Poluantii atmosferici si relatia cu

sanatatea
 Oxizi de azot NOx (NO / NO2)

Caracteristici generale
Oxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive, care contin azot si oxigen in cantitati variabile.
Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fara culoare sau miros.
Principalii oxizi de azot sunt:
– monoxidul de azot (NO) care este un gaz este incolor si inodor;
– dioxidul de azot (NO2) care este un gaz de culoare brun-roscat cu un miros puternic, inecacios.
Dioxidul de azot in combinatie cu particule din aer poate forma un strat brun-roscat.
In prezenta luminii solare, oxizii de azot pot reactiona si cu hidrocarburile formand oxidanti fotochimici.
Oxizii de azot sunt responsabili pentru ploile acide care afecteaza atat suprafata terestra cat si ecosistemul
acvatic.

Surse antropice:
oxizii de azot se formeaza in procesul de combustie atunci cand combustibilii sunt arsi la
temperaturi inalte, dar cel mai adesea ei sunt rezultatul traficului rutier, activitatilor
industriale, producerii energiei electrice. Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea
smogului, a ploilor acide, deteriorarea calitatii apei, efectului de sera, reducerea vizibilitatii in
zonele urbane .
Efecte asupra sanatatii populatiei
Dioxidul de azot este cunoscut ca fiind un gaz foarte toxic atat pentru oameni cat si pentru animale (gradul de
toxicitate al dioxidului de azot este de 4 ori mai mare decat cel al monoxidului de azot). Expunerea la
concentratii ridicate poate fi fatala, iar la concentratii reduse afecteaza tesutul pulmonar.
Populatia expusa la acest tip de poluanti poate avea dificultati respiratorii, iritatii ale cailor respiratorii,
disfunctii ale plamanilor. Expunerea pe termen lung la o concentratie redusa poate distruge tesuturile
pulmonare ducand la emfizem pulmonar.
Persoanele cele mai afectate de expunerea la acest poluant sunt copiii.

Efecte asupra plantelor si animalelor

Expunerea la acest poluant produce vatamarea serioasa a vegetatiei prin albirea sau moartea tesuturilor
plantelor, reducerea ritmului de crestere a acestora.
Expunerea la oxizii de azot poate provoca boli pulmonare animalelor, care seamana cu emfizemul
pulmonal, iar expunerea la dioxidul de azot poate reduce imunitatea animalelor provocand boli precum
pneumonia si gripa.

Alte efecte
Oxizii de azot contribuie la formarea ploilor acide si favorizeaza acumularea nitratilor la nivelul solului care
pot provoca alterarea echilibrului ecologic ambiental.
De asemenea, poate provoca deteriorarea tesaturilor si decolorarea vopselurilor, degradarea metalelor.
 Metode de masurare
Metoda de referinta pentru masurarea dioxidului de azot si a oxizilor de azot este cea prevazuta in standardul
SR EN 14211  Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru masurarea concentratiei de dioxid
de azot si monoxid de azot prin chemiluminescenta.

Norme

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Oxizi de azot – NOx
Prag de alerta 400 ug/m3 – masurat timp de 3 ore consecutive, in
puncte reprezentative pentru calitatea aerului pentru o
suprafata de cel putin 100 km2 sau pentru o intreaga
zona sau aglomerare, oricare dintre acestea este mai
alerta mica.

Valori limita 200 ug/m3 NO2 – valoarea limita orara pentru protectia
sanatatii umane
40 ug/m3 NO2 – valoarea limita anuala pentru protectia
sanatatii umane
Nivel critic 30 ug/m3 NOx – nivelul critic anual pentru protectia
vegetatiei
 Dioxid de sulf SO2

1.Caracteristici generale
Dioxidul de sulf este un gaz incolor, amarui, neinflamabil, cu un miros patrunzator care irita ochii si
caile respiratorii.

Surse naturale:
eruptiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentatia bacteriana in zonele mlastinoase, oxidarea
gazului cu continut de sulf rezultat din descompunerea biomasei.

