INFLUENŢA STRUCTURII ARBORETELOR ASUPRA REZISTENŢEI

ACESTORA LA ACŢIUNEA FACTORILOR PERTURBATORI

• Factori perturbatori externi
• Condiţii structurale care împiedică acţiunea
dăunătoare a soarelui şi secetei
• Influenţa structurii arboretelor asupra rezistenţei
acestora la acţiunea dăunătoare a vânturilor, zăpezii
şi a chiciurii
• Raportul dintre structura arboretelor şi efectele
negative ale poluării
 Factori perturbatori externi
Factorii naturali şi antropici ce necesită o atenţie deosebită şi care
pot determina efecte negative sunt soarele, vântul, zăpada, bolile
şi insectele dăunătoare, poluarea etc.
În marea lor majoritate de ordin meteorologic, pot avea
consecințe catastrofale asupra ecosistemelor forestiere, în masura
în care regimurile lor se abat mult de la normalitate. Sunt
cunoscute în acest sens doborâturile de vânt pe mari suprafețe, în
regiunea montană, manifestate în ecosistemele forestiere de
molid. Instabilitatea acestora este cu atât mai pronunțată cu cât
vânturile de intensitatea mare, bătând în rafale, sunt asociate și cu
căderi mari de zăpadă, care în bună parte se menține în coroana
arborilor, deplasând centrul lor de greutate spre partea
superioară. Dacă în același timp începe si dezghețul solului,
vulnerabilitatea arboretelor de molid la doborâturi este și mai
mare, cunoscută fiind înrădăcinarea superficiala a arborilor
aparținând acestei specii.
Condiţii structurale care împiedică acţiunea dăunătoare a soarelui şi secetei

Soarele are acţiune vătămătoare în zilele de arşiţă provocând atât uscarea puieţilor
şi/sau a arborilor prin încălzirea lor excesivă şi prin uscarea solului, cât şi arderea
(pârlirea) scoarţei la arbori. Seceta, ca şi alte hazarde naturale în păduri (rupturi de
zăpadă, doborâturi de vânt, alunecări, inundaţii locale cu efect catastrofal etc.)
trebuie privite din perspectiva celor care gestionează ecosisteme perene cu cicluri
lungi de producţie, în care deciziile trebuie luate pe termen lung având la bază
cunoaşterea frecvenţei şi riscului apariţiei lor.
Se impun următoarele preocupări:
• Solul, puieţii şi trunchiurile arborilor trebuie ferite de luminarea directă, excesivă a soarelui prin crearea şi
menţinerea unui adăpost lateral cât mai închis, prin păstrarea unei consistenţe ridicate.
• Evitarea introducerii prin cultură a speciilor sensibile la aceste fenomene.
• Introducerea sau majorarea proporţiei speciilor rezistente la aceste adversităţi, contribuind la reducerea sau
evitarea efectelor negative.
Influenţa structurii arboretelor asupra rezistenţei acestora
la acţiunea dăunătoare a vânturilor, zăpezii şi a chiciurii
• Clasificarea vânturilor în funcţie de efectul lor asupra arboretelor
Vânturile, ca fenomene de mişcare a aerului din atmosferă, se caracterizează prin
intensitate (tărie, viteză) şi direcţie. Intensitatea se exprimă în m/s sau în grade,
după a anumită scară care ia în considerare efectele produse. Se disting, în raport cu
această caracteristică:
- Vânturi propriu-zise, diferenţiate în:
• Vânturi obişnuite, cu viteze < 11 m/s;
• Vânturi puternice, cu viteze cuprinse între 11 şi 15 m/s;
- Furtuni şi uragane; limitele dintre aceste categorii sunt stabilite în funcţie de
scara utilizată; după scara Beaufort, care are 13 grade ( 0 – 12):
• Furtunile sunt vânturi de gradul 8 – 11 şi au o viteză medie cuprinsă între 15 şi 29
m/s;
• Uraganele sunt vânturi de gradul 12 şi au o viteză de peste 29 m/s
• Vânturile propriu-zise influenţează, în mod continuu, numai
mersul creşterii şi forma arborilor, fie direct printr-o acţiune
mecanică, fie indirect prin modificarea structurii solului.
• Furtunile se caracterizează prin efecte distrugătoare (ruperi
de crăci, dezrădăcinări, ruperi de arbori, izolaţi sau în masă).
Ele sunt rare, nu pot fi prevăzute şi produc tulburări serioase
în activitatea de gospodărire a pădurilor. Furtunile de aceiaşi
tărie nu produc întotdeauna aceleaşi efecte. Există o serie
de factori (împrejurări) – naturali sau determinaţi de modul
de cultură şi de exploatare, care pot favoriza sau împiedica
acţiunilor distrugătoare a vânturilor şi zăpezilor.
 Factorii (împrejurările) care favorizează efectul periculos al vânturilor
puternice şi al furtunilor

