FIZIOLOGIA

RESPIRAŢIEI
Dr. Posea Cristian
Medic primar

Bucureşti, 2008
 Noţiuni generale

Scopul procesului ventilator

şi al respiraţiei este de a menţine
constante şi la valori normale
presiunile parţiale ale gazelor
respiratorii in sângele arterial:
pO2 = 100 mmHg
pCO2 = 40mmHg
 Participanţii la proces şi etape
In dinamica respiraţiei, participă:
● sistemul respirator propriu-zis
căi respiratorii, pompa toraco-pulmonară, ţesut respirator
propriu-zis.
● sistemul cardio-vascular;
● sistemul sanguin;
● sisteme de reglare.
Etape:
■ ventilaţia (respiraţia externă);
■ difuziunea alveolo-capilară;
■ transportul gazelor prin sânge;
■ respiraţia tisulară.
 Ventilaţia
Se efectuează in condiţii normale de frecvenţă şi amplitudine.
Hiperventilaţia reprezintă ventilaţia in exces pe seama creşterii
amplitudinii, având drept consecinţă eliminarea in exces de CO2,
rezultă
scăderea pCO2 arterial (hipocapnie)şi
creştere a pO2 nesemnificativă.
Hipoventilaţia reprezintă ventilaţia deficitară in raport cu
procesele metabolice astfel încât nu se poate elimina tot CO
produs, rezultă:
creşterea pCO2 arterial ( hipercapnie)
scăderea pO2 la nivel tisular (hipoxie)
scăderea pO2 din sângele arterial (hipoxemie)
 Calea respiratorie extrapulmonară
Anatomic, primul segment este reprezentat de cavitatea nazală. Ea
este divizată de septul nazal in două cavităţi simetrice numite fose
nazale.
Urmează faringele, cu dublă funcţie, respiratorie şi digestivă.
La nivelul laringelui apare scheletul cartilaginos, căptuşit pe interior
de mucoasă.
Până la acest nivel avem căile respiratorii superioare.
În continuare, avem traheea – conduct alcătuit din inele fibro-
cartilaginoase, delimitat inferior de bifurcarea ei in bronhiile
principale. Mucoasa traheală este formată din epiteliu pseudostratificat
cilindric ciliat, cu funcţie de condiţionare a aerului (umidificare,
încălzire la 370), de asemenea protecţie prin cili şi mucus secretat.
Bronhiile principale ajung la lobul pulmonar prin care pătrund in
plămân, ramificându-se şi formând arborele bronşic. Au aceeaşi
structură cu a traheei.
 Arborele bronşic
Bronhiile principale se ramifică in interiorul plămânilor in mai
multe trepte de diviziune:
bronhii lobare,
bronhii segmentare
bronhii interlobulare
bronhiole terminale
(au musculatură netedă)
bronhiole respiratorii
canale alveolare.
 Unitatea respiratorie
Unităţile respiratorii – singurele care fac posibil schimbul de
gaze cu sângele din capilarele micii circulaţii. Sunt formate din:
* bronhiola respiratorie
* canal alveolar
* sac alveolar
* alveole
În strâns contact cu
alveolele vin capilarele
micii circulaţii (arteriole
şi venule).
 Mecanica respiraţiei pulmonare
Dimensiunile plămânilor pot varia prin distensie şi retracţie datorită
participării la procesul respirator a unor categorii de muşchi.
Muşchi inspiratori –măresc diametrele cutiei toracice.
În inspir, plămânii urmăresc mişcările cutiei toracice, datorită contactului intim realizat
prin pleură şi ca urmare, se destind. Presiunea intra-pulmonară scade sub cea
atmosferică şi aerul intră in plămâni.