Surse antropice:
(datorate activitatilor umane): sistemele de incalzire a populatiei care nu utilizeaza gaz metan,
centralele termoelectrice, procesele industriale (siderurgie, rafinarie, producerea acidului
sulfuric), industria celulozei si hartiei si, in masura mai mica, emisiile provenite de la motoarele
diesel.
Efecte asupra sanatatii populatiei
In functie de concentratie si perioada de expunere dioxidul de sulf are diferite efecte asupra sanatatii
umane.
Expunerea la o concentratie mare de dioxid de sulf, pe o perioada scurta de timp, poate provoca
dificultati respiratorii severe. Sunt afectate in special persoanele cu astm, copiii, varstnicii si
persoanele cu boli cronice ale cailor respiratorii.
Expunerea la o concentratie redusa de dioxid de sulf, pe termen lung poate avea ca efect infectii ale
tractului respirator.
Dioxidul de sulf poate potenta efectele periculoase ale ozonului.

Efecte asupra plantelor

Dioxidul de sulf afecteaza vizibil multe specii de plante, efectul negativ asupra structurii si tesuturilor
acestora fiind sesizabil cu ochiul liber.
Unele dintre cele mai sensibile plante sunt: pinul, legumele , ghindele rosii si negre, frasinul alb , lucerna ,
murele.

Efecte asupra mediului

In atmosfera, contribuie la acidifierea precipitatiilor, cu efecte toxice asupra vegetatiei si solului.
Cresterea concentratiei de dioxid de sulf accelereaza coroziunea metalelor, din cauza formarii acizilor.
Oxizii de sulf pot eroda: piatra , zidaria, vopselurile , fibrele, hartia , pielea si componentele electrice
 2. Metode de masurare
Metoda de referinta pentru masurarea dioxidului de sulf este cea prevazuta in standardul SR EN 14212
 Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru masurarea concentratiei de dioxid de sulf prin
fluorescenta in ultraviolet.

Norme
LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011
Dioxidul de sulf – SO2
Prag de alerta 500 ug/m3 – masurat timp de 3 ore consecutiv, in puncte
reprezentative pentru calitatea aerului pentru o suprafata de
cel putin 100 km2 sau pentru o intreaga zona sau aglomerare,
oricare dintre acestea este mai alerta mica.

Valori limita 350 ug/m3 – valoarea limita orara pentru protectia sanatatii
umane
125 ug/m3 – valoarea limita zilnica pentru protectia sanatatii
umane
Nivel critic 20 ug/m3 – nivel critic pentru protectia vegetatiei, an
calendarisitic si iarna (1 octombrie – 31 martie)
 Ozon O3

1.Caracteristici generale
Gaz foarte oxidant, foarte reactiv, cu miros inecacios. Se concentreaza in stratosfera si asigura protectia
impotriva radiatiei UV daunatoare vietii. Ozonul prezent la nivelul solului se comporta ca o componenta
a”smogului fotochimic”. Se formeaza prin intermediul unei reactii care implica in particular oxizi de azot si
compusi organici volatili.

Efecte asupra sanatatii

Concentratia de ozon la nivelul solului provoaca iritarea traiectului respirator si iritarea ochilor.
Concentratii mari de ozon pot provoca reducerea functiei respiratorii.

Efecte asupra mediului

Este responsabil de daune produse vegetatiei prin atrofierea unor specii de arbori din zonele urbane.
  Metode de masurare
Metoda de referinta pentru masurarea ozonului este cea prevazuta in standardul SR EN 14625
 Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru masurarea concentratiei de ozon prin
fotometrie in ultraviolet.

