepția mediului exterior se
realizează prin intermediul liniei laterale și prin văz. Auzul este relativ slab dezvoltat, peștii
sesizând în principal vibrațiile din apă. Pentru miros și gust există receptori în zona cavității bucale,
iar pentru simțul tactil există receptori răspândiți în piele, mai numeroși în zona capului.
Reproducerea. Peștii sunt animale unisexuate, la care reproducerea este de tip sexuat, iar
fecundația este externă (la majoritatea speciilor). Celulele sexuale femele se numesc icre, iar cele
mascule se numesc lapți și sunt produse de glandele de reproducere numite gonade (ovare și
testicule).
Icrele au mărimi diferite de la specie la specie, dimensiunea variind de la 1 la 6 mm.
Prolificitatea se exprimă în numărul de icre la kilogram corp, și reprezintă o caracteristică a speciei.
Peștii ating maturitatea sexuală la o vârstă care depinde de specie și de cantitatea de hrană,
de obicei mai devreme la masculi și mai târziu la femele.
Procesul de înmulțire (perioada de depunere a icrelor și a lapților) se cunoaște sub
denumirea de boiște (bătaie). Aceasta are loc o dată pe an, primăvara (lipan, păstrăv curcubeu,
crap), toamna (păstrăv indigen, păstrăv fântânel) sau iarna (știucă, mihalț). Declanșarea reproducerii
este indusă de atingerea unei anumite valori a temperaturii apei.
În perioada boiștei peștii se adună în grupuri sau perechi, în anumite locuri caracteristice
fiecărei specii. Femelele depun icrele pe un anumit substrat, de obicei pe / în nisip sau pietriș, iar
masculii împrăștie lapții deasupra icrelor. Salmonidele au obiceiul de a proteja icrele cu un strat de
nisip sau pietriș fin prin mișcări laterale ale cozii. În această perioadă, masculii anumitor specii pot
avea unele transformări morfologice - colorație mai intensă la păstrăv, mici proeminențe pe cap
(butoni nupțiali) la scobar etc. Între masculii de păstrăv se dau lupte pentru păstrarea femelelor.
După depunere și fecundare, icrele trec prin perioada de incubație până la ecloziune. Durata
acestei perioade se măsoară în grade-zile (suma temperaturilor medii zilnice) și trebuie să atingă o
anumită valoare pentru a se declanșa ecloziunea.
Ex. În urma măsurătorilor, la păstrăvăria Ceahlău, icrele de păstrăv indigen eclozează
după 155 de zile calendaristice, respectiv 330 grade zile (după circa 5 luni, cu o valoare medie a
temperaturilor zilnice de cca. 20C) (Decei, 2001).
Icrele sunt constituite dintr-o membrană primară (membrană vitelină) și una secundară,
respectiv dintr-un pol animal, unde se formează embrionul, și un pol vegetativ unde se găsește
vitelusul.
Dezvoltarea icrelor comportă trei stadii:
- de la fecundare la apariția coloanei vertebrale;
 - de la formarea coloanei vertebrale la apariția ochilor;
- de la apariția ochilor până la ecloziune.
După ecloziune, peștele trece prin stadiul larvar (alevin) care durează până la apariția
solzilor. Alevinii sunt ”dotați” cu o pungă vitelină din care se hrănesc o perioadă care depinde de
specie (6 săptămâni la indigen, 4 săptămâni la curcubeu).
După resorbția pungii viteline începe stadiul de puiet ce durează până la maturitatea sexuală.

2.2. Pești principali din apele de munte

Familia Salmonidae cuprinde specii de pești răspândiți în toată Emisfera nordică. Sunt pești
răpitori care au corpul acoperit cu solzi mici și deși, o înotătoare adipoase (nodâlcă), oviducte scurte
sau lipsă. Aceasta permite ”mulgerea” lor și înmulțirea artificială. Cuprinde 10 genuri cu 190 de
specii, dintre care la noi doar trei specii sunt autohtone.
Păstrăvul indigen (Salmo trutta fario L.), denumit şi păstrăv de râu sau păstrăv comun,
este salmonidul cel mai răspândit în apele noastre de munte fiind preponderent în zona care îi poartă
numele dar şi în lacurile alpine şi de baraj putând fi întâlnit de la o altitudine de 200 m (Cerna) până
în golul alpin la 2260 m (Tăul Porţii).
Păstrăvul indigen are corpul în formă de fus, puţin turtit lateral. Solzii sunt mărunţi şi
acoperă corpul în mod uniform. În lungul liniei laterale, puţin pronunţate, are 110 până la 125 de
solzi (Decei, 2001).
Are maxilarele puternice, prevăzute cu numeroşi dinţi recurbaţi înăuntru, ceea ce indică
aptitudini de bun răpitor. Exemplarele bătrâne şi uneori masculii în perioada boiştei, au maxilarul
inferior mai lung şi curbat în sus. Corpul este deosebit de frumos colorat, fiind brun pe spate şi alb-
murdar pe flancuri şi pe burtă. Spatele şi flancurile sunt presărate cu puncte negre sau brun închis
amestecate cu steluţe roşii înconjurate cu inele alb-gălbui, puncte roşii găsindu-se şi pe nodâlcă. În
general coloraţia variază în funcţie de locul de trai. Îi sunt caracteristice frica şi voracitatea.
Păstrăvul indigen este un peşte de apă rece şi din acest motiv îl găsim în ape cu temperatura
de 12 - 160 C vara şi de 1 - 30 C iarna. Are nevoie de apă limpede, cu mult oxigen dizolvat (9 – 12
mg/l), dar suportă pentru scurt timp şi apa tulbure.
Foarte important pentru păstrăvul indigen este locul de ascunziş, pe de o parte datorită
faptului că apa mică şi limpede face să fie zărit uşor, iar pe de altă parte fiind un peşte răpitor, îi
trebuie un loc de pândă.
Hrana, foarte variată, constă în insecte în diferite stadii de dezvoltare dar şi peşti care au
talia mai mică, iar temperatura optimă pentru hrănire este cuprinsă între 14 – 160 C. La temperaturi
mai mici de 30 C hrănirea încetează.
Păstrăvul indigen trăieşte maxim până la 10 – 12 ani şi poate atinge o greutate de maxim 4,5
kg (lacul Vidraru).
Maturitatea sexuală o atinge la 2 – 3 ani, masculii mai repede decât femelele. Împerecherea
(boişte, bătaie) are loc în lunile octombrie – noiembrie când temperatura apei ajunge la 7 – 80 C.
Femela, urmată de unul – doi masculi îşi de pune icrele în locurile de bătaie curăţite de mâl,
frecându-şi abdomenul de pietriş, iar masculii le stropesc cu lapţi. După aceea femela acoperă icrele
cu ajutorul cozii, cu un strat subţire de pietriş fin. Icrele au o culoare portocalie – galbenă, de
dimensiuni mari, cu un diametru de 3 – 6 mm, fiind un număr de circa 2200 – 4500 la kilogram
corp. Pentru ca puietul să iasă din icre este nevoie de 330 – 380 zile grad (140 – 180 de zile de la
depunere), acesta având loc pe la mijlocul lunii martie – începutul lunii aprilie.
În România sunt cunoscute două varietăţi de păstrăv indigen, una pe râul Barcău (Salmo
trutta linneus) căreia îi lipsesc punctele roşii, şi alta în râul Barnar care se presupune a fi rezultatul
încrucişării indigenului cu păstrăvul fântânel.
Păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri Richardson) este originar din America de Nord, la
noi fiind introdus la începutul secolului XX.
Se poate aprecia că este mai puţin frumos decât semenii săi având o culoare verde – cenuşie
pe spate, argintiu pe flancuri, iar în lungul liniei laterale are o dungă cu irizaţii în culorile
curcubeului. Forma corpului este asemănătoare cu a indigenului dar are solzi mai mari şi mai uşor
caduci (120 – 150 în lungul liniei laterale).

Salmo gairdneri (după B. J. Muus, 1991)

Flancurile şi spatele sunt presărate cu numeroase puncte mici, negre. Nu are puncte roşii.

Păstrăv curcubeu din crescătorie Păstrăv curcubeu

Este mai puţin pretenţios la condiţiile fizico-chimice ale apei faţă de ceilalţi păstrăvi
suportând bine tulbureala şi mulţumindu-se cu un conţinut scăzut de oxigen dizolvat (6 – 7 mg/l).
Optimul de hrănire îl înregistrează la temperaturi ale apei de 15 – 190 C, dar consumă hrana şi la 10
C. Preferă apă mai adâncă şi este mai puţin pretenţios în ceea ce priveşte adăpostul.
Greutatea maximă de 5,7 kg a fost înregistrată în lacul de acumulare Văsălatu pe Râul
Doamnei în 1977, în urma unui pescuit experimental.
Maturitatea sexuală este atinsă la 2 ani de masculi şi la 3 ani de femele care depun icrele
primăvara, începând cu luna martie şi sfârşind cu luna aprilie, dar nu în râurile naturale. La un
kilogram corp se obţin 2300 – 4000 icre galben-portocalii, cu diametrul de 4 – 6 mm, care vor
ecloza după 330 – 390 zile grad (după 30 – 60 de zile de la depunere, în funcţie de temperatură).
La noi păstrăvul curcubeu face obiectul creşterii artificiale în scopul valorificării lui ca peşte
de consum.
Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis Mitchil) cunoscut şi sub denumirea de păstrăv de
izvor sau de şipot, a fost introdus la noi la începutul secolului XX, fiind originar din America de
Nord.
Este socotit cel mai frumos peşte de la noi datorită armoniei culorilor care îi conferă o
frumuseţe deosebită. Are spatele brăzdat cu dungi şerpuitoare portocalii pe un fond verde-măsliniu,
iar flancurile au tente galben-portocalii spre roşu şi sunt presărate cu numeroase steluţe roşii.
Corpul este mai îndesat decât al indigenului, în lungul liniei laterale având 109 – 130 de
solzi mărunţi.

Păstrăv fântânel din crescătorie

 Are nevoie de temperaturi mai scăzute ale apei decât păstrăvul indigen, optimul de hrănire
înregistrându-se la 12 – 140 C, iar sub 40 C nu se mai hrăneşte deloc. Creşterea temperaturii apei îl
determină să migreze spre izvoare.
Fântânelul are creşteri mai rapide în greutate faţă de păstrăvul comun putând ajunge la 1,0
kg în păstrăvării.
Reproducerea are loc toamna, în lunile octombrie – noiembrie, când femelele depun 2500 –
5000 de icre pe kilogram corp. Maturitatea sexuală o atinge la 2 – 3 ani, iar boiştea se desfăşoară în
acelaşi mod cala păstrăvul indigen. Puieţii ies din icre după 350 – 400 zile grad. Din încrucişarea cu
indigenul rezultă aşa numiţii păstrăvi tigru care sunt sterili.
Este cel mai sensibil la boli, poluare, suspensii din apă, etc.
Păstrăvul de lac (Salmo trutta lacustris L.) este o formă a păstrăvului de râu adaptat la
viaţa lacustră, fiind răspândit în lacurile din Alpi până în lacurile alpine ale Peninsulei Scandinave,
iar la noi este frecvent în Bicaz, Vidraru, Lacul Roşu, Vidra, Leşu, etc.
Corpul este mult lăţit acoperit cu solzi mari, uşor caduci. Are o culoare verzuie pe spate,
argintie pe flancuri şi burtă, prezentând pete mari în formă de X de culoare neagră. Dorsala are
puncte negre, rotunde dispuse în rânduri paralele. La unele exemplare apar, accidental puncte roşii.
Într-o permanentă căutare de hrană, poate coborî până la 40 m adâncime, adultul hrănindu-
se exclusiv cu peşti mai mici, inclusiv păstrăvi.
Păstrăvul de lac poate trăi 20 de ani ajungând la o greutate de 30 kg.
Maturitatea sexuală este atinsă la 3 ani de masculi şi la 4 ani de femele. Boiştea are loc mai
timpuriu decât la păstrăvul indigen, iar femela depune aproximativ 2000 de icre la kilogram corp.
Păstrăvul de lac este sensibil la creşterea în captivitate dacă nu a fost ţinut în aceste condiţii
încă din stadiul de puiet.
Lostriţa (Hucho Hucho L.), denumită şi lostucă, este cel mai mare peşte al apelor noastre
de munte. Este o specie endemică a bazinului dunărean, şi se găseşte cantonată în regiunea
superioară a Dunării şi în majoritatea afluenţilor mari ai săi din Germania, Austria, Cehia, Polonia,
Iugoslavia şi Ucraina. La noi mai există în Bistriţa, Vişeu, Tisa şi lacul Bicaz.
Corpul este aproape cilindric, spatele având culoarea cenuşiu-verzuie cu flancuri cenuşii-
argintii, iar abdomenul este presărat cu numeroase puncte mici şi negre. Exemplarele bătrâne au o
culoare ruginie.

Hucho hucho (după B. J. Muus, 1991)

Are nevoie de apă adâncă, debit mare dar nu este pretenţioasă faţă de oxigenul dizolvat, de
limpezime şi faţă de temperatură.
Poate ajunge la 6,5 kg la vârsta de patru ani.
Lostriţa devine matură sexual la 5 ani masculul şi la 6 ani femela. Icrele sunt galben
portocalii, mai mici decât ale păstrăvului indigen iar numărul lor variază de la 2100 la 3250 bucăţi
la kilogram corp. Depunerea icrelor are loc spre mijlocul lunii aprilie, când femela urcă împreună
cu doi – trei masculi la gura afluenţilor, unde icrele vor fi stropite de lapţii unui singur mascul.
Perioada de bătaie durează doar 3 – 4 zile. Puieţii ies din icre după 25 – 35 de zile de la depunere
(250 – 300 zile grad).
Este indicat a se introduce în râurile de munte, în zona lipanului care a fost invadată de peşti
albi, aici având hrană din belşug.
 Subfamilia Thymallidae
Lipanul (Thymallus thymallus L.) este singurul salmonid de la noi care nu poate fi
considerat răpitor. În România el populează a zecea parte din totalul fondurilor de pescuit ale apele
de munte.
Are corpul alungit, mai lat decât al păstrăvilor, acoperit cu solzi mari, argintii. Culoarea
generală este verzuie-metalic-purpurie cu numeroase puncte negre pe spate, la exemplarele tinere.
La adulţi punctele negre sunt grupate pe flancuri în apropierea capului.

