Modele atomice

Modelul atomic Bohr

• Modelul atomic Bohr este primul model de natură
cuantică al atomului şi a fost introdus în anul 1913
de către fizicianul danez Niels Bohr. Acest model
preia modelul planetar al lui Ernest Rutherford şi îi
aplică teoria cuantelor. Deşi ipotezele introduse de
către Bohr sunt de natură cuantică, calculele efective
ale mărimilor specifice atomului sunt pur clasice,
modelul fiind, de fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr
este aplicabil ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be +3, etc,
adică ionii care au un singur electron în câmpul de
sarcină efectivă a nucleului).
Modelul atomic al lui Niels Bohr
Primul postulat al lui Bohr
• Este legat de orbitele atomice şi presupune
că electronul se roteşte în jurul nucleului
numai pe anumite orbite circulare permise,
fără a emite sau a absorbi energie
radiantă. Aceste stări se numesc staţionare
şi au un timp de viaţă infinit şi energie
constantă, atomul trecând pe alte nivele
energetice doar dacă este perturbat din
exterior. Electronul se menţine pe o orbită
staţionară datorită compensării forţei
centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.
• Primul postulat a fost introdus pentru
explicarea stabilităţii atomului. El este în
contradicţie cu fizica clasică. Conform
teoriilor acesteia, o sarcină electrică în
mişcare accelerată emite radiaţie
electromagnetică. Aceasta ar duce la
scăderea energiei sistemului, iar traiectoria
circulară a electronului ar avea raza din ce în
ce mai mică, până când acesta ar "cădea" pe
nucleu. Experimental se constată, însă, că
atomul este stabil şi are anumite stări în care
energia sa se menţine constantă.
Al doilea postulat al lui Bohr
• Afirmă faptul că un atom emite sau absoarbe radiaţie
electromagnetică doar la trecerea dintr-o stare staţionară în
alta. Energia pe care o primeşte sau o cedează este egală cu
diferenţa dintre energiile celor două nivele între care are loc
tranziţia. Radiaţia emisă sau absorbită are frecvenţa dată de
relaţia obţinută în cadrul teoriei lui Max Planck

unde reprezintă constanta lui

Planck;
Em,Enfrecvenţa radiaţiei emise/absorbite;
energiile stărilor staţionare între care are loc tranziţia.
• Atomul trece dintr-o stare staţionară în alta
cu energie superioară doar dacă i se
transmite o cuantă de energie
corespunzătoare diferenţei dintre cele două
nivele. La revenirea pe nivelul inferior se
emite o radiaţie de aceeaşi frecvenţă ca şi la
absorbţie. Acest fapt exprimă natura
discontinuă a materiei şi energiei la nivel
microscopic. De asemenea, frecvenţele
radiaţiilor atomice depind de natura şi
structura atomului şi au valori discrete,
spectrele lor fiind spectre de linii.
Condiţia de cuantificare
• Condiţia de cuantificare se exprimă, de obicei, în legătură cu
momentul cinetic L al electronului aflat în mişcare circulară pe o
orbită în interiorul atomului.

unde
n = 1,2,3,... este un număr întreg, numit număr cuantic
principal;

reprezintă constanta redusă a lui Planck.

Condiţia rezultă din primul postulat al lui Bohr, considerând
ipoteza lui de Broglie referitoare la dualismul undă-particulă.
Pentru un atom aflat într-o stare staţionară, electronul trebuie
să se deplaseze pe o orbită stabilă, adică unda sa asociată sa
fie staţionară. Acest lucru este posibil dacă lungimea
traiectoriei electronului este un multiplu al lungimii de undă λ a
undei asociate. Dacă r este raza traiectoriei, condiţia se poate
scrie

Aplicând ipoteza lui de Broglie se obţine

unde p simbolizează impulsul electronului.

De aici,
Cuantificarea razelor
orbitelor electronilor
• Pornind de la aceasta şi considerând egalitatea forţelor de atracţie
electrostatică cu cele centrifuge, se poate deduce condiţia pentru cuantificarea
razelor orbitelor electronilor. Pentru atomul de hidrogen (Z=1) se obţine

unde mărimile reprezintă

, permitivitatea electrică a vidului;

h, constanta lui Planck;
, masa electronului;

, sarcina electronului;
, raza corespunzătoare numărului cuantic

n = 1, numită şi prima rază Bohr.

• Relaţia exprimă faptul că un electron se poate deplasa doar pe anumite orbite
în cadrul atomului, raza acestora crescând cu pătratul numărului cuantic
principal n.
Cuantificarea energiei totale
• În modelul planetar, nucleul este considerat fix, iar energia totală a
atomului este dată de suma energiilor cinetice şi potenţiale ale
electronului aflat în mişcare circulară. Introducând cuantificarea razei
calculată de Bohr în expresia energiei, se obţine pentru atomul de
hidrogen

• unde cu se notează energia atomului de hidrogen în stare

fundamentală (n = 1). Se observă că energia este minimă pentru n = 1,
adică starea fundamentală este o stare de echilibru şi are un timp de
viaţă infinit. În acest caz, energia de legatură a electronului este
maximă, fiind egală cu valoarea absolută a energiei unei stări legate.
Celelalte stări (n > 1) se numesc stări excitate. Atomul are o infinitate
de nivele de energie situate la intervale din ce în ce mai apropiate. La
limită, pentru , energia tinde la valoarea zero. Valorile pozitive
ale energiei sunt continue, iar electronul se deplasează liber pe o
traiectorie deschisă, în afara nucleului.
Deficienţe ale modelului