Norme

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Ozon – O3
Prag de alerta 240 ug/m3- media pe 1 h
Valori tinta 120 ug/m3 – valoare tinta pentru protectia sanatatii umane
(valoarea maxima zilnica a mediilor pe 8 ore)
18.000 ug/m3 x h (AOT40) – valoare tinta pentru protectia
vegetatiei (perioada de mediere: mai – iulie)

Obiectiv pe termen lung 120 ug/m3 – obiectivul pe termen lung pentru protectia sanatatii
umane (valoarea maxima zilnica a mediilor pe 8 ore dintr-un an
calendaristic)
6000 ug/m3 x h (AOT40) – obiectivul pe termen lung pentru
protectia vegetatiei (perioada de mediere: mai – iulie)
 Monoxid de carbon CO

1.Caracteristici generale
La temperatura mediului ambiental, monoxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, insipid, de origine atat
naturala cat si antropica. Monoxidul de carbon se formeaza in principal prin arderea incompleta a
combustibililor fosili.

Surse naturale:
arderea padurilor, emisiile vulcanice si descarcarile electrice.

Surse antropice: se formeaza in principal prin arderea incompleta a combustibililor fosili.

Alte surse antropice: producerea otelului si a fontei, rafinarea petrolului, traficul rutier , aerian si feroviar.
Monoxidul de carbon se poate acumula la un nivel periculos in special in perioada de calm atmosferic din
timpul iernii si primaverii (acesta fiind mult mai stabil din punct de vedere chimic la temperaturi scazute),
cand arderea combustibililor fosili atinge un maxim.
Monoxidul de carbon produs din surse naturale este foarte repede dispersat pe o suprafata intinsa,
nepunand in pericol sanatatea umana.
Efecte asupra sanatatii populatiei
Este un gaz toxic, in concentratii mari fiind letal (la concentratii de aproximativ 100 mg/m3) prin
reducerea capacitatii de transport a oxigenului in sange, cu consecinte asupra sistemului respirator si a
sistemului cardiovascular.
La concentratii relativ scazute:
– afecteza sistemul nervos central;
– slabeste pulsul inimii, micsorand astfel volumul de sange distribuit in organism;
– reduce acuitatea vizuala si capacitatea fizica;
– expunerea pe o perioada scurta poate cauza oboseala acuta;
– poate cauza dificultati respiratorii si dureri in piept persoanelor cu boli cardiovasculare;
– determina iritabilitate, migrene, respiratie rapida, lipsa de coordonare, greata, ameteala, confuzie,
reduce capacitatea de concentrare.
Segmentul de populatie cea mai afectata de expunerea la monoxid de carbon o reprezinta: copiii,
varstnicii, persoanele cu boli respiratorii si cardiovasculare, persoanele anemice, fumatorii.

Efecte asupra plantelor

La concentratii monitorizate in mod obisnuit in atmosfera nu are efecte asupra plantelor, animalelor
sau mediului.
 2. Metode de masurare
Metoda de referinta pentru masurarea monoxidului de carbon este cea prevazuta in standardul SR
EN 14626  Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru masurarea concentratiei de
monoxid de carbon prin spectroscopie in infrarosu nedispersiv.

Norme

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Monoxid de carbon – CO
Valoare limita 10 ug/m3 – valoarea limita pentru protectia sanatatii
umane (valoarea maxima zilnica a mediilor pe 8 ore)
 Benzen C6H6

1.Caracteristici generale
Compus aromatic foarte usor, volatil si solubil in apa.
90% din cantitatea de benzen in aerul ambiental provine din traficul rutier.
Restul de 10% provine din evaporarea combustibilului la stocarea si distributia acestuia.

Efecte asupra sanatatii

Substanta cancerigena, incadrata in clasa A1 de toxicitate, cunoscuta drept cancerigena pentru om.
Produce efecte daunatoare asupra sistemului nervos central.

. Metode de masurare
Metoda de referinta pentru masurarea benzenului este cea prevazuta in standardul SR EN 14662
 Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru masurarea concentratiei de benzen
 partile 1, 2 si 3.

Norme

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Benzen – C6H6
Valoare limita 5 ug/m3 – valoarea limita anuala pentru protectia
sanatatii umane.
 Pulberile in suspensie PM10 si PM2.5

1.Caracteristici generale
Pulberile in suspensie reprezinta un amestec complex de particule foarte mici si picaturi de
lichid.
Surse naturale:
eruptii vulcanice, eroziunea rocilor furtuni de nisip si dispersia polenului.

