Integrarea copiilor cu CES

in
 Predispoziţia biologică nu este o sentinţă, iar
mediul social este o şansă. Sentinţa produsă de
societate este mai periculoasă pentru un copil în
dezvoltare decât predispoziţia biologică.
Pornind de aici, trebuie să înţelegem faptul că
trăim într-o lume a diversităţii umane, că şcoala
nu se poate eschiva de la rolul de promotor al
progresului uman şi că doar ea poate facilita
schimbarea, întrevăzută ca posibilă, a
mentalităţii şi atitudinii faţă de cerinţele
educative ale tuturor copiilor.
 Una din principalele schimbări care
caracterizează procesul educativ al copilului cu
nevoi speciale este tendinţa actuală de a înlocui
intervenţia realizată în cadrul instituţional prin
cea realizată prin intermediul familiei şi prin
mijloace deschise sau semideschise.
Această tendinţă se afirmă în special prin
aplicarea principiului normalizării, care
înseamnă facilitatea accesului persoanelor cu
nevoi speciale(cu deficienţe) la moduri şi
condiţii de existenţă cotidiană cât mai apropiate
posibil de circumstanţele normale şi de stilul de
viaţă al societăţii cărora îi aparţin.
Filosofia si principiul normalizării au
impus pe plan mondial, mai ales în
ţările dezvoltate socio-economic,
elaborarea unei legislaţii
speciale.De exemplu, în Franţa, o
lege din 1988, o completare a celei
din 1975, precizeză, într-o manieră
clară şi pragmatică, structurile şi
acţiunile care sunt puse în lucru
pentru sporirea eficienţei măsurilor
de inserţie socio-profesională a
persoanelor cu nevoi speciale,
bazându-se pe conceptul de
egalizare a şanselor pentru o viaţă
decentă.
Ideile generale ale acestei legi, care pot să inspire şi sistemul
legislativ din ţara noastră, sunt următoarele:
a) Regândirea tuturor intervenţiilor asupra copiilor cu
nevoi speciale în raport cu exigenţa colaborării strânse cu
familiile acestora;
b) A se căuta pe cât posibil să se menţină copiii deficienţi
în cadrul familiei;
c) Realizarea unei abordări globale, sistemice a proceselor
de educaţie, recuperare şi inserţie socială a persoanelor cu
nevoi speciale.
 Deosebirea esenţială dintre învăţământul
special românesc şi cel occidental, constă în
modul de organizare, materialele didactice
folosite şi locul de desfaşurare al majoritaţii
activităţilor în interesul insertiei sociale a
copiilor cu CES.
În Romania, cu excepţia activităţilor
logopedice, celelalte activităţi se desfăşoară
în interiorul şcolii speciale, spre deosebire
de alte ţări, cum ar fi cele nordice, în care se
desfăşoară în cadrul instituţiilor de
învăţământ obişnuit, fapt dovedit de o mare
importanță în realizarea obiectivului
educațional și care se dorește a fi
implementat și la noi.