PROIECT INFIINȚARE FERMĂ

PISCICOLĂ RACĂCIUNI
 DESCRIEREA ZONEI
Viitoarea fermă piscicolă se află pe raza județului Bacău, în apropierea râului Siret la circa 200 de
metri de albia acestuia.
Exploatația va avea o suprafață de cca 15ha luciu de apă și va fi specializată pe creșterea
Cyprinidelor în special Cyprinus carpio rasa Frăsinet, dar și creșterea Acipenseridelor cum ar fi
Acipenser baerii-sturionul siberian, Acipenser stellatus- păstruga și a Oncorhynchus mykiss-
pastrăvul curcubeu.
Ferma se va putea baza pe 4 helesteie (3existente) cu suprafețe de la 1,7ha la 5,4 ha.

Alimentarea bazinelor se face din pânza freatică a raului Siret având debitul de apă necesar petru
o exploatare piscicolă, oxigenul solvit va fi de 6mg/l reglat cu ajutorul unor aeratoare.
Adâncimea medie a helesteielor va fi de 1,6m.
Specii de pești care se pretează pentru creșterea în sistem semiintensiv
și intensiv
1. Creșterea crapului Cyprinus carpio- rasa Frăsinet

Elemente de taxonomie

Dintre vertebrate, peştii sunt grupul cel mai bine reprezentat, ca număr de specii. Astăzi, în
toate apele continentale și marine ale Terrei, se găsesc peste 33000 specii. Anual, sunt descoperite
200-300 de specii noi; numai în anul 2016 s-au descris alte 287 specii. Comparativ cu alte patru
clase de vertebrate numărul speciilor de pești este considerabil mai mare (Amphibia: 4300, Reptilia:
6000, Aves: 9000, Mammalia: 8000) (Bone Q., Moore R.H. 2008).
De sute de ani, naturaliștii/ihtiologii încearcă să clasifice toate speciile de pești, cunoscute la
un moment dat. Cu toate că încă mai există unele discrepanțe, grație descoperirii unor tehnici noi
de investigație, mai ales de genetică moleculară, în ultimii ani, s-a reușit să se argumenteze științific
apartenența unor pești la diferiții taxoni. În prezent, cele mai credibile surse de clasificare și
descriere a speciilor de pești sunt platformele electronice www.fishbase.org și www.calacademy.org.
Potrivit acestor două surse au fost descrise pînă acum 33277 specii de pești.
Cu mici excepții, din punct de vedere taxonomic, peştii fac parte din următorii taxoni: regnul
Animalia, phylum Chordata, infraphyilum Vertebrata, supraclasa Osteichthyes, clasa Actinopterygii,
subclasa Neopterygii, infraclasa Teleostei (www.fishbase.org). Clasa Actynopterygii cuprinde 46
ordine, 488 familii, 4848 genuri și 31926 specii. Ordinul Cypriniformes are 11 familii, 488 genuri și
4307 specii. Familia Cyprinidae, din care face parte și specia crap, are 368 genuri și 3040 specii.
Genul Cyprinus cuprinde 24 specii. Cele mai cunoscute specii sunt Cyprinus carpio, Cyprinus
micristius, Cyprinus rabaudi, Cyprinus pellegrini şi Cyprinus mirrus, dintre care prima se găseşte şi
în Europa, ultimile fiind exclusiv est-asiatice. Specia Cyprinus carpio are 3 subspecii: Cyprinus
carpio haematopterus, Cyprinus carpio viridiviolaceus şi Cyprinus carpio carpio, ultima fiind
prezentă şi în apele noastre (Stăncioiu S., 1978)

Morfologia, ecologia şi biologia crapului

Răspândire generală

Crapul se găsește în apele dulci și salmastre de pe toate continentele. Este nativ în bazinele
Mării Negre, Marea Aral și Marea Caspică; populațiile sălbatice se găsesc doar în fluviile și râurile
care se varsă în aceste mări. La noi în țară, este răspândit în Dunăre și afluenții săi din zonele de șes
și deal, în Delta Dunării, complexul Razim-Sinoe și în toate fermele ciprinicole. Se pare că
populațiile de crap sălbatic din Dunăre sunt la originea tuturor varietăților și raselor care se găsesc în
Europa.

Crap de crescătorie Cyprinus carpio (Linnaeus, 1758)

Morfologie

Crapul are corpul alungit, puţin comprimat lateral, acoperit cu solzi cicloizi mari, bine fixaţi
în tegument. Gura este terminală, prevăzută cu 4 mustăţi (două pe maxilă, mai scurte şi două la
colţurile gurii, mai lungi. Înotătoarea dorsală are 17-22 radii ramificate. Primele radii simple din
dorsală şi anală sunt zimţate posterior. Linia laterală este completă, rectilinie cu câte 32-38 (41) pe
fiecare latură a corpului. Dinţii faringieni sunt dispuși pe trei rânduri, cu formula 1.1.3-3.1.1 (1.2.3-
3.2.1). Coloana vertebrală are 36-37 vertebre.
Coloritul corpului diferă de la argintiu-auriu în ape limpezi, curate, până la verzui negricios
în lacurile invadate de vegetaţie. În mod obişnuit, se prind exemplare de până la 60-70 cm lungime
şi sub 10 kg greutate. Lungimea medie la prima maturitate (Lm) este de aproximativ 34,9 cm, fiind,
de regulă, cuprinsă între limitele 25-36 cm. În mod excepțional, poate să ajungă la o lungime de 1,30
m şi la o masă corporală de aproape 50 kg. Vârsta maximă, determinată până acum, a fost de 38 de
ani. Cel mai mare exemplar de crap comun din lume a fost pescuit pe lacul Euro Lake, din Ungaria;
a avut 47,8 kg și 125 cm lungime (www.crapmania.ro). În România, cel mai mare exemplar a fost
pescuit în anul 1998, de către un pescar austriac, în lacul Sărulești de lângă București; a avut 37,27
kg.
 La crap, variabilitatea este foarte pronunţată, Antipa recunoscând în apele naturale patru
forme principale (tipica, gibossus, hungaricus şi oblongus), care diferă între ele prin forma corpului
şi indicele de profil (raportul l/H). În afară de crapul sălbatic din bunurile naturale, în amenajările
piscicole se cresc câteva forme ale crapului de cultură care aparţin raselor Lausitz (cu solzi) şi
Galiţia (fără solzi sau cu corpul partial acoperit cu solzi). Formele crapului de cultură se deosebesc
între ele prin forma corpului, prezenţa şi dispoziţia solzilor şi valoarea indicelui de profil (Sandu
P.G., Oprea L., Stăncioiu S., 1978). În Europa, prin selecții repetate, de-a lungul timpului, s-au
obținut cca 30-35 rase de crap.

Ecologie

Crapul este o specie de apă dulce, bentopelagică, ce trăieşte atât în ape stătătoare, cât şi în
sectoarele inferioare din zonele de şes ale apelor curgătoare, rar ajungând până în zona colinară a
acestora. Suportă și apele ușor salmastre, cu salinitatea de până la 5-8 g/l.
În cursul inferior al Dunării este o specie semimigratoare, care pătrunde primăvara în bălţi (la
7-8oC) şi se retrage în Dunăre la scăderea apelor. Această retragere este determinată atât de scăderea
apelor, cât şi de ridicarea pronunţată a temperaturii (24-26oC). Exemplarele care nu au avut
posibilitatea să pătrundă în bălţi se deplasează în zonele de întinsură din lungul Dunării. Către
toamnă, la scăderea pronunţată a temperaturilor, părăsește bălţile, trecând în râuri, spre locurile mai
adânci, cu un curs mai lent, în vederea iernatului. Sunt însă şi exemplare care nu părăsesc bălţile şi
care iernează în zonele mai adânci ale acestora. Suportă ușor ape cu pH-ul de 6,5-7,5, cu
concentrații optime ale oxigenului de 5-7 mg/l și temperaturi de 3-35 oC. Pentru o perioada scurtă de
timp, de doar câteva minute, rezistă și la concentrații ale oxigenului de 0,3-0,5 mg/l. Cea mai bună
creștere o are la temperatura de 20-27oC.
Reproducerea

În zonele temperate și subtropicale, crapul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 2-3 ani
pentru masculi şi 3-4 ani pentru female, după ce acumulează 11000-12000 grade zile. Depunerea
pontei are loc la temperaturi minime ale apei de 16-18 oC, optim 18-20oC. La noi în țară,
reproducerea crapului începe în aprilie-mai și se termină în iulie-august, uneori în septembrie,
deoarece depune icrele în 3-4 porții.

Numărul maxim de icre ce se pot găsi la o femelă este de aproximativ 2.000.000, prolificitatea
relativă fiind în medie de circa 150.000 icre/kg corp (100-230 g icre/kg corp). Icrele au culoarea
verzui-gălbuie, având diametrul de 1,5-1,8 mm. Ele sunt lipicioase şi aderă la substratul vegetal din
zona unde are loc reproducerea. Locurile optime de reproducere sunt terenurile întinse însorite, cu
vegetaţie, proaspăt inundate, cu apă puţin adâncă, stătătoare sau uşor curgătoare (Sandu P.G., Oprea
L., 2012, Stăncioiu S., 1978).
Durata perioadei de dezvoltare embrionară, în heleșteiele de reproducere, depinde de
temperatura apei, fiind în jur de 4-6 zile la temperatura de 18-20oC. După eclozare, larvele stau
fixate pe plante circa 2-3 zile, apoi, după ce vezica înotătoare se umple cu aer, încep să înoate şi să
se hrănească activ cu zooplancton de talie mica, sub 150 microni, în special rotiferi și nauplii de
crustacei. Dacă se face reproducerea artificială, în stațiile de incubație, la 20-23 oC, dezvoltarea
embrionară ține cca 3 zile (60-70 grade zile).
Alimentația
În mediul natural, după resorbţia sacului vitelin și trecerea la hrănirea exogenă, alevinii se
hrănesc cu fitoplancton şi zooplankton; de la lungimea de 2 cm, încep să consume şi organisme
bentonice. Pe măsură ce înaintează în vârstă, caracterul de bentofag se accentuează şi spectrul
nutritiv se lărgeşte. Crapul este considerat un peşte omnivor, preponderant bentofag, consumând atât
hrană de origine vegetală cât şi animală. Crapul adult consumă viermi, larve de insecte, crustacee,
moluște mici, vegetaţie submersă, detritus etc. Iarna, la temperaturi ale apei sub 4oC, nu se hrăneşte.
În sistemele dirijate de creștere, trebuie să se treacă la hranirea suplimentară, imediat după
resorbția sacului vitelin. După aproximativ 4-5 zile de la eclozare, larvele sunt trecute în heleșteiele
de alevinaj (predezvoltare). În perioada de alevinaj, vor fi utilizate furaje speciale de cea mai bună
calitate, cu proteina brută de 40-45%. Apoi, în vara I-a de creștere, vor fi utilizate furaje granulate cu
proteina brută de 35-40%. În vara a II-a de creștere, concentrația furajelor granulate în proteine
poate să scadă la 30-32%.
Valoarea alimentară și comercială
Carnea crapului are o compoziție echilibrată în proteine (12-17%) și grăsimi (4-8%). Datorită
consumului de furaje, crapul de crescătorie este mai gras decât crapul sălbatic. Având în vedere
gustul cărnii și posibilitatea de a fi preparat în diferite moduri, prin diferite metode de procesare,
crapul se află în topul preferințelor consumatorilor din România.
Din punct de vedere economic, așa cum s-a justificat în subcapitolul precedent, este
principala specie de cultură din România. Dacă se utilizează tehnologii performante de creștere,
fermierii pot să dezvolte afaceri rentabile, cu un profit net de 0,5-1,0 Euro/kg
 Rasa Frăsinet a fost creată în perioada 1950-1980 în cadrul Institutului de Cercetări
Piscicole ulterior Centrul de Cercetare Dezvoltare pentru Piscicultură Nucet în bazele experimentale
Nucet şi Frăsinet, prin încrucişări de absorbţie între crapul de cultură de Cefa şi o populaţie de crap
de cultură ameliorat, importată din Ungaria (Figura1.4).