Surse antropice:
activitatea industriala, sistemul de incalzire a populatiei, centralele termoelectrice. Traficul rutier contribuie la
poluarea cu pulberi produsa de pneurile masinilor atat la oprirea acestora cat si datorita arderilor incomplete.

Efecte asupra sanatatii populatiei

Dimensiunea particulelor este direct legata de potentialul de a cauza efecte. O problema importanta o reprezinta
particulele cu diametrul aerodinamic mai mic de 10 micrometri, care trec prin nas si gat si patrund in alveolele
pulmonare provocand inflamatii si intoxicari.
Sunt afectate in special persoanele cu boli cardiovasculare si respiratorii, copiii, varstnicii si astmaticii.
Copiii cu varsta mai mica de 15 ani inhaleaza mai mult aer, si in consecinta mai multi poluanti. Ei respira mai
repede decat adultii si tind sa respire mai mult pe gura, ocolind practic filtrul natural din nas. Sunt in mod special
vulnerabili , deoarece plamanii lor nu sunt dezvoltati, iar tesutul pulmonar care se dezvolta in copilarie este mai
sensibil.
Poluarea cu pulberi inrautateste simptomele astmului, respectiv tuse, dureri in piept si dificultati respiratorii.
Expunerea pe termen lung la o concentratie scazuta de pulberi poate cauza cancer si moartea prematura.
 Norme

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Pulberi in suspensie – PM10
Valori limita 50 ug/m3 – valoarea limita zilnica pentru protectia
sanatatii umane
40 ug/m3 – valoarea limita anuala pentru protectia
sanatatii umane

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Pulberi in suspensie – PM2,5
Valoare tinta 25 ug/m3 – valoarea-tinta anuala
Valori limita 25 ug/m3 – valoarea limita anuala care trebuie atinsa
pana la 1 ianuarie 2015
20 ug/m3 – valoarea limita anuala care trebuie atinsa
pana la 1 ianuarie 2020
 CONSECINŢELE MAJORE ALE POLUǍRII AERULUI

Pǎmântul începe sǎ se încǎlzeascǎ, gheţurile veşnice se topesc, nivelul oceanului planetar creşte, stratul de ozon
se subţiazǎ, ploile acide sunt din ce în ce mai frecvente. Toate acestea au la bazǎ nu numai fenomene naturale
(care se integreazǎ în ciclurile normale ale naturii), dar şi poluarea excesivǎ cu care ne confruntǎm în ultimul
timp. O creştere de 5°C a temperaturii pe tot Pǎmântul poate topi complet calotele arctice crescând astfel nivelul
oceanelor şi inundând o mare parte din uscat; unele state insulare pot fi acoperite complet de apǎ. În astfel de
condiţii de încǎlzire globalǎ, recoltele nu vor mai putea creşte normal în unele zone, cǎderile de ploaie nu vor
mai putea fi absorbite în timp util, iar plantele şi animalele vor migra sau vor avea mari greutǎţi de adaptare.
 EFECTUL DE SERǍ ŞI ÎNCǍLZIREA GLOBALǍ