Lipan

Trăieşte într-o zonă inferioară celei a păstrăvului comun, preferând o apă mai adâncă, debit
mai mare şi curent mai slab. Optimul de hrănire se înregistrează la o temperatură a apei de 16 – 180
C, mâncând insecte în diferite stadii de dezvoltare, rareori consumând peşti mici sau icre.
Poate atinge o greutate maximă de 2,0 kg.
Femela ajunge la maturitate la vârsta de 3 ani, iar masculul la 2 ani, boiştea având loc în
lunile aprilie – mai, în funcţie de temperatura apei. Numărul icrelor este foarte mare din cauza
diametrului mic, 10000 – 13000 la kilogram corp şi sunt lipicioase, incubaţia lor durând 20 – 25 de
zile de la depunere (180 – 230 zile grad).
Se apreciază că lipanul are cea mai bună carne de peşte de la noi, având un uşor miros de
cimbru, de unde i se trage şi numele ştiinţific.
Creşterea în păstrăvării este dificilă.

2.3. Pești secundari (însoțitori) din apele de munte

Zglăvoaca (Cottus gobio L.) este denumită popular și babă, babușcă, moacă și trăiește în
apele de munte în zona păstrăvului, putând fi întâlnită către izvoare.
Este un pește mic, cu dimensiuni obișnuite de circa 11 cm, de culoare brună, mai închisă sau
mai deschisă în funcție de zona în care trăiește.

Zglăvoacă (după http://www.vendula-slechtova.de/Theses.htm)

Are un cap mare, asemănător cu al broaștei, turtit dorso-ventral cu ochii plasați deasupra.
Corpul este lipsit de solzi. Reproducerea are loc în martie-aprilie când depune până la 1000 de icre
păzite de mascul.
Este o specie care trăiește printre pietre, de unde pândește eventuala pradă. Hrănirea este
exclusiv carnivoră și consumă viermi, larve, insecte pe care le găsește pe fundul albiei. Consumă și
icre și puieți de păstrăv, dar la rândul ei este consumată de păstrăvii adulți.
Carnea este foarte gustoasă, fără oase, apreciată de cunoscători.
 Prezența zglăvocii într-o apă de munte indică o calitate corespunzătoare a acesteia pentru
păstrăvul indigen.
Boișteanul (Phoxinus phoxinus L.) trăiește în apele de munte, în zona păstrăvului și
lipanului, dar nu urcă spre izvoare.
Este un pește mic, foarte mobil și are cu dimensiuni medii de circa 10 cm. Aspectul corpului
este cilindric, viu colorat, cu nuanțe de cenușiu – galben – verde, cu pete mai închise pe flancuri.
Trăiește în cârduri mai mari sau mai mici în zone cu bulboane sau acolo unde apa are curenți mai
slabi.

Boiștean

Reproducerea poate avea loc începând din aprilie până în iunie când masculii devin mai viu
colorați cu nuanțe de roșu aprins pe burtă și cu mici proeminențe albe pe cap. Femela depune până
la 1000 de icre foarte mici pe pietre sau pe plantele din apă.
Se hrănește omnivor cu orice cade pe suprafața apei, insecte, viermi, larve.
Reprezintă o parte din hrana preferată a păstrăvilor.
Grindelul (Nemachilus barbatulus L.) denumit și fâță se poate întâlni în toate apele cu
păstrăv, fiind mult mai rar decât boișteanul.
Dimensiunile medii sunt de circa 10-11 cm, are corpul cilindric, iar capul este turtit
dorsoventral și prevăzut cu mustăți. Trăiește pe fundul albiei, în zone cu nisip sau pietriș și are o
activitate preponderent nocturnă. Culoarea spatelui și a flancurilor este uniformă verzui-gălbuie-
cafenie, confundându-se cu cea a nisipului. Pe burtă are o colorație cenușiu-deschisă.

Grindel (hwww.internet-fishing.ru)

Reproducerea are loc primăvara când depune, în mai multe rânduri, câteva mii de icre
galbene care se lipesc de pietre sau plante.
Hrana este constituită din micile vietăți de pe fundul albiei.
Face parte din dieta păstrăvului.
Moioaga (Barbus meridionalis-petenyi Heck) este denumită în multe zone și mreană sau
mreană vânătă fiind foarte asemănătoare cu aceasta dar mult mai mică. Este întâlnită în zona
lipanului și în partea inferioară a zonei păstrăvului.
 Păstrăv din Lacul Bicaz și două moioage

Forma corpului este aproape cilindrică cu lungimi de până la 20-25 cm, iar gura este plasată
inferior având buze mari, dotate cu mustăți. Corpul este acoperit cu solzi și cu mucus bogat.
Culoarea este cenușiu-vineție.
Înmulțirea are loc în lunile mai-iunie. Unii autori consideră că icrele sunt toxice, la fel ca la
mreana mare. În timpul împerecherii pe cap apar butoni albi.
Trăiește în cârduri, mai mult pe fundul albiei, hrănindu-se omnivor.
Este o specie invazivă în apele de munte iar prezența sa este remarcată din ce în ce mai în
amonte în zona păstrăvului.
Cleanul (Leuscius cephalus L.) este întâlnit în zona în care trăiește moioaga și alături de
aceasta urcă tot mai sus în zona păstrăvului. Face parte din familia crapului (ciprinide) și este o
specie comună din zona apelor colinare până în zona montană inferioară. Nu este foarte sensibil la
calitatea apei.
Corpul este alungit, gros, cu solzi mari, de culoare măslinie pe spate și flancuri argintii.
Atinge dimensiuni relativ mari, de peste 30 cm, drept pentru care este foarte căutat de pescari.
Carnea este gustoasă.

Clean

Cleanul are perioada de reproducere începând cu luna mai când femelele depun câteva zeci
de mii de icre. Boiștea durează până la începutul verii.
În stadiile de tineret se hrănește omnivor, dar ca adult consumă pești mai mici, broaște,
melci, fiind un concurent serios la hrana păstrăvului.
 Beldița (Alburnoides bipunctatus Bloch) este un pește mic care nu urcă mai sus de zona
lipanului. Are corpul scurt și lățit, de circa 9-11 cm, frumos colorat cu nuanțe de verde-albăstrui pe
spate și argintii pe flancurile ce sunt marcate de linii negre.
Hrana constă din viermișori și insecte pe care le culege de pe suprafața apei. Trăiește în
cârduri mici, iar înmulțirea are loc la începutul verii, până în iulie.
Scobarul (Chondrostoma nasus L.) este specific pentru apele cu debit mare din zona
lipanului. La forma corpului seamănă cu lipanul și cleanul dar are capul mic și gura mică, dispusă
inferior.
Culoarea este verde-brunie pe spate cu flancuri argintii și burta albă. Dimensiunile medii ale
scobarului sunt în jur de 30 cm.
În luna mai urcă în cârduri către amonte în locuri de boiște unde femelele depun câteva zeci
de mii de icre în zone cu apă mică.
Specie fitofagă în principal, se hrănește pe fundul albiei dar consumă și viermișori sau icrele
altor specii de pești.
În ultimul timp este considerată specie invazivă nefiind dorită în zona păstrăvului.
Chișcarul (Dudontomyzon danfordi Regan) are aspectul unui șarpe și este întâlnit în toate
apele populate de păstrăvi.
Lungimea medie este de circa 20-30 cm cu o culoare albăstriu-cenușiu-brun pe spate cu
burta cenușiu deschis. Capul nu se diferențiază de corp și este prevăzut cu o gură de forma unei
ventuze prevăzută cu dinți cornoși cu care se fixează de alți pești.

Chișcar (după B. J. Muus, 1991)

Hrana este reprezentată de alte organisme acvatice, cadavre și atacă peștii vii ce au solzi
mărunți.
Este socotit o adevărată calamitate pentru salmonide acolo unde există în număr mare.
Iernează în mâlul de pe fundul albiei.
Mreana (Barbus barbus) se poate întâlni din Delta Dunării până în zona lipanului. Este un
pește care atinge dimensiuni mai mari, de 50 cm sau mai mult.
Capul este alungit, iar gura prevăzută cu mustăți este dispusă inferior, specific peștilor care
se hrănesc pe fundul albiei. Culoarea este cenușiu măslinie pe spate cu flancuri gălbui.
Depune câteva mii de icre toxice în mai-iunie.
Mihalțul (Lota lota L.) este mai rar întâlnit și numai în râurile de munte cu apă rece și
oxigenată. Are activitate nocturnă când vânează alte viețuitoare din apă, inclusiv pești.
Aripioarele dorsale și anală sunt mult alungite, iar culoarea generală este verzui-negricioasă
marmorată.
Înmulțirea are loc iarna, în decembrie – ianuarie.
 Cap. 3. Organizarea păstrăvăriilor

3.1. Generalităţi. Clasificarea păstrăvăriilor

Creşterea păstrăvului se poate face extensiv sau intensiv.
Modul de creştere extensiv se face pentru a produce puiet de o vară în topliţe, unde este
hrănit natural, utilizând densităţi mici ale peştilor. Tot în mod extensiv se poate realiza creşterea
reproducătorilor în bazine mari, folosind hrană naturală suplimentată artificial după necesităţi.
Creşterea păstrăvului de consum în mod intensiv (densităţi mari şi cu administrare de hrană
artificială) se poate face în trei tipuri de păstrăvării:
• păstrăvării pentru repopulare, care au scopul de a produce icre şi puiet necesar repopulării
apelor de munte. Păstrăvăriile de repopulare sunt de două tipuri, permanente şi volante. Cele
permanente sunt prevăzute cu o casă a incubatoarelor şi cu bazine pentru creşterea puieţilor şi
reproducătorilor. Cele volante sunt constituite dintr-o staţie de incubare sau două bazine pentru
parcarea reproducătorilor. În cazul păstrăvăriilor volante, reproducătorii sunt capturaţi toamna din
râu, iar după mulgere sunt eliberaţi. Icrele fecundate prin amestecare cu lapţii de la masculi sunt
aşezate la incubare în dispozitive speciale, grupate în casa incubatoarelor. Din icrele incubate,
puietul iese în martie-aprilie, astfel că păstrăvăria funcţionează din primăvară până în toamnă.
Asemenea păstrăvării se amplasează în zona superioară a apelor de munte, de regulă lângă cantoane
silvice, fiind deservite de personalul silvic doar în perioada de incubare a icrelor;
• păstrăvării pentru producerea păstrăvului de consum, au ca scop creşterea anumitor specii
de salmonide, din stadiul de icre până în momentul valorificării. Aceste păstrăvării sunt unităţi
complexe, dotate cu instalaţii specifice (priza de apă, canale de alimentare, canale de
evacuare, casa incubatoarelor, bazin de decantare şi de distribuţie, bazine pentru puieţi, pentru
reproducători şi pentru consum, instalaţii anexe), bucătărie, magazie şi diferite alte utilităţi. În
acest caz, producţia de păstrăv la unitatea de suprafaţă este mai mare, iar păstrăvăria are
activitate în tot cursul anului;
• păstrăvăriile mixte, prezintă toate caracteristicile celor două tipuri de mai sus.

