Poluarea chimică produsă de autovehiculele rutiere și măsuri pentru prevenirea acesteia

Definiţia poluării: A polua inseamna a face ca aerul, apa, mediul de viaţă să devină nocive din
cauza materiilor chimice reziduale, a deşeurilor industriale, a gazelor de eşapament etc.
„Poluarea aerului are loc atunci când prezenţa unei substanţe străine sau când o importantă
modificare a componenţilor acestuia este pasibilă de a produce un efect dăunător, potrivit
cunoştinţelor ştiinţifice ale timpului, sau de a crea un disconfort.”

O sursǎ importantǎ de poluare a aerului o constituie mijloacele de transport. În aceastǎ categorie

intrǎ: autovehiculele, locomotivele, vapoarele, avioanele etc.

Cea mai mare pondere de gaze ce polueazǎ aerul provine însǎ de la autovehicule, datoritǎ în
primul rând numǎrului foarte mare al acestora. În numai o jumǎtate de secol (1930-1980), de când
au început sǎ se foloseascǎ, numǎrul lor s-a înzecit, ajungând ca, în SUA, numǎrul lor sǎ ajungǎ
unul la douǎ persoane. În Los Angeles numǎrul lor este de unul pentru fiecare persoanǎ.

Dacǎ am reveni astăzi la tracţiunea animalǎ, atmosfera oraşelor ar deveni nepoluatǎ; dar pentru a
înlocui caii putere cu “caii fizici” care sǎ asigure tracţiunea, poluarea produsǎ de grajduri ar fi
îngrijorǎtoare.

În prezent vehiculele polueazǎ de 8-10 ori mai puţin decât cele care au existat în circulaţie acum
30 de ani. Acest lucru s-a realizat optimizarea procedeului de ardere şi prin utilizarea dispozitivelor
antipoluante.

Poluarea aerului relizata de autovehicule prezinta doua mari particularitati: in primul rand
eliminarea se face foarte aproape de sol, fapta care duce la realizarea unor concentratii ridicate la
inaltimi foarte mici, chiar pentru gazele cu densitate mica si mare capacitate de difuziune in
atmosfera. In al doilea rand emisiile se fac pe intreaga suprafata a localitatii, diferentele de
concentratii depinzand de intensitatea traficului si posibilitatile de ventilatie a strazii.

Ca substante care realizeaza poluarea aerului, formate dintr-un numar foarte mare (sute) de
substante, pe primul rand se situeaza gazele de esapament. Volumul, natura, si concentratia
poluantilor emisi depind de tipul de autovehicul, de natura combustibilului si de conditiile tehnice
de functionare. Dintre aceste substante poluante sunt demne de amintit particulele in suspensie,
dioxidul de sulf, plumbul, hidrocarburile poliaromatice, compusii organici volatili (benzenul),
azbestul, metanul si altele .

Cea mai importantǎ sursǎ de CO din poluarea generalǎ a atmosferei (60%) este produsǎ de gazele
de eşapament. S-a estimat cǎ 80% din cantitatea de CO este produsǎ în primele 2 minute de
funcţionare a motorului şi reprezintǎ 11% din totalul gazelor de eşapament.

Masuratori si cercetari recente au pus în evidenta faptul ca transporturile reprezinta al cincilea

factor major ce contribuie la accelerarea efectului de încalzire a planetei, detinând un procent de
7% din totalul surselor de poluare (fig. 1) si fiind responsabile pentru circa 35% din totalul
emisiilor de bioxid de carbon (fig. 2). În particular, transporturile rutiere contribuie cel mai mult la
aceasta situatie, fiind o cauza majora a poluarii atmosferei, mai ales în centrele aglomerate.

Vehiculele motorizate emit în atmosfera atât poluanti gazosi, cât si solizi (particule), dintre
care cei mai importanti sunt monoxidul de carbon, oxizii de azot si de sulf, hidrocarburi
volatile si compusi ai plumbului. În centrul marilor aglomerari urbane, traficul rutier este
raspunzator pentru circa 90 – 95 % din concentratiile de monoxid de carbon si plumb regasite
în aer (fig. 3), pentru 60 – 70 % din concentratiile de noxe si hidrocarburi nearse (fig. 4) si
pentru un procent important de particule aflate în suspensie

Poluarea atmosferei datorita transporturilor rutiere variaza în functie de

fluxul rutier, respectiv de numarul de autovehicule care se deplaseaza în momentul respectiv,
viteza de deplasare a acestora, de vârsta vehiculelor rutiere, proprietatile drumurilor si zona
geografica în care acestea se afla
- conditiile meteorologice.
În tabelul urmator sunt cuprinse valorile cantitatilor de substante poluante emise în atmosfera
(NOx, PM10, CO, NMHC, CO2) de catre un autovehicul de capacitate medie în functie de viteza
cu care acesta se deplaseaza.