Date cronologice despre efectul de serǎ

1827 – Matematicianul francez Jean-Baptiste Fourier presupune existenţa unui efect atmosferic care face ca
temperatura medie anualǎ sǎ fie mai mare decât rezultǎ din calcule. Este primul cercetǎtor care face analogia cu
„efectul de serǎ” produs la scarǎ largǎ.
1863 – John Tyndall, om de ştiinţǎ irlandez, publicǎ o lucrare în care descrie modul prin care vaporii de apǎ ajutǎ la
producerea efectului de serǎ.
1880 – Suedezul Svante Arrhenius şi americanul Chamberlain analizeazǎ independent problemele pe care emisiile de
CO2 le ridicǎ în atmosferǎ.
1880-1940 – Temperatura medie anualǎ creşte cu 0,25 ºC, efectul de serǎ fiind semnalat de cǎtre unii oameni de
ştiinţǎ ca fiind intrat în acţiune.
1940-1970 – Temperatura medie scade cu 0,2 ºC, iar unii climatologi prezic intrarea într-o nouǎ erǎ glaciarǎ.
1957 – Oceanograful american Roger Revelle atrage atenţia lumii asupra faptului cǎ suntem pe cale sǎ începem un
experiment geofizic la scarǎ mondialǎ, prin eliberarea în atmosferǎ de cantitǎţi tot mai mari de CO2.
 1979 – Are loc prima conferinţǎ mondialǎ asupra problemelor climatice. Guvernele lumii sunt avertizate
asupra potenţialelor schimbǎri climatice provocate de om.
1985 – Se desfǎşoarǎ la Villach, în Austria, prima conferinţǎ internaţionalǎ importantǎ, având ca temǎ efectul
de serǎ. Participanţii atrag atenţia asupra faptului cǎ în prima jumǎtate a secolului XXI, temperaturile medii
anuale ar putea sǎ creascǎ foarte rapid. Conferinţa mai aratǎ cǎ nu numai CO2 contribuie la încǎlzirea
globalǎ, ci şi alte gaze cum ar fi metanul, cluoro-fluorocarburile, oxizii de azot şi ozonul.
1987 – Se înregistreazǎ un record de cǎldurǎ, cei mai reci ani din decada 1980 sunt mult mai cǎlduroşi decât
media celor mai calzi ani din anii 1880.
1988 – Încǎlzirea globalǎ devine subiect de primǎ paginǎ. Reuniunea climatologilor de la Toronto, din
Canada, cheamǎ naţiunile lumii sǎ reducǎ emisiile de CO2 cu 20%, pânǎ în 2005. ONU înfiinţeazǎ o comisie
interguvernamentalǎ (IPCC – Intergovernamental Panel on Climate Change) pentru a analiza rapoartele
oamenilor de ştiinţǎ.
1990 – Primul raport al IPCC aratǎ cǎ temperaturile medii au crescut cu 0,5 ºC în ultima sutǎ de ani. IPCC
avertizeazǎ cǎ sunt necesare mǎsuri împotriva emiterii de gaze ce provoacǎ efectul de serǎ.
1991 – Vulcanul Pinatubo, din Filipine, erupe şi în atmosferǎ sunt aruncate mari cantitǎţi de cenuşǎ vulcanicǎ,
care încetineşte efectul de serǎ. Temperatura medie scade timp de doi ani, dupǎ care începe sǎ creascǎ din
nou. Oamenii de ştiinţǎ profitǎ de acest eveniment, pentru a arǎta cât de sensibilǎ este clima la variaţii ale