Figura 1.4 Rasa Frăsinet (foto original)

În cursul lucrărilor de selecţie ale acestui crap, au rezultat două tipuri: unul cu solzi şi altul cu
solzi dispuşi pe trei rânduri pe fiecare parte a corpului. Forma cu solzi are linia dorsală mai convexă
decât cea fără solzi şi un ritm de creştere mai mare.

Tabelul 1.1

Principalele caracteristici plastice ale rasei Frăsinet

Nr.crt Caracteristici fenotipice Valori Forma cu solzi %

.

1. Înălţimea maximă a corpului % din lungimea media 44,3

standard
limite 40,5-51,0

2. Lungimea capului % din lungimea standard media 29,8

limite 28,3-32,0

3. Lungimea peduncului caudal % din lungimea media 19,4

standard
limite 17,4-21,0

4. Indicele de circumferinţă media 0,87

limite 0,80-0,94

5. Indicele de profil media 1,71

 limite 1,62-1,84

Ritmul de creştere este accelerat, moştenind capacitatea de creştere a crapului unguresc. Astfel, la
vârsta de o vară, înregistrează greutăţi medii între 30-50g cu producţii de 2000-2200 kg/ha, şi până
la 160g/ex, în cazul unor producţii medii de 1000-1200 kg/ha. La vârsta de două veri, realizează
greutăţi între 1000-1600 g, la trei veri 3200-4300 g iar la patru veri 4500-5500 g. În monocultură, se
realizează o producţie de 1500-2000 kg/ha cu un consum de furaje cuprins între 2,8-3,5 kg/kg spor
de creştere.

Coeficientul Fulton (gradul de îngrăşare) determinat la anumite vârste, este următorul :

- C2+ = 2,5 – 3,5

- C1+ = 3,2 – 4,0

- C2+ = 3,5 – 4,5

- C.R. = 4,0 – 5,5

Studiile biochimice au relevat că la materialul selecţionat de 3-4 veri, grăsimile înregistreazaă

valori de 7-8% iar proteinele între 16,12 – 16,75 %.

Determinarea carnozităţii crapului selecţionat se efectuează pe baza analizelor de valori

ponderale, obţinându-se următoarele date :

- la C1+ cu greutatea cuprinsă între 1600-1625 g, partea comestibilă a reprezentat 75-77% din
greutatea totală a peştilor.

- la C2+ cu greutatea cuprinsă între 3375-4220 g, partea comestibilă a reprezentat 83,72-

83,80% din greutatea totală a peştilor.

În procesul de reproducere, rasa Frăsinet, înregistrează un raport gonosomatic în jur de 30%

şi o prolificitate absolută foarte ridicată (1704500), caracteristici ce determină obţinerea unui număr
mare de pui pe femelă – 20.000 de pui/femela, de 15 zile, femelele putând fi folosite la reproducere,
la vârsta de 3 ani.

În concluzie, prin caracterele plastice, ritmul de creştere foarte accelerat, valorificarea

superioară a furajelor, indicele de carnozitate, calitatea cărnii şi prolificitatea ridicată, rasa Frăsinet
se prezintă în momentul de faţă, ca o rasă de crap prefecţionată, capabilă să realizeze producţii mari,
pe unitatea de timp şi suprafaţă.

2. Biologia speciei Acipenser baerii

Sturionul siberian Acipenser baeri este un pește migrator, ușor adaptabil în ceea ce privește
schimbările de mediu și alimentația, ceea ce-l ajută să atingă un nivel de creștere satisfăcător în diferite
zone climatice (Milstein, 1975; Sokolov și colab., 1989).
Specia Acipenser baerii poate ajunge la o lungime maximă de 2 m și greutatea de cca. 210
kg, însă de cele mai multe ori acesta nu depășește greutatea de 65 kg, respectiv o vârstă maximă de
cca. 60 de ani (Sokolov și colab., 1989).

Acipenser baerii(foto original)

În cazul populației de sturion siberian de pe râul Lena s-a observat că atingerea maturității
sexuală are loc la 9-10 ani în cazul masculilor și 10-12 ani în cazul femelelor, cu toate ca alte populații
de Acipenser baerii ating maturitatea sexuală la vârsta de 18-24 de ani în cazul masculilor și 24-28 de
ani în cazul femelelor. Dimensiunea minimă înregistrată în cazul reproducătorilor este de 0,6-0,9 m
lungime și greutatea de 0,7 kg (Hochleithner și colab., 1999).
Reproducerea sturionului siberian are loc în perioada mai-iunie, când femelele mature tinere
(10-12 ani), născute și crescute în captivitate, pot avea până la 10% din greutatea lor în icre, în timp ce
pentru femlele de 18 ani, randamentul este de cca. 18-20%. Prin urmare, randamentul mediu, cel mai
frecvent întâlnit în cazul femelelor de sturion siberian, este de cca. 12-13 % per femelă și de cca. 6-7
% pentru întreaga captură, presupunând că cca. 50% din peștii capturați sunt masculi (raportul între
sexe din cadrul populației fiind de 1:1).
Adulții de ambele sexe posedă canale Muller, oviductul se întinde pe aproximativ 1/3 din
cavitatea abdominală și este legat cu canalul Muller, printr-o valvă unidirecțională.
Sturionul siberian este o specie de apă dulce care migrează pe distante lungi pe cursul râurilor
în care trăiește. Spre deosebire de alte specii de sturioni, reproducătorii de sturion siberian continuă să
se hrănească în timpul perioadei de migrare pentru a se reproduce.

Acipenser baerii(foto original)

Regimul alimentar al speciei Acipenser baerii este format, în principal, din organisme
bentonice, inclusiv din larve de chironomide, amfipode, izopode și polichete (Sokolov și colab., 1989).
Specia Acipenser baerii poate trăi la temperaturi care variază în limite destul de largi, de la
numai 1 ° C până la 25-26 ° C. Este o specie destul de rezistentă la un conținut scăzut de O 2, dar nu
înregistrează un spor bun de creștere în greutate în astfel de condiții.
Sturionii se caracterizează prin marea lor longevitate, corelată şi cu vârsta la care devin
maturi din punct de vedere sexual.
Speciile de sturioni de apă dulce au un ritm de creştere mai lent, acestea parcurg o
perioadă mai scurtă până la atingerea maturităţii sexuale de cca. 10 - 20 de ani. O excepţie o
face sturionul siberian din râul Lena care trăieşte peste 50 de ani în raport cu ritmul său de
creştere foarte redus
 Longevitatea câtorva specii de sturioni
(după Holèik, 1989; Rochard şi colab., 1991; Billard şi colab., 2001)
Vârsta şi talia la maturitate Intervalul
Longevitate
între
Greutate a
Specia de Locul de Vârsta Lungimea 2
a maximă
sturion origine (ani) totală (cm) reproducer
(kg) (ani)
i
♂ ♀ ♂ ♀ ♂ ♀ ♂ ♀ ♂ ♀
11 - 17 - 75 - 85 - 1- 2-
Obi, Ienisei - - - -
13 18 80 90 4 6
Acipenser 9- 11 - 65 - 70 - 1-
Lena - 1 - - 60
baerii 10 22 70 100 2
Acvacultur
3-4 7-8 - - - 1 1 - -
ă
11 - 12 -
Volga - - - - 5 7 50 38
Acipenser 13 16
8- 13 - 5-
gueldenstaed Dunăre 100 120 3 9 33 -
12 18 6
ti 10 -
Don 8-9 - - - - - - 37 -
14
100 140
12 -
Kura 6-9 - - 10 30 2 -3 - -
14
Acipenser 130 150
nudiventris 150
16 -
Ural 13 130 - - - - - 32 -
22
160
Kura 8 12 - 113 - - - - 48 -
Acipenser
Volga,
persicus 15 18 122 162 12 19 2 -4 48 -
Ural
Acipenser 40 - 1-
Dunăre 3-5 4-7 35 - - 1 26 22
ruthenus 45 2
Acipenser 3- 9- 3-
Volga 7 9 105 120 - 41 30
stellatus 4 10 4
Acipenser Gironde 14 - 16 - 145 165 20 30 1 2 - -
sturio 18 20
 7- 8- 96 -
Rioni 137 - 13 - - - -
12 14 110
14 - 19 - 3- 107-
Volga - - - - - 60
16 22 4 118
91-
Kura 13 18 - - - - - - -
101
Huso huso
12 - 16 -
Azov 160 200 30 60 - - -
14 17
12 - 14 - 4- 5-
Dunăre - - - - 36
14 16 6 5

Majoritatea speciilor de sturioni pot atinge dimensiuni excepţional de mari ca talie.

Morunul, de exemplu, poate atinge o lungime a corpului de 576 cm cu o vârstă de 118 ani și o
greutate maximă de cca. 2000 kg. Sturionul alb este cel mai mare sturion dintre speciile Nord
Americane atingând greutăţi corporale de până la 816 kg.

Sistematica speciei Acipenser baerii

Familia Acipenseridae (Bonaparte, 1832) face parte din Clasa Osteichthyes, Subclasa
Actinopterygii şi împreună cu familia Polyodontidae formează Ordinul Acipenseriformes.
Sturionii sunt caracterizați, de obicei, de un corp alungit, fusiform ce este acoperit cu cinci
rânduri de plăci osoase: mai exact un rând dorsal, două laterale şi două ventrale (plăcile ventrale pot
lipsi la unele exemplarele adulte). Pe lobul superior al cozii sturionilor se mai pot observa câțiva
solzi rombici.

Forma Acipenser baerii (foto original)

 Botul acestor pești este alungit conic sau turtit purtând denumirea de rostru. Gura
sturionilor este una ventrală transversală, protractilă, acesta este prevăzută cu buze cărnoase pe
partea ventrală a rostrului şi prezintă patru mustăţi ce sunt dispuse transversal.