Viteza de Nox PM10 CO NMHC CO2

deplasare
( km / oră )

5 3,06 0,144 7,37 1,00 580,3

10 2,24 0,097 4,12 0,62 384,8

15 1,84 0,076 2,93 0,46 302,8

20 1,62 0,065 2,33 0,37 262,0

25 1,47 0,057 1,96 0,32 237,6

30 1,37 0,051 1,70 0,28 221,1

35 1,29 0,047 1,51 0,25 209,3

40 1,24 0,043 1,37 0,23 200,4

45 1,20 0,040 1,25 0,21 193,6

50 1,17 0,038 1,16 0,20 188,5

55 1,15 0,036 1,09 0,18 184,9

60 1,14 0,035 1,03 0,17 182,6

65 1,14 0,034 0,98 0,16 181,6

70 1,15 0,034 0,96 0,16 181,9

75 1,16 0,034 0,94 0,15 183,6

80 1,18 0,034 0,94 0,15 186,5

85 1,21 0,036 0,95 0,15 190,9

90 1,25 0,038 0,97 0,14 196,8

95 1,29 0,040 1,01 0,14 204,2

100 1,34 0,043 1,06 0,14 213,2

105 1,38 0,047 1,12 0,15 220,3

110 1,42 0,050 1,21 0,15 228,6

115 1,46 0,055 1,30 0,15 238,0

120 1,51 0,060 1,41 0,16 248,8

125 1,57 0,066 1,54 0,16 260,9

NOx PM10 CO NMHC CO2

Intervale de viteza ale autovehiculelor 60 – 65 65 - 80 75 - 80 90 – 100 65 – 70

(km/ora) în care emisiile de poluanti
atmosferici sunt minime
Intervale de viteza ale autovehiculelor 40 – 90 55 – 85 60 – 95 75 – 115 45 - 90
(km/ora) în care emisiile de poluanti sunt
cu 10% mai mari sau mai mici decât
emisiile minime

Sursele naturale de poluare

solul, din care se elimină particule solide (praf), gaze şi vapori de apă;
- plantele şi animalele, care elimină polen, spori, păr, pene, etc.;
- erupţiile vulcanice, din care rezultă praf, gaze, vapori de apă;
-cutremurele, generatoare de praf pentru aer şi uneori, prin crăpăturile scoarţei apărute, posibilităţi
de eliminări de gaze;
- praful cosmic şi meteoriţii.

Sursele antropice de poluare atmosferică sunt de fapt activităţile umane desfăşurate în industrie,
transporturi, agricultură şi cele menajere.

Sursele de poluare atmosferică pot fi fixe, sau mobile .

Sursele fixe sunt constituite din:

- dispozitivele de combustie industriale şi menajere, care emit pulberi, oxizi de carbon, de sulf, de
azot, etc. Cu cât combustibilul este de calitate mai scăzută, arderea decurge cu randament mai mic
şi se elimină cantităţi mai mari de poluanţi. Astfel, cărbunii inferiori (lignitul, cărbunele brun,
turba, şistul bituminos) lasă la ardere cantităţi mari de cenuşă, CO, CO2, SOx, NOx. Păcura
eliminăCO, CO2, SOx, iar gazul metan (combustibil superior) numai CO2 şi urma de CO;

- Instalaţiile industriale din chimie, metalurgie, materiale de construcţii etc.elimină oxizi de Fe,
Mn, Cr, Ni, Zn, Pb, Cd, Cu, SiO2, CO2, C, etc.;

- Vulcanii, apele stătătoare (bălţi, mlaştini) emit diverse gaze, vapori

- Rezidiile de orice provenienţă, haldate pe sol, animalele şi plantele în putrefacţieconstituie tot

atâtea surse fixe de poluare atmosferică.

Sursele mobile de poluare împrăştie la distanţe mult mai mari decât sursele fixe,diverşi poluanţi.
In această categorie intră: vântul, păsările, apa, mijloacele de transportrutier, pe calea ferată, naval
şi aerian.

Imprăştierea poluanţilor este întotdeauna influenţată de mişcarea aerului, care se realizează

datorită diferenţelor de temperatură existente în două regiuni adiacente.Temperatura modifică
densitatea aerului, producând curenţi orizontali, verticali, sau vârtejuri (turbioane).

Imprăştierea poluanţilor depinde şi de starea de agregare, iar la particulele solide şi lichide şi de

mărimea particulelor. Astfel, particulele solide vor cădea mai repede, cu cât diametrul şi densitatea
lor sunt mai mari, cele lichide vor cădea la distanţă mai mare, diametrul mare favorizând căderea,
iar gazele vor fi transportate la distanţa cea mai mare, poluând o arie mult mai mare (fig.4.3).

Intensificarea poluării atmosferice se poate întâmpla în următoarele situaţii:

-existenţa în aceeaşi zonă geografică a mai multor surse de poluare: - intensificarea activităţii
umane în zonă;

- accidente în funcţionarea unor instalaţii (explozii, incendii,evacuări forţate de poluanţi în

atmosferă, etc.);

-relief înalt, sau alte obstacole (clădiriînalte, ziduri) care împiedică diluarea prin împrăştiere pe o
arie mai mare a poluanţilor;

-fenomene meteorologice favorabile poluării

Relieful , în multe cazuri, datorită spaţiului restrâns şi a mişcării reduse a curenţilor de aer
împiedică dispersarea poluanţilor pe o suprafaţă mai mare şi deci diluarea lor. Situaţia se întâlneşte
în văi şi depresiuni, unde în anumite situaţii poluarea se accentuează.

