LASERUL

CINE L-A INVENTAT? CUM FUNCTIONEAZA?

• În data de 16 mai 1960, Theodore Maiman a îndreptat o lumină puternică asupra unui
cristal de rubin acoperit parțial cu argint şi rezultatul a fost primul laser din lume. Cu
toate acestea, acest aparat inovator nu a fost inventat de un singur geniu izolat. Mai
degrabă el a fost rezultatul efortului depus de mulţi oameni de ştiinţă care şi-au
împărtăşit reciproc propriile idei… cel puţin până când a venit vremea să-şi împartă
câştigurile obţinute.
PE UMERII UNUI • Majoritatea istoricilor consideră că dezvoltarea laserului a început
odată cu Albert Einstein, cel care în anul 1917 studia fenomenul de
GIGANT emisie a energiei electromagnetice. Pe scurt, acesta este descris
astfel: „Dacă un atom se află într-o stare excitată atunci el se poate
dezintegra spontan, prin emisia de energie sub forma unui foton,
pentru a ajunge pe un nivel de energie mai mică. Fotonul este emis
într-o direcție aleatorie. Acest proces este denumit emisie
spontană”.

• Einstein credea că un foton cu lungimea de undă corespunzătoare ce

străbate substanţa respectivă „poate stimula o emisie suplimentară
de fotoni”. „Einstein a postulat că fotonii preferă să călătorească
împreună în aceeași stare… Dacă un foton izolat, având lungimea de
undă corespunzătoare, străbate substanţa respectivă… atunci
prezenţa sa va stimula atomii să-şi elibereze fotonii (proces denumit
emisie stimulată)… iar fotonii emişi vor avea aceeaşi direcţie de
deplasare, aceeaşi frecvenţă şi aceeaşi fază cu a fotonului izolat.. În
acest fel, efectul se produce în cascadă: pe măsură ce o mulţime de
fotoni cu aceleaşi caracteristici vor străbate mediul respectiv, din ce
în ce mai mulţi fotoni emişi spontan de la ceilalţi atomi li se vor
alătura”.
 COERENTA
• Trebuie remarcat că există o diferenţă fundamentală între cele două tipuri de emisii: în cazul emisiei
spontane fotonii sunt eliberaţi la întâmplare şi aceştia au o mulţime de frecvenţe, pe când în cazul emisiei
stimulate fotonii emişi vor avea aceeaşi frecvenţă şi se vor deplasa în aceeaşi direcţie ca şi fotonul ce a
stimulat emisia. În acest fel este „amplificată” energia radiaţiei de intrare.

• Proprietatea emisiei stimulate de a rămâne concentrată într-un domeniu foarte îngust de frecvențe, precum şi
coerența acesteia, reprezintă motivele pentru care amplificarea radiațiilor electromagnetice devine un
instrument util de comunicare, dar şi o sursă intensă de energie: „Sursele utilizate anterior de energie
luminoasă cum ar fi lămpile cu incandescență erau „incoerente”, deoarece acestea generau energie într-un
domeniu relativ larg al spectrului electromagnetic. Pe de altă parte, sursele de frecvență radio sunt foarte
coerente. Avantajele unei surse coerente sunt numeroase, dintre acestea putându-se menţiona posibilitatea
de a se obține informații de la o sursă dorită în timp ce sunt filtrate toate celelalte. În cazul în care postul
vostru de radio preferat ar emite într-un domeniu larg al spectrului electromagnetic, atunci am spune că
avem de-a face cu o emisie incoerentă şi ne-am confrunta cu fenomenul de interferență…”.
 MASERUL

• La început oamenii de ştiinţă au reuşit să amplifice și să genereze energie în domeniul

frecventelor joase şi al frecventelor medii ale spectrului electromagnetic, „acolo unde
funcţionau receptoarele radio AM (N.t. modulate în amplitudine). Progresiv, frecvenţele mai
mari corespund domeniului undelor scurte, domeniului VHF (pentru frecvențele foarte mari) şi
care conține benzile FM și TV, domeniului UHF (pentru ultraînaltă frecvență), domeniului
microundelor, unde funcţionează cele mai multe radare, domeniului infraroşu, domeniului optic
sau al spectrului vizibil, domeniului razelor ultraviolete, razelor X, razelor gamma şi în cele din
urmă al razelor cosmice”.