Cap Acipenser berii(foto original)

Mandibula şi maxilarul la peștii adulţi nu prezintă dinţi, înotătoarea dorsală este deplasată
mult spre înotătoarea caudală, iar caudala este heterocercă.
Scheletul capului este unul destul de redus, majoritatea oaselor craniului fiind de acoperire,
iar endocraniul este unul cartilaginos, chorda este prezentă la adulţi, iar eventele sunt prezente
precum şi patru perechi de branhii perfect funcţionale şi o pereche de branhii false (pseudobranhii),
care sunt lipite de opercul, iar clavicula şi cleitrum sunt de asemenea prezente.
Intestinul la sturionii adulţi prezintă un epiteliu ciliat funcţional şi este prevăzut cu valvulă
spirală, asemănătoare cu cea întâlnită la selacieni
La femelele de sturion canalul lui Muller joacă rol de oviduct. Spermatozoizii maturi
prezintă o puternică reacţie acrosomică, iar icrele fertilizate prezintă diviziune holoblastă.
Sturionii sunt peşti ce au o foarte mare putere de adaptabilitate la diferențele de temperatură
şi salinitate, aceștia realizează migraţii pentru reproducere din apele marine în apele dulci ale
fluviilor (Bud, 2001).
Speciile de pești care aparțin genului Acipenser prezintă un grad ridicat de adaptare
ecologică multilaterală. Chiar și unele specii înrudite ale acestui gen, prezintă atât forme amfibionte,
cât şi forme holobionte, ca şi forme anadrome ce migrează pentru a se reproduce, din mări în fluvii
și râuri, cât şi forme potamodrome, care migrează în apele dulci.
 Bazin creștere sturioni(foto original)
Uneori și în cadrul aceleași specii de sturioni sunt deosebit de des înâlnite fenomenele de
diferenţiere biologică (grupuri biologice, rase sezionere, subpopulaţii). O astfel de adaptabilitate
ecologică multilaterală permite speciei şi diferitelor sale suspecii să folosească mult mai complet toate
resursele oferite de către arealul în care trăiesc, atât din punct de vedere al producţiei trofice a bazinului,
cât şi al folosirii zonelor de reproducere (Manea, 1980; Muscalu, Cristina și colab., 2009).
Specia Acipenser baerii întâlnită în fermele piscicole din țara noastră provine din clasa
Osteichtyes şi are următoarea încadrare sistematică:
Încrengătura: Vertebrata
Subîncrengătura: Gnathostomata
Supraclasa: Pisces
Clasa: Osteichtyes (Goodrich, 1909)
Subclasa: Actinopterygii (Cope, 1871)
Supraordinul: Chondrostei
Ordinul: Acipenseriformes (Berg, 1940)
Familia: Acipenseridae (Bonaparte, 1832)
Subfamilia: Acipenserinae (Bonaparte, 1845)
Genul: Huso (Brandt, 1869)
Specii: Huso huso - morun: Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Adriatică
Huso dauricus - golful şi râul Amur
 Genul: Acipenser (Linnaeus, 1758): 16 specii dintre care 7 trăiesc în Europa, 4 în
Asia şi 5 în America de Nord; în România trăiesc speciile:
Specii: Acipenser gueldenstaedti colchicus (Marti, 1940) - nisetru
Acipenser stellatus stellatus (Pallas, 1771) - păstrugă
Acipenser nudiventis (Lovetsky, 1828) - viză
Acipenser sturio (Linnaeus, 1758) - şip
Acipenser ruthenus (Linnaeus, 1758) - cegă
Acipenser baerii (Brandt, 1869) - sturion
Acipenser baerii (Brandt, 1869) - sturion siberian
Subfamilia: Scaphirhynchinae (Bonaparte, 1845)
Genul: Scaphirhynchus (Heckel, 1835): 2 specii în America de Nord
Genul: Pseudoscaphirhynchus (Nikolskii, 1900): 2 specii în Asia Centrală
Familia: Polyodontidae (Bonaparte, 1838)
Genul: Polyodon (Lacepede, 1792)

În prezent sturionii ocupă 5 arealuri geografice dinstincte pe Terra, însă toate acestea sunt
situate în emisfera nordică, mai exact:
 Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Caspică şi râurile aferente acestora;
 Râul Amur;
 Pacificul de Nord şi râurile aferente acestuia;
 America de Nord;
 Atlanticul de Nord şi râurile aferente acestuia;
Ca urmare a unor cercetări efectuate de către Artyukhin în anul 1995 asupra genului
Acipenser, acesta a evidențiat următoarele aspecte:
- a realizat o împărţire a habitatului din emisfera nordică unde trăiesc sturionii în cinci zone
endemice foarte bine delimitate;
- a realizat o nouă sistematică a genului Acipenser.
Cele cinci zone din emisfera nordică în care trăiesc sturionii considerate endemice sunt:
- Zona Est Americană cu următoarele specii (specii dulcicole):
- Acipenser fulvescens;
- Acipenser brevirostris.
- Zona Nord Atlantică cu următoarele specii:
- Acipenser sturio;
 - Acipenser oxyrhynchus.
- Zona Adriatico-Ponto-Caspică cu următoarele specii (specii salmastre):
- Acipenser stellatus;
- Acipenser nudiventris;
- Acipenser naccarii;
- Acipenser gueldenstaedti;
- Acipenser persicus;
- Acipenser ruthenus (specie dulcicolă).
- Zona Siberiană cu următoarea specie:
- Acipenser baeri.
- Zona Nord Pacifică cu următoarele specii:
- Acipenser schrencki;
- Acipenser sinensis;
- Acipenser dabrianus;
- Acipenser medirostris;
- Acipenser transmontanus.
Cu privire la noua sistematică a genului Acipenser, Artyukhin (1995) realizează un amplu
studiu morfologic şi genetic a peste 20 de caractere clare și propune următoarea filogenie.
Filogenia genului Acipenser
(după Artyukhin, 1995; Simeanu, Crisina, 2012)
Subgeuuri Specii Zonă geografică
Acipenser oxyrhynchus
Sturio Nord Atlantică
Acipenser sturio
Gladostomus Acipenser stellatus
Acipenser ruthenus
Sterleta Acipenser schrencki
Acipenser nudiventris Adriatico-Pontică
Acipenser persicus
Antaceus Acipenser gueldenstaedti
Acipenser naccarii
Acipenser dabryanus
Sinosturio
Acipenser sinensis
Nord Pacifică
Acipenser medirostris
Parasinosturio
Acipenser transmontanus
Acipenser brevirostris
Dinenctus Acipenser fulvescens Est Americană
Acipenser baerii
 Familia Acipenseridae cuprinde 25 de specii ce fac parte din patru genuri recunoscute în
prezent, jumătate din aceste specii sunt prezente în Europa, o treime din America de Nord, iar restul
în Asia de Est și Siberia (Costa și colab., 2009).
Relațiile sistematice și filogenetice ale peștilor din familia Acipenseridae sunt complexe și
controversate, atât datorită apariției de hibrizi (Berg, 1962), cât și a poliformismului intraspecific, care
face identificarea speciilor foarte dificilă (Rochard și colab., 1991).
Multe studii realizate de diverși cercetători au demonstrat plasticitatea morfologică a genului
Acipenser (Ruban și colab., 1986; Sokolov și colab., 1986; Ruban, 1989; Gunette și colab., 1992;
Ruban și colab., 1994).
Identificarea speciilor în Acipenseridae este uneori dificil de realizat datorită modificărilor de
formă care au loc pe parcursul creșterii (Garrido-Ramos și colab, 1997; Loy și colab., 1999; Doukakis
și colab., 2000; Rincón, 2000). Intervenția omului și manipulările repetate în acvacultură, hibridizările
și poluarea pot produce schimbări ale formei corpului, complicând astfel sistematizarea bazată doar pe
morfologie (Shagaeva și colab., 1993; Hernando și colab., 1999; Arlati și colab., 1999).
Specia Acipenser baerii (Brandt, 1869) se găsește pe direcția meridională 73-74 ° N (râurile
Lena și Ob) și până la 48-49 ° N (râurile Irtysh și Selenga), cât și pe direcția longitudinală 97 ° E din
bazinul hidrografic al râului Ob bazinului până la cel al râului Kolyma (Ruban, 1997).
În prezent trăiesc trei subspecii de sturionul siberian, care pot fi monotipice, formând
populații conectate genetic continue pe toată aria lor de răspândire foarte vastă (Ruban și colab.,
2009; Ruban, 1999).
Prima subspecie este Acipenser baerii baerii și reprezintă cca. 80% din toată populația de
sturion siberian și se trăiește în râul Ob și afluenții săi. Această subspecie migrează din râul Ob pe
parcursul iernii din cauza deficitului de oxigen sezonier, și poate înoata mii de kilometri în amonte
pentru a se reroduce.
Cea de-a doua subspecie este Acipenser baerii baicalensis, aceasta este cunoscută sub numele
de sturion Baikal, fiind considerată o formă de lac unică, care trăiește în partea de nord a lacului
Baikal și migrează pe râul Selenga.
A treia formă, Acipenser baerii stenorhynchus, trăiește în râurile din Siberia de est și este
alcătuită din două forme de sturion siberian și anume: una migratoare care poate înoata pe distanțe
foarte mari (uneori migrează mii de kilometri) în amonte în estuare și deltă și o formă non migratoare.

ELEMENTE GENERALE PRIVIND ANATOMIA SPECIEI DE STURION SIBERIAN

(ACIPENSER BAERI)
 Specie de apă dulce, trăieşte în fluvii şi lacuri; are forme semimigratoare. Este răspândită în
fluviile şi râurile Siberiei: Obi, Enisei, Irtîş, Katanga, Calîma . În lacurile Baikal şi Zaison prezintă
forme de lac .
Partea dorsală este colorată de la gri clar până la maroniu închis spre negru iar coloraţia pe
ventrale variază de la alb la galben clar .
Forma rostrului variază după indivizi şi regiuni, buza inferioară este întreruptă. S-au descris
forme cu rostrul turtit (tipică) şi rostru ascuţit. Se hrăneşte cu crustacee, larve de insecte, moluşte şi
peşti. Are ritmul de creştere foarte redus decât alţi sturioni. Obişnuit se reproduce în cursul mediu al
fluviilor. În Obi, masculii ating maturitatea sexuală la 9 - 14 ani iar femelele la 11 - 20 ani, în Baikal
masculii la 15 ani iar femelele la 18 ani, în Enisei între 18 - 23 ani. În captivitate în condiţii de cultură,
maturitatea sexuală se atinge mult mai repede 7 - 8 ani la masculi, 8 - 10 ani la femele chiar şi mai
devreme . Femelele depun 170.000 - 832.000 ovule. S-au pescuit exemplare în vârstă de 60 ani.
Sunt specii de peşti anadrome, răspândite pe toată emisfera nordică. Mare parte a vieţii o
petrec în mare, Pastruga numai pentru reproducere migrează în râuri.. Unele specii au trecut, în mod
secundar, în totalitate la viața în ape dulci, dar şi aceste specii sunt migratoare.
Sunt peştii cei mai puţin dezvoltaţi din apele noastre. Aparţin în subclasa peştilor cu schelet
parţial cartilaginos (GANOIDEI).
Craniul lor este cartilaginos şi pentru întreg scheletul lor este caracteristic elementul
cartilaginos. Şira spinării, având o grosime uniformă, creşte pe tot parcursul vieţii, şi are un important
rol în endoschelet. Vertebrele există numai sub o formă rudimentară. Având un endoschelet
nedezvoltat, exoscheletul joacă un rol important în viaţa lor.

Cap sturion siberian(foto original)

 ÎNOTĂTOARELE
Cele pectorale sunt bine dezvoltate, iar rolul cel mai important în mişcarea peştilor, care este
destul de greoaie, o au acestea, respectiv înotătoarele caudale heterocerce.