Unele fenomene atmosferice pot amplifica poluarea. Astfel.:

- lipsa curenţilor deaer (starea de calm), datorită unei mase de aer cu densitate şi presiune mai mare
decât în zonele învecinate. Starea poate dura ore, sau zile, timp în care poluanţii se
acumulează,depăşind concentraţiile de prag admisibile;

- ceaţa, - inversia termică, provocată de împiedicarea mişcării verticale a maselor de aer rece şi cald
(fig.4.5). In mod obişnuit, aerul rece pătrunde şi îndepărtează aerul cald, ce poate fi şi poluat. Dar
în depresiuni,aerul cald se poate aduna la sute sau mii de metri altitudine, păstrând poluarea în zonă

In depresiuni, zone puternic industrializate, sau cu trafic intens pot, exista două sau chiar toate trei
fenomenele, poluarea crescând alarmant, ducând la intoxicaţii în masă. Curenţii de aer şi
precipitaţiile ajută la purificarea aerului, prin procese fizice de sedimentare, dizolvare în apă ,
procese chimice (reacţii cu apa) şi apoi depunere.

Efectele poluării aerului sunt multiple. La plante se observă decolorări, scări,creşteri fie pitice, fie
înalte, rezistenţă scăzută, masă biologică redusă, etc. La animale şiom se observă iritaţii, intoxicaţii,
diferite boli. Tinând cont că omul respiră în 24 de ore,15 - 25 m3 de aer şi că aparatul respirator
reţine doar foarte puţin din poluanţi iinspiraţi odată cu aerul, rezultă că restul de poluanţi pătrund în
organism şi se fixează în sânge, organe, producând diferite acţiuni.

Poluanţi atmosferici

Atmosfera poate fi afectată de o multitudine de substanţe solide, lichide, sau gazoase. Amestecul
lor cu aerul capătă denumirile prezentate în tabelul 4.2
1. Pulberile solide provin din eroziunea rocilor naturale, din industrie în special şimai rar, din alte
activităţi umane. După natură pot fi: - anorganice, ca diferiţi oxizi metalici (de Zn, Pb, Mn, Fe,
Cu), minerale (SiO2,azbest, silicaţi), ciment, sodă, coloranţi anorganici, sticlă, etc.; - organice,
de origine animală (lână, păr), vegetală (bumbac, făină, in), sintetică(pesticide, coloranţi organici),
etc

Suspensiile (particulele peste 10 µm diametru mediu) au stabilitate mică şi se depun mai uşor.
Puterea de difuzie este redusă, nu pătrund în alveolele pulmonare, deci nu sunt periculoase. Scad
luminozitatea, deci influenţează negativ fotosinteza la plante, obturează ostiolele, dereglând
respiraţia. Plantele cresc mici, frunzele se răsucesc, masabiologică scade.

Pulberile de 0,1 - 10 µm diametru mediu au stabilitate mai mare şi se depun întimp mai îndelungat,
la distanţă mai mare, uneori de 2 - 10 km (cenuşa, negrul de fum).Puterea de difuzie este mai mare,
ajungând în alveolele pulmonare, deci devin toxicepentru organisme. Cele mai periculoase sunt
cele de 0,2 - 2 µm, care se separă greu dinaer.

Pulberile sub 0,1 µm se depun foarte greu şi difuzează foarte uşor. Nu sunt nocive pentru om.
Depunerea se face după ciocnirea şi aglomerarea lor. Al);

Pulberile prezintă şi alte proprietăţi fizice:

- suprafaţă mare. De exemplu, 1 cm3 cuarţ măcinat la 1 µm3 va ocupa 6 m2;

- unele pot exploda (cele de Zn, S, făină, dextrină), sau aprinde (cărbune, Al);

adsorb gaze toxice, sau vapori de substanţe lichide;

- absorb radiaţii calorice şi iradiază după încetarea încălzirii;

- formează ceaţă, constituind centrii de condensare;

-particulele ascuţite traumatizează căile respiratorii, cele moi se depun ca o pastă, provocând
traheite şi bronşite;

- se încarcă electrostatic, prin frecare, sau prin adsorbţie de ioni. Astfel, pulberile metalice se
încarcă pozitiv, cele nemetalice negativ, crescând astfel stabilitatea lor.

Aerosolii sunt formaţi aşadar fie din particule solide sub 10 µm, fie din substanţe lichide, în
amestec cu aerul. Au stabilitate mare şi putere mare de difuzie. Condensarea este favorizată de
scăderea temperaturii (care transformă particulele în cristale), deprezenţa umidităţii (care poate
solubiliza particulele, sau le umezeşte, mărindu-le masa).Radiaţiile ultraviolete pot provoca
transformări chimice.

Acţiunea pulberilor asupra organismului uman depinde de:

natura substanţei, concentraţia în aer, solubilitatea în apă, timpul de expunere.