• Acest model nu poate explica spectrele de

emisie şi energia de ionizare decât pentru
atomul de hidrogen şi ionii hidrogenoizi. Nu a
putut fundamenta stiintific spectrele unor
atomi grei. Nu a putut explica formarea
legaturilor duble. Nu a putut fundamenta
scindarea liniilor spectrale intr-un camp
perturbator.
• Aceste deficiente au fost rezolvate prin
aparitia modelului atomic Bohr-Sommerfeld -
modelul precuantic
 Modelul atomic Rutherford

• Modelul atomic Rutherford, elaborat de

Ernest Rutherford în 1911, este primul
model planetar al atomului. Conform acestui
model, atomul este format din nucleu, în care
este concentrată sarcina pozitivă, şi electroni
care se rotesc în jurul nucleului pe orbite
circulare, asemeni planetelor în Sistemul
Solar.
Elaborarea modelului
• Modelul a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de
către Hans Geiger şi Ernest Marsden în anul 1909. Ei au
studiat, sub îndrumarea lui Ernest Rutherford, împrăştierea
particulelor α la trecerea printr-o foiţă subţire din aur. Conform
modelului atomic elaborat de Thomson, particulele trebuiau să
fie deviate cu câteva grade la trecerea prin metal din cauza
forţelor electrostatice. S-a constatat, însă, că unele dintre ele
erau deviate cu unghiuri mai mari decât 90° sau chiar cu 180°.
Aceast fapt a fost explicat prin existenţa unei neuniformităţi a
distribuţiei de sarcină electrică în interiorul atomului. Pe baza
observaţiilor efectuate, Rutherford a propus un nou model în
care sarcina pozitivă era concentrată în centrul atomului, iar
electronii orbitau în jurul acesteia.
• Noul model introducea noţiunea de nucleu, fără a-l
numi astfel. Rutherford se referea, în lucrarea sa din
1911, la o concentrare a sarcinii electrice pozitive:
• "Se consideră trecerea unei particule de mare viteză
printr-un atom având o sarcină pozitivă centrală N e,
compensată de sarcina a N electroni."
• El a estimat, din considerente energetice, că, pentru
atomul de aur, aceasta ar avea o rază de cel mult
-14
3.4 x 10 metri (valoarea actuală este egală cu
aproximativ o cincime din aceasta). Mărimea razei
atomului de aur era estimată la 10 -10 metri, de
aproape 3000 de ori mai mare decât cea a nucleului.
• Rutherford a presupus că mărimea sarcinii pozitive
ar fi proporţională cu masa atomică exprimată în
unităţi atomice, având jumătate din valoarea
acesteia. A obţinut pentru aur o masă atomică de
196 (faţă de 197, valoarea actuală). El nu a făcut
corelaţia cu numărul atomic Z, estimând valoarea
sarcinii la 98 e, faţă de 79, unde e reprezintă sarcina
electronului.
• Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar
nu atribuie nici o structură orbitelor electronilor.
Totuşi, în lucrare este menţionat modelul saturnian al
lui Hantaro Nagaoka, în care electronii sunt aranjaţi
pe inele.
Deficienţe ale modelului
• Principalul neajuns al modelului consta în faptul că
acesta nu explica stabilitatea atomului. Fiind elaborat
în concordanţă cu teoriile clasice, presupunea că
electronii aflaţi în mişcare circulară, deci accelerată,
emit constant radiaţie electromagnetică pierzând
energie. Prin urmare, în timp, electronii nu ar mai
avea suficientă energie pentru a se menţine pe
orbită şi ar "cădea" pe nucleu.
• De asemenea, frecvenţa radiaţiei emise ar fi trebuit
să ia orice valoare, în funcţie de frecvenţa
electronilor din atom, fapt infirmat de studiile
experimentale asupra seriilor spectrale.
Importanţă

• Modelul lui Rutherford a introdus ideea unei

structuri a atomului şi a existenţei unor
particule componente, precum şi posibilitatea
separării acestora. Reprezentând punctul de
plecare al modelului Bohr, a dus la separarea
a două domenii, fizica nucleară, ce studiază
nucleul, şi fizica atomului, ce studiază
structura electronică a atomului.
• În ciuda deficienţelor, caracterul descriptiv al
modelului a permis utilizarea ca simbol al
atomului şi energiei atomice.
Modelul atomic Thomson
• Modelul Thomson este un model clasic care
presupune că atomul e alcătuit din electroni dispuşi
în interiorul unei sfere cu raza de ordinul 10-10m,
încărcate uniform cu o sarcină pozitivă. Modelul este
denumit şi "cozonacul cu stafide" datorită asemănarii
dintre dispunerea particulelor negative în norul de
sarcină pozitivă şi a stafidelor în aluat. A fost propus
de către J.J. Thomson în anul 1906, înainte de
descoperirea nucleului atomic. El presupunea că
electronii oscilează în jurul unei poziţii de echilibru
atunci când li se comunică energie, atomul emiţând
radiaţii de diverse frecvenţe.
Deficienţe ale modelului
• Una dintre deficienţele modelului consta în faptul că
frecvenţa radiaţiei emise putea avea orice valoare,
lucru infirmat de seriile spectrale descoperite
experimental.
• În 1909, experimentele lui Geiger şi Marsden pun în
evidenţă împrăştierea particulelor la trecerea printr-o
foiţă metalică, fenomen ce nu putea fi explicat pe
baza modelului Thomson. Ernest Rutherford a intuit
că sarcina pozitivă este concentrată într-un volum
mic în interiorul atomului. El a elaborat un model
planetar care considera că atomul este format dintr-
un nucleu pozitiv de rază 10 -14÷10 -15 m în jurul
căruia se rotesc electronii, pe orbite circulare.