Inotatoare sturion siberian( foto original)

Pe partea superioară a înotătoarelor caudale se găsesc solzii specifici. Morunul
ORGANELE SENZORIALE
Nu sunt dezvoltate. Cele patru mustăţi, care se găsesc sub rostrul prelungit sub formă de
trompă, îi ajută, în primul rând, în procurarea hranei. Gura lor este în întregime orientată în jos, este
adecvată numai pentru culegerea hranei de pe fund. Se adaptează greu la condiţiile variabile de mediu.
Pentru o viaţă normală necesită un habitat bogat în hrană; sunt destul de sensibili la poluarea apei.

Fig 2.3. Mustati sturion siberian (foto original)

Locurile de reproducere se află pe porţiunile adânci, cu balast a râurilor. Unele familii ţin la
locurile lor de reproducere, numai atunci îşi caută un nou loc, dacă ceva îi împiedică în migrarea pe
râuri. Pentru folosirea mai bună a numărului mic de locuri bune de reproducere care le stau la
dispoziţie, în cadrul unor specii s-au format familii care migrează toamna, respectiv primăvara.
Primele încep migraţia încă de la sfârşitul verii sau pe parcursul toamnei, îşi petrec iarna în gropile din
albia râului, şi îşi depun icrele relativ devreme, primăvara.
Sturionii care îşi depun icrele în acelaşi loc se încrucişează uşor (au apărut şi din Dunăre
hibrizii cegii, respectiv ale păstrugii şi ale nisetrului). Se poate spune în mod general, că speciile de
sturioni îşi depun icrele la 2-4 ani, şi ajung la capacitatea de reproducere destul de târziu. Puietul
migrează de obicei pe fundul apei către mare (excepţie este puietul de păstrugă, care se străduieşte să
ajungă la suprafaţă).Cega
Omul şi-a dat seama încă de mult, că poate captura cu uşurinţă sturionii care migrează în
grupuri mari în amonte. Până când evoluţia civilizaţiei nu a influenţat într-o mare măsură numărul
acestor specii, ele reprezentau captura cea mai importantă a pescarilor de pe râurile mai mari. Calitatea
cărnii este deosebită, carnea fiind gustoasă, fără oase. Trebuie menţionat însă, că numai acolo a
devenit o delicatese, unde i-a scăzut puternic numărul, și posibilitatea de capturare al speciilor de
sturion. Din icrele lor cu conţinut nutritiv deosebit de ridicat se face cel mai scump caviar negru. Şi
băşica peştilor mai mari –în primul rând al morunului – este materie primă importantă. Este adecvat
pentru producerea gelatinelor fine; se utilizează şi pentru decantarea vinurilor şi a şampaniilor, mai
demult se importa şi în ţara noastră pentru acest scop. În secolul nostru, rolul speciilor de sturioni a
scăzut dramatic în capturile pescăreşti. Momentan cantitatea anuală pescuită este de aproximativ 27 de
mii de tone, din care 95-96% este capturată în Rusia. Crescătoriile de sturioni sovietice amplasează
anual milioane de puiet ale acestor specii de peşte, prin acest fel completând sporul natural al locurilor
de reproducere naturală, pierdute în urma construcţiilor hidrotehnice şi al poluării.
În ultimele decenii s-au obţinut rezultate semnificative în Nisetru creşterea speciilor de
sturioni în heleșteie. Scopul acestei activităţi este, pe de-o parte asigurarea creşterii unui puiet adaptat
pentru popularea locurilor naturale, pe de altă parte, producerea prin cicluri de producţie multianuale
de peşte valoros pentru comercializare. În creşterea intensivă în heleşteie şi în sisteme recirculante se
recurge la creşterea mai multor specii de sturioni şi hibrizii acestora. Dintre aceşti hibrizi cel mai
cunoscut este besterul obţinut din încrucişarea cegii cu morunul, cu a cărei creşteri intensive s-au făcut
experimentări şi în ţara noastră.
Tubul digestiv
Prezinta valvula spirala specifica sturionilor, este lung si are peretii bine dezvoltati si
vascularizati.
 Tub digestiv (foto original)
.
Tegumentul
Tegumentul peştilor este alcătuit dintr-o pătură superioară, de origine ectodermică denumită
epidermă şi care este formată din mai multe straturi de celule fără a prezenta un strat cornean; dintr-o
pătură profundă, de origine mezodermică, numită dermă sau chorium, care este formată din ţesut
conjunctiv
Epiderma este pluristratificată, acoperită cu o cuticulă subţire. Din punct de vedere structural,
epiderma este alcătuită din două zone: o zonă generatoare, formată dintr-un strat generator de celule
cilindrice

3. Păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss)

Originar din regiunile vestice ale SUA, a fost adus în Europa în jurul anul 1880 în Germania,
iar mai târziu a fost introdus şi în ţara noastră, în Moldova.
Păstrăvul curcubeu este singura specie de salmonide care în starea de adult coboară şi spre
apele colinare, fiind rezultatul încrucişării a două varietăţi de păstrăv importate: una ce vieţuieşte
doar în apele montane Salmo shasta Jordan, iar alta migratoare Salmo irideus Gibbons, fapt pentru
care toate încercările de populare în apele naturale au constituit tot atâtea eşecuri.
Este specia care asimilează cel mai bine condiţiile de creştere din păstrăvăriile intensive,
deoarece se acomodează la ape mai calde, fiind cel mai puţin pretenţios la variaţiile de temperatură,
nu este atât de exigent la conţinutul în oxigen, se obişnuieşte uşor cu hrana suplimentară şi are o
bună creştere corporală.
Cercetările citogenetice efectuate asupra speciei au scos în evidenţă faptul că se aseamănă
mai mut cu somonul de Atlantic decât cu păstrăvul, determinând Societatea de Ihtiologie Americană
să-i schimbe denumirea din Salmo gairdneri irideus în Oncorhynchus mykiss şi să-l includă în
rândul somonilor.

Morfologie

Păstrăvul curcubeu este colorat verde-cenuşiu, uneori cu nuanţă albăstruie pe partea dorsală,
argintiu strălucitor pe flancuri şi albicios pe abdomen. De-a lungul liniei laterale are o dungă cu
irizaţii de culoarea curcubeului, de unde îşi trage numele. În apele naturale şi în perioada
reproducerii, culorile sunt foarte nuanţate, în special la masculi. Solzii de pe linia laterală sunt mai
mari uşor caduci şi în număr de 120-150 de-a lungul acesteia. Flancurile şi spatele sunt presărate cu
puncte mici şi negre. La păstrăvul curcubeu lipsesc punctele roşii specifice păstrăvului indigen sau
altor salmonide. Capul este proporţional mai mic decât la păstrăvul indigen

Păstrăvul curcubeu

Biologie
Păstrăvul curcubeu este mai puţin exigent la calităţile fizico-chimice ale apei comparativ cu
toate celelalte salmonide. Această specie suporta destul de uşor apele tulburi, dar pentru perioade
scurte de timp, precum şi pe cele mai calde, însă cu debite mari (cca. 1l/minut/l kg peşte) şi relativ
bogată în oxigen dizolvat (peste 6 mg O2/l).
Acest peşte se hrăneşte eficient la temperatura apei cuprinsă între 15 şi 19°C, dar îşi
întrerupe hrănirea la peste 23°C. În apele adânci, este un mare răpitor şi mereu flămând. Păstrăvul
curcubeu se caracterizează printr-un ritm intens de creştere corporală, superior celorlalte specii de
salmonide, atingând la vârsta de 2 ani greutatea de 250 – 350 g, la o hrănire abundentă poate atinge
chiar 435 g/buc, putănd fi valorificat în cel de-al doilea an.
Maturitatea sexuală este variabilă poate ajunge la 2-3 ani, perioada de reproducere fiind
primăvara devreme, din luna februarie şi până în aprilie în funcţie de zona de răspândire, depunerea
pontei având loc când temperatura apeieste de 6-7°C. În zonele lacurilor alpine şi în râurile mai
mari, montane, femela depune între 2300 şi 4000 icre/l kcorp. Icrele au o culoare gălbuie şi
diametrul între 4 şi 6 mm în funcţie de vârsta şi greutatea femelelor. Durata de incubaţie a icrelor
fecundate este mai mică decât la alte salmonide, oscilând între 30 şi 60 de zile, iar eclozionarea are
loc după 330-390 grade-zile. Păstrăvul curcubeu se adaptează cel mai bine la creşterea intensivă în
fermele amenajate după principii moderne; selecţia şi ameliorarea permiţând obţinerea unor
performanţe de creştere spectaculoase iar reproducerea se poate induce în toate sezoanele anului.
Carnea este de calitate apropiată de cea a păstrăvului indigen, dacă furajele sunt de calitate
bună însă ritmul de creştere este net superior. În plus, păstrăvul curcubeu este mai rezistent la boli şi
la temperaturi crescute ale apei.
Această specie s-a adaptat cel mai bine la viaţa în captivitate, aşa încât se înmulţeşte foarte
greu în stare de libertate din cauza gradului înalt de artificializare.
În Romania, producţia internă de păstrăv este departe de a asigura necesarul de consum pe
piaţa locală, cele mai mari cantităţi fiind importate de pe pieţele externe. Dezavantajul
producătorilor locali îl reprezintă preţul mai scăzut cu care importatorii aduc păstrăvul în România,
în condiţiile în care producătorii externi au o capacitate mai mare de producţie.