După acţiunea toxică, pulberile se pot clasifica în:
- iritante, sau corozive, cum sunt: varul, oxizii de arsen, cromaţii, etc.;
- alergenice, ca: bumbacul, cânepa, lemnul, bicromaţii;
- cancerigene: compuşii cu crom, arsen, materialele radioactive;
- cu acţiune toxică generală: Pb, As, Mn, Be, V, etc.;
- infectante: pulberile cu microbi, viruşi, etc.
Pulberile inspirate se depun neuniform şi neregulat pe căile respiratorii, în funcţiede mărime,
viteza aerului, durata de trecere, concentraţia lor în aer, natura lor. Cele higroscopice sunt reţinute
în cantitate mai mare decât cele nehigroscopice. O parte din pulberile inspirate sunt eliminate
imediat la expiraţie, sau în câteva ore. Pătrunderea în plămâni este zero pentru particulele de 10 µm,
ce sunt reţinute de la început şi 100 %pentru particulele ≤ 1µm. Particulele sub O,5 µm difuzează
cel mai uşor. Imbolnăvirea cu particule de praf, sau de fum se numeşte pneumoconioză.

Substanțele poluante emise de către autovehiculele rutiere

Aceste substanțe se împart în substanțe nocive primare și substanțe nocive secundare.

În continuare vom discuta mai pe larg despre prima categorie de substanțe nocive emise de către
autovehicule și despre efectele pe care le au acestea asupra organismului uman.

Monoxidul de carbon (CO)

-apare în atmosferă din procesele de ardere incompletă a hidrocarburilor în motoarele

autovehiculelor şi din unele procese industriale din chimie, metalurgie, alimentară, etc.
Are acţiune axfisiantă, prin blocarea hemoglobinei lacarboxihemoglobină. Circa 0,1%
CO în sânge blochează 50 % din hemoglobina existentă.In absenţa CO din atmosferă,
carboxihemoglobina se descompune, refăcând hemoglobina

Proprietăţi fizice: asemănătoare cu ale N2, ambele fiind izoelectronice

Gaz incolor, inodor şi insipid în condiţii atmosferice normale;
Masa molară M = 28,01 kg/kmol; Punctul critic: tc = -139OC; pc = 34,6 bar; Punctul de condensare:
tcond = -191,5 OC la patm; Punctul de topire: ttop = -207OC la patm; Densitatea: ᵨ= 0,793 g/cm3
la pfierbere (lichid); ᵨ= 1,25 g/dm3 la p = 760 torr;
Se amestecă uşor şi rapid cu aerul; Solubil în apă.
Arde cu flacără albastră, puţin luminoasă:
2 CO + O2 2 CO2;
limite de inflamabilitate: 12,5% .... 74,2%;
Oxidare catalitică în prezenţa catalizatorilor solizi (ex.: hopcalita – MnO2 + oxizi de Cu, Co, Ag);
Reacţionează cu apa la temperatură ridicată şi în prezenţa platinei (catalizator):
t > 300OC
CO + H2O trece in (reactie) CO2 + H2;
Pt

eacţionează cu hemoglobina (Hb; haima gr. = sânge)

Hb = 95% globină (proteină cu M f. mare) + 5% hem (FeC34H32O2N2);
C34H32O2N2 = hematoporfirină (nucleu pirolic).
Sângele conţine 13,7% Hb. La 5l de sânge revin 700g Hb, respectiv 3g Fe.
În plămâni: Hb + O2 trece in HbO2;
În ţesuturi: HbO2 + CO2 trece in HbCO2 + O2; (2)

Afinitatea Hb pentru CO este de aproximativ 200 de ori mai mare decât pentru oxigen:
Hb + CO trece in HbCO (carboxihemoglobină) (3)
Constanta reacţiei (3) este de aproximativ 300 de ori mai mare decât cea a reacţiei (1).

Dacă aerul conţine CO, atunci:

HbO2 + CO HbCO + O2. (4)
La o concentraţie de 0,07% CO în aer, într-o oră 0,5 din Hb din sânge este transformată în HbCO.
Valori orientative:
60 mg/m3 valoarea medie pentru o jumătate de oră;
30 mg/m3 valoarea medie pentru o oră;
10 mg/m3 valoarea medie pentru opt ore.

Un fumător inhalează 42 000 ppm.

OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) recomandă maxim 2,5 ÷ 3% HbCO pentru nefumători. În
cazul fumătorilor se poate ajunge la 5 ÷ 15% fără pericole majore.

2. Hidrocarburi (HC)
Alcanii
CH4 (metan), C2H6 (etan) – nu acţionează până la 35 g/ m3 aer.
C5H12 (pentan), C6H14 (hexan) – efect de narcoză 45 g/ m3 aer.
C6H14 – 2 000 ppm (7,2 g/ m3 aer) – 10 min. – fără simptome;
5 000 ppm (18 g/ m3 aer) – 10 min. – ameţeli;
30 000 ppm (108 g/ m3 aer) – narcoză;
40 000 ppm (143 g/ m3 aer) – crampe, deces.