• În anul 1954, Charles Townes și Jim Gordon de la Columbia University din SUA precum și
Nicolay Basov și Aleksandr Prokhorov din Rusia au dezvoltat separat precursorul laserului şi
anume Maserul (N.t. Acesta reprezintă acronimul din limba engleză „Microwave Amplification
by Stimulated Emission of Radiation”, adică „Amplificarea microundelor prin emisia stimulată a
radiației”).

• Townes și Arthur Schawlow au propus o metodă, publicată în Physical Review în anul 1958,
• Propunerea lui Townes și Arthur Schawlow l-a inspirat pe
Theodore Maiman de la Hughes Research Laboratory din
LASERUL
Malibu, California, cel care în data de 16 mai 1960 a fost
primul care a amplificat cu succes radiațiile
electromagnetice din spectrul vizibil: „O sursă de lumină
sub forma unui tub de descărcare iradiază un cristal
sintetic de rubin având două fețe paralele acoperite cu
argint şi care absoarbe energia într-o gamă largă de
frecvențe. Această energie optică excită atomii către o
stare energetică mai mare de la care energia este re-
emisă într-o gamă foarte îngustă de frecvențe. Atomii
excitaţi sunt cuplaţi la un rezonator optic și stimulaţi să
emită radiații împreună…”.

• Chiar dacă la prima demonstraţie de utilizare a laserului

nu a fost emis niciun fascicul de lumină, așa cum a
menționat Townes, dispozitivul s-a dovedit, totuși, un laser
pentru că el a generat energie printr-o „reducere
importantă a gamei de frecvențe din interiorul său. Este
exact ce s-a prezis în anul 1958 și acest lucru a reprezentat
o dovadă certă pentru funcţionarea laserului. La scurt timp
după aceea, atât în laboratorul lui Mainman de la Hughes
cât și la Bell Laboratories din New Jersey, acolo unde lucra
Schawlow, pete luminoase roșii de la fasciculele laser de
rubin au lovit pereţii laboratoarelor și au putut fi
observate și admirate…
 PRINCIPIUL FUNCTIONARII UNUI LASER
Laserul este un dispozitiv complex ce utilizează un mediu activ laser, ce poate fi solid, lichid sau gazos, și o
cavitate optică rezonantă. Mediul activ, cu o compoziție și parametri determinați, primește energie din exterior
prin ceea ce se numește pompare. Pomparea se poate realiza electric sau optic, folosind o sursă de lumină
(flash, alt laser etc.) și duce la excitarea atomilor din mediul activ, adică aducerea unora din electronii din
atomii mediului pe niveluri de energie superioare. Față de un mediu aflat în echilibru termic, acest mediu
pompat ajunge să aibă mai mulți electroni pe stările de energie superioare, fenomen numit inversie de
populație. Un fascicul de lumină care trece prin acest mediu activat va fi amplificat prin dezexcitarea stimulată
a atomilor, proces în care un foton care interacționează cu un atom excitat determină emisia unui nou foton, de
aceeași direcție, lungime de undă, fază și stare de polarizare. Astfel este posibil ca pornind de la un singur
foton, generat prin emisie spontană, să se obțină un fascicul cu un număr imens de fotoni, toți având aceleași
caracteristici cu fotonul inițial. Acest fapt determină caracteristica de coerență a fasciculelor laser.

Rolul cavității optice rezonante, formată de obicei din două oglinzi concave aflate la capetele mediului activ,
este acela de a selecta fotonii generați pe o anumită direcție (axa optică a cavității) și de a-i recircula numai pe
aceștia de cât mai multe ori prin mediul activ. Trecerea fotonilor prin mediul activ are ca efect dezexcitarea
atomilor și deci micșorarea factorului de amplificare optică a mediului. Se ajunge astfel la un echilibru activ, în
care numărul atomilor excitați prin pompare este egal cu numărul atomilor dezexcitați prin emisie stimulată,
punct în care laserul ajunge la o intensitate constantă. Având în vedere că în mediul activ și în cavitatea optică
există pierderi prin absorbție, reflexie parțială, împrăștiere, difracție, există un nivel minim, de prag, al energiei
care trebuie furnizată mediului activ pentru a se obține efectul laser.
PROIECT REALIZAT DE: BUNGHIUZ
GEORGIANA