Producţia de păstrăv de cultură din România

(după ANPA, 2016)
Specia
Anul U.M. Păstrăv curcubeu Păstrăv indigen Păstrăv fântânel
Total salmonide
(Oncorhynchus mykiss) (Salmo trutta fario) (Salvelinus fontinalis)
2014 tone 187 526 12 725
2015 tone 268 752 17 1037
2016 tone 320 898 20 1238
 Creşterea şi exploatarea acestor specii se practică în păstrăvăriile clasice, cu bazine din beton
sau pământ, în special de formă dreptunghiulară, amenajate la altitudini care să asigure condiţiile
optime de temperatură şi confort. De asemenea, în scopul valorificării lacurilor de acumulare şi a
altor bazine acvatice naturale din ţara noastră, creşterea salmonidelor se practică şi în viviere
flotabile amplasate pe aceste suprafeţe de apă. Astăzi, crescătorii de păstrăv sunt specializaţi în
producerea de icre embrionate, pentru vânzarea puietului, şi nu în ultimul rând în valorificarea
păstrăvului de consum. Totuşi în multe amenajări piscicole nu se urmăreşte neapărat obţinerea unor
producţii ridicate ci mai mult creşterea potenţialului turistic prin practicarea pescuitului sportiv.
La nivel european, principala ţară producătoare de salmonide este Norvegia, care la nivelul
anului 2008 a avut o producţie de 818.850 de tone, urmată de Marea Britanie, Turcia, Insulele Feroe,
Italia şi Franţa
Păstrăvul curcubeu este crescut în Europa în majoritatea ţărilor, fiind considerată cea mai
importantă specie de păstrăv din acvacultură europeană.
Producţia de salmonide realizată de principalele ţări din Europa
(Sursă F.A.O. 2016)
U.M Anul
Ţara
. 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Albania tone 100 15 350 350 350 350 217 221 254
Austria tone 2183 1970 2000 1869 1935 2076 2031 2037 1597
Belgia tone 940 910 558 306 154 104 68 68 46
Bulgaria tone 390 855 39 50 1186 1157 1565 2037 1812
Elveţia tone 1065 1100 1100 1100 1150 1154 1154 1157 1157
Cehia tone 867 826 785 739 713 771 703 803 839
Germania tone 25027 25026 24184 23275 22023 19343 21322 23174 22005
Danemarca tone 40931 39470 30857 35739 40919 37002 25753 28520 32372
Estonia tone 178 413 210 304 194 451 520 619 649
Spania tone 33359 35707 34360 33960 29690 26132 25544 25354 21475
Finlanda tone 15356 15690 15094 12532 12767 14318 12865 12974 13367
Insulele Feroe tone 34823 49167 56102 62746 46077 23455 18574 29954 45929
Franţa tone 43907 49166 48293 42069 37962 35393 34660 34394 34370
Greecia tone 2297 2613 2299 1879 2067 2452 3198 2828 3438
Croaţia tone 678 1261 911 791 1075 1301 1885 2031 2058
Ungaria tone 24 19 19 28 24 28 42 42 62
Irlanda tone 20124 25054 24924 17798 15238 15378 12690 11190 11350
Islanda tone 3554 4068 3198 5552 8104 7492 7046 3255 3496
Italia tone 44500 44000 33940 38000 30238 30564 30797 37905 37900
Lituania tone 12 8 23 9 11 46 61 70 81
Letonia tone 4 9 7 7 2 2 6 32 19
Macedonia tone 898 577 680 718 711 442 401 774 932
Olanda tone 39 29 43 100 50 50 50 50 50
Norvegia tone 489121 508185 546373 578747 627581 645752 690053 814124 818850
Polonia tone 11445 11000 10709 11696 14647 17100 16984 16650 16522
Portugalia tone 1292 1211 1233 954 822 845 943 902 941
 România tone 514 600 822 1020 1241 1051 1125 725 1037
Rusia tone 6000 7173 9400 10612 12254 13220 18071 20413 23141
Suedia tone 4111 5123 4063 4415 4390 4583 5562 4019 5512
Slovenia tone 879 870 920 895 1028 851 903 823 863
Slovacia tone 767 700 639 685 821 761 788 894 769
Turcia tone 44533 38067 34553 40868 45082 49282 57659 61173 65928
Marea Britanie tone 139983 151782 160097 160921 174120 142613 145433 145806 142223
Potrivit FAO (Food and Agriculture Organization) nivelul de proteină de origine animală din
peşte asigurat zilnic la nivel mondial este de 26,2% în Asia, 17,4% în Africa, 9,2% în Europa, 9% în
Rusia, 8,8% în Oceania, 7,4% în America Centrală şi de Nord şi 22 % în China
La nivel mondial păstrăvul ocupă astăzi un loc foarte important în crescătoriile salmonicole
nu numai din Europa, ci din întreaga lume, fiind răspandit de la nord pâna aproape de Cercul Polar,
de la Strâmtoarea Bering până în nord vestul Asiei, în Australia sau Noua Zeelandă.

UNELTELE PENTRU PESCUIT PRODUCTIV

Astfel de unelte, destinate recoltării peștelui, se confecționează din materiale textile naturale,
sub forma fibrelor vegetale (in, cânepă, bumbac) sau animale (lână, păr, mătase naturală), cele mai
recomandate fiind însă materialele textile artificiale, de natură sintetică (naylonul, kapronul, relonul,
perlonul ș.a.), prelucrate sub formă de ață pescărească, plase, frânghii, odgoane, sfori etc. La acestea
se mai adaugă materiale ajutătoare precum lemnul, fierul, pluta, plumbul ș.a.
Plasele, ațele, odgoanele etc., reprezentând partea principală a uneltelor de pescuit, trebuie să
îndeplinească mai multe calități tehnice, dintre care cităm:
- să fie rezistente la uzură și putrezire;
 - să fie ușoare, elastice;
- să nu absoarbă apa;
- să fie cât mai ieftine;
- să poată fi recondiționate.
Dintre materialele care servesc la confecționarea uneltelor de pescuit, cele care îndeplinesc
calitățile de mai sus sunt cele sintetice, acestea fiind de 2-3 ori mai rezistente față de cele naturale,
nu putrezesc, nu trebuie uscate după utilizare, nu trebuie conservate, sunt foarte flexibile la contactul
cu apa, sunt mai ușoare, decât cele naturale.
Dezavantajul este acela că sunt distruse de căldură și razele solare.
Uneltele de pescuit diferă după regiunea și locul unde se execută pescuitul, după materialele
din care sunt confecționate, după dimensiuni, după modul de confecționare etc.
După modul cum se execută pescuitul, uneltele de pescuit pot fi:
- unelte de pescuit pasive (statice), folosite în bazinele acvatice unde peștele intră în
curentul de apă sau contra curentul de apă în plasele de tip rețea, denumite și plase branhiale sau
filtrante, în care peștele se prinde cu osul opercular sau rămâne captiv.
Dintre aceste unelte se pot menționa: setca, ava, talianul, tărbuful, sacul și mreaja.
Alte unelte de pescuit static sunt confecționate din cârlige metalice, prinzând peștele prin
agățare, precum priponul, carmacele, paragatele etc. Unele unelte se construiesc din nuiele, lemn,
fier, etc. cum sunt leasa, vârșa, gardurile și cotețele.
- unelte de pescuit active (mobile), confecționate din plasă, acționate prin forță umană
sau mecanică. Din această categorie fac parte volocul, năvodul, tifunul, prostovolul, traulul, setca în
derivă, plasa pungă etc.

PRINCIPALELE UNELTE DE PESCUIT

Unelte fixe (statice)
1. Setca – este o unealtă fixă, folosită în bălți și ape marine, este formată din plasă de forme
și dimensiuni diferite (25-30 m lungime și 1,5-2,5 m lățime (planșa XXIII). La marginea superioară
are plute, la cea inferioară greutăți de plumb, pentru întinderea ei și menținerea în poziție verticală.
Plasa se fixează de doi pari (potigaci), dimensiunea ochilor diferind după specia de pește pescuit,
peștele fiind capturat prin agățare la nivelul oaselor operculare.
Setcile se așează în șir sau în joc de șah (în diagonală), rămânând fixate în aceeași poziție un
timp mai mare sau mai mic.
 2. Ava – este tot o unealtă fixă, folosită atât în bălți cât și în apele marine. Este asemănătoare
setcii, dar este confecționată din 3 rețele de plasă, una de mijloc, cu ochiurile mai mici și fir mai
subțire și două pe lateral, cu ochiurile mai mari și fir mai gros. Dimensiunile sunt variate, ca și
ochiurile rețelelor, după specia de pești ce se pescuiește și categoria de vârstă a acestora. Fixarea
avei se face tot cu potigaci, înfipți în vatra bazinului. Capacitatea de pescuit este superioară față de
setcă (planșa XXIII).

3. Vintirul – este o unealtă statică, pentru ape interioare, stătătoare (bălți, lacuri). Are gura
ca o pâlnie, răsfrântă spre interior, pentru ca peștele intrat în interiorul capcanei să nu mai poată ieși.
Au mai multe componente (XXII), precum aripă, gura burdufului, tinda, capcana, limba etc.
fiecare dintre ele cu un rol și un loc strict. Ochiurile de la rețeaua aripei nu trebuie să fie prea fine
(mici), deoarece apa se “opreșe” în ea, devine vizibilă și îndepărtează peștele. Dacă ochiurile sunt
prea mari, există pericolul ca peștii să se agațe în plasă ca în setcă, în loc să fie îndreptați către gura
vintirului. Pentru menținerea întinsă a aripii, în poziție verticală, se folosesc fuscelele, niște bețe care
joacă rolul plutelor și a plumbilor. Burduful vintirului este de formă cilindrică, confecționat din
plasă întinsă pe 5 cercuri de nuiele, având în interior tinda sau anticamera burdufului și camera de
prindere sau capcana propriu zisă. Gura burdufului are o plasă răsfrântă către interior, numită gârlici
cu deschiderea rombică, întinsă cu ajutorul a patru ațe numite mustăți sau cealmuce, care pornesc de
la fiecare colț al rombului și sunt legate de cercul al treilea. Interiorul burdufului este împărțit în
două camere, tinda și camera de prindere, printr-o a doua pâlnie de plasă, cu deschiderea mai mică și
de formă ovală sau elipsoidală. Aceasta este limba a doua, prin care peștele, odată intrat în vintir,
trece din tindă în capcana propiru-zisă. Marginea limbii a doua este prinsă de cercul al treilea, prin
baza pâlniei, și de cercul al cincilea prin două mustăți, care închid deschiderea ovală a pâlniei.
Camera a doua (capcana proriu-zisă) se termină printr-o prelungire conică a burdufului de plasă,
alcătuind sânul vintirului, cu o gură centrală, pe unde se poate scoate peștele prins.
Vintirul se întinde pe potigace, unul fixat pe sânul burdufului, iar altul pe aripă. Există și
vintire mai elaborate, cu canaturi, mai multe aripi etc. (planșa XXIII).

4. Vârșa este un fel de vintir fără aripi, alcătuit numai din capcana propiu-zisă. Au același
regim de folosire (ape statice), este confecționată din nuiele, stuf sau sârmă (planșa XXIII). Pe una
dintre părțile laterale sau superior vârsa are un capac pe unde se extrage peștele prins.
Pentru atragerea peștelui, zona de amplasare a vârșelor se nădește, iar în interiorul lor se
poate pune, de asemenea, nadă.

5. Talianul este un vintir, cu trei capcane și un singur obor, de la care pleacă o aripă de
30-40 m lungime și 1,5-2,0 m lățime (planșa XXIII).

6. Tărbuful este o unealtă de pescuit în zona malurilor unde, printre buturugi, pietre, răgălii
(rădăcini) etc., peștele se poate ascunde. Se confecționează din plasă, căreia i se dă forma unui sac
de formă semiconică, lung de 3-5 m, cu gura în formă de semicerc, largă de cca. 1,5 m. Deschiderea
gurii este mărginită de un arc din lemn, capetele acesteia fiind fixate pe o coardă. De acestea și de
mijlocul gurii se fixează mânerul sau coada tărbufului, care servește la mânuire. Pentru a se întinde
tot corpul plasei (sacul), de partea inferioară, conică și subțire, se fixează o greutate (planșa XXIII).
Pentru a speria peștele, a-l scoate din locul unde s-a ascuns și a-l dirija înspre tărbuf sunt necesare
știulbucile, niște prăjini cu lungimi corespunzătoare adâncimii apei și care, la capătul activ (ce se
introduce în apă) au o îngroșare (măciucă) scobită, pentru a face un anumit zgomot când lovește
suprafața apei.

7. Sacul este o unealtă asemănătoare tărbufului, de dimensiuni mici, fiind folosită pentru
prinderea peștelui din ape de deal și munte și în păstrăvării (planșa XXIII).