Aromaticele
Benzen, toluen – acţiune mai severă: hematotoxice, neurotoxice, cancerigene
(benzopirenul). Leucemia apare la concentraţii ale benzenului de peste 40 ppm.
Limite acceptate: 375 mg/m3 pentru toluen şi 435 mg/m3 pentru xilen.
Benzen
Ordonanţa nr.23 la Legea Federală privind Protecţia Calităţii Aerului (Germania):
Valori orientative:
15 mg/m3 media anuală (la 1 iulie 1995);
10 mg/m3 media anuală (la 1 iulie 1998).

Hidrocarburile aromatice policiclice (HAPC) şi hidrocarburile aromatice polinucleare (HAPN) au

efect cancerigen.
În fumul unei ţigarete sunt 1 ÷ 50 ng HAPN care conduc la cancerul de plămâni. Toate HAPN din
gazele de evacuare ale m.a.i. au efecte mutagene sau carcinogene (compuşii cu minim 4 cicluri
aromatice).
Aldehidele (R – C – OH)
Produc iritaţia ochilor la 5 ppm / 8 ore. Au miros urât (ex. formaldehida). Toxicitatea
creşte pe măsură ce greutatea lor moleculară scade.
 Substanţele emise de motoarele de automobile sunt: formaldehida (HCOH),
acetaldehida (CH3COH) şi acroleina (CH2 – CHCOH).
Formaldehida irită mucoasa oculară la concentraţii mici, iar pe măsura creşterii concentraţiilor irită
gâtul şi bronhiile.

Acetaldehida este mai puţin toxică decât formaldehida. Produce iritarea ochilor şi a pielii şi
accelerează activitatea inimii. La expunere pe termen lung, reduce numărul leucocitelor şi
eritrocitelor.

Acroleina este cea mai toxică. Pragul său de toxicitate este inferior celui olfactiv. Are acţiune
citotoxică asupra macrofagelor alveolare şi irită mucoasele ochilor şi nasului la concentraţii de 0,5
ppm.

Limitele maxime la expunere continuă sunt:

2 ppm pentru formaldehidă;
100 ppm pentru acetaldehidă;
0,1 ppm pentru acroleină.

Intră în reacţiile ce duc la formarea smogului fotochimic.

3. Oxizii de azot (NOx)

N2O, NO, N2O3, NO2 şi N2O5 sunt generaţi în atmosferă din azot şi oxigen, sub acţiunea
cuantelor de lumină, sau a descărcărilor electrice:
O2 + hν→ 2 O
x O + N2 + M →NOx + M ; M= moleculă inertă.

Oxizii de azot sunt generaţi în cantităţi mari de industria cuprului, a fertilizanţilorcu azot şi din
mijloacele de transport auto.

NO – gaz incolor, instabil

N2 + O2 trece in 2 NO;

N2 + 2O trece in 2 NO;

N+O trece in NO;

NO este, în principiu, netoxic. Sunt suspectate efecte de fixare pe hemoglobină (a cărei legătură este
de 1000 de ori mai puternică decât cu CO) şi modificări de tip emfizemic. La concentraţii sub 15 ÷
20% nu sunt semnalate efecte nocive.
Prezenţa NO este dăunătoare datorită caracterului său de precursor al NO 2.
NO2 – gaz roşu, gust dulceag. Coexistă cu tetraoxidul de azot:
2NO2 trece in si revine N2O4.
În absenţa umezelii:
2NO + O2 trece in si revine (2linii) 2NO2.
La temperaturi mai mari de 150OC:
 2NO2 trece in si revine 2NO + O2.
Reacţionează cu apa:
3NO2 + H2 O trece in si revine 2HNO3 + NO.

Oxizii de azot nu produc iritaţii, dar distrug alveolele pulmonare, deci autoxicitate mult mai mare
decât monoxidul de carbon. Dioxidul de azot este de patru orimai toxic decât monoxidul.
Peste 10 p.p.m. produc necroze foliare (decolare) la plante, iar la animale şi oameni
sensibilizează organismul faţă de agresivitatea germenilor microbieni. Contribuie la reducerea
vizibilităţii pe şoselele aglomerate, prin formare de smog.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a fixat concentraţia maximă în aer la 150 mg/m3pentru o
expunere de 24 de ore şi de 400 mg/m3 pentru o expunere de o oră.

Praguri de nocivitate
5 ppm/ 8 ore. Limita acceptată în Japonia pentru expunere continuă: 0,04 ppm.

4. Plumbul

Prezent în gazele de evacuare sub formă de vapori şi aerosoli.

Căi de pătrundere în organism: plămâni, aparat digestiv, piele.

Consecinţele intoxicării cu Pb:

inhibă sinteza hemoglobinei;

tulbură metabolismul albuminelor, glucidelor, vitaminelor;
produce tulburări nervoase;
provoacă saturnismul: anemie, colită, encefalopatie, predispoziţie la tuberculoză, avort.
măduva oaselor produce hematii incomplet maturizate;

SO2 şi SO3
SO2 este un gaz incolor, neinflamabil, neexploziv; la concentraţii mai mari de 3ppm se simte un
miros iritant.
Este foarte solubil în apă: 11,3g SO2/100ml H2O la 20OC.