3.2. Condiţiile necesare amplasării unei păstrăvării mixte

a) Calitatea sursei de apă
Apa este factorul determinant pentru înfiinţarea unei păstrăvării, ea influenţând întregul
proces de producţie. Pentru înfiinţare unei păstrăvării este necesar ca sursa de apă să asigure un
debit relativ constant, iar apa să aibă anumite calităţi: puritate, temperatură cu variaţii reduse,
oxigen dizolvat în cantitate optimă şi săruri minerale în diluţie cât mai mici. Aceste calităţi sunt
realizate, de regulă, de apele de munte care au bazinele cu un procent mare de împădurire, şi nu
prezintă fenomene de torenţialitate. Se urmăreşte să se asigure o cantitate cât mai mare de apă rece
şi cu temperatura constantă, bogată în oxigen, curată, izvorând dintr-un bazin împădurit, şi care să
conţină în diluţie săruri minerale nevătămătoare peştilor.
Debitul de apă necesar păstrăvăriei se determină în funcţie de suprafaţa de luciu de apă, care,
la rândul ei depinde de capacitatea păstrăvăriei (stabilită prin tema de proiectare).
Determinarea suprafeţei luciului de apă şi a necesarului de bazine din păstrăvărie, se face în
funcţie de capacitatea proiectată a acesteia. În mod obişnuit, capacitatea păstrăvăriei se exprimă prin
numărul de icre incubate anual – Ni.
Numărul de incubatoare se stabileşte în funcţie de tipul şi de capacitatea acestora, n =
Ni:Cin.
Suprafaţa de luciu de apă pentru troci se determină astfel:
-capacitatea unitară medie (1 m2) a trocilor este de circa 10000 de puieţi – Np=10000;
-suprafaţa de luciu totală pentru troci este Slt=Ni:Np;
-se adoptă dimensiunile pentru o troacă şi se determină suprafaţa unitară de luciu notată St;
-se calculează numărul de troci cu relaţia Nt=Slt:St (cifra obţinută se rotunjeşte în plus);
-cu valoarea rotunjită se calculează suprafaţa reală de luciu de apă pentru troci.
 Suprafaţa de luciu de apă pentru bazine (pentru puieţi, reproducători şi de consum) se
determină urmând aceleaşi etape. La determinarea suprafeţei de luciu de apă pentru bazine se ţine
cont de următorii indicatori medii:
-numărul de puieţi la metrul pătrat de luciu de apă, se stabileşte între 200 până la 1000, în funcţie de
debitul şi calitatea apei şi a hranei;
-la reproducătorii de păstrăv indigen sunt necesari 1 – 2 m2 de luciu de apă la kilogram corp;
-numărul de reproducători se determină, în funcţie de specie;
-suprafaţa bazinelor pentru păstrăvul de consum trebuie să reprezinte 50 – 60% din suprafaţa totală
de luciu de apă;
-suprafaţa bazinelor de carantină şi de pescuit sportiv, se adoptă constructiv;
-pentru calculul debitului, suprafaţa reală a luciului de apă se majorează cu 10% din valoarea
obţinută, astfel ca să existe o rezervă în caz de secetă.
La determinare se ia în calcul că, pentru 1 ha luciu de apă, sunt necesari 500 – 1000 l/s,
adică 0,5 – 1,0 m3/s.
După determinarea debitului necesar păstrăvăriei se verifică dacă debitul emitentului este
suficient de mare ca să acopere debitul prelevat, astfel încât ecosistemul apei de munte din aval de
păstrăvărie, să nu fie afectat.
Relaţia de calcul pentru debit este:
Q=0,85·v·S (m3/s), în care:
- Q reprezintă debitul;
- v – viteza apei la suprafaţă;
- S – aria secţiunii udate.
Viteza se poate determina cu un flotor, măsurând timpul necesar pentru ca acesta să
parcurgă o anumită distanţă, prestabilită. Pentru a elimina cât mai mulţi din factorii care pot
influenţa măsurătorile, este necesar să se folosească aceeaşi secţiune de albie (cu profil constant),
distanţa pe care se măsoară timpul să fie aceeaşi la fiecare măsurătoare (eventual marcată cu
picheţi), acelaşi flotor, aceeaşi oră a zilei etc.
Temperatura apei şi oxigenul dizolvat în apă.
Aceste două caracteristici ale apei sunt esenţiale pentru înfiinţarea unei păstrăvării, ştiut
fiind faptul că păstrăvii sunt peşti pretenţioşi faţă de temperatură şi conţinutul în oxigen al apei. De
altfel, există o strânsă corelaţie între temperatura apei şi cantitatea de oxigen dizolvat. Astfel, odată
cu creşterea temperaturii apei, scade cantitatea de oxigen dizolvat. Pe de altă parte, metabolismul
peştilor se intensifică odată cu creşterea temperaturii şi determină o creştere a consumului de
oxigen. Din acest motiv salmonidele au nevoie de ape reci.
Temperaturile optime de dezvoltare pentru diferite specii de păstrăvi, stabilite prin studii
ştiinţifice (Decei, P. – Creşterea păstrăvului) sunt:
- pentru păstrăvul fântânel, 12 – 14˚C;
- pentru păstrăvul indigen 14 - 16˚C;
- pentru păstrăvul curcubeu 15 - 19˚C;
Păstrăvul indigen suportă mai bine temperaturile scăzute, în timp ce curcubeul le suportă
mai bine pe cele ridicate, dar cu condiţia ca apa să se primenească continuu. În general, pentru
producerea păstrăvului indigen destinat repopulării, păstrăvăria trebuie să fie alimentată cu apă care
are temperatura mai mică de 18˚C vara, iar pentru producerea păstrăvului de consum, ea nu trebuie
să depăşească 22˚C vara.
La determinarea temperaturii apei se are în vedere dinamica zilnică a variaţie în perioadele
critice. Se cunoaşte că variaţiile bruşte de temperatură sunt foarte dăunătoare pentru organismul
salmonidelor, mai ales pentru puieţii cu vârsta de până la 5 luni, care mor când temperatura apei se
schimbă brusc cu 3 – 4˚C. Adulţii suportă relativ mai bine aceste schimbări, rezistând la diferenţe
bruşte ale temperaturii de maxim 7 – 10˚C. Din acest motiv, este indicat ca trocile şi casa
incubatoarelor să fie alimentate de la două surse de apă, cu temperaturi diferite (izvor – pârâu, izvor
– râu), putând realiza, prin reglarea debitelor aferente celor două surse, un control asupra
temperaturii.
 Sub aspectul conţinutului de oxigen dizolvat, apele de munte din România sunt, în general,
corespunzătoare pentru creşterea salmonidelor. Nivelul acestui parametru nu trebuie să scadă sub 9
mg/l, pentru ca păstrăvii să aibă o dezvoltare normală. Pentru mărirea cantităţii de oxigen dizolvat,
se pot amenaja, în amonte de păstrăvărie, cascade podite, sau diferite alte obstacole care determină
oxigenarea prin căderea apei.
b) Amplasamentul păstrăvăriei.
La amplasarea unei păstrăvării lângă cursul natural al unui râu de munte, trebuie avut în
vedere, în primul rând, riscul unor viituri cu caracter torenţial. Din acest motiv, trebuie studiate
toate datele existente cu privire la pagubele făcute de revărsarea periodică a cursului de apă care
alimentează păstrăvăria. Dacă nu există o staţie hidrologică în apropierea amplasamentului viitoarei
păstrăvării, care să ofere informaţii exacte privind debitele maxime ale râului, trebuie cercetate
arhivele primăriei sau alte altor instituţii din zonă. Informaţii deosebit de importante pot fi preluate
de la localnici. În cazul obţinerii unor date precise, se va determina dacă profilul transversal al albiei
poate transporta debitul maxim înregistrat, fără riscul inundării păstrăvăriei. În caz contrar, este
necesar să fie prevăzute lucrări de consolidare a albiei, dacă preţul investiţiei este justificat
economic.

Aspect general dintr-o păstrăvărie care deservește o zonă turistică

Terenul ales pentru amplasarea construcţiilor din păstrăvărie trebuie să aibă panta de maxim
3%, astfel încât să asigure scurgerea naturală a apei din precipitaţii şi să uşureze executarea
canalelor de alimentare şi evacuare. Se vor evita terenurile umbrite.
Natura solului trebuie să permită o uşoară execuţie a lucrărilor, iar roca să fie cât mai puţin
penetrabilă (argilă), astfel încât să permită construcţia bazinelor în sol natural.
În acelaşi timp, din motive practice şi economice, se va urmări gruparea lucrărilor pe un
spaţiu cât mai redus.
Din raţiuni lesne de înţeles, amplasamentul păstrăvăriei trebuie ales în aşa fel încât să
permită o uşoară accesibilitate rutieră, racordarea la reţeaua electrică, valorificarea potenţialului
turistic, ş.a. Prin urmare, se va opta pentru un teren amplasat cât mai aproape de centre locuite, prin
aceasta asigurându-se şi forţa de muncă necesară.

3.3. Principalele instalaţii ale unei păstrăvării.

Priza de apă este destinată asigurării alimentării cu apă a păstrăvăriei chiar în condiţii de
secetă, sau în cazul unor viituri naturale. Ea poate fi realizată printr-o căsoaie de lemn, un baraj de
zidărie de piatră sau, mai sigur, de un baraj (prag) din beton.
 O păstrăvărie mixtă constituie o lucrare de anvergură care necesită costuri ridicate. Din
acest motiv este indicată folosirea unui prag de beton care este o construcţie solidă, neputând fi
dislocată de cele mai mari viituri. De asemeni, se va putea asigura debitul necesar în păstrăvărie şi
în caz de secetă. Pe de altă parte, o asemenea lucrare are un rol benefic în consolidarea albiei
pârâului, iar preţurile nu sunt foarte mari, ţinând cont că înălţimea în deversor nu are rost să
depăşească 2,0 m.
Pentru captarea apei, în spatele barajului se execută o fosă de decantare primară, cu
secţiunea dreptunghiulară sau circulară. Adâncimea se adoptă în aşa fel încât apa, înainte de a intra
în canalul de aducţiune, să treacă printr-o zonă de liniştire şi de decantare. Aşa cum reiese din
schiţă, puţul este prevăzut cu un grătar. În cazul unor viituri, sau când puţul se curăţă de aluviuni,
intrarea apei în canalul sau tubul de aducţiune se opreşte folosind o vanetă. Gura canalului este
prevăzută cu o sită, iar puţul este acoperit cu un capac.
Soluţiile tehnice adoptate pot diferi de la caz la caz.
Canalul de aducţiune porneşte de la puţul din priza de apă şi conduce apa până la bazinul de
distribuţie şi la cel de decantare. În funcţie de natura şi specificul terenului, canalul poate avea
diferite forme în secţiune transversală. Trebuie verificat dacă aducţiunea poate transporta debitul
necesar în păstrăvărie.
Materialele utilizate la construcţia canalului pot fi dulapi de lemn, tuburi premo sau tuburi
de fontă, după necesităţi. Panta lui nu trebuie să fie mai mică de 0,5%. Se vor adopta toate soluţiile
necesare pentru ca apa care ajunge la bazine să fie de cea mai bună calitate. Din acest considerent,
se pot executa la schimbările de direcţie sau la fiecare 100 m, mici bazine de control, care pot
funcţiona şi ca bazine de decantare.
Canalul de aducţiune este construit în debleu şi trebuie acoperit cu dale de beton, peste care
se aşterne un strat de pământ gros de cel puţin 50 cm, pentru a se evita îngheţul pe timpul iernii.
Bazinul de distribuţie are formă paralelipipedică, fiind instalat la capătul canalului de
aducţiune, de la el apa este dirijată, cu debite reglate, către diferitele sectoare ale păstrăvăriei. Tot în
bazinul de distribuţie se face amestecul apei de râu cu apa de izvor. Acest lucru este necesar pentru
a ridica temperatura apei care intră în casa incubatoarelor pe timpul iernii, iar vara pentru a o scădea
pe cea din bazine. De la bazinul de distribuţie, apa este dirijată spre bazinul de decantare şi prin
canalul de alimentare spre bazinele pentru puieţi, reproducători şi de producţie. Dacă este necesar,
pot fi construite mai multe astfel de bazine de distribuţie. Dimensiunile bazinului de distribuţie se
adoptă constructiv.
Bazinul de decantare trebuie construit în toate păstrăvăriile în care alimentarea casei
incubatoarelor se face cu apă de pârâu. Are rolul de a linişti apa care vine de la bazinul de
distribuţie, în acest fel, impurităţile se vor depune pe fundul bazinului. Apa de izvor care urmează
să alimenteze casa incubatoarelor şi apa de pârâu care alimentează bazinele de producţie, în mod
obişnuit, nu se decantează. Pe durata iernii, apa de pârâu fiind limpede, nu se impune decantarea ei.
 Din acest motiv, bazinul de decantare va fi utilat cu două vanete, atât la admisie cât şi la
evacuare, apa trecând direct spre casa incubatoarelor printr-un canal separat. Se apreciază că un
bazin de decantare cu dimensiunile de 10,0x 10,0x1,0 m este suficient de mare pentru a decanta apa
necesară la circa 500000 de icre. Pentru o mai bună decantare a apei, bazinul poate fi
compartimentat, pentru ca apa să parcurgă un drum cât mai lung.
Canalul de alimentare porneşte de la bazinul de distribuţie, apa care trece prin el alimentând
bazinele pentru puieţi, pentru reproducători, de producţie, de carantină şi de pescuit sportiv. Ţinând
cont de faptul că debitul de apă consumat de casa incubatoarelor şi de troci este foarte mic, se poate
aproxima că debitul care trece prin el este aproximativ acelaşi cu cel din canalul de aducţiune.
Modul de calcul al secţiunii este identic cu al canalului de aducţiune, iar elementele constructive se
adoptă sau se proiectează în mod asemănător. Şi acest canal trebuie izolat, pentru a evita îngheţarea
apei iarna.
Canalele de admisie preiau apa din canalul de alimentare şi o deversează în bazine.
Jgheaburile de alimentare sunt inserate la canalul de alimentare prin intermediul unui mic bazin,
pentru a putea regla mai uşor debitul. Bazinaşul poate avea fundul la acelaşi nivel cu al canalului de
alimentare sau mai jos. Aproape de zona de inserţie, canalul va fi prevăzut cu un şuber, necesar
reglării debitului. Pentru a uşura controlul, el se acoperă cu un capac din lemn sau din alte
materiale, după posibilităţi. În figură se prezintă o soluţie constructivă pentru canalele de admisie.
Pentru calculul secţiunii canalului de admisie, se va ţine cont că este necesar un debit de 1-2
l/min pentru un kilogram corp de păstrăv de consum, în condiţii extreme (în acest fel calculul este
acoperitor).
Calculul secţiunii urmăreşte aceleaşi etape ca la canalul de aducţiune.

Canal de alimentare din țeavă PVC Bazin pentru păstrăv de consum cu pereții din dulapi
de lemn
O condiţie importantă care trebuie respectată la proiectarea canalelor de admisie, este ca ele
să asigure o cădere a apei de cel puţin 0,5 m. În acest fel se asigură oxigenarea şi se evită îngheţarea
apei pe timpul iernii. Tot pentru oxigenare, dar şi pentru a împiedica urcarea peştilor în canale, se
recomandă construcţia unei mici platforme înclinate sub firul de apă, aşa cum reiese din schiţa.
Bazinele pentru puieţi pot fi executate din pământ, în cazul în care natura solului o permite
(sol argilos). Cel mai adesea însă, ele se construiesc în totalitate din beton pentru a se asigura o mai
bună îngrijire a puieţilor.
Lungimea şi lăţimea acestor bazine se adoptă constructiv în aşa fel încât raportul L/l să fie
de aproximativ 10/1, iar suprafaţa unui bazin să nu fie mai mică de 20 m2 şi mai mare de 60 m2. În
funcţie de temperatura apei, adâncimea ei se va adopta între 0,30 – 0,50 m la admisie şi între 0,75 –
1,00 m la evacuare. Se utilizează şi bazine de formă circulară, cu diametrul de 3 – 5 m şi adâncimea
crescând de la 0,40 m la periferie, la 0,50 m în centru. Forma circulară oferă avantajul unui curent
de apă uniform pe toată suprafaţa, dar şi o curăţire mai uşoară, suspensiile depunându-se în centru.
Panta fundului bazinului va fi de cel mult 3% pentru o scurgere lină a apei.
Bazinele pentru reproducători pot fi construite din pământ natural, dacă natura solului o
permite, sau din beton, caz în care necesită lucrări de întreţinere mai puţine şi mai uşor de executat,
 ocupă o suprafaţă mai mică şi adâncimea necesară a apei este mai redusă. În ambele situaţii, fundul
bazinelor va fi din sol natural acoperit cu un strat de pietriş.
Între bazinele de pământ vor exista diguri despărţitoare, cu lăţimea coronamentului de
maxim 2,0 m, iar pentru bazinele din beton această mărime nu va fi mai mare de 0,40 m. În cazul
bazinelor din sol natural, panta taluzului se adoptă de 1/1.
Dimensiunile acestor bazine se adoptă constructiv respectând condiţiile:
- raportul laturilor să fie de aproximativ 10/2;
- suprafaţa unui bazin să fie cuprinsă între 100 şi 200 m2.
Adâncimea apei la admisie se adoptă de 1,0 – 1,20 m, şi de 1,50 – 2,0 m la evacuare pentru
bazinele din pământ, în cazul celor din beton, aceste valori putând fi mai mici. În afară de panta
necesară scurgerii liniştite a apei spre evacuare, mai trebuie prevăzută o pantă către axa
longitudinală a bazinului, de aproximativ 1/30. Modul de calcul a digului de evacuare se face în
mod analog cu cel de la bazinul de puieţi.
Pentru reproducători se pot executa şi bazine circulare. Având o înclinare de 1/8 de la
periferie spre centru, alimentare perimetrală ce creează un curent circular şi evacuare centrală, ele se
dovedesc foarte eficiente. Diametrele acestui tip de bazine, variază de la 8 la 18 m, în funcţie de
mărimea speciei pentru care se folosesc. Din acelaşi motiv adâncimea apei poate fi cuprinsă între
0,7 şi 1,0 m. Pe margine sunt prevăzute cu plasă de sârmă, pentru a împiedica sărirea peştilor.
Bazinele circulare sunt executate din beton armat.