8. Mreaja este o unealtă de pescuit în ape liniștite, stătătoare, formată dintr-o plasă subțire,
cu lungimi de 15-20 m și lățimi de 1,5-2,0 m, ochiurile plasei fiind de 15-20 mm (planșa XXIII).
Marginea de sus a plasei se prinde de o sfoară, numită cetcă, iar capetele acesteia sunt fixate de
potigaci (ghiondere). Partea inferioară a plasei se lasă liberă. Pentru a fi suficient de întinsă plasa,
din loc în loc, la partea superioară, se fixează plutitoare din stuf uscat, legat în mănunchiuri.
Pescuitul cu mreaja se face în porțiunile liniștite ale apelor, în locuri ferite de valuri înalte. Mreaja la
care ochiurile plasei se leagă prin mici lațuri se cheamă plopovăț.

9. Halăul este o unealtă de pescuit individual, fiind construit dintr-o plasă pătrată
(dreptunghiulară), cu ochiuri mici, fixată pe două semicercuri create de arcuirea a două prăjini
elastice, lungi de cca. 2,5 m, așezate perpendicular, una peste alta (planșa XXIII). Halăul se lasă pe
fundul apei, ridicându-se periodic, cu ajutorul unui laț și recoltând peștii care au fost surprinși la
ridicarea acestuia. Apa mai tulbure poate face pescuitul mai productiv. Identic cu halăul dar de
dimensiuni mai reduse, este și crâsnicul, cârstașul sau chipcelul, folosit atât pentru pescuit în emisari
naturali cât și pentru pescuitul de control al alevinilor, pescuirea reproducătorilor din bazinele de
prematurare sau maturare etc (planșa XXIII).

10. Priponul este o unealtă de pescuit statică, formată dintr-o ață groasă numită “ana” sau
“hripzină”, de lungimi variabile, pe care se leagă un număr variabil de cârlige de diverse mărimi, cu
ajutorul unor sfori numite petile, lungă de 40-50 cm. În cârlige se pune nadă naturală, chiar vie,
pentru a ademeni și prinde peștele, în special răpitor (planșa XXIII). Priponul se poate lega (priponi)
la un singur capăt, la mal, capătul celălalt fiind fixat de o greutate, sau la ambele capete, între două
maluri, între un mal și un potigaci etc.

11. Carmacele sunt unelte de pescuit relativ asemănătoare cu priponul, folosind tot cârlige
pentru prinderea peștelui. Diferențele constau în faptul că se pescuiește fără nadă, acele fiind mai
deschise, lungi și foarte ascuțite, pentru a se înfrige ușor în corpul peștilor. Cârligele se așează pe
două laturi ale sforii, unele dintre ele având fixate plutitori pentru a nu se lăsa pe fundul apei, ci a
pluti în masa acesteia, înspre suprafață (planșa XXIII).

12. Gardurile sunt capcane construite din tulpini de floarea soarelui, stuf ori din lemn, piatră
sau pământ bătut. Acestea se plantează după ce apa s-a revărsat, inundând suprafețe noi, și au rolul
de a opri peștele să se retragă, chiar dacă apa își micșorează adâncimile. Gardurile sunt de mai multe
feluri: situate pe toată lungimea malurilor (pleter simplu), situate de-a curmezișul unei gârle mari de
scurgere (gard sterp) ori garduri mai elaborate, de baltă, sub formă de semicerc și cu arcul de cerc
format din mal. Aceste ultime garduri au diverse compartimentări precum oboarele, limbile, cotețele
etc. (planșa XXIII).

13. Cotețele sunt capcane de forme și dimensiuni diferite, confecționate din stuf împletit cu
papură sau bețe de tei, alun sau stuf. Au înălțimea similară apei în care se instalează, accesul peștilor
putându-se face pe la capete sau lateral (planșa XXIII).
Cel mai simplu coteț este construit sub forma unei îngrădiri de formă circulară, în care
peștele accede printr-o mică deschidere centrală, prevăzută cu un intrând interior, denumit limbă, și
care-i face retragerea imposibilă. Alte cotețe au forma unui bob de fasole, a unui rinichi sau inimă,
părțile componente fiind camera de prindere (cotețul propriu-zis), aripa, lungă de 2-3 m și așezată
frontal, transversal pe direcția de circulație a peștelui, oborul, tinda și sfârțaiele, sub forma a două
margini laterale, de-o parte și de alta a camerei de prindere. Locul de amplasare a cotețelor este la
marginea stufului din iazuri și bălți, izolate sau în șir (lavă de cotețe), pe baza mare, înspre baltă.
Periodic, peștele capturat se scoate cu un minciog, cotețele rezistând la valuri și la apă câteva
săptămâni.

UNELTE ACTIVE (MOBILE)

1. Plasa de mână se confecționază dintr-o singură bucată de plasă, de formă
dreptunghiulară, cu lungimea de 6-10 m și lățimea de 1-2 m, sau după cerinețele suprafeței de
pescuit. Plasa are ochiuri de 20-40 mm sau este confecționată din tifon, pentru a se recolta larvele.
Marginile (lateralele mari) ale plasei de mână se posădesc la mijloc, iar capetele (lateralele mici) se
fixează la câte un baston numit clece, ceva mai scurte decât lățimea plasei și ușor curbate. În funcție
de lungime, marginea superioară a plasei poate să aibă plutitori, iar cea inferioară greutăți (plumbi).
Bine legată de clece, plasa va face burtă (pungă) ceea ce servește la ușurința prinderii peștelui, fără
ca acesta să poată sări din plasă. Pentru manevrare sunt necesari doi pescari, care țin plasa ușor
oblică, târând-o pe vatră, ca peștele să nu treacă pe sub ea (planșa XXIII). În fermele piscicole, plasa
de mână se folosește pentru pescuitul peștelui din bazinele salmonicole, din canalele de scurgere sau
din groapa de pescuit, după secarea heleșteului.

2. Sacul pentru capturat puiet se confecționează din pânză de sită fină de moară, în lungime
de 4-5 m și lată de 2-3 m, care se îndoaie la mijloc și i se cos marginile. Gura sacului se răsfrânge
peste o ramă circulară din sârmă, suficient de groasă pentru a nu se turti sau deforma în timpul
utilizării. Astfel confecționat, sacul se ancorează la gura canalului de evacuare al bazinului, fixându-
se pe 2-4 stâlpi (ghiondere). După deschiderea canalului, apa și puietul va trece prin sac, pânza
reținând puietul. Periodic, apa se oprește și conținutul sacului se golește de alevini sau puieți, în
hidrobidoane, iar pânza se va spăla pentru îndepărtarea mâlului, vegetației etc., după care se
refixează la gura canalului.

3. Volocul are o formă dreptunghiulară, lungimi obișnuite de 6-8 m (60-135 m) și lățimi de

1-2 m. Marginea superioară (odgonul) are așezate, din loc în loc, plute, iar cea inferioară (camara)
are plumbi. La fiecare capăt al plasei se prind clecele de care se leagă odgonul și camara, rămânând
libere capetele frânghiilor ce se vor uni formând frâul volocului. De frâu se va lega o frânghie lungă
numită codolă sau codolă alegătoare (planșa XXIII), numai la voloacele de dimensiuni mari.
Dacă volocul are dimensiuni mici, poate să fie manipulat de doi pescari, pentru pescuirea
peștelui din groapa sau canalul de pescuit. Aceștia pornesc dinspre aval înspre amonte, închizându-
se prin împreunarea clecelor spre celălalt capăt (amonte) . Partea de jos a volocului trebuie să
“rânească” nămolul de pe fundul apei. La închiderea partidei (toanei) de pescuit, peștele se adună
din părțile laterale ale volocului către mijlocul lui, în “burta” formată de cutele plasei, de unde se
scoate cu minciogul.
Dacă volocul are dimensiuni mari, pescuindu-se în bazinele pline cu apă, una dintre codole
se lasă pe mal, iar plasa se încarcă într-o barcă și se pornește în larg, pentru întinderea perfectă a
volocului. Barca va descrie un arc de cerc, derulând plasa în apă, și va reveni, după o perioadă, la
malul de unde a pornit. Pentru recuperarea volocului din apă sunt necesare 2 grupe de 4-8 pescari
sau tamburi acționați de motoare.

4. Năvodul este cea mai importantă unealtă de pescuit productiv, fiind constituit din 2 plase
dreptunghiulare (aripi sau crile) și dintr-un sac colector, situat între cele 2 plase și denumit matiță.
Aripile se prind de o parte și de alta a matiței, având rolul de a executa manevra de încercuire a
peștelui, de strângere a lui într-un spațiu cât mai mic și de a-l orienta înspre matiță. Fiecare aripă
este alcătuită din 3 fâșii lungi de plasă, diferite ca lărgime a ochiurilor: mai rară lângă clece, medie
la mijloc (mijlocul năvodului) și deasă lângă matiță (cistina sau privodul năvodului) (planșa XXIII).
La marginea superioară, aripile au un odgon numit sizal, pe care se înșiră plutele, iar la
marginea inferioară camana, cu plumbii. Când năvodul este suficient de mare, plumbii pot să
lipsească, camana singură reușind să întindă plasa, cu propria-i greutate. Pe lateralele plasei se află
clecele, frâul și codola, exact ca la voloc. Codolele se înfășoară pe niște suporturi din lemn (vârtejuri
sau barane), care ușurează tragerea năvodului și preîntâmpină încurcarea lui.
Există năvoadele cu cozoroc, adică au o plasă situată la partea superioară a aripilor, care
oprește evadarea peștelui care ar putea să sară, precum și năvoade cu poală, plasă inferioară care
oprește evadarea peștilor pe sub aripi. Matița sau sacul năvodului, unde se adună peștele, are o gură
a năvodului (a sacului) întărită cu frânghii (cheile năvodului) care se leagă de aripile năvodului. La
partea superioară a matiței se găsesc plutele sau bobocii matiței, iar la vârful sacului sunt două
bucăți de lemn denumite “boii matiței” sau “coardele matiței”, care țin sacul întins.
Tehnica de lucru: năvodul se încarcă în 2 bărci care pornesc în sens opus, descărcând
năvodul în apă și întinzându-l. După aceasta se va descrie un arc de cerc peste zona de pescuit ce
interesează, bărcile revenind pe același mal, de unde au plecat, ori pe malul opus. Adus la țărm, se
trag cele 2 codole, iar când se ajunge la crile se trag în cruce, pentru a aduna peștele înspre matiță,
ținând camana cu piciorul și odgonul cu mâinile. Pentru strângerea năvodului lucrează echipe de
pescari sau se folosesc tamburi și motoare puternice (vinciuri pescărești).
O aripă de năvod cu plasă deasă, utilizată pentru pescuit productiv dar și pentru răritul
puietului sau al reproducătorilor, din heleșteie, poartă numele de tifan. Acesta se folosește în ape cu
adâncimi reduse, cu maluri line și valuri mici. Odgonul este prevăzut cu plute iar camana cu plumbi,
semănând suficient de mult cu volocul.