FeSO4
H2O + SO2 + 1/2O2 linie H2SO4
H2O + SO2 linie H2SO3
H2SO3 este instabil; se păstrează numai în soluţie apoasă:

H2O + SO3 linie H2SO4, reacţie foarte frecventă.

Primele iritaţii apar la 5ppm SO2.
SO2 produce contracţii bronhiale la bronhiile şi bronhiolele < 400μm.
Limite: 0,5 ÷ 1,5ppm SO2.
Valori orientative:
 40-60 mg/m3 media aritmetică;
 100-150 mg/m3 media aritmetică zilnică.
Valori limită:
 80 mg/m3 mediana valorilor medii zilnice măsurate pe parcursul unui an dacă mediana
concentraţiei particulelor în suspensie este > 150 mg/m3;
  120 mg/m3 mediana valorilor medii zilnice măsurate pe parcursul unui an dacă mediana
concentraţiei particulelor în suspensie este < 150 mg/m3;
 130 mg/m3 mediana valorilor medii zilnice măsurate pe parcursul unui an dacă mediana
concentraţiei particulelor în suspensie este > 200 mg/m3;
 250 mg/m3 98% din valoarea frecvenţei cumulate a mediei zilnice măsurate pe parcursul
unui an dacă 98% din valoarea concentraţiei particulelor în suspensie este > 350 mg/m 3;
 350 mg/m3 98% din valoarea frecvenţei cumulate a mediei zilnice măsurate pe parcursul
unui an dacă 98% din valoarea concentraţiei particulelor în suspensie este < 350 mg/m 3.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii:
Valori orientative:
50 mg/m3 valoarea medie anuală;
125 mg/m3 valoarea medie zilnică.

Particule
Aerosoli creaţi prin împrăştierea (disiparea) în atmosferă a solidelor şi lichidelor pulverizate, praf
sau micropicături.
Definite prin termeni ca: praf, funingine, negură, ceaţă, smog.
Geneza:
procese fizice: condensarea vaporilor saturaţi; eroziunea mecanică a materialelor (inclusiv roci).
procese chimice.

Emise în atmosferă prin: ardere, procese industriale (mori din oţel, mine de cărbuni, uzine de ciment)
şi prin fenomene naturale (vulcani, incendii ale pădurilor, eroziune eoliană).
0,5 din cele 5 ÷ 8 Mt de praf depus în emisfera nordică provine din Sahara;
emisia anuală de particule la nivelul planetei este de aproximativ 2,6 Gt, din care 89% sunt de
origine naturală şi 11% de origine antropogenetică.

Particule în suspensie sunt praf < 10 μm cu o rată de sedimentare scăzută. Particulele cu

dimensiuni mai mari tind să se depună (cadă) repede în apropiere de sursa de emitere.
Acţiunea particulelor în suspensie:
afectează sănătatea prin penetrarea în sistemul respirator;
afectează mediul contribuind la murdărirea clădirilor şi monumentelor;
afectează vizibilitatea atmosferică şi climatul, mărind difuzia luminii solare incidente (tendinţa de
răcire) şi absorbind această radiaţie ca particule negre (tendinţă de încălzire).

Emisia directă de particule < 20 μm este de 10 ÷ 90 Mt/an.

Particule minerale – surse:
 eroziunea eoliană a rocilor
 uzine de ciment
 industria îngrăşămintelor
 mori de oţel
 industria cărbunelui
 cazane
 cultivarea pământului (arat, discuit, recoltare).

Traficul generează praf mineral prin:

rularea pe drum, (de pământ, şosele). Rezultă particule de cuarţ în suspensie;
uzarea anvelopelor =>particule relativ mari (>7 μm) şi particulele în suspensie sunt neglijabile în
comparaţie cu gazele de evacuare.
uzarea garniturilor de fricţiune de la ambreiaje şi sistemele de frânare;
oxizi metalici din gazele de evacuare:
- oxizi de Ca din aditivii pentru uleiuri;
- oxizi de Al din convertorii catalitici.

Particule organice – surse:

arderea incompletă a combustibilului la amestecuri bogate;
arderea lemnului;
la autovehicule: m.a.c. sunt sursa principală; defecţiuni la m.a.s.

Limite
Directiva 80/779/EEC, Anexa IV
Valori limită:
150 mg/m3 media aritmetică anuală calculată pe baza valorilor medii zilnice;
135 mg/m3 95% din valoarea frecvenţei cumulate a valorilor medii zilnice măsurate pe parcursul
unui an.