Bazinele pentru păstrăvul de consum au acelaşi mod de execuţie ca şi cele prezentate

anterior, respectând următoarele cerinţe:
- raportul între laturi se ia 10/4 – 10/5;
- suprafaţa unui bazin să fie cuprinsă între 200 şi 500 m2;
- adâncimea apei se adoptă la fel ca la bazinele de reproducători;
- atât panta longitudinală cât şi cea transversală să fie de aproximativ 3%.
Secţiunea longitudinală şi modul de calcul sunt identice cu cele de la bazinele de
reproducători.
Bazinele de carantină vor fi executate în întregime din beton pentru a putea fi uşor
dezinfectate. Ele sunt utilizate pentru parcarea peştilor aduşi de la alte păstrăvării, evitând în acest
fel introducerea unor boli sau paraziţi. De asemeni, în cazul unor epidemii, peştii se pot izola şi trata
în aceste bazine şi din acest motiv, ele trebuie alimentate cu apă separat.
Un număr de 2 – 3 bazine de carantină se consideră suficient pentru o păstrăvărie, iar
dimensiunile se adoptă constructiv.
Bazinele de experimentare sunt necesare în fiecare păstrăvărie de producţie, pentru diferite
experienţe – reţete de hrană, reţete de tratare, etc. Au o construcţie paralelipipedică, dimensiuni
reduse (de exemplu 1,0x3,0x0,75 m), fiind executate din beton.
Bazinul (bazinele) de pescuit sportiv pot avea diferite forme constructive şi servesc pentru
agrement. Este executat din pământ într-o parte mai izolată a păstrăvăriei.
 *********
Alte indicaţii generale cu privire la construcţia bazinelor cuprind:
- se va urmări construcţia bazinelor din pământ (mai puţin cele la care folosirea betonului este
obligatorie). Chiar dacă pământul este permeabil, se poate asigura impermeabilitatea bazinelor prin
folosirea unui strat de argilă în interiorul digurilor;
- digul de evacuare se va executa din beton armat;
- toate bazinele vor fi prevăzute cu platforme submerse de lemn (la circa 50 cm deasupra
fundului bazinului) pentru a oferi adăpost păstrăvilor împotriva razelor solare, dar şi pentru a uşura
evacuarea resturilor de hrană neconsumată. Aceste platforme trebuie să ocupe cel puţin 1% din
suprafaţa bazinelor dar nu mai mult de 5%.
Groapa de pescuit este prevăzută doar pentru bazinele cu reproducători, la cele cu păstrăv de
consum şi la cele pentru carantină. Ele au menirea de a uşura munca operatorilor la evacuarea
efectivului piscicol din bazine, evitând rănirile peştilor ce pot apare la această operaţie. Groapa de
pescuit se poate executa în interiorul sau la exteriorul bazinului. Această amenajare este situată
lângă digul de evacuare, având o secţiune pătrată cu latura de 0,50 – 0,75 m şi adâncimea de maxim
0,50 m. La jumătatea înălţimii este prevăzut un grătar de oţel, de pe acesta peştii fiind luaţi cu
minciocul.
La evacuarea efectivului piscicol din bazinele pentru puieţi se renunţă la groapa de pescuit,
fiind mai comod a se utiliza o ladă de pescuit care se introduce sub călugărul orizontal, în canalul de
evacuare.
Călugărul reprezintă acea amenajare a tuturor bazinelor din păstrăvărie, care se utilizează
pentru reglarea nivelului şi temperaturii apei din bazine şi la evacuare acesteia. Indiferent de tipul
său constructiv, călugărul are două părţi, una orizontală care pleacă de la fundul bazinului şi iese pe
sub digul de evacuare în afara lui şi o parte verticală fixată în interiorul bazinului.
Călugărul vertical poate fi executat în interiorul bazinului, în imediata apropiere a digului de
evacuare construit din pământ natural, sau poate face corp comun cu digul în cazul construirii
acestuia din beton. Partea verticală este prevăzută pe toată suprafaţa ei dinspre bazin cu sită şi grătar
pentru a permite intrarea apei în călugăr şi reţinerea peştilor. În interior are două vanete, care, prin
coborâre sau ridicare permit reglarea nivelului apei.
Dimensiunile secţiunii transversale ale călugărului sunt, în mod obişnuit, următoarele:
- pentru bazinele cu puieţi:
- secţiunea călugărului vertical este de 0,15 x 0,15 m;
- secţiunea călugărului orizontal este de 0,15 x 0,30 m;
- pentru bazinele de reproducători şi pentru consum:
- secţiunea călugărului vertical este de 0,20 x 0,20 m;
- secţiunea călugărului orizontal este de 0,20 x 0,40 m.
 Călugării pot fi executaţi din lemn (dulapi de brad sau de stejar) sau din beton armat, aceştia
din urmă fiind mult mai rezistenţi şi împiedicând deşosarea lor în timpul îngheţului din iarnă.
Apa intră în călugăr, prin grătar, pe toată adâncimea ei. Când vaneta V1 este lăsată în jos, se
evacuează apa de la suprafaţă. Acest lucru se face vara pentru a elimina apa caldă şi cu oxigen
dizolvat în cantitate mică. Dacă prima vanetă este ridicată şi a doua coborâtă, se elimină apa de la
fundul bazinului, în acest mod procedându-se pe timpul iernii. Pentru evacuarea totală se ridică
ambele vanete. În acest mod se asigură o continuă circulaţie şi primenire a apei din bazine.
Canalul de evacuare are ca scop colectarea apei utilizată în păstrăvărie şi dirijarea ei către
pârâu. Modul său de proiectare este identic cu al canalului de alimentare deoarece debitul condus
prin el este acelaşi.
Casa incubatoarelor.
Pentru o păstrăvărie permanentă, casa incubatoarelor este reprezentată printr-o clădire cu,
sau fără, locuinţă la etaj, fiind necesară pentru incubarea icrelor din care se vor obţine puieţii
necesari pentru repopulare, pentru creşterea reproducătorilor şi a păstrăvului de consum.

Casa incubatoarelor trebuie construită în demisol, adâncimea de execuţie fiind astfel aleasă
încât să nu permită îngheţarea apei pe timpul iernii. Se construieşte din piatră cu mortar de ciment,
utilizarea lemnului nefiind indicată din cauza durabilităţii scăzute.
Din acelaşi motiv, podeaua şi postamentele pentru incubatoare vor fi executate din beton
prevăzându-se instalaţii pentru scurgerea apei.
Ferestrele trebuie asigurate cu obloane pentru a putea doza sau opri la nevoie pătrunderea
luminii directe la icre.
Cel mai folosit mod de construcţie a casei incubatoarelor prevede existenţa a două încăperi.
Prima este compusă din trei spaţii, un antreu, o mică incintă necesară parcării reproducătorilor în
timpul mulgerii şi un spaţiu ceva mai larg, amenajat ca laborator şi magazie. A doua încăpere este
camera propriu-zisă de incubare. Dimensiunile acestei clădiri se vor adopta constructiv, în funcţie
de capacitatea proiectată a păstrăvăriei.
În urma studiilor de specialitate (Decei, P. – Creşterea păstrăvului), se consideră următoarele
debite de apă necesare în casa incubatoarelor, pentru fiecare 10000 de icre:
- 3 – 5 l/min până la embrionare;
- 5 – 7 l/min de la embrionare la ecloziune;
- 7 – 15 l/min pentru 10000 de puieţi ţinuţi în incubatoare.
 Cunoscând aceste valori se calculează debitul necesar alimentării casei incubatoarelor
utilizând relaţiile specifice.
Casa incubatoarelor trebuie astfel amenajată încât interiorul său să fie cât mai uscat. Din
acest motiv distanţele între ulucurile de alimentare, incubatoare şi ulucurile de evacuare trebuie
alese astfel încât să se evite stropirea apei. De asemeni pereţii trebuie vopsiţi, iar pardoseala va fi
acoperită cu grătare de lemn. Pentru a crea un climat de lucru cât mai sănătos pentru personalul care
deserveşte casa incubatoarelor, trebuie prevăzute sobe sau alt mod de încălzire.
Pentru o păstrăvărie de producţie, trebuie urmărit ca temperatura apei să nu fie mai mică de
50C (mai ales pentru icrele de păstrăv curcubeu), dar să nu aibă mai mult de 150C. Apa care
alimentează casa incubatoarelor trebuie să aibă o calitate superioară apei care alimentează bazinele,
aceasta fiind o altă condiţie deosebit de importantă pentru reuşita proiectului.
Casa incubatoarelor este utilată cu o serie de instalaţii menite să asigure desfăşurarea
normală a procesului de incubare a icrelor, şi anume: filtrul, ulucurile de distribuţie, ulucurile de
evacuare, postamentul şi incubatoarele.
a) Filtrul este o instalaţie din beton armat, care are rolul de a curăţi de impurităţi apa venită
de la bazinul de decantare.

De-a lungul timpului au fost construite diferite tipuri de filtre – cu stofă, în butoaie, cu
garduri de nuiele şi pietriş, etc. În prezent, cel mai bun randament în filtrarea apei îl are aşa numitul
filtru dublu, pe care îl prezentăm în continuare.
Filtrul dublu este format din trei spaţii, din care două au rol de filtrare iar a treia are rol de
distribuire a apei către camerele filtrante.
Dimensiunile cele mai utilizate ale filtrului sunt:
- 1,0 m lăţime;
- 3,0 – 4,0 m lungime, în funcţie de lăţimea camerei de incubare;
- 1,2 m înălţime;
La capacităţi mari ale camerei de incubare se pot folosi mai multe filtre.
Pereţii care despart cele două încăperi filtrante, sunt prevăzuţi la partea de jos cu spaţii de
aproximativ 20 cm, pentru a permite apei să pătrundă în cele două încăperi. Materialul filtrant este
constituit din patru straturi de pietriş de diferite dimensiuni. Primul strat este format din pietriş de 7
– 8 cm, al doilea din pietriş grosier de 4 – 5 cm, al treilea din pietriş fin 2 – 3 cm, iar ultimul strat
din nisip grosier de 0,5 – 1 cm. Primul strat, cel cu dimensiunile cele mai mari, se aşează direct pe
un grătar de lemn care este situat la 20 cm deasupra fundului filtrului. Apa pătrunde prin spaţiul din
mijloc, intră prin spaţiile lăsate în pereţi în cele două camere filtrante, apoi, pe principiul vaselor
comunicante, străbate cele patru straturi de pietriş, ajungând în cele din urmă în jgheaburi (ulucuri).
b) Ulucurile de distribuţie se pot construi din lemn sau din beton. Ele sunt prevăzute cu
robinete în dreptul fiecărei cutii incubator, în parte. Dimensiunile secţiunii transversale se
 calculează din relaţia debitului, care a fost folosită şi în calculele anterioare. Se consideră că o
secţiune transversală de 20 x 20 cm este suficientă pentru a alimenta 15 – 20 de incubatoare.
c) Ulucurile de evacuare preiau apa trecută prin incubatoare şi o conduce către tubul de
evacuare aflat sub podeaua de ciment. Se poate folosi şi un sistem de captare a apei cu tuburi din
plastic, acesta prezentând avantajul evitării stropirii.
d) Postamentul este executat din beton sau din zidărie de piatră cu mortar de ciment, el fiind
suportul pentru incubatoare. Înălţimea sa trebuie aleasă astfel încât să permită o comodă manipulare
la şi în incubatoare.
e) Incubatoarele sunt necesare pentru păstrarea icrelor de la fecundare până la ecloziune (un
anumit timp se pot păstra şi puieţii).
Există mai multe tipuri de incubatoare folosite în practica salmonicolă, dintre care la noi se
utilizează două:
- incubatorul Wacek-Universal,
- incubatorul Zug;
Oricare ar fi tipul de incubator ales, înălţimea apei deasupra icrelor nu trebuie să fie mai
mare de 20 cm. De asemenea, pentru a mări durabilitatea şi pentru o mai bună igienă, incubatoarele
se vopsesc cu lac sau cu un strat subţire de bitum. Vopsirea este obligatorie în cazul utilizării în
construcţia incubatoarelor a tablei de zinc (în contact cu apa aceasta se oxidează, oxidul de zinc
fiind toxic pentru puieţi).
Incubatorul Wacek-Universal este cel mai utilizat la noi. Are o construcţie simplă, fiind
format din două cutii aşezate una în alta având următoarele dimensiuni:
- cutia exterioară are lungimea de 60 – 70 cm, lăţimea de 50 – 60 cm şi înălţimea de 30 cm;
- cutia interioară are lungimea de 55 – 65 cm, lăţimea de 48 – 58 cm şi înălţimea de 25 cm.