4. Prostovolul are o formă conică, semănând cu o umbrelă, care în momentul deschiderii se

întinde înspe fundul apei, căpătând o formă circulară. Cu sau fără nădirea locului de pescuit, în
drumul său între suprafața apei și fundul acestea, prostocolul va acoperi peștii întâlniți în aria sa de
întindere. Pe margini, prostovolul este prevăzut cu un șir de plumbi care îl trag la fundul apei și o
serie de sfori care strâng marginile de jos, închizând peștele acoperit ca într-un sac. Plasa
prostovocului are ochiurile mici (planșa XXIII). Pe lângă pescuitul productiv se poate utiliza și în
pescuirile de control, pe timpul verii sau al iernii, în cadrul bazinelor de iernat.

5. Minciogul (ciorpacul, meredeul) este o unealtă ridicătoare ce se folosește pentru

manipularea peștelui de consum viu sau a puietului. Se confecționează din plasă textilă răsfrântă
peste un cadru rotund, pătrat, triunghiular, oval, semirotund etc. din lemn sau sârmă groasă, așa încât
fundul să atârne ca o pungă (planșa XXIII). Cadrul se prinde la o coadă lungă și rigidă (1,5-2,0 m),
care servește ca mâner.

6. Paletele pentru larve sau puiet sunt compunse dintr-un cadru circular de sârmă, la care se
fixează o coadă de lemn lungă de 1,5-2,0 m. Pe cadru se întinde bine o pânză de tifon, tivită pe
margini. Se pescuiește puietul la suprafața apei, cufundând încet paleta și apoi ridicând-o brusc. Pe
paletă rămân lipiți puii sau larvele, după care paleta se cufundă în hidrobidoane, pentru transvazare.
Pescuirea larvelor se mai poate efectua și cu ajutorul sitei pentru larve, sită care are fundul și
marginile anterioare compacte, iar celelalate laturi din pânză fină, tifon sau sită (planșa XXIII).
 1

Fig. 1 Setcă Fig. 2 Ava: 1 – plasa de mijloc; 2 - radina

11 8 10 2 6 7 5 3 4
4 9 1

Fig. 3 Vintir cu un canat – părți componente: 1 – aripă (canat); 2 – burduful fintirului; 3 – fuscele;
4 – potigaci; 5 – gura burdufului; 6 – anticamere (tinda); 7 – cerc; 8 – capcana (camera de prindere);
9 – sânul vintirului; 10 – limbă (gârlici); 11 – mustăți (cealmuce)

Fig. 4 Vârșa

Fig. 5 Talian

Fig.6 Tărbuful și anexele

 Fig. 7 Sacul

Fig. 8 Mreaja

Fig. 9 Halăul Fig. 10 Carmacele

Fig. 11 Priponul

Fig. 12 Gard cu limbi, obloane și cotețe

 Fig.14 Plasă de mână

Fig. 13 Diferite forme de cotețe

Fig. 15 Sacul pentru puiet

 Fig. 16 Volocul Fig. 17 Prostovolul

Planșa XXIII (continuare)

8 7
6
10 5
4 3 1 13
2
11

12

15 16

14
17

Fig. 18 Năvodul și anexele sale: 1 – sacul (matița); 2 – plutele (bobocii matiței); 3 – plutitor
(“pușă”); 4 –cheile năvodului; 5 – privodul (“cistine” – “oprețe”); 6 – plasa de la mijloc; 7 – plasa de
la clece;
8 – otgonul plutei; 9 – camana; 10 – clece; 11 – frâu; 12 – codolă-alergătoare; 13 – plute (“coarnele”
sau “boii matiței”); 14 – șufanele; 15 – opritoare; 16 – leamcă; 17 – minciog.

PARAMETRI FIZICO-CHIMICI NECESARI UNEI EXPLOATATII

CYPRINICOLE SI SALMONICOLE.

Însuşirile fizice ale apelor piscicole

Temperatura.
Temperatura apei constituie unul dintre factorii principali ai mediului de viaţă acvatic.
Limitele de variaţii ale temperaturii în mediul acvatic sunt cuprinse între -3,3C şi +40C,
depinzând de salinitate, adâncimea apei, clima (anotimp, vânt, ploi), insolaţie, etc., factori care
determină şi o stratificare termică a bazinului respectiv.
În mări, în lacuri şi în bălţi, începând cu adâncimea de 15 m, temperatura apei este relativ
constantă, de cca. +4C, indiferent de sezon (fig. 1 ).
 Apa se încălzeşte sau se răceste de cca. 5 ori mai greu decât uscatul, deci aceasta are şi un rol
de termostatare climatică.
În mediul acvatic fiecare specie de peşti îşi duce viaţa între anumite limite ale temperaturii,
determinând o grupare a lor pe anumite sectoare ale apelor curgătoare,sau la anumite adâncimi în
lacuri şi mări.
Sunt specii de peşti care-şi duc viaţa în ape cu temperaturi scăzute, aşa cum ar fi
reprezentanţii familiei SALMONIDAE, fiind denumiţi peşti stenotermi, spre deosebire de cei
euritermi, în care intră şi familia CYPRINIDAE, care preferă temperaturi mai ridicate şi cu variaţii
destul de largi.
Cerinţele peştilor faţă de temperatura apei diferă în funcţie de familia din care face parte, de
specie, de categorie de vârstă şi chiar de starea fiziologică. Astfel, salmonidele preferă temperaturi
de cca. 15C, cu limite între 3-20C, pe când cyprinidele preferă 25C, cu limite între 5-28C.
Mai trebuie specificat, că procesele metabolice din organismul peştilor sunt puternic
influenţate de temperatura apei; ele se diminuează odată cu scăderea temperaturii (precum şi cu
creşterea acesteia peste 27C ). La crap, temperatura de sub 10C determină diminuarea
metabolismului, concretizată prin încetarea hrănirii (stare de care ne putem folosi în practică,
transportând peştele fără pierderi), iar sub 5C mişcările acestora se reduc, trecând în stare de
hibernare, sau în "somn de iarnă". Prelungirea pe timp de iarnă a perioadelor cu temperaturi ridicate,
precum şi cu cele scăzute, determină pierderi în efectivul de peşte şi modificări morfofiziologice,
uneori grave.
.
Adâncimea şi presiunea apei sunt specifice pentru fiecare specie şi chiar categorie de vârstă
în parte.
Speciile de peşti, precum şi categoriile de vârstă, preferă anumite adâncimi în mări, lacuri şi
râuri, dependente şi de presiunea apei, de posibilităţile de găsire a hranei, de uniformitate termică
relativă, de evitarea duşmanilor, etc. În figura 2 sunt prezentate adâncimile medii preferate de
diferite specii de peşti, de râu şi de lac, iar în figura 3 este redată repartizarea principalelor specii
valoroase de peşti, în funcţie de adâncimea bazinului piscicol, alături de unele însuşiri fizice şi
chimice ale apei
Transparenţa apei
Această însuşire a apei este în directă legătură cu natura vetrei bazinului, configuraţia
terenului, cantitatea de suspensii tranzitate, etc.
 Transparenţa se determină cu ajutorul aparatului SECHI, care se compune dintr-un disc alb
emailat cu diametrul de 15-20 cm, prevăzut cu o tijă sau un cablu. Discul aparatului se afundă în
apă, iar citirea, pe tijă sau pe cablu, se face în momentul în care nu se mai distinge culoarea albă a
discului.

Însuşurile chimice ale apelor piscicole

Apa, din punct de vedere chimic, conţine 11,11% hidrogen şi 88,88% oxigen, având proprietatea de a
solvi aproape toate substanţele minerale existente din sol, precum şi o serie de gaze.
Solubilitatea substanţelor minerale din apă depinde de compoziţia rocilor pe care aceasta le
străbate, de natura solului pe care se află bazinul şi de unii factori climatici.
Calitatea unei ape depinde atât de natura elementelor constituiente cât şi de raportul dintre
acestea, precum şi de forma lor asimilabilă pentru organismele acvatice.
Dezvoltarea florei şi faunei biocenozelor acvatice este dependentă de utilitatea elementelor
chimice şi ale substanţelor dizolvate în apă, toate răsfrângându-se asupra producţiei piscicole şi a
bazinului respectiv.
Oxigenul dizolvat in apă
Oxigenul dizolvat în apă constituie cel mai important element chimic ce condiţionează viaţa
organismelor şi peştilor, facilitând procesele de mineralizare a substanţelor organice.
Principalele surse de oxigen solvit în apă sunt:
din procesul de fotosinteză al plantelor cu asimilaţie clorofiliană (plante submerse, alge verzi,
etc.);
prin procesul de difuzie dintre oxigenul din aer şi cel din apă, favorizat de agitaţia suprafeţei
luciului de apă, precum şi de căderile de apă;
odată cu apa din precipitaţii.
În general, oxigenul solvit în apă se găseşte în cantităţi mai mari la suprafaţa apei faţă de
straturile profunde, în sezonul de vară faţă de iarnă, ziua faţă de noapte, în zilele însorite faţă de cele
înourate, în apele limpezi faţă de cele tulburi, în cele cu proporţii mari de apă faţă de cele invadate de
vegetaţie, în cele curgătoare şi agitate faţă de cele stătătoare, etc.
Scăderea procesului de difuzie sub podul de ghiaţa format în timpul iernii, de asemenea, reduce
conţinutul în oxigen, aspect foarte important pentru viaţa peştilor din bazinele de iernare.
Cu cât temperatura apei este mai ridicată, cu atât cantitatea de oxigen solvit este mai redusă şi
invers.
 Majoritatea organismelor care formează planctonul şi bentonul din apele piscicole se dezvoltă
normal în condiţiile existenţei a cel puţin 2,87 mg oxigen/l apă şi mor când aceasta scade sub 0,72 mg.
Conţinutul în oxigen al apei la diferite temperaturi, la 760 mm Hg

Conţinutul apei Temperatura apei (C)

în O2
0 5 10 15 10 25 30
mg/l 14,12 12,70 11,20 10,07 9,10 8,30 7,52
cm3/l 10,20 8,90 7,90 7,10 6,50 5,80 5,30

Cerinţele de oxigen ale peştilor din bazinele piscicole sunt mai ridicate în cazul unei ihtiofaune bogate
şi productivităţi naturale mari, datorită consumului sporit de oxigen, atât de către peşti cât şi pentru
procesele producţiei primare.
În condiţii normale, apa unui bazin piscicol se reoxigenează natural cu cantităţi variabile, între
1,5-4,8 g oxigen/mp/zi, iar când asimilaţia clorofiliană este intensă, de până la 25 g oxigen/mp/zi. În
condiţiile unei luminozităţi intense, 1 mg de alge poate produce zilnic cantitatea de 0,3 mg oxigen.