■ principali:
* diafragma – trage in jos suprafaţa inferioară
a plămânilor;
* intercostali externi.
■ accesori - proiectează anterior sternul
şi rebordul costal.
Sunt: * sternocleidomastoidian;
* dinţatul mic;
* pectorali;
* deltoizi.
 Muşchii expiratori
sunt muşchii abdominali (împing conţinutul abdominal către diafragm şi trag in
jos sternul şi coastele inferioare).
 Tensiunea superficială şi rolul
surfactantului
Tensiunea superficială este forţa de coeziune la suprafaţa unui
lichid la contactul cu aerul..
Alveola pulmonară este căptuşită la interior cu molecule de apă.
Şi aici suprafaţa apei are tendinţa de a se strânge, permiţând aerului
alveolar să iasă din alveola care astfel colabează şi dispare.
Tensiunea superficială este mai mare in alveolele mici ce s-ar putea
goli in cele cu rază mare. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, este
secretat un agent activ de suprafaţă (surfactant) care se răspândeşte
pe toată suprafaţa lichidului şi îi reduce semnificativ tensiunea
superficială.
Prezenţa surfactantului este extrem de necesară pentru scăderea
presiunii transpulmonare (presiunea inspiratorie maximă), necesară,
la rândul ei, pentru menţinerea in stare expansionată a plămânilor.
Nou-născuţii prematuri au cantităţi insuficiente de surfactant.
 Volume şi capacităţi pulmonare1
În cursul mişcărilor ventilatorii se schimbă cantităţi de aer grupate
in volume şi capacităţi pulmonare. Acestea se determină prin
spirometrie.
Volume pulmonare
1. Volumul curent (VC) = volumul de aer inspirat şi expirat in
timpul respiraţiei normale; valoarea normală este de 500 ml.
2. Volumul inspirator de rezervă (VIR) = volumul
suplimentar de aer care poate fi inspirat peste volumul curent; de
regulă atinge 3000 ml.
3. Volumul expirator de rezervă (VER) = cantitatea
suplimentară de aer care poate fi expirat printr-o expiraţie forţată
după expirarea unui volum curent; normal, este de 1100 ml.
4. Volumul rezidual (VR) = volumul de aer care rămâne in
plămâni şi după o expiraţie forţată. Acest volum are in medie 1200
ml.
 Volume şi capacităţi pulmonare2
Capacităţile pulmonare reprezintă însumări ale diferitelor volume
pulmonare. Acestea sunt:
1. Capacitatea inspiratorie (CI)= VC + VIR = 3500 ml
Cuprinde cantitatea maximă de aer pe care o persoană o poate respira.
2. Capacitatea reziduală funcţională (CRF) = VER+VR=2300ml
Reprezintă cantitatea de aer ce rămâne in plămâni la sfârşitul unei expiraţii normale.
3. Capacitatea vitală (CV) = VC + VIR + VER = 4600 ml
Este volumul maxim pe care o persoană il poate scoate din plămâni după o inspiraţie
maximă.
4. Capacitatea pulmonară totală (CPT) = CV + VR = 5800 ml
Reprezintă volumul maxim până la care pot fi expansionaţi plămânii prin efort
inspirator maxim.

Toate volumele şi capacităţile pulmonare sunt cu 20-25% mai mici la

femei decât la bărbaţi.
Minut volumul respirator este egal cu frecvenţa
respiratorie/minut înmulţită cu volumul curent: 500 x 12 =6
litri/min.
 Ventilaţia alveolară
Rolul cel mai important al aparatului respirator este acela de a
reîmprospăta continuu aerul din zonele pulmonare de schimb,
acolo unde aerul vine in contact intim cu sângele pulmonar. Aceste
zone sunt la nivelul unităţii respiratorii, descrise anterior.
Debitul de aer atmosferic ce ajunge in aceste zone poartă
denumirea de ventilaţie alveolară.
Într-o respiraţie obişnuită, numai o mică fracţie din aerul inspirat
ajunge in alveole, restul umple căile aeriene până la bronhiola
terminală.
Distanţa dintre bronhiolele terminale şi alveole este parcursă de
aerul “proaspăt” prin difuziune.
Difuziunea este rezultatul cineticii moleculelor de gaz, fiecare
moleculă de gaz depasându-se cu viteză foarte mare printre
celelalte.
Ţinând cont şi de distanţa mică dintre br terminală şi alveolă,
gazele parcurg aceste distanţe in fracţiuni de secundă, asigurând o
ventilaţie permanentă eficientă.
 Circulaţia pulmonară1
(mica circulaţie)

Începe in ventriculul drept, prin trunchiul

arterei pulmonare,care transportă spre plămân
sânge cu CO2. Trunchiul pulmonar se împarte
in cele două artere pulmonare, care duc sângele
cu CO2 spre reţeaua capilară din jurul alveolelor,
unde îl cedează alveolelor ce il elimină prin expiraţie. Sângele cu O2
este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân.
Cele patru vene pulmonare sfârşesc in atriul stâng.
Plămânul primeşte sânge şi din marea circulaţie, prin arterele
bronşice care se desprind direct din aortă.
 Circulaţia pulmonară2

Debitul sanguin pulmonar este egal cu debitul circulaţiei

generale, dar presiunile şi rezistenţele din arterele pulmonare
sunt mult mai mici. Datorită acestei proprietăţi, circulaţia
pulmonară tolerează mari creşteri de debit fără modificări de
presiune, fenomen care nu se întâmplă in circulaţia generală.
 Difuziunea gazelor prin
membrana alveolo-capilară
Cuprinde difuziunea O2 din
alveole in sângele capilar şi
difuziunea in sens invers a CO2.
Aceasta are loc cand concentraţia (sau
presiunea unui gaz) este mai mare într-un teritoriu decât in altul, existând o deplasare
netă dinspre zona cu presiune mai mare in zona cu presiune mai mică.
Pentru ca difuziunea să aibă loc, este necesară o sursă de energie, ce
rezultă din însăşi migrarea cinetică a moleculelor.
Acest proces depinde de
■ diferenţele dintre presiunile parţiale ale O2 şi CO2 de o parte şi de
alta a membranei alveolo-capilare.
■ structura membranei alveolo-capilare – patologic, se poate îngroşa.
■ mărimea suprafeţei de schimb respirator – patologic, poate scădea.
 După difuziunea gazelor la nivelul membranei alveolo-
capilare, au loc
♣ transportul gazelor prin sânge * transportul O2:
- dizolvat in plasmă;
- legat de hemoglobină
(oxihemoglobină).
* transportul CO2:
- legat de conpuşi plasmatici;
- legat de hemoglobină
(carboxihemoglobină);
- dizolvat in plasmă.
♣ şi procesul de respiraţie tisulară
 Reglarea respiraţiei
Respiraţia reprezintă un act reflex, involuntar, care poate fi
controlat ca amplitudine, frecvenţă şi debit in mod voluntar pe timp
relativ limitat.
Reglarea reflexă a respiraţiei este asigurată de influxuri care pornesc
din alveolele pulmonare şi ajung la centrii repiratori pe calea nervilor vagi.
Centrii respiratori se află in trunchiul cerebral, la nivelul bulbului şi sunt alcătuiţi
dintr-o componentă expiratorie şi una inspiratorie. De aici pleacă eferenţe la
motoneuronii nervilor frenici, ce controlează activitatea muşchilor respiratori.
In trunchiul cerebral, la nivelul punţii, se găsesc 2 centrii de reglare a centrilor
bulbari: apneustic – inhibă inspiraţia;
pneumotaxic – permite intervenţia etajelor nervoase superioare in
reglarea respiraţiei.
Reglarea umorală a respiraţiei se manifestă prin acţiunea pe care
concentraţia sanguină a gazelor respiratorii o exercită asupra centrilor
respiratori. Centrii sunt mai sensibili la variaţia concentraţiei de CO2, iar creşterea
acesteia insoţită de scăderea concentraţiei oxigenului duce la creşterea frecvenţei
şi amplitudinii respiraţiei.