Cutia exterioară poate fi construită în totalitate din lemn sau din beton direct pe postament, iar cea
interioară din lemn, tablă zincată sau material plastic.

Imagine din casa incubatoarelor cu incubatoare Wacek-Universal

 Cutia interioară are doi pereţi interiori, pe lăţime, aflaţi la 5 cm distanţă de cei exteriori.
Peretele interior din zona admisiei are o parte din tablă perforată, iar cel de la capătul de evacuare
precum şi fundul cutiei interioare sunt în totalitate confecţionate din tablă perforată. În loc de tablă
se poate utiliza sită de zinc. Cutia interioară este prevăzută cu aripioare cu care se sprijină pe
marginile cutiei exterioare. Rămâne astfel un spaţiu între fundurile celor două cutii, necesar
circulaţiei apei.
În funcţie de poziţia cutiei interioare, curentul de apă poate avea două direcţii:
- curent ascendent - când apa pătrunde între pereţii celor două cutii, străbate fundul cutiei
interioare, trece printre icrele aşezate în aceasta şi iese prin peretele perforat dinspre evacua;
- curent descendent - când apa pătrunde între pereţii de la admisie a cutiei interioare, trece
printre icre, străbate fundul perforat şi este evacuată printre pereţii anteriori ai celor două
cutii.
Incubatorul este prevăzut şi cu un capac de lemn care are un orificiu cu diametrul de 10 cm,
din tablă perforată, pentru a permite intrarea luminii şi a împiedica pătrunderea dăunătorilor.
Capacitatea unui astfel de incubator este 10000 – 12500 icre dispuse pe un singur rând.
Incubatorul Zug (Weiss) este reprezentat de un vas de sticlă, deschis la ambele capete cu o
capacitate de 6 – 7 litri. Înălţimea vasului este de 50 – 60 cm, diametrul mare de 15 – 20 cm şi
diametrul mic de maxim 5 cm.
Apa pătrunde în incubator prin partea inferioară, printr-un tub fixat într-un dop şi este
evacuată pe la partea superioară. Aceste incubatoare funcţionează doar în curent ascendent, icrele
fiind menţinute în suspensie. Din acest motiv sunt utilizate pentru incubarea icrelor care au tendinţa
să se lipească între ele. La noi se folosesc pentru incubarea icrelor de lipan şi coregon.
Şopronul pentru troci. Puierniţele (trocile) sunt necesare pentru creşterea alevinilor până în
stadiul de puiet de circa două luni. Trocile se confecţionează din lemn sau beton, având forma unor
lăzi cu dimensiunile de 200 x 60 x 30 cm. Pentru a împiedica evadarea puieţilor ele sunt prevăzute
cu pereţi interiori din tablă perforată sau sită.
Capacitatea puierniţelor este de 5000 – 10000 de puieţi de 5 – 6 săptămâni, pentru 1 m2 de
luciu de apă, la un debit de 20 – 30 l/min.

Șopronul pentru troci

În funcţie de capacitatea păstrăvăriei, se stabileşte numărul de puieţi necesari, apoi suprafaţa

de luciu de apă pentru troci şi în final numărul lor, cunoscând suprafaţa uneia.
Şopronul este o construcţie simplă, cu acoperiş în două ape, fără pereţi exteriori, puierniţele
fiind amplasate dedesubt, dispuse de o parte şi de alta a unui jgheab de alimentare. Fiecare troacă
este prevăzută cu un capac care trebuie să acopere jumătate din suprafaţa lor.
 Spaţiul pentru locuit trebuie să asigure confortul minim necesar personalului care deserveşte
păstrăvăria. Trebuie dotat cu bucătărie, grup sanitar, camere pentru odihnă, birou, laborator –
farmacie etc.
Pentru obţinerea de fonduri suplimentare, se poate construi o mică cabană turistică.
Instalaţii anexe
a) Bucătăria de carne este o clădire necesară preparării hranei pentru efectivul piscicol din
bazine. În general, ea este compusă din două camere. În prima, care are rol de magazie, se
depozitează cantitatea de hrană ce urmează a fi acordată a doua zi, sau, după caz, se stochează hrana
granulată. În a doua cameră se prepară efectiv hrana prin fierbere, tocare şi dozare a amestecului.
Din acest motiv, a doua încăpere este dotată cu instalaţii pentru fierbere – cazan prevăzut cu hotă şi
instalaţii pentru tocare acţionate electric sau hidraulic.
Bucătăria este construită din cărămidă sau zidărie de piatră cu mortar de ciment, pardoseala
ei fiind prevăzută cu instalaţii de scurgere.
b) Gheţăria este prevăzută cu două încăperi, prima pentru depozitarea gheţii şi a doua pentru
depozitarea alimentelor.
Gheaţa este necesară pentru transportul icrelor embrionate, a puieţilor pentru repopulare sau
a păstrăvului destinat consumului.
Această construcţie se execută în pământ, din zidărie de piatră cu mortar de ciment,
acoperişul fiind prevăzut cu un orificiu pentru introducerea gheţii. Gheţăria se umple cu gheaţă din
pârâu sau din bazine, în timpul iernii. Este necesară asigurarea scurgerii apei ce rezultă din topirea
gheţii.
În prezent, dacă se justifică economic, se pot utiliza instalaţii frigorifice moderne.
c) Magazia pentru păstrarea hranei uscate trebuie să fie bine aerată şi perfect uscată. Aici
se păstrează hrana granulată şi făinile vegetale. Acestea din urmă se amestecă cu carnea tocată
atunci când se administrează aşa numita hrană umedă. De obicei, acest spaţiu reprezintă a treia
cameră a bucătăriei.
d) Magazia pentru utilaje este necesară pentru a adăposti instalaţiile care nu se utilizează în
anumite perioade – incubatoarele, hidrobioane, lădiţe şi alte instalaţii de pescuit, etc.
 Cap. 4. Producerea puieţilor de salmonide

4.1. Alegerea reproducătorilor.

Alegerea reproducătorilor este operaţia de care depinde cantitatea şi calitatea produselor
sexuale (icre şi lapţi) şi deci vigoarea şi rapiditatea de creştere a viitorilor puieţi, respectiv a
păstrăvilor maturi.
Reproducători sunt aleşi dintre puieţii cei mai viguroşi, crescuţi în topliţe sau bazine, în
toamna primului an de viaţă. Se va evita păstrarea puieţilor cu malformaţii, cu operculi scurţi, cei
care au o coloraţie nespecifică sau cei la care este evidentă o disproporţie între lungime şi lăţime.
În cazul păstrăvului indigen este indicată capturarea reproducătorilor din râu (în perioada
boiştei) şi, după mulgere, eliberarea în locurile din care au fost prinşi. Acest lucru se impune
deoarece peştii păstraţi în continuare în păstrăvărie refuză hrana, înregistrează creşteri
necorespunzătoare şi în anul următor dau icre în cantitate mică şi de slabă calitate.
Cel mai important aspect al creşterii reproducătorilor îl reprezintă modul de hrănire şi de
îngrijire. Astfel puieţilor de păstrăv curcubeu trebuie administrată hrană animală umedă alcătuită
din splină, ficat, creier, etc., în amestec cu făină vegetală şi drojdie de bere. Puieţii de păstrăv
indigen este indicat a se hrăni cu hrană naturală (râme, ouă de furnici, melci, broaşte, etc.) tocată şi
dată prin sită. Cantităţile şi proporţiile diferiţilor compuşi enumeraţi mai sus sunt date, pentru
diferite reţete, în literatura de specialitate. Reproducătorilor indigeni maturi trebuie acordată,
începând cu luna iunie, hrană naturală compusă din peştişori, râme, broaşte, etc., iar
reproducătorilor de păstrăv curcubeu li se va da hrană mai bogată în vitamine cu două luni înainte
de mulgere.
În cazul lipanului, creşterea artificială este mult mai dificilă deoarece trebuie administrată
exclusiv hrană naturală iar mediul de trai trebuie să fie asemănător cu cel natural. Din acest motiv,
reproducătorii din această specie sunt capturaţi din râu, iar puieţii rezultaţi după fecundare şi
ecloziune sunt folosiţi doar pentru repopulare.
4.2. Recoltarea şi fecundarea icrelor.
a) Operaţii pregătitoare. După terminarea procesului de incubaţie, la sfârşitul primăverii,
incubatoarele şi trocile se curăţă de impurităţi, se dezinfectează, se vopsesc şi se pun la uscat.
Înainte de recoltarea propriu-zisă a icrelor şi a lapţilor (toamna pentru păstrăvul indigen şi
primăvara pentru cel curcubeu), trebuie pregătite instalaţiile şi utilajele necesare acestei operaţii.
Astfel, incubatoarele se dezinfectează, bazinul de decantare se curăţă de nămol şi se dezinfectează
iar materialul filtrant din casa incubatoarelor se înlocuieşte în întregime.
La începutul lunii septembrie, reproducătorii de păstrăv indigen se sortează pe sexe, se
introduc în bazine mai mici de unde vor fi trecuţi în bazinele de parcare din casa incubatoarelor, la
timpul potrivit pentru mulgere. Pentru a obţine icre şi lapţi de calitate superioară, vârsta optimă a
reproducătorilor indigeni trebuie să fie cuprinsă între 4 şi 6 ani. În cazul păstrăvului curcubeu,
sortarea pe sexe se face în timpul inventarului din toamnă. În mod obişnuit, peştii sunt pregătiţi
pentru boişte primăvara, în lunile martie – aprilie, când temperatura apei atinge valori de 7 – 80C.
În general, se recomandă să fie utilizaţi pentru mulgere doar reproducătorii foarte bine
conformaţi, femelele doi ani iar masculii un singur an, după care vor fi comercializaţi. Pe toată
perioada mulgerii hrănirea salmonidelor încetează, ea reluându-se ulterior.
b) Recoltarea produselor sexuale ale salmonidelor este o operaţie care trebuie făcută imediat
după maturarea completă a icrelor şi lapţilor. Astfel, femelele care au icrele bune pentru extragere,
presate puţin lateral, le eliberează cu uşurinţă şi trebuie recoltate în cel mult opt zile de la maturare.
Dacă nu se respectă aceste condiţii se obţin puieţi cu malformaţii, masculi numeroşi şi procentul de
mortalitate este ridicat. Lapţii maturaţi sunt eliminaţi la o uşoară apăsare şi au o culoare albă-
vâscoasă în comparaţie cu cei de proastă calitate care sunt apoşi şi zgrunţuroşi.
c) Procedee de fecundare. Există două tipuri de fecundare artificială şi anume:
- metoda de fecundare umedă (metoda Iacobi);
- metoda de fecundare uscată (metoda Wrasskij).
 Metoda Iacobi presupunea mulgerea icrelor într-un vas cu apă unde erau amestecate cu
lapţii. În urma aplicării acestui procedeu rezulta un număr relativ mare de icre nefecundate (circa
15%) şi din acest motiv metoda nu se mai aplică în prezent.
Metoda Wrasskij constă în mulgerea icrelor într-un vas uscat şi amestecarea lor cu lapţi, fără
apă. În acest fel pierderea, vitalităţii spermatozoizilor în apă după 30 – 90 de secunde este evitată,
lapţii recoltaţi fără apă putând fi păstraţi la frigider chiar şi 10 zile. Lichidele ovariene care se scurg
înaintea icrelor contribuie la mărirea mobilităţii spermatozoizilor şi a puterii lor de fecundare, din
acest motiv practicarea de găuri cu diametre mici în fundul vasului nu este indicată.
În prezent se foloseşte un procedeu mixt de fecundare, o combinaţie între metoda uscată şi
cea umedă.
d) Procedeul mulgerii şi fecundării mixte. Trebuie pregătite în prealabil vase de porţelan sau
emailate, dezinfectate cu permanganat de potasiu, suficient de încăpătoare pentru icrele de la 3 – 4
femele, pene de gâscă şi câte o cană de apă proaspătă pentru fiecare vas în parte. Fiecare femelă este
prinsă cu ajutorul unui prosop şi se şterge cu o cârpă uscată. Peştele este presat uşor de la
aripioarele ventrale către orificiul genital pentru ca icrele să iasă fără forţare. În mod asemănător,
peste icre se mulg lapţii de la 1 – 2 masculi.
Trebuie avut grijă ca în timpul mulgerii să nu pătrundă în vas corpuri străine sau apă.
Este bine ca păstrăvii care trebuie mulşi să fie anesteziaţi folosind o substanţă narcotică:
eter, uretan, anhidridă carbonică, MS 222, etc. Aceste substanţe sunt introduse în apa din bazinele
de parcare, în diferite concentraţii care depind de numărul de peşti ce urmează a fi anesteziaţi.

Mulgere uscată

Conţinutul este apoi amestecat cu o pană moale. După câteva minute se toarnă o cană cu apă
proaspătă, pregătită în prealabil. În continuare, se introduce vasul cu icre în apa din incubator şi se
aşteaptă câteva zeci de minute pentru egalizarea temperaturilor. În final se spală icrele de lapţi şi se
aşează, lin, pe fundul incubatorului, în unul sau mai multe straturi (maxim cinci).
În mod obişnuit, o femelă nu depune toate icrele la un singur muls şi din acest motiv
operaţiile se repetă de două – trei ori, după două – trei zile, dar fără a se depăşi opt zile de la prima
mulgere.
4.3. Fazele de dezvoltare şi îngrijirea icrelor
După terminarea procesului de fecundare, câteva zile, icrele sunt mai puţin sensibile la
intervenţiile asupra lor, în funcţie de specie şi de temperatura apei. Astfel, acest interval este de 10 –
15 zile pentru păstrăvul indigen şi de 5 – 8 zile pentru păstrăvul curcubeu. În această perioadă se
scot icrele moarte (icrele nefecundate se albesc), se curăţă mâlul şi suspensiile depuse în fiecare
incubator. Tot acum se echilibrează numărul de icre din incubatoare, astfel încât să nu existe
incubatoare prea încărcate sau prea goale.
 Alevini cu pungă vitelină

După 8 zile pentru păstrăvul curcubeu şi 15 zile pentru cel indigen, apare embrionul. Acesta
se poate vedea având forma unei virgule, fiind pus în evidenţă prin introducerea icrei în oţet
alimentar. Intervalul de 8 – 15 zile corespunde acumulării a aproximativ 100 de zile-grad. În această
perioadă icrele sunt foarte sensibile şi se recomandă încetarea oricăror manipulări, până la
embrionare.
Icrele sunt considerate embrionate după 150 – 200 de zile-grad, când sunt apărute coloana
vertebrală şi ochii. După depăşirea acestui moment, icrele pot fi manipulate cu uşurinţă.
Ecloziunea icrelor are loc după acumularea a 330 – 400 zile-grad, adică 30–40 zile
calendaristice pentru păstrăvul curcubeu, şi 100 – 200 de zile calendaristice pentru indigen.
Procesul de ecloziune se desfăşoară mai multe zile, într-un mod neuniform, în funcţie de
temperatura apei.