Bioxidul de carbon
Bioxidul de carbon solvit în apă are importanţă în dezvoltarea florei acvatice, deoarece pe baza
acestuia se formează substanţele organice în procesul de fotosinteză. Acesta provine, în principal, din
atmosferă, precum şi din respiraţia plantelor şi animalelor din apă.
Cantitatea prea ridicată de bioxid de carbon din apă determină la peşti intensificarea respiraţiei,
mai ales când doza este mai mare de 8 mg CO2/l. Limitele admise pentru cyprinide şi salmonide sunt
cuprinse între 1-8 mg/l, iar doza letală fiind, pentru toate speciile, destul de ridicată, de 50 mg/l.
Reacţia chimică a apei (pH-ul apei)
pH-ul apei ne indică concentraţia apei în ioni de hidrogen, deci calitatea acesteia de a fi acidă,
neutră sau alcalină, evidenţiind nivelul proceselor fizico-chimice şi biologice din apă.
Apele uşor alcaline, cu pH cuprins între 7,0-7,5, sunt cele mai indicate pentru piscicultură. Pe
perioade scurte de timp se tolerează şi valori ale pH-ului de sub 6,5 şi peste 8,5.
Apele cu pH cu valoare constantă de sub 7,0 sunt improprii pentru piscicultură, deoarece conţin
cantităţi mari de ioni de hidrogen, proveniţi la rândul lor din acizi liberi, din apele meteorice (zăpadă,
ploaie, etc.), din descompunerea substanţelor humice, etc.
Apele alcaline, cu pH constant peste 8,0, de asemenea sunt improprii şi se datoresc cantităţilor
prea mari de săruri de calciu.
Reacţia apei are o variaţie diurnă; valorile pH sunt mai mari ziua şi mai reduse noaptea.
Apa din mări şi oceane are pH-ul cuprins între 7,8 şi 8,3 la suprafaţă şi valori mai reduse în
adâncime.
Reacţia chimică naturală a apei determină structurarea ihtiofaunei. Majoritatea peştilor nu
suportă oscilaţii mari; sunt însă şi specii mai puţin sensibile, cum ar fi: carasul, chişcarul, etc. Peştii mor
în cazul în carte pH-ul scade sub valoarea de 4,8, ceea ce impune verificarea periodică a reacţiei
chimice a apei, care se face calitativ destul de uşor, folosind o hârtie specială indicatoare.
Salinitatea apei
Salinitatea apei este determinată de conţinutul acesteia în diferite săruri minerale (cloruri,
sulfaţi, carbonaţi, etc.).
În conformitate cu STAS 4706/1966 apele de suprafaţă sunt împărţite în trei categorii de calitate, din
care numai categoriile I şi II au importanţă în piscicultură. În tabelul sunt redate condiţiile de calitate,
cu specificarea că apele de calitatea I sunt destinate consumului uman, industriei alimentare şi
reproducerii peştilor, iar cele din categoria a II-a pentru crescătoriile piscicole şi alte scopuri
(urbanistice, de agrement, etc.).

Condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă, pe categorii

(date extrase din STAS 4706/1966)

Nr. Categoria de calitate

crt. Specificare
I a II-a
1. Oxigen dizolvat, mg/l* 6 5
2. C B O5, mg/l** 2 4
3. C C O (K MnO4), mg/l** 10 15
4. Cloruri, mg/l** 200 400
5. Sulfaţi, mg/l** 200 400
6. Calciu, mg/l** 150 200
7. Magneziu, mg/l** 50 100
 8. Reziduu fix, mg/l** 500 1000
9. pH 6,5-8,5 6,5-8,5
10. Amoniac liber, mg/l** 0,1 0,3
11. Cupru, mg/l** 0,1 0,1
12. Fier, mg/l** 0,3 1,0
13. Mangan, mg/l** 0,1 0,3
14. Azotaţi (NO3) mg/l** 13 30
15. Plumb, mg/l** 0,1 0,1
16. Argint, mg/l** 0,01 0,01
17. Cobalt, mg/l** 1,0 5,0

Notă: * - valori minime; ** - valori maxime

Cunoaşterea reacţiei apei (a pH-lui ), a salinităţii şi a durităţii sunt foarte importante,
impunîndu-se luarea de măsuri pentru depistarea schimbării calităţii şi corectarea lor în timp util prin
acţiunile de: fertilizare, amendare şi chiar golire a bazinului, toate în vederea restabilizării echilibrului
chimic şi în consecinţă a celui biologic.
În tabel sunt redate valorile optime ale unor indici fizico-chimici pentru crescătoriile de crap şi
păstrăv.
Speciile de peşti se caracterizează prin preferinţe diferite ale însuşirilor fizice şi chimice ale apei
din bazinele naturale şi din amenajările piscicole. În râuri şi lacuri aceste însuşiri se pot regla doar
parţial (amenajarea de căderi de apă,etc.), însă în bazinele piscicole amenajate se pot efectua corectări
radicale ale acestora prin: recircularea aeriană a apei cu ajutorul pompelor de mare capacitate, aplicarea
de lucrări adecvate ale vetrei heleşteielor, încălzirea apei cu ajutorul unor agenţi termici, etc. De mare
importanţă este încadrarea între limite optime ale conţinutului apei în oxigen, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi şi
limitarea conţinutului în bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, cloruri, etc.
Indici fizico-chimici ai apei pentru piscicultură
Specificare Valori optime pentru crescătoriile de:
Crap Păstrăv Limite admise la crap
 Temperatura, C max. 28 max. 22 -
 Transparenţa, cm 25 - 40 peste 100 -
 Oxigen, mg/l peste 4 4-5 2,5
 CO2, mg/l max. 10 max. 10 30
  H2S 0 0 0,1
 pH-ul apei 7 7-8 6,5
 Duritate, dH * 5-8 8 - 16 3-5
 Azot, mgN/l 0,5 - 1,5 sub 0,5 2
 Amoniac, mg/l 0,5 - 1,0 sub 0,5 1,5
 Nitraţi, mg/N/l 0,5 - 1,5 sub 0,5 1,5
 Nitriţi, mg/N/l 1-2 sub 1 -
 Fosfaţi, mg P2O5/l 0,1 - 0,4 sub 0,2 0,5
 Sulfaţi, mg SO4/l sub 10 sub 5 20 - 30
 Fier, mg/l 1-2 sub 1 4,5
 Cloruri, mg Cl/l 5 - 10 sub 5 10
 Magneziu, mg/l 0 - 40 - -
 Potasiu, mg K/l 3-4 2-3 -
 Salinitatea apei sub 1,0 0,5 - 0,6 1,5

O cantitate de 300 kg a fost supusă procesului tehnologic de granulare clasică prin presare, cu
o mărime a granulei de 3, 4 şi respectiv 5 mm în funcţie de dinamica de creştere a materialului
biologic (figura 4.4). Granulatorul model SKJ – 150, cu o putere a motorului de 7,5 Kw are o
capacitate de producţie de 80-120 kg furaj granulat/oră. Un lucru esenţial în fabricarea granulelor,
pentru o mai bună stabilitate a acestora, îl reprezintă condiţionarea amestecului furajer cu apă sau
vapori de apă.
 Figura 4.4 Granulator. nutreţ combinat granulat clasic (foto original)

Cealaltă cantitate de 300 kg de amestec furajer a fost procesată prin extrudare la o temperatură
ce ajunge la 120-180 ºC iar presiunea la 20-30 atmosfere: acești parametri tehnologici determină
hidroliza amidonului cu mărirea cantităţii de dextrină şi zahărului, distrugerea structurii pereţilor
celulei, iar celuloza se descompune în zahăr secundar, având loc o mărire considerabilă a gradului
de asimilare de la 45% la prelucrarea tradiţională a cerealelor până la 95%.

Extruderul model AZS - DGP70 - B, cu o putere a motorului de 18,5 kw, are o capacitate de
producţie de 180-250 kg/oră fiind destinat pentru pregătirea nutrețurilor combinate extrudate, ce au
o digestibilitate ridicată şi sunt purificate de microorganisme si factori antinutriţionali (figura 4.5).
Poate produce granule flotabile cât şi scufundabile în funcţie de necesităţi.
 Figura 4.5 Extruder model AZS - DGP70 - B, nutreţ combinat extrudat (foto original)

Din omogenizator, amestecul furajer este preluat de un transportor şi vărsat în buncărul de

alimentare al extruderului, de unde, prin pâlnia de alimentare vibratoare se transmite la mecanismul
de lucru. Transmiterea amestecului furajer este reglată prin schimbarea frecvenţei de oscilaţie a
vibratorului alimentator. În fereastra de alimentare este instalat un prinzător magnetic de particule
metalice. În mecanismul de lucru are loc presarea masei prin intermediul filierei de formatare şi prin
care se obţine produsul finit.

Granulele extrudate, la ieşirea din sită au o temperatură de aproximativ 80°C și umiditate de 18

% -20 %, de aceea acestea vor fi supuse imediat răcirii şi uscării. La o capacitate de producţie mai
mare de 500 kg/oră trebuie neapărat ca răcirea şi uscarea să se facă cu ajutorul unui uscător
profesional.
Pentru a combate speculaţiile cu privire la costurile de producere a unui nutreţ combinat de
bună calitate, care să asigure un necesar nutriţional optim şi o bună creştere şi dezvoltare a crapului,
am prezentat în tabelul 4.5 costul unui kg de furaj, cu precizarea că la variantele de granulare şi
extrudare s-ar adăuga și cheltuieli cu energia electrică, asta, în cazul în care se dispune de utilajele
adecvate pentru procesarea amestecurilor furajere.
În concluzie, pentru producerea unui kilogram de nutreţ combinat se cheltuiesc cca 1,6 Ron,
preţ ce poate varia, în funcţie de calitatea materiilor prime, costul acestora și sursa de unde sunt
achiziţionate. În funcție de acești factori, cheltuielile pot ajunge, fără a depăși, suma de 1,8 Ron/kg,
de unde şi rentabilitatea creşterii crapului de cultură cu aceste tipuri de nutreţuri, avînd în vedere că
pentru a produce un kilogram de carne de peşte se administrează maxim 2 kg de nutreţ combinat.

În timpul studiului hrănirea peştelui s-a făcut zilnic, hrana administrându-se în 2 tainuri,
dimineţa şi seara, conform unui plan de furajare, conceput personal, ca urmare a testării furajului în
anii anteriori în creşterea materialului biologic din fermă (tabelul 4.6).

Calculul cheltuielilor necesare unității piscicole luate in studiu

Având suprafața de 15ha de luciu de apă cheltuielile vor fi următoarele:
Nr Cheltuieli U.M. Preț cu T.V.A.
.
crt.
1. Puiet crap pentru populare 4500 kg x 20 lei 90.000
2. Năvod 500 m 1 28.000
3 Furaje 72 tone 108.000
4 Aeratoare 15 48300
5 Aparat granulat 1 23000
6 Curent electric 90 zile 8.000
7 Angajați 2 34.000
8 Tratamente profilactice 7000
9 Cheltuieli neprevăzute 1 5.000
10 Total 351.300

1. Piuet 20lei/kg
2. Năvod 5600 lei pe 100m liniari.
3. Furaje 1,5 lei/kg
4. Aeratoare 15x700 euro(4,6 lei/1E)=48.300 lei
5 Aparat granulat
6.Curent electric o,6 lei KWx 13.333KW=8.000
7. Angajați 2 persoane 34.000
8. Tratamente profilactice
9. Cheltuieli neprevăzute

Profitul total al fermei piscicole în anul I

Nr.crt U.M LEI CU T.V.A.
.
 1 CHELTUIELI 351.300

2 VENITURI VÂNZARE PEȘTE 495.000

45 tone pește x 11 lei
3 PROFIT 143.700

Profitul total al fermei piscicole în anul al-II-lea

Nr.crt. U.M LEI CU T.V.A.

1 CHELTUIELI 252.000

2 VENITURI VÂNZARE PEȘTE 495.000

3 PROFIT 243.000