factorilor de mediu.
1992 – Convenţia asupra schimbǎrilor climatice, semnatǎ la Rio de Janeiro, Brazilia, de cǎtre 154 de state,
inclusiv România, recunoaşte rolul negativ al efectului de serǎ, provocat de activitǎţile industriale. Se
propune ca, ţǎrile puternic industrializate, sǎ îşi reducǎ emisiile de CO2 pânǎ în 2000, la nivelul anului 1990.
1994 – Alianţa micilor state insulare, care grupeazǎ ţǎrile cele mai ameninţate de creşterea nivelului
oceanului planetar, cer reducerea emisiilor de CO2 cu 20% pânǎ în 2005. 1995 – Un an foarte cald. În
martie, la Berlin, se face o întâlnire în care ţǎrile puternic industrializate cad de acord sǎ reducǎ emisiile
de CO2. În noiembrie, IPCC aratǎ cǎ încǎlzirea globalǎ nu are numai cauze naturale şi cǎ dovezile aratǎ
cǎ existǎ o contribuţie majorǎ a activitǎţilor umane la încǎlzirea globalǎ. Se indicǎ deasemenea cǎ, pânǎ
în 2100, temperatura medie ar putea sǎ creascǎ cu 1 pânǎ la 3,5 ºC. 1996 – La a doua reuniune a
Convenţiei asupra schimbǎrilor climatice, SUA acceptǎ limitarea prin reglementǎri internaţionale, a
emisiilor de CO2. Dupǎ patru ani de stagnare, emisiile de CO2 încep sǎ creascǎ din nou, ceea ce atrage
protestele oamenilor de ştiinţǎ. 1997 – Protocolul de la Kyoto stabileşte ca obiectiv scǎderea emisiilor
de CO2, în medie, cu 5,4%, pânǎ în 2010, convenţia propune un mecanism foarte flexibil, astfel încât
statele pot vinde sau cumpǎra dreptul de a emite CO2. Singura restricţie, reducerea medie sǎ nu fie
afectatǎ. SUA refuzǎ semnarea protocolului, atâta timp cât nu se va demonstra implicare tuturor statelor
în reducerea emisiilor de CO2. 1998 – Anul cel mai fierbinte din secolul XX. Negocierile de la Buenos
Aires nu reuşesc sǎ rezolve disputele asupra regulamentului de aplicare a Protocolului de la Kyoto, dar
se cade de acord ca acesta sǎ fie revizuit pânǎ în 2000. 2000 – Oamenii de ştiinţǎ avertizeazǎ din nou
cǎ, dacǎ rata de creştere a emisiilor de CO2 rǎmâne la nivelul actual, la sfârşitul secolului XXI
temperatura va creşte cu 6 ºC. În luna noiembrie, la Haga, negocierile pentru finalizarea regulamentului
de aplicare a Protocolului de la Kyoto eşueazǎ din nou
 Dioxidul de carbon, metanul, oxizii de azot, ozonul, împreunǎ cu vaporii de apǎ formeazǎ în mod natural gazele de
serǎ. Majoritatea gazelor poluante ce ajung printre acestea au o capacitate diferitǎ de a absorbi cǎldura şi rǎmân în
atmosferǎ perioade lungi de timp, ceea ce le sporeşte acţiunea dǎunǎtoare. Efectul nociv de serǎ se produce atunci când
gazele existente în atmosferǎ depǎşesc cantitatea normalǎ. Cele mai importante gaze care deregleazǎ acest efect sunt