Puieți de păstrăv curcubeu

Începând cu a doua zi de la fecundare, până la ecloziune, icrele se tratează de două ori pe

săptămână cu soluţie de verde de malachit. De asemenea, pentru a împiedica asfixierea icrelor prin
depunerea de suspensii deasupra lor, filtrul trebuie curăţat zilnic. Pe toată perioada de incubaţie,
incubatoarele trebuie acoperite cu capace deoarece radiaţiile ultraviolete şi infraroşii pot provoca
moartea icrelor.
Debitul necesar pentru 10000 de icre puse la incubat, dat în literatura de specialitate, pentru
diferite faze de dezvoltare este de:
- 3 – 5 l/min până la embrionare;
- 5 – 7 l/min până de la embrionare până la ecloziune;
- 7 – 15 l/min pentru puieţi, cât timp sunt ţinuţi în incubatoare.
Numărarea icrelor cât mai exactă a icrelor se impune pentru a se putea planifica producţia
viitoare, dar şi pentru efectuarea plăţilor în cazul vânzării de icre embrionate.
Există mai multe metode de aproximare a numărului de icre după cum urmează:
- Metoda suprafeţei porneşte de la premisa că se cunoaşte diametrul icrelor ca fiind de 4 – 6 mm
ceea ce înseamnă că pe un cm2 de incubator încap 6 – 4 icre. Pentru fiecare lot în parte se pot
număra icrele folosind un cadru pătrat cu laturile de 1 – 2 cm. Cunoscând suprafaţa incubatorului se
calculează numărul de icre dintr-un strat.
- Metoda cântăririi este o metodă expeditivă şi destul de precisă. Se cântăreşte greutatea a 1000 de
icre, apoi se cântăreşte întreaga masă de icre. Prin extrapolare se stabileşte numărul aproximativ de
icre cântărite. Această metodă trebuie aplicată pe fiecare lot în parte deoarece greutatea icrelor
poate diferi, la aceeaşi dimensiune.
- Metoda Schillinger (metodă volumetrică) presupune, în primul rând, determinare exactă a
numărului de icre care dislocuiesc 10 cm3 de apă. În continuare, într-un vas gradat, cu apă, se toarnă
atâtea icre astfel încât să fie dislocuit un volum mult mai mare notat V (100 cm3 sau mai mult, în
funcţie de capacitatea vasului avut la dispoziţie). Numărul determinat iniţial se multiplică cu
raportul V/10. Numărarea icrelor cu această metodă trebuie aplicată fiecărui lot în parte deoarece
mărimile icrelor pot diferi.
- Metoda cu paletă.
- Metodele moderne utilizează aparate prevăzute cu celulă fotoelectrică care determină cu exactitate
numărul de icre.
 Cap. 5. Repopularea apelor de munte cu păstrăv indigen
După ecloziune, timp de 6 – 7 săptămâni puietul de păstrăv indigen se hrăneşte pe seama
pungii viteline, până la resorbţia totală a acesteia. De la vârsta de 4 – 5 săptămâni şi până la 6 luni,
alevinii destinaţi repopulării sunt crescuţi în topliţe.
Topliţele sunt amenajări sub forma unor mici lacuri de acumulare, construite în imediata
apropiere a râului ce trebuie repopulat. Ele sunt alimentate cu apă de izvor sau de pârâu, fiind
executate în lunca pârăului, în albii părăsite sau pe locul de scurgere a izvoarelor. Topliţele sunt
prevăzute cu diguri de pământ bine tasat, apărate pe margini cu pereţi din bârne. Digul este prevăzut
în partea inferioară cu aşa numita poartă de fund – un canal din scânduri echipat cu o vanetă. Acest
canal are rolul de a evacua întreaga cantitate de apă ce se adună în spatele digului. La partea
superioară, aproape de coronament, deversorul are aceeaşi formă de canal, având în interior o sită
cu găuri, pentru a împiedica puieţii să evadeze. Prin deversor este evacuat debitul de apă care intră
în topliţă, menţinând nivelul apei acesteia constant. Pentru cazul în care deversorul se obturează cu
diferite materiale transportate de apă, este prevăzut pe dig un al treilea canal, numit preaplin.
Prin faptul că se păstrează fundul natural al terenului, se creează condiţii pentru dezvoltarea
unei microfaune bogate care constituie hrana puietului.
Toamna, în octombrie, topliţele sunt pescuite iar puieţii trebuie număraţi bucată cu bucată,
reţinându-se ca viitori reproducători pentru păstrăvărie, pe cei foarte bine conformaţi. Restul
puieţilor sunt eliberaţi în râurile de repopulat.
Transportul puieţilor este o operaţie care trebuie făcută cu multă atenţie, datorită
sensibilităţii păstrăvilor la această vârstă. Din acest motiv, pentru ca transportul să decurgă în cele
mai bune condiţii, trebuie respectate următoarele reguli:
- înainte de a trece materialul viu în vasele alese pentru transport, acestea vor fi curăţate, spălate,
dezinfectate şi verificate să nu fie sparte;
- cu două – cinci zile înainte de transport (mai puţin primăvara şi mai mult vara, în funcţie de
temperatura apei), se va întrerupe administrarea hranei;
- apa din vas trebuie să aibă o temperatură cât mai scăzută (5 – 60C);
- împrospătarea apei din vasul de transport trebuie făcută treptat, pentru fiecare 30C diferenţă,
timpul de primenire este de 30 de minute;
Atenţie ! Orice operaţie de schimbare sau primenire a apei, se face treptat şi în nici un caz brusc,
indiferent de stadiul de dezvoltare al peştilor.
- pentru împrospătarea apei se va folosi apă de izvor sau din pârâu, în nici un caz cea de fântână;
- odată ajunşi la locul ales pentru deversare, trebuie făcută egalizarea temperaturii apei din vasul de
transport cu temperatura apei pârâului;
- puieţii trebuie să aibă suficient loc şi apă în timpul transportului, pentru a evita izbirea lor de
pereţii vasului.
În cazul în care transportul se face pe distanţe scurte, păstrăvărie – topliţă sau topliţă – râu,
se pot utiliza bidoane sau găleţi.
Pe distanţe mari, între păstrăvării sau de la un fond de pescuit la altul, transportul poate fi
făcut prin diferita metode:
- transportul fără oxigen - presupune un anumit raport între cantitatea de peşte transportat, cantitatea
de apă şi temperatura apei;
- transport cu administrare de oxigen, caz în care se utilizează vase de transport de capacitate mare
(300 – 1500 l), numite hidrobioane (figura ). Aceste vase sunt dotate cu tuburi de oxigen şi
manometre necesare pentru controlul permanent al presiunii din tub şi al oxigenului care intră în
hidrobion.
- transportul în pungi de polyetilen cu o capacitate de 25 – 30 l şi o grosime de 3 – 5 mm. Această
metodă presupune introducerea în pungă a apei şi a peştilor, după care se scoate aerul printr-un tub
în jurul căruia se leagă punga la gură. Prin tub se introduce apoi oxigen până ce punga ia din nou
forma plină. Pungile astfel umplute se introduc în cutii de carton pentru a nu crăpa, iar în cutie se
introduce gheaţă pentru păstrarea unei temperaturi scăzute;
- transportul cu administrare de oxigen şi anestezic. Acesta din urmă scade ritmul respirator al
păstrăvului, timpul de transport putând creşte de 3 – 4 ori faţă de cazul utilizării numai a oxigenului.
Lansarea puieţilor. Locurile de eliberare a puieţilor trebuie să aibă apă puţin adâncă şi lină,
cu numeroase adăposturi, pentru ca tinerii păstrăvi să aibă timp de adaptare cu noul mediu, fără a
suferi pierderi.
Pentru calculul numărului de puieţi ce urmează să se introducă într-o apă de munte se
utilizează relaţia lui Leger:
N = 20·B·L în care
- N reprezintă numărul de puieţi în vârstă de 5 – 6 luni ce se introduc la 1 Km curs de apă;
- 20 – coeficient rezultat din calcul;
- B – capacitatea biogenică a apei;
- L – lăţimea medie a apei (m).
Dacă se deversează puieţi cu vârsta de 3 – 4 luni, cifra rezultată se înmulţeşte cu trei, iar
dacă puieţii se introduc la 1,5 – 2 luni, N se multiplică cu patru.
Modul de calcul prezentat mai sus este valabil pentru o apă complet secătuită de păstrăv. În
cazul în care în râu există o populaţie oarecare de peşti, atunci se aproximează procentul rămas faţă
de efectivul normal. Diferenţa până la 100% se înmulţeşte cu N şi se obţine numărul real de puieţi
care trebuie deversat.

Repopularea cu ajutorul cutiilor Vibert. Această metodă presupune utilizarea unor cutiuţe
cu lungimea de 7 cm, lăţimea de 2 cm şi înălţimea de 9 cm, prevăzute pe lateral cu orificii
dreptunghiulare de 1,0 cm lungime şi 0,3 cm lăţime.
În cutiile Vibert se introduc câte 1000 de icre fecundate în păstrăvărie. Transportul cutiuţelor
se face în maxim 24 de ore de la fecundarea icrelor, în lăzi sau în raniţe în care s-au aşezat straturi
de muşchi umed. Locurile alese pentru introducerea cutiilor Vibert trebuie să fie asemănătoare cu
locurile naturale de boişte, adică să aibă apă limpede cu curent lin, iar fundul albiei să fie format din
pietriş mărunt şi curat. În locurile astfel alese, se sapă gropiţe de aproximativ 30 cm adâncime în
care se introduc cutiile, acoperindu-se apoi cu un strat de pietriş de 20 cm. În acest fel, icrele
parcurg toate stadiile de dezvoltare la întuneric, fiind alimentate de apa oxigenată a pârâului.
Alevinii ieşiţi din icre trec prin orificiile dreptunghiulare în masa de pietriş, şi de aici ies în apa lină.
Avantajele metodei sunt evidente:
- se evită toate greutăţile practice şi economice întâmpinate în timpul îngrijirii icrelor şi puieţilor
până la vârsta de 5 – 6 luni;
- transportul este extrem de uşor, nefiind nevoie de hidrobioane, tuburi de oxigen, gheaţă, miloace
pentru transport, etc.;
- locurile alese pentru introducerea cutiilor Vibert pot fi situate în locuri inaccesibile mijloacelor de
transport.
Dezavantajele acestui procedeu derivă din faptul că reuşita aplicării lui depinde factorii
climatici. Astfel, în urma ploilor de toamnă icrele pot fi înnămolite, primăvara apele mari pot ucide
alevinii, iar seceta prelungită sau îngheţul puternic pot lăsa icrele fără apă, ceea ce duce ala
asfixierea lor. Micii păstrăvi sunt lipsiţi de apărare în faţa duşmanilor naturali, putând fi consumaţi
de păstrăvii mai mari, de păsări de apă, etc.
 Lucrări curente în păstrăvărie

În afara lucrărilor de recoltare şi îngrijire a icrelor, de hrănire şi sortare a efectivelor piscicole

precum şi cele asigurarea unor condiţii optime de dezvoltare, sunt multe lucrări de evidenţă care se
execută periodic de-a lungul unui an de zile calendaristic.

Graficul lucrărilor in păstrăvărie

Activitatea / luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Registrul păstrăvăriei X X X X X X X X X X X X
Supravegherea instalaţiei X X X X
pe timpul iernii
Inventeriere şi sortare X
Curăţirea şi dezinfecţia X X X X
bazinelor
Hrănirea peştilor X X X X X X X X X X X X
Curăţirea sitelor la X X X
călugări
Inventarierea de control X
Inventarierea totală a X
efectivului piscicol
Pregătirea bazinelor X X
pentru iernare

Registrul păstrăvăriei conţine datele privind evidenţa activităţii în păstrăvărie :

- temperatura apei
- sortarea puieţilor
- administrarea tratamentelor
- administrarea furajului
- valorificarea păstrăvului
- pierderile existente

Supravegherea instalaţiei pe timpul iernii : păstrăvăria este situată într-o zonă muntoasă
unde iernile sunt geroase astfel că apa care alimentează bazinele şi casa incubatorului poate să ne
creeze probleme mari datorită îngheţului.
Oprirea alimentării cu apă poate provoca moartea efectivelor de peşte dacă lipsa de apă este
de durată mai lungă.
Pentru a se evita aceste situaţii se vor lua măsuri ca :
- la priza de apă se vor lua pe timp de iarnă toate sitele de filtrare.
- canalul sa fie îngropat sub adâncimea de îngheţ (70-80 cm) pe tot parcursul său sau
de la priză până în dreptul bazinelor.
- la călugări se vor face în permanenţă copci care au dublu rol, atât pentru aerisirea
apei din bazine cât şi pentru a supraveghea circulaţia apei în acesta.
În cazul bazinelor îngheţate se fac pe suprafaţa acestuia trei copci : la intrare, la ieşire şi în
mijlocul bazinului. Dacă peste gheaţă s-a aşternut un strat mai gros de zăpadă, aceasta se
îndepărtează pentru a favoriza pătrunderea luminii în bazin şi astfel regenerarea oxigenului dizolvat.
În cazul iernilor foarte geroase alimentarea cu apă se face şi în timpul nopţii şi se taie gheaţa
formată care opreşte alimentarea cu apă.
Inventariere şi sortare : în luna aprilie are lor inventarierea întregului efectiv piscicol
pentru a şti cu ce efectiv plecăm la drum in noul sezon de producţie şi ce mortalităţi s-au înregistrat
peste iarnă.
Inventarierea se face prin numărarea întregului efectiv şi cântărirea a 10-15% din întreaga
cantitate.
 Curăţirea şi dezinfecţia bazinelor se face în acelaşi timp cu inventarierea de primăvară şi
de toamnă.
Bazinele se curăţă de nămol şi se dezinfectează cu var nestins, 0,25-0,50 kg la m2 sau cu
clorură de var proaspătă de var proaspătă între 300-400 grame pe metru cub şi se lasă goale timp de
3-10 zile timp în care se pot face şi eventualele reparaţii.
Pereţii bazinelor se spală cu jet de apă, în prealabil fiind umplute si golite de mai multe ori
înainte de repopulare. (Radulescu I.)
 Aspecte legislative cu privire la pescuit și creșterea salmonidelor
(După Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, M. Of. nr. 180 din 10
martie 2008)
Acestea reglementează conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii,
activitatea de acvacultură, procesarea şi comercializarea produselor obţinute din pescuit şi
acvacultură.