Aceşti factori sunt determinaţi de structura vântului, de natura speciilor, de natura şi

starea solului, de forma terenului, de vârsta şi sănătatea arborilor şi de structura
arboretelor.
În ceea ce priveşte structura vânturilor, s-a constatat că la aceiaşi viteză medie,
vânturile turbulente, în rafale produc pagube mai mari decât cele uniforme. În raport
cu natura speciilor, arboretele de răşinoase sunt mai vulnerabile decât cele de foioase
mai ales datorită frunzişului lor permanent şi a modului de înrădăcinare (superficial). O
clasificare a speciilor din România, sub raportul vulnerabilităţii evidenţiază următoarea
ordine:
• Dintre răşinoase: molidul, bradul, pinul şi laricele;
• Dintre foioase: fagul, frasinul, paltinul, mesteacănul, plopul tremurător, carpenul,
gorunul, stejarul.
Din punct de vedere al structurii în funcţie de vârstă, se remarcă structurile:
• Pluriene ce oferă rezistenţă mărită arborilor în mod individual;
• Echiene ce oferă rezistenţă împotriva vântului numai în masă compactă.
Natura şi starea solului sunt factori care pot favoriza acţiunea distrugătoare a
vântului. Dezrădăcinarea este mai anevoioasă pe un sol greu, compact decât pe
unul cu textură uşoară. Îmbibarea cu apă a solului favorizează doborâturile, iar
îngheţul dă arboretelor o rezistenţă mai mare. Configuraţia geomorfologică
influenţează efectul negativ al acţiunii vântului. Direcţia, viteza şi structura vântului
diferenţiază în raport cu relieful părţi adăpostite şi părţi periclitate. Efectele
negative ale acţiunii distrugătoare a vânturilor cresc cu vârsta, înălţimea arborilor şi
dezvoltarea coroanelor. Cercetările moderne au identificat modele dăunătoare a
vântului şi a zăpezii având în vedere dimensiunile optime ale arborilor, lărgimea şi
lungimea coroanei, proporţia ocupată de coroană din înălţimea arborilor, poziţia
centrului de greutate, coeficientul de zvelteţe etc.
 Structura arboretelor şi acţiunea dăunătoare a vântului, zăpezii şi chiciurii

În raport cu cele prezentate anterior, se impune cunoaşterea condiţiilor structurale ale

arboretelor care conduc la ridicarea capacităţii de apărare şi de rezistenţă a arboretelor.
Datorită solului diferit, se disting două categorii de condiţii:
• condiţii de rezistenţă împotriva vânturilor obişnuite;
• condiţii de rezistenţă împotriva vânturilor puternice şi a furtunilor.
Cele din prima categorie se deduc din cele afirmate în legătură cu importanţa structurii şi
marginii arboretelor. Ele au în vedere căile prin care pătrunde vântul în arborete: marginile
acestora şi coronamentul. Ambele căi se impun a fi bine consolidate (liziera îngrijită pe o lăţime
de 50 – 80 m, coronamentele bine închise corespunzătoare structurilor etajate şi neregulate).
Condiţiile din cea de-a doua categorie au în vedere asigurarea stabilităţii arboretelor prin
întărirea rezistenţei la margini şi prin formarea unui coronament neregulat. Întărirea rezistenţei
arboretelor la margini se realizează prin introducerea în compoziţie a unor specii rezistente la
doborâturi şi la rupturi produse de vânt ( stejarul, laricele, pinul, ulmul etc.) şi prin crearea
condiţiilor speciale de dezvoltare a arborilor în direcţia realizării unor indici de zvelteţe
subunitari.
 Raportul dintre structura arboretelor şi efectele negative ale poluării

• Fenomenul de uscare anormală a arboretelor, manifestat cu o intensitate din ce în ce mai

mare şi extins pe suprafeţe îngrijorătoare, este un efect al poluării interne şi a celei
transfrontaliere („de import”). În rândul cauzelor care conduc la accentuarea acestui
fenomen se regăsesc stress-urile climatice şi poluarea atmosferică. Acestea declanşează, în
lanţ, dezechilibre genetice, biologice, ecofiziologice şi ecologice cu consecinţe nefavorabile
asupra îndeplinirii funcţiilor de producţie şi protecţie a arboretelor.
• În scopul atenuării efectelor negative, se impune stabilirea unui complex de măsuri care să
conducă la alegerea speciilor cele mai rezistente din punctul de vedere al noxelor precum şi
la crearea unor structuri care să minimizeze contactul noxelor cu interiorul unui arboret.
• În esenţă, strategia urmărită de amenajist constă în aceea de a se realiza şi conserva
arborete cu consistenţă plină şi structuri optime, diversificate sub aspectul compoziţiei,
vârstei şi etajării. Ele se vor obţine prin aplicarea tratamentelor intensive, specifice unei
silviculturi performante.