-Dioxidul de carbon (CO2)-Eliminǎrile de CO2 de origine antropicǎ au condus la sporirea cu 59% a potenţialului
efectului de serǎ.
-Metanul (CH4) contribuie cu aproape 18% la creşterea efectului de serǎ
-Oxidul de azot (N2O) provine de la arderea combustibilului fosil, transporturi, utilizarea îngrǎşamintelor azotate,
incinerarea arborilor şi reziduurilor de plante. Gazul contribuie la sporirea efectului de serǎ cu circa 6%.
-Ozonul troposferic (O3). În atmosferǎ la o înǎţime foarte mare ozonul creat natural apare ca un ecran de protecţie
împotriva razelor ultraviolete. În troposferă însă, ozonul e un produs al reacţiilor poluantelor atmosferice, ale industriilor
şi ale automobilelor. Ozonul troposferic reacţioneazǎ cu ţesuturile vegetale şi animale provocând efectul de serǎ.
Contribuţia ozonului troposferic la sporirea efectului de serǎ se estimeazǎ la 8%.

-Clorofluorocarburile (CFC) sunt un produs chimic care ajutǎ la subţierea stratului de ozon, constituind în egalǎ mǎsura
un gaz cu efect de serǎ în creştere. Savanţii nu sunt siguri de efectele reale produse de CFC asupra schimbǎrii
climatului pentru cǎ acţiunea lor de rarefiere a stratului de ozon poate sǎ aducǎ o nouǎ rǎcire a planetei. Este posibil ca,
reducând emisia de CFC, sǎ protejǎm stratul de ozon, accelerând o nouǎ încǎlzire a planetei. Aceastǎ problemǎ
demonstreazǎ în ce mǎsurǎ factorii de mediu sunt legaţi nemijlocit
Unele scenarii susţin că dacă emisiile de bioxid de carbon şi metan se menţin la actuala rată de creştere,
temperatura medie a atmosferei ar putea creşte în următorii 50 de ani cu 3 – 5 oC, ceea ce ar putea da naştere,
în această ordine, la următoarele fenomene:
I. Topirea unei părţi însemnate a calotei glaciare
II. II. Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor cu câteva zeci de metri, ceea ce va determina inundarea tuturor
ţărmurilor unde se află aşezări umane intens populate şi cu o economie înfloritoare. Ţări ca Olanda sau
Singapore vor dispare înghiţite de apele oceanului.
III. III. Activarea majorităţii zonelor seismice ale planetei, ca urmare a declanşării unor fenomene izostatice. Ca
urmare a topirii calotei glaciare şi a creşterii nivelului mărilor şi oceanelor, distribuţia masică la nivelul
mantalei superioare se modifică, ceea ce va determina mişcări pe verticală ale crustei litosferice care vor
activa aproape toate zonele seismice ale planetei
PLOAIA ACIDǍ
Fenomenul de ploaie acidǎ este un tip de poluare atmosfericǎ, ce se formeazǎ atunci când oxizii de sulf şi cei
de azot se combinǎ cu vaporii de apǎ, rezultând acizi sulfurici şi azotici. Aceştia pot fi transportaţi la distanţe
mari de locul originar al producerii şi pot precipita. Ploaia acidǎ este în prezent un important subiect de
controversǎ datoritǎ acţiunii sale pe areale largi şi posibilitǎţii de a se rǎspândi şi în alte zone decât cele iniţiale
formǎrii. Printre acţiunile dǎunǎtoare se numărǎ: erodarea structurilor, distrugerea culturilor agricole şi a
plantaţiilor forestiere, ameninţarea speciilor de animale terestre si acvatice. Datoritǎ faptului cǎ foarte puţine
specii pot rezista unor astfel de condiţii se poate vorbi de o distrugere generalǎ a ecosistemului.
- caz în care pH – ul atmosferei este mai mic de 4. Acizii astfel formaţi (acidul azotic şi cel sulfuric) revin în
biosferă prin intermediul ploilor
Subţierea stratului de ozon Rolul esenţial pe care îl are ozonul atmosferic în menţinerea vieţii, datorită absorbţiei
radiaţiei solare UV-B, a determinat studierea sistematică a fenomenelor care determină dinamica lui, începând din anii
‘30 când au fost accesibile primele măsurători cu sonde stratosferice. Tot atunci a fost creat, de către Chapman, primul
model de creare şi distrugere a ozonului stratosferic

În procesele de creaţie şi de distrugere a ozonului participă radiaţia solară din zona UV-B, sistemul hidrogenului, al
azotului şi al clorului, precum şi o serie de sisteme regulatoare, cu rol de reacţie negativă, cum este cel al
metanului
Toate procesele de creaţie şi de distrugere a ozonului, prezentate mai sus, au loc datorită unor cauze
naturale. Ponderea acestor procese în procesul de distrugere a ozonului (60 % în sistemul azotului, 20 %
recombinarea ozonului, 10 % în sistemul hidrogenului şi restul în sistemul clorului şi al altor elemente),
este stabilită de rapoartele relative în care se află constantele de viteză k şi J ale reacţiilor chimice Starea
staţionară determinată de această balanţă între creare şi distrugere are drept consecinţă imediată
menţinerea, la nivelul suprafeţei terestre, a acelui nivel de radiaţii UV-B care permite menţinerea şi
dezvoltarea componentelor biosferei.
POLUAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ESTE UN FENOMEN DE NATURĂ
TERMODINAMICĂ CARE NU POATE FI ELIMINATĂ, CI NUMAI DIMINUATĂ