Semnificaţii:
• acvacultură – creşterea sau cultivarea de vieţuitoare acvatice cu tehnici destinate măririi peste
capacitatea naturală a mediului a producţiei de organisme acvatice, acestea fiind proprietatea unei
persoane fizice sau juridice;
• amenajare piscicolă – unitatea de bază a acvaculturii, reprezentată de heleşteu, iaz, vivieră flotabilă,
staţie de reproducere artificială sau de alte instalaţii destinate acvaculturii;
• captură – cantitatea de peşte sau de alte vieţuitoare acvatice pescuite ori recoltate din apele
maritime sau continentale, exprimată în kilograme ori în număr de exemplare;
• exploatare durabilă – exploatarea resurselor acvatice vii astfel încât să nu fie compromisă viitoarea
exploatare a acestora şi să nu aibă un impact negativ asupra ecosistemelor marine;
• pescărie – ansamblul de activităţi care privesc pescuitul, acvacultura, procesarea şi comercializarea
peştelui. Acest termen poate defini şi un segment al acestui ansamblu pentru o specie sau un grup de
specii;
• pescuit – activitatea de extragere a resurselor acvatice vii din ape maritime şi continentale, cu
respectarea măsurilor pentru protejarea, conservarea şi regenerarea resurselor acvatice vii;
• resurse acvatice vii – speciile de peşte şi de alte vieţuitoare acvatice destinate consumului uman,
disponibile şi accesibile;
• permis de pescuit – documentul individual şi netransmisibil prin care se atestă dreptul de pescuit;
• plasă – reţeaua de fibre textile care are următoarele elemente caracteristice şi dimensionale de
gabarit: diametrul firului (mm), mărimea laturii ochiului (mm), structura (tex), lungime şi lăţime;
• setcă – unealta de pescuit de tip reţea, formată dintr-un singur perete de plasă, care este prevăzută
cu elemente de armare – la partea superioară plute, iar la partea inferioară plumbi –, care reţine
peştele prin încurcare şi agăţare;
• avă – reţeaua de fire textile care formează mai mulţi pereţi de plasă, cu diferite mărimi ale laturii
ochiului;
• setcă monofilament – reţeaua de plasă formată dintr-un singur fir, netextil, cu diferite mărimi ale
laturii ochiurilor de plasă;
• dispozitiv/aparat electric de pescuit – instrumentul electric alimentat de către o sursă de curent
electric, care foloseşte sisteme ce creează unde electrice în apă, electrocutează resursele acvatice vii,
aducându-le la suprafaţa apei, unde pot fi uşor pescuite.

1. Organizarea şi administrarea sectorului pescăresc

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură are responsabilitatea privind definirea şi
implementarea politicii referitoare la conservarea şi administrarea resurselor acvatice vii existente
în apele maritime şi continentale, la acvacultură, la procesarea şi organizarea pieţei produselor
pescăreşti, la structurile de pescuit şi acvacultură.
Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură îşi exercită atribuţiile în teritoriu prin structuri
proprii.
Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură şi autoritatea publică centrală care răspunde de
pescuit şi acvacultură asigură realizarea măsurilor din domeniul specific, precum şi a măsurilor în
executarea regulamentelor Uniunii Europene.
 2. Conservarea şi exploatarea resurselor acvatice vii
Politica privind pescuitul se va realiza prin:
• măsuri de conservare a resurselor acvatice vii, prin reglementarea echipamentelor de pescuit, a
efortului de pescuit sau a oricărei alte măsuri care să fie determinată de starea resurselor;
• măsuri de protejare şi regenerare a resurselor acvatice vii,
• reglementări privind pescuitul recreativ/sportiv;
• stabilirea sistemelor de control şi de inspecţie a activităţilor de pescuit;
• integrarea activităţilor de valorificare a resurselor acvatice vii din ariile naturale protejate în
planurile de management ale ariilor respective.
Reglementarea pescuitului se face prin:
• limitarea timpului alocat activităţii pescuitului;
• stabilirea numărului de unelte utilizate la pescuit;
• interdicţia pescuitului.
Autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură, pe baza studiilor elaborate
de instituţiile de cercetare ştiinţifică de profil, stabileşte dimensiunile minime individuale pe specii
ce reprezintă resursele acvatice vii care pot fi capturate din mediul acvatic.
Exemplarele cu dimensiunile sub limita minimă celei reglementate nu pot fi reţinute,
transbordate, descărcate sau comercializate, acestea fiind redate mediului acvatic imediat după
capturarea lor, indiferent de starea acestora.
Anual, la propunerea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, prin ordin comun al
ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului mediului şi dezvoltării durabile, se vor
stabili perioadele şi zonele de prohibiţie a pescuitului, precum şi zonele de protecţie a resurselor
acvatice vii.
Paza resurselor acvatice vii se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 333/2003 privind
paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, cu modificările şi completările
ulterioare.

3. Pescuitul recreativ/sportiv
Prin pescuit în scop recreativ/sportiv se înţelege pescuitul efectuat cu undiţa sau cu lanseta, în
scop de agrement/performanţă, pe baza unui permis nominal eliberat de Agenţia Naţională pentru
Pescuit şi Acvacultură.
Pescuitul recreativ/sportiv se exercită în amenajările piscicole şi în lacurile de acumulare, în
condiţiile şi pe baza regulilor stabilite de proprietarul sau de administratorul acestora.
În scopul asigurării protecţiei şi conservării resurselor acvatice vii se stabilesc condiţiile pentru
practicarea pescuitului recreativ/sportiv:
a) în apele curgătoare şi stătătoare din zona montană, numai cu o singură undiţă cu maximum
două cârlige sau cu o lansetă;
b) în apele din zona colinară şi de şes, pe tot cursul Dunării şi pe braţele sale, în Delta Dunării,
cu maximum 4 undiţe sau 4 lansete cu câte două cârlige fiecare;
c) pescuitul salmonidelor în apele de munte este permis numai cu momeli artificiale;
d) în apele din zona colinară şi de şes, pe Dunăre, în Delta Dunării şi în apele maritime un
pescar sportiv poate reţine din captură maximum 5 kg de peşte/zi sau numai un singur peşte, dacă
greutatea lui depăşeşte 5 kg;
e) în apele de munte cu salmonide se pot reţine de către un pescar maximum 10 bucăţi, în total,
din speciile: păstrăv indigen, păstrăv curcubeu, fântânel, lipan şi coregon.

4. Acvacultura
Acvacultura se practică în bazine amenajate pentru acvacultură, în instalaţii speciale amplasate
pe apă şi pe uscat, precum şi în viviere flotabile.
Dezvoltarea acvaculturii are ca scop diversificarea ofertei calitative şi cantitative de produse
pescăreşti. În subsidiar, dezvoltarea acvaculturii reduce presiunea prin pescuit asupra resursei
acvatice vii.
 Folosirea apei pentru activitatea de acvacultură în amenajările piscicole se face cu titlu gratuit,
cu condiţia ca parametrii fizico-chimici ai acesteia la evacuare să fie la nivelul celor de la
alimentare.
Politica de bază pentru dezvoltarea acvaculturii se realizează prin următoarele măsuri:
a) adaptarea producţiei la cerinţele pieţei;
b) îmbunătăţirea sistemului de comercializare şi informare a consumatorilor;
c) valorificarea superioară a potenţialului genetic prin acvacultura unor specii valoroase;
d) instruirea producătorilor din acvacultură;
e) asigurarea calităţii produselor din acvacultură şi a sănătăţii publice;
f) asigurarea producţiei din acvacultură pentru cazuri de forţă majoră;
g) asigurarea sănătăţii şi bunăstării animale;
h) protecţia mediului;
i) dezvoltarea cercetării.
Acţiunile de realizare a politicilor de bază pentru dezvoltarea acvaculturii urmăresc următoarele
scopuri:
a) modernizarea tehnologiilor de reproducere şi creştere a speciilor de peşti şi alte vieţuitoare
acvatice, corelate cu normele de protecţie a mediului;
b) folosirea corespunzătoare a amenajărilor piscicole;
c) încurajarea aplicării tehnologiilor de reproducere şi creştere pentru specii cu valoare
economică ridicată şi a produselor pescăreşti organice;
d) construirea de amenajări şi instalaţii moderne şi eficiente pentru practicarea acvaculturii
marine şi continentale, în condiţiile asigurării sănătăţii şi bunăstării animale;
e) asigurarea pe termen lung a locurilor de muncă din acvacultură, în special în zonele
dependente de pescuit;
f) încurajarea dezvoltării industriilor adiacente pentru producerea de utilaje şi instalaţii, precum
şi de furaje specifice, folosite în acvacultură;
g) alte acţiuni pe care necesităţile de dezvoltare a acvaculturii le impun.

Introducerea în cultură a speciilor de peşti sau a altor vieţuitoare acvatice noi în amenajările
piscicole, provenite din alte state, se face cu avizul prealabil al autorităţii publice centrale care
răspunde de pescuit şi acvacultură şi al autorităţii publice centrale care răspunde de mediu.

5. Pescuitul în scop ştiinţific

Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură eliberează, la cerere, o autorizaţie specială de
pescuit în scop ştiinţific, netransmisibilă, instituţiilor de cercetare din sectorul pescăresc, care au ca
obiective de cercetare:
a) cunoaşterea biologiei, etologiei şi diversităţii structurii, funcţionabilităţii şi productivităţii din
aceste ecosisteme şi a interacţiunilor specifice;
b) evaluarea impactului produs asupra ecosistemelor acvatice marine şi a apelor continentale de
către activităţile de pescuit şi acvacultură, precum şi de alte activităţi antropice;
c) identificarea de noi zone şi resurse acvatice vii de interes pentru exploatare;
d) dezvoltarea şi diversificarea acvaculturii.
Autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură stabileşte condiţiile de
acordare a autorizaţiei speciale de pescuit în scop ştiinţific, la propunerea Agenţiei Naţionale pentru
Pescuit şi Acvacultură.
Capturile obţinute în urma pescuitului ştiinţific nu fac obiectul comercializării.

6. Fapte pedepsite de legile în vigoare

Următoarele fapte constituie contravenţie sau infracțiune:
• pescuitul recreativ/sportiv al oricăror specii sau al altor vieţuitoare acvatice vii, efectuat fără
permis sau autorizaţie, în apele maritime interioare şi continentale;
 • neprezentarea permisului sau autorizaţiei atunci când acestea sunt solicitate de către
persoanele împuternicite să constate contravenţiile/infracţiunile;
• încălcarea condiţiilor de autorizare şi/sau de licenţiere.
• prinderea salmonidelor cu mâna;
• pescuitul salmonidelor cu momeli naturale;
• pescuitul cu mai mult de 3 muşte artificiale în apele salmonicole;
• reţinerea de către o singură persoană care practică pescuitul recreativ/sportiv a mai mult de 10
bucăţi, în total, din speciile de păstrăv, lipan şi coregon în apele de munte cu salmonide sau a
mai mult de 5 kg de peşte, cu excepţia cazului în care s-a pescuit un singur exemplar a cărui
greutate depăşeşte 5 kg, în apele domeniului public;
• capturarea peştilor cu ajutorul uneltelor de pescuit din plasă sau cu pripoane în apele de
munte;
• nemarcarea uneltelor de pescuit comercial.
• b) distrugerea sau degradarea din culpă a trecătoarelor pentru peşti, a topliţelor şi a cascadelor
podite, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii penale;
• reducerea din culpă a debitului de apă pe cursurile de apă naturale sau amenajate, dacă prin
aceasta se periclitează existenţa faunei piscicole, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii
penale;
• distrugerea, degradarea sau micşorarea din culpă a zonelor de protecţie perimetrală a
amenajărilor piscicole, dacă nu constituie infracţiune potrivit legii penale;
• neasigurarea debitului de apă necesar în vederea dezvoltării normale a faunei piscicole în aval
de o lucrare de barare;
• aruncarea sau depozitarea rumeguşului, deşeurilor menajere şi zootehnice şi a oricăror materii
şi materiale, produse şi substanţe poluante pe malurile râurilor, pâraielor, lacurilor, bălţilor şi
amenajărilor piscicole;
• pescuitul lostriţei;
• prinderea peştelui cu unelte de plasă şi cu pripoane în râurile şi în lacurile din zona de munte,
precum şi în râurile colinare şi de şes, cu excepţia Dunării şi Prutului;
• pescuitul resurselor acvatice vii sub dimensiunile legale;
• pescuitul resurselor acvatice vii cu unelte de pescuit având ochiul de plasă sub dimensiunile
minime legale;
• pescuitul cu ostia, suliţa, ţepoaica şi cu orice alte unelte înţepătoare sau agăţătoare, prin
greblare sau harponare;
• pescuitul electric, deţinerea aparatelor şi dispozitivelor care distrug resursele acvatice vii prin
curentare, electrocutare, pescuitul cu materiale explozive, pescuitul cu substanţe toxice şi
narcotice de orice fel, pescuitul cu japca şi cu orice alte unelte neautorizate, precum şi
folosirea armelor de foc în scopul omorârii peştilor sau altor vieţuitoare acvatice;