PRINCIPII ŞI METODE DE MĂSURARE A PARAMETRILOR DE MEDIU

Metodele de măsurare a parametrilor de mediu pot fi

 directe (fără a necesita etape de prelevare şi precondiţionare)
 prin mai multe etape (dacă sunt necesare mai multe etape care să ducă la obţinerea unei
substanţe care să fie direct măsurabilă)

Etapa de prelevare În cazul recoltării probelor de aer sau gaze trebuie avute în vedere următoarele
considerente:
1. Locul de recoltare trebuie astfel stabilit astfel încât proba să fie reprezentativă
2. În timpul recoltării se vor nota condiţiile meteorologice (temperatura, presiune, mişcarea aerului,
prezenţa sau absenţa norilor).
3. Durata de recoltare recomandată este de 30 de minute pentru măsurarea concentraţiei
momentane şi 24 de ore pentru concentraţia medie zilnică.
4. Volumul de aer recoltat variază funcţie de concentraţia estimată şi sensibilitatea metodei de
analiză
5. Dacă este cazul, dupa recoltare dispozitivele se vor transporta în laborator în condiţii în care să
nu sufere modificări pe durata transportului
6. Pentru determinarea pulberilor dispozitivul de recoltare va fi ambalat pe durata transportului
pentru a fi ferit de contaminare (prăfuire)
Recoltarea probelor de gaze în flacoane închise
Recoltarea în flacoane inchise se recomandă pentru gazele aflate în concentraţie mare, deoarece prin
această metodă nu este posibilă o concentrare a poluantului. Vasele de recoltare sunt
confecţionate din sticlă sau materiale plastice închise ermetic cu robinete sau dopuri de c

Recoltarea se poate realiza prin trei metode:

1. Recoltarea prin golire (flacoanele după ce au fost spălate sunt umplute cu apă distilată şi
transportate la locul de recoltare. Aici prin scurgerea apei aerul va pătrunde in flacon, după care se
va închide ermetic.
2. Recoltarea prin înlocuirea aerului (flaconul spălat şi uscat se adaptează la un sistem de aspiraţie şi
se recoltează un volum de 10 ori mai mare decât volumul flaconului pentru a ne asigura că întreaga
cantitate de aer din flacon a fost înlocuită cu gazul ce urmează a fi aspirat)
3. Recoltarea cu ajutorul vidului (cu ajutorul unei pompe de vid prevăzute cu manometru se scoate
aerul din flacon (de volum V0) până la atingerea unui vid maxim P0, iar la locul de recoltare se
deschide flaconul şi datorită vidului aerul va pătrunde în interiorul flaconului. Se va nota presiunea
aerului la locul recoltării PR. Pentru calcularea volumul de aer recoltat (V) se va folosi formula:
V= V0(PR-P0)/PR
4.Recoltarea prin aspiraţie Se utilizează atunci când gazul urmărit a fi analizat are o concentraţie
redusă. Are avantajul realizării recoltării pe durata de timp îndelungată. Pentru recoltarea aerului
prin aspiraţie se utilizează un dispozitiv de măsurare a volumului de aer si un dispozitiv de retinere
a substanţelor sau suspensiilor ce urmează a fi analizate. Cele mai importante dispozitive de
aspiraţie sunt trompa de apă şi aspiratoarele mecanice. Pentru măsurarea volumul de aer se folosesc
reometre, rotametre şi gazometre. Dispozitivele de reţinere trebuie să asigure absorbţia completă a
substanţei analizate din aerul recoltat. Dacă se utilizează adsorbante solide dispozitivul trebuie să fie
construit astfel încât aerul să străbată un drum cât mai lung prin stratul adosorbant pentru reţinerea
completă a substanţei urmărite. Dacă se folosesc adsorbanţi lichizi vasul de adsorbţie trebuie să
asigure o barbotare lentă, realizarea unor bule cu dimensiuni reduse pentru a se asigura un contact
interfazic maxim.
Metode de recoltare a probelor lichide
În analiza apelor pentru obţinerea unor rezultate cât mai apropiate de realitate trebuiesc avute în
vedere următoarele aspecte:
- Probele recoltate trebuie să fie reprezentative. Datorită faptului că pe lungimea şi adâncimea unui
râu sau lac conţinutul apelor variază, probele recoltate sunt momentane, iar pentru obţinerea unui
rezultat cât mai real este necesar ca numărul probelor să fie cât mai mare.
- Modul de recoltare este dependent de elementul avut în vedere pentru analiză. Pentru
determinarea unor gaze dizolvate în apă, recoltarea se va face prin sifonare, evitându-se pe cât
posibil contactul cu aerul atmosferic.
- Trebuie avut în vedere degradarea unor elemente urmărite a fi analizate. În acest sens este
important a se realiza conservarea probelor. Conservarea probei este specifică elementului urmărit a
fi dozat din proba lichidă. Unele elemente nu pot fi conservate, din această cauză între momentul
recoltării şi analizei trebuie să treacă un timp minim.
- Conţinutul unor elemente din probele de apă depind de condiţiile atmosferice, din această cauză
este necesar ca acestea să se înregistraze la momentul recoltării.
- O atenţie deosebită trebuie acordată depozitării probelor recoltate. Este necesar utilizarea unor
recipiente curate pentru a evita impurificarea şi compromiterea probei. Trebuie avut în vedere şi
materialul din care este confecţionat recipientul în care se face recoltare (unele elemente pot
interacţiona cu acesta denaturând rezultatul (de ex. Cr, Cd, Ag, Na pot fi adsorbiţi pe pereţii sticlei).
Conservarea probelor de apă
La recoltare se vor asigura condiţii în care să nu apară modificări în compoziţie între momentul
recoltării şi efectuării analizei. Funcţie de elementul urmărit a fi dozat se recomandă un
anumit adaos pentru conservare, o anumita temperatură de păstrare şi un timp mai lung sau
mai scurt până în momentul analizei. Pentru analiza gazelor dizolvate se recomandă ca
determinările să se facă pe cât posibil la locul de recoltare Schimbările de temperatură şi
presiune afectează solubilitatea gazelor în apa de analizat. Dacă nu este posibilă analizarea la
locul de recoltare este necesar utilizarea unor reactivi în scopul conservării.
Pentru fixarea ionilor metalelor grele se realizează acidifierea la pH de 3 - 3,5.
Pentru conservarea balanţei amoniac/nitriţi/nitraţi se recomandă adăugarea de 2 ml acid sulfuric 1:3
la un litru de probă.
Nu se conservă: aciditatea, alcalinitatea, duritatea, substanţele dizolvate, suspensiile, CBO
(consumul biologic de oxigen), clorul, oxigenul, calciul, sodiul, potasiul, magneziul
Metode de recoltare a probelor de sol Frecvenţa prelevărilor de sol este în funcţie de scopul
cercetării (dacă se urmăreşte autopurificarea solului şi igienizarea unui sol contaminat sunt
necesare etape multiple de recoltare). Etapele se fixează la momente de timp funcţie de viteza
proceselor care au loc în soluri. Probele pot fi luate în trei variante:
- Sistematic, după o delimitare a parcelei după o reţea regulată pe care se fixează punctele de
recoltare (amplasate în ochiurile reţelei).
- Punctele de prelevare sunt concentrate pe o zonă critică considerată a fi afectată de poluare. Acest
tip caracterizează mai exact zona afectată, dar nu duce la obţinerea de informaţii în afara zonei
cercetate.
- Aleatoriu. Nu permite o caracterizare reală a sitului decât în situaţia omogenităţii acestuia (lucru
rar întâlnit). Numărul probelor trebuie să fie în concordanţă cu dimensiunea suprafeţei investigate
pentru obţinerea unei imagini reale a fenomenului investigat. Cantitatea de proba depinde de
numărul elementelor a fi dozate şi este de 0,5 - 2 kg pentru probe omogene şi de mai multe
kilograme pentru un mediu eterogen. Se recoltează în recipiente de sticlă sau polietilenă cu gâtul
larg sau în pungi de polietilenă. Similar recoltării probelor de apă şi cele de sol trebuiesc însoţite de
o fişă de recoltare. Probele de sol vor fi ferite de acţiunea razelor solare pe durata transportului şi
vor fi păstrate în frigider (cel mult 24 h când se urmăreşte analizarea unor indicatori care se
modifică în timp - amoniac, nitriţi, nitraţi, umiditate). În general pentru poluanţii persistenţi
analizele se vor efectua pe probe uscate la temperatura camerei.
Măsurarea concentraţiilor cu metoda absorbţiei radiaţiei electromagnetice în substanţă
Când o radiaţie luminoasă monocromatică cu lungimea de undă λ trece printr-o substanţă aflată în
forma de agregare solidă, lichidă sau gazoasă, intensitatea radiaţiei transmise prin proba de
substanţă este dată de legea Bouger – Lambert – Beer
Spectofometru

Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia FTIR (Fourier Transform Infrared Radiation)

Spectroscopia FTIR este o metodă de măsură analogă spectrometriei de absorbţie. Diferenţa constă
din faptul că spectrometrele FTIR nu folosesc un monocromator (care este scump) pentru
obţinerea radiaţiei monocromatice din spectrometru, ci radiaţia IR trece printr-un
interferometru. Interferometrul este un sistem de măsură în care radiaţia incidentă este
despărţită în două ramuri, care se recompun dând naştere la o figură de interferenţă. În cazul
spectrometrului FTIR, o ramură este cea etalon şi cealaltă este cea care trece prin probă. La
recombinare rezultă o interferogramă, cu o lungime de undă dată, ce poate fi variată pe un
anumit spectru, ca şi în cazul monocromatorului. Semnalul emis după trecerea prin
interferometru este absorbit proporţional cu concentraţia de substanţă poluantă existentă. Deci
spectrometrele FTIR se pot măsura şi concentraţiile substanţelor. Spectrometrele FTIR sunt
mai larg răspândite deoarece sunt mai uşor de construit şi sunt mai ieftine. Concentraţia de
oxizi de carbon şi de azot se pot măsura cu un spectrometru FTIR.
Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia de emisie Spectrometrele cu emisie (AES – Atomic
Emission Spectroscopy) utilizează toate tipurile de emisie ce rezultă prin excitarea atomică:
fluxuri de electroni, raze X, fotoni. Spectrele cu emisie optică
(OES – optical emission) detectează radiaţia optică în domeniul UV - VIS - IR. Ele utilizează
detectoare sensibile în aceste domenii de lungimi de undă. Spectrometrele cu emisie atomică
şi cu emisie optică determină concentraţia unui poluant printr-o măsurătoare cantitativă a
emisiei radiaţiei de către atomii excitaţi. Atomii din analit sunt aspiraţi într-o regiune de
excitare, unde sunt dizolvaţi, evaporaţi şi atomizaţi în flacără, descărcare electrică sau plasmă
(se utilