ROMÂNIA ȘI

CHESTIUNEA
SECURITĂȚII ÎN EUROPA
Importanța înfăptuirii securității
După încheierea Primului Război Mondial, una dintre cele mai
importante chestiuni care trebuiau rezolvate pe lângă menținerea
păcii, ameliorarea conflictelor, stabilirea frontierelor ș.a, erau și
acordurile regionale de securitate, chestiuni care erau dominante
diplomației internaționale ale secolului al XX- lea.
Pentru România era necesară aderarea la un sistem de
securitate deoarece era poziționată între două sfere de influență
care i-ar fi stânjenit menținerea statu-quo-ului instituit la sfârșitul
războiului, mai precis între Germania și Uniunea Sovietică,
asigurarea securității în această zonă depindea în mare parte de
Franța și Marea Britanie.
 Din acest punct de vedere, România urmărea să
stabilească un sistem de securitate, să mențină relații de
bună vecinătate și amiciție cu foștii inamici din timpul
războiului și nu în ultimul rând, rezolvarea pe cale pașnică a
problemelor ce se iveau.
Amenințări către România veneau în primul rând din vest
din partea Ungariei care dorea realipirea Transilvaniei, apoi
din sud din partea Bulgariei care dorea încorporarea în
statul bulgar a unei părți din Dobrogea de Sud, cu toate
astea cel mai de temut inamic al României era Rusia.
Etapele înfăptuirii securității
Alianța cu Polonia: Take Ionescu, ministrul român al Afacerilor Străine
urmărea crearea unei alianțe a statelor antirevizioniste din Europa Centrală
și de Sud-Est, cu scopul de a forma un scut între Germania și Uniune
Sovietică, această idee putea fi realizată prin unirea dintre Polonia,
Cehoslovacia, România, Iugoslavia și Grecia.
Vizita în 1920 a ministrului de Externe cehoslovac Edvard Benes în
România și cooperarea lui cu Take Ionescu a fost unul dintre factorii
premergătorii înfăptuirii alianței, la rândul său Take Ionescu a întreprins
călătorii în țările care urmau să se alieze cu scopul comunicării obiectivelor
care stăteau la baza la baza alianței: ”crearea unei alianțe de Răsărit din
cele cinci națiuni care să închidă drumul Germaniei” doar astfel se putea
realiza un nou echilibru de forțe în Europa centrală.
 La 3 martie 1921 s-a semnat la București atât convenția de
alianță defensivă cât și convenția militară între România și
Polonia ( ajutor reciproc și neîncheierea de alianțe cu vreuna
din Puterile Centrele fără permisiune celeilalte)
La 26 noiembrie 1925 s-a încheiat la București între
reprezentanții Iugoslaviei, Poloniei și României acordul cu
privire la trecerea mijloacelor de război între cele trei țări.
Tratatul din 1921 a fost reînnoit în anul 1926 la 26 martie
având un cadru mai general care se înscria în cadrul spiritului
Pactului Societăților Națiunilor ( ajutor reciproc, menținerea
integrității teritoriale și a independenței politice)
 Crearea Micii înțelegeri, între anii 1920-1921 prin
colaborarea dintre România, Cehoslovacia și Ungaria, o alianță
care avea ca scop principal stabilirea unor relații strânse atât
din punct de vedere politic cât și economic care să conducă la
formarea unui nou sistem politic și economic în Europa centrală.
Această grupare regională avea un caracter strict defensiv,
îndreptată spre garantarea securității externe a statelor
membre, manifestându-se ca o forță capabilă să se impună și să-
și promoveze cu succes propriile interese care coincideau cu
interesele păcii și securității în Europa.
 În cadrul Micii Înțelegeri, a fost semnat la 7 iunie 1921 la
Belgrad, Convenția de alianță defensivă între Regatul României
și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, având în vedere
întărirea statu-quo-ului la sud de fluviul Dunării; șapte luni mai
târziu tot între aceste puteri și tot în același loc s-a semnat și
Convenția militară.
În concepția lui Take Ionescu, unul dintre inițiatorii Micii
Înțelegeri, toate aceste tratate aveau un caracter strict
defensiv având ca factor principal menținerea păcii iar
instrucția militară în cele trei state să se facă după un
regulament comun cu același sistem de armament.
Tratatul cu Franța: După 1920 România a urmărit un tratat
cu Franța care viza menținerea sistemului de la Versailles a
securității și integrității României însă guvernanții de la Paris
nu prea erau interesați, căutând pe orice cale să amâne acest
tratat.
Tratatul a fost semnat în cele din urmă la 15 iulie 1926 de
către Aristide Briand și Constantin Diamandi, fiind încheiat pe
o perioadă de 10 ani și plecând de la baza ca părțile semnatare
să nu comită vreo agresiune, problemele fiind rezolvate pe cale
pașnică.
Cu toate că pentru România acest tratat avea o mare
însemnătate, pentru Franța avea o semnificație destul de
neimportantă fiind considerat a fi doar un acord moral, astfel
Convenția militară nu a mai fost semnată.
Tratatul cu Italia: În același timp cu negocierile tratatului cu Franța,
România își manifesta interesele și pentru Italia. Negocierile au fost
demarate de guvernul liberal fiind duse sub îndrumarea lui Ion I.C.
Brătianu de către Alexandru Lahovari.
Motivele pentru care România ar fi recurs la semnarea unui tratat
cu Italia erau în primul rând dorința de a îndemna semnarea tratatului
cu Franța iar în al doilea rând obținerea sprijinului Italiei pentru
ratificarea Tratatului de la Paris prin care era recunoscută unirea
Basarabiei cu România.
În cele din urmă, după mai multe negocieri, Roma a acceptat să
colaboreze cu România dar nu printr-un tratat de alianță ci unul de
amiciție.
 Tratatul de amiciție a fost semnat la 16 septembrie 1926 la
Roma, încheiat pe o perioadă de cinci ani și putea fi anulat sau
reînnoit cu un an înainte dea a expira, el fiind ratificat de către
Italia la 7 martie 1927 intrând în vigoare în luna iulie a
aceluiași an.
Principala consecință a acestei înțelegeri a fost confirmarea
de către Italia a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920
prin care se preciza apartenența Basarabiei la România.
Înțelegerea Balcanică
În concepția diplomatului român, Nicolae Titulescu, unitatea ,
integritatea și securitatea celor trei state puteau să reziste pe
scena europeană numai în cazul în care se acționa la dezvoltarea
unor noi raporturi de cooperare și cu alte regiuni geografice cum
ar fi Balcanii, Europa apuseană sau cea orientală.
Idea de Înțelegere Balcanică, a apărut ca urmare a unor
evoluții pozitive a relațiilor dintre țările aparținând acestei zone
geografice dar și din motivul menținerii păcii și apărării statu-
quo-ului teritorial din regiunea Balcanilor printr-o înțelegere
colectivă, presupunând un acord regional de securitate.
 Așadar, în septembrie 1933, la Sinaia a avut loc o întrunire a
Consiliului permanent al Micii Înțelegeri din inițiativa lui Nicolae
Titulescu care susținea crearea unui cadru instituțional de
colaborare balcanică și de extindere a sistemului de garanții și la
alte state, aceste idei trebuiau preluate de către ceilalți doi
membrii ai Micii Înțelegeri în vederea începerii unor consultări
cu privire la încheierea unei înțelegeri balcanice.
Semnarea Pactului Înțelegerii Balcanice a avut loc la Atena la
data de 9 februarie 1934, între Grecia, Iugoslavia, România și
Turcia fiind completat cu Statutul de organizare a Înțelegerii
Balcanice adoptat la Ankara pe 2 noiembrie 1934. În urma
încheierii înțelegerii, statele semnatare au reușit să ajungă la un
numitor comun.
 Condițiile care trebuiau respectate de fiecare stat semnatar odată
cu încheierea înțelegerii presupuneau: contribuirea la întărirea păcii în
Balcani, respectarea angajamentelor contractuale deja existente,
menținerea ordinii teritoriale existente în prezent în Balcani.
Se presupune că Înțelegerea Balcanică a fost concepută după
modelul principiilor Pactului Briand-Kellogg (Pactul de la Paris din 27
august 1928 semnat între secretarul de stat american Frank Kellogg și
ministrul de externe francez Aristide Briand, presupunând renunțarea
la război în vederea rezolvării problemelor dintre cele două țări).
O altă condiție precizată odată cu semnarea înțelegerii, era faptul că
acest pact nu era orientat împotriva niciunei puteri, scopul lui fiind de a
garanta securitatea frontierelor balcanice iar în cazul în care unul
dintre statele membre semnatare devenea victima unei agresiunii din
partea unui stat nebalcanic toate celelalte state membre erau obligate
statul agresat.
Bibliografie

o Academia Română, Istoria Românilor vol. VIII, Editura

Enciclopedică
o Nicolae Titulescu, Mari figuri ale diplomației românești,
editura Politică, București 1982
o Milan Vanku, Nicolae Titulescu promotor al politicii de pace
și colaborare în Balcani, editura politică