Atenție! AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU PESCUIT ŞI ACVACULTURĂ ESTE

SUBORDONATĂ MINISTERULUI MEDIULUI ȘI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE,
MINISTERULUI DE INTERNE, MINISTERULUI MUNCII ȘI MINISTERULUI ECONOMIEI
ȘI FINANȚELOR
 Considerații privind pescuitul sportiv în ape de munte
Ecosistemele apelor de munte au un specific aparte în pescuit, total diferit comparativ cu
pescuitul în ape stătătoare. Pescuitul în ape de munte presupune multă mișcare din partea
pescarului, verificarea unui segment lung de albie etc.
Așa cum s-a mai arătat, există câteva elemente de bază cu rol decisiv în pescuit: viteza apei,
transparenţa, adâncimea, temperatura, pH-ul (reacţia chimică a apei), perioada din zi sau din an etc.
a) Locurile de pescuit sunt acelea în care există șanse mai mari de a găsi peștii. Pentru a
intui care sunt aceste locuri trebuie cunoscute noțiunile de ecologia și etologia peștilor, dar este
foarte importante atât experiența cât și intuiția pescarului. Trebuie ținut cont că salmonidele caută
zonele cu apă mai lină, dar în apropierea șuvoaielor. În aceste locuri, apa creează mici vârtejuri în
care curentul se întoarce către amonte, iar prinderea prăzii este mai ușoară. În plus, consumul
energetic al peștilor necesar pentru a învinge viteza șuvoiului este mult mai mic. Practic, pescarul
va insista în zonele line de după repezișuri, sau în lateralul acestora, după cascadele naturale sau
amenajate, la confluența apelor, în bulboanele de sub maluri, după arborii căzuți în albie, după
pietre sau stânci etc. Trebuie ținut cont și de faptul că peștii sunt orientați de obicei cu capul
împotriva curentului, așteptând prada adusă de apă. Practic, se poate pescui în orice loc în care
momeala poate fi condusă și/sau urmărită.
b) Tehnicile și materialele utilizate sunt diferite, în funcție de specia vizată.
Pescuitul în ape de munte presupune, cel mai adesea, utilizarea unor vergi adecvate din
punct de vedere a greutății și echilibrării. Modelele existente pe piață au o diversitate extraordinară
și nu pot fi înșiruite aici. Totuși, trebuie să se țină seama de faptul că varga și mulineta trebuie să
formeze un întreg, să nu obosească mâna pescarului și să confere precizie lanseurilor. Lungimea
vergilor poate fi de circa 1,70-1,80 m, chiar mai mult, varga să fie cât mai ușoară, elastică și
rezistentă la vârf, pentru lanseuri de precizie.
La pescuitul la salmonide se utilizează în mod frecvent două tipuri generale de momeli
artificiale:
1. Năluci:
- rotative (lingurițe);
- oscilante;
- voblere;
2. Muște artificiale:
- propriu-zise;
- nimfe;
- streamuri.
Pescuitul cu năluci. Cele mai utilizate năluci la păstrăv sunt rotativele de mici dimensiuni.
Aceste sunt alcătuite dint-un ax de sârmă în jurul căreia se învârte o paletă montată pe ax prin
intermediul unei mici piese numite ”călăreț”. Pe tijă se pot monta corpi metalici, mai grei sau mai
ușori, colorați sau nu , în funcție de caracteristicile apei, perioada din an, adâncimea de pescuit etc.
De capătul tijei este prinsă ancora. Cea mai importantă calitate a unei rotative este aceea de a se roti
imediat ce a atins apa.
Oscilantele se utilizează mult mai rar pentru pescuitul păstrăvului, fiind mult mai puțin
eficiente.

Oscilantă Rotativă (după Voblere

(http://www.aventurilapescuit.ro /) http://marelepescar.ro (http://www.fishshop.ro)
 Voblerele dau rezultate bune, dar mai ales la capturarea exemplarelor mai viguroase, deci în
râuri mai mari și mai adânci.

Lanseul de sus (după Țăruș, 1986) Lanseul de sub mână (după Țăruș, 1986)

Tehnica lansării nălucilor se deprinde prin multă practică. Cele mai folosite sunt lanseurile
de sus sau lanseurile pe sub mână. Se mai utilizează și lanseul lateral.
Pescuitul se poate efectua cu deplasare către amonte sau către aval.
Lansând în amonte, pescarul are avantajul că poate fi mai greu de observat sau auzit de pești
datorită zgomotului apei. Dezavantajul metodei este acela că năluca trebuie recuperată rapid, în
sensul de curgere a curentului, deci cu viteză mare, și de multe ori peștele este speriat sau pescarul
este surprins nepregătit. Este indicat ca lanseul să fie făcut sub un anumit unghi față de direcția de
curgere a apei.
Deplasarea către aval are avantajul unor lanseuri mult mai ușoare și mai comode către malul
opus, năluca putând fi purtată spre locurile mai bune. Dezavantajul principal este eventuala
deplasare prin apă, care poate tulbura șuvoiul și poate pune în alertă peștii din aval.
Cel mai adesea pescarii îmbină cele două metode în funcție de specificul locurilor, lățimea
albiei, viteza apei, aspectul malurilor, vegetația de pe maluri etc.
Indiferent de locul de pescuit și de perioadă, recuperarea nălucilor trebuie făcută astfel încât
acestea să lucreze în permanență fără a se ridica la suprafață. Indiferent de condițiile locale sau de
perioada anului, nălucile trebuie să se deplaseze având un anumit ”joc”. Pentru ca momeala să aibă
o evoluție atrăgătoare, pescarul trebuie să îi imprime anumite mișcări iuți cu schimbări de direcție și
de ritm, sau mișcări mai lente alternate cu suișuri și coborâșuri cu rapiditate diferită.
Nălucile sunt numerotate începând cu nr. 0, care este corespunzător rotativelor cele mai
mici. Pentru apele de munte se folosesc năluci de maxim nr. 3. În funcția de caracteristicile apei
(adâncime, viteză) se alege și mărimea linguriței, care este cu atât mai mare cu cât debitul apei este
mai mare. Pentru pâraiele mici, de 1-2 m lățime, se va utiliza nr. 0, iar pentru râurile mari, numere
mari ale nălucii. Mărimea nălucii influențează și distanța de lansare, aceasta fiind cu atât mai mare
cu cât greutatea, deci mărimea blincherului este mai mare. În cazul nălucilor mici, pentru a crește
distanța de lansare acestea se pot lesta la fața locului cu plumb adăugat direct pe fir, în fața momelii.

Pescuitul cu muște artificiale. Datele statistice atestă că salmonidele au cei mai mulți adepți în
rândul pescarilor sportivi. Potrivit unei zicale englezești se consideră că pescuitul păstrăvului este
de trei ori mai frumos decât a altor pești deoarece este frumos peștele, este frumos modul de
capturare și este frumos peisajul (”Trout fishing is three times beautiful”).
Dacă lingurile și voblerele simulează vietăți în mișcare, muștele artificiale imită insecte dintre
cele mai diverse sau chiar crustacee din diferite specii care populează porțiunea de albie respectivă.
Dintre cele mai cunoscute specii de insecte care fac obiectul imitațiilor, amintim: efemeridele
sau muștele de mai (rusalii), specii de trichoptere – carabeți și frigane, nimfe de plecoptere – musca
de arin, musca de piatră, specii de diptere – cele mai cunoscute muște și țânțari. În afară de speciile
care prezintă și stadii de dezvoltare în mediul acvatic, există multe specii aflate în fânețele sau
 arborii din preajma cursurilor de apă de munte care constituie hrana peștilor: cosași, greieri, furnici,
muște de gunoi etc.

1.Muște ude 2.Muște uscate 3.Tipuri de streamer

Muștele artificiale pot fi achiziționate din magazinele de specialitate, dar pescarii împătimiți
preferă să le confecționeze singuri. ”Legatul” muștelor presupune o tehnică aparte care se învață
prin exercițiu și prin urmărirea acestei activități, și a etapelor de urmat, la un ”muscar” cu
experiență.
În general, artificialele se împart în două categorii: muște uscate și muște ude. În principiu,
muștele uscate trebuie să plutească pe apă, iar cele ude să evolueze în apă. Caz particular sunt așa
numitele nimfe care explorează întreaga masă de apă de la pietrișul de pe fundul albiei până la
suprafața apei.
Imitațiile pentru puieții unor specii de pești care constituie hrana salmonidelor (boișteni,
zglăvoace) se numesc ”streamer” și au tot aspectul unor muște legate pe cârlige de dimensiuni mai
mari – numere 6-10. Acestea au în general o culoare cafenie pe spate și gălbuie-albicioasă pe burtă.
Aceste momeli trebuie lestate pentru a putea evolua în apă, dar trebuie conduse de pescar în așa fel
încât să imite înotul peștilor de mici dimensiuni.
Materialele utilizate pentru confecționarea artificialelor sunt:
- ață de cusut obișnuită, de mătase sau fire metalizate într-o gamă foarte largă de culori;
- lacuri, lianți și adezivi incolori sau colorați, de preferință cu priză rapidă;
- anumite tipuri de pene sau părți din pene și fulgi. Aceștia se pot recolta de la gâtul cocoșilor
domestici sau cocoși de fazan, de la potârnichi, de la rățoii sălbatici, de la curcani etc.). Culoarea
poate fi cea naturală a penelor utilizate sau pot fi vopsite;
- păr de animale (lână, păr de iepure, câine, cal, vulpe, bursuc etc.);
- ceara de albine și parafina – acestea dau rezistență monturii și se udă greu;
- materiale metalice precum lița, fir de cositor, plumb, aluminiu etc.;
- alte materiale: cauciuc, lemn, material plastic, mărgele etc.;
- cârligele utilizate pentru confecționarea muștelor au o mare diversitate de forme și mărimi, și se
achiziționează de la magazinele de specialitate în funcție de necesitate.
Toate materialele utilizate sunt îmbinate și asortate în funcție de priceperea muscarului, de
necesitate, de intuiție, de specificul ecosistemului local.
Varga utilizată pentru pescuitul la muscă are lungimi de 2,5-3,0 m, este elastică și ușoară.
Mulinetele utilizate au rol de a ”depozita” firul. Acesta din urmă are diferite variante constructive –
poate fi plutitor sau scufundător. Profilul firelor poate fi cu profil paralel, dublu conic sau cu partea
grea înainte. În secțiune, firele sunt confecționate dintr-un material de rezistență protejat cu un
material sintetic. Alegerea firului depinde de tehnica de muscărit, de lățimea râului unde se practică
pescuitul, de experiența păstrăvarului, ș.a.
Pescuitul cu muscă uscată (la suprafață) este cel mai spectaculos dar mai puțin eficient și
impune precizie și finețe. În literatura de specialitate este prezentată o mare varietate de muște
uscate care poartă diferite denumiri încetățenite între pasionații acestui sport: artificiala Sedge
(cârlig 12-14, fulgi roșcați, corp castaniu sau gri), Frigana (c. 12-16, fulgi roșcați), Musca de mai
(c. 12-14, corp maro, aripi gălbui), Palmer, Sawyer, Typs, Mini-Sedge etc. etc.
Pescuitul cu muscă udă se deosebește de cel cu muscă uscată prin următoarele:
- musca este mai puțin ”bogată”, nefiind nevoie să plutească;
- se utilizează fir scufundător.
În acest caz, muștele trebuie alese mai cu grijă pentru a corespunde cu perioadele în care apar
diferitele stadii din ciclul de dezvoltare al insectelor – pradă. Pentru o alegere corectă a
artificialelor, se poate urmări entomofauna din zona și din perioada partidelor de pescuit, și se pot
utiliza muștele potrivite. Artificialele submerse sunt adesea imitații ale insectelor care provin de pe
malurile apelor de munte. Dintre acestea, amintim: musca de arin (c. 12-14, gri deschis, cu un fulg
de păun), furnica neagră (c. 16-18, corp negru, fulg negru), musca de urzică (12-14, galbenă cu
inele brune, fulg cenușiu), viespe, lătăuș, carabete, musca de fag etc.

***
Pescuitul la păstrăv trebuie să fie doar un pretext de a ieși în natură, de relaxare, de a învăța, de
a ne autodescoperi. Pescuitul la păstrăv trebuie să rămână un sport, mai ales în condițiile
schimbărilor antropice brutale care au loc în ecosistemele apelor de munte. De la fiecare partidă de
pescuit trebuie să ne întoarcem cu o experiență nouă, cu bucuria de a fi admirat un peisaj de munte,
cu mulțumirea unei plimbări sănătoase în aer ozonat, și nu neapărat cu…pești.
 Figura Păstrăvărie mixtă cu o capacitate de circa 10 tone păstrăv de consum şi 500000 de icre pentru incubat anual.
1- Priza de apă; 2- Canal de admisie şi de distribuţie; 3 – Bazin de distribuţie, 4 – Bazin de decantare ; 5 – Şopronul trocilor ; 6 – Casa incubatoarelor ; 7 – Bazine de experimentare ;
8 – Bazine pentru puieţi ; 9 – Bazine pentru reproducători ; 10 – bazine de producţie ; 11 – Bazine de decantare ; 12 – Bazin de pescuit ; 13 – Canale de evacuare ; 14- Camere de
oaspeţi; 15 – Gabion; 16 – Magazii şi anexe;
Sensul de parcurs al apei prin păstrăvărie; - - - - - - Gard din plasă de sârmă

14

Parcare
7
8 8 8 8 8 8 8 10 10 10

2
izvor

3
4 1 1
9 9 9 9 9 10 10 12
1 1

16
6
2
1
Căi de acces pietruite

1
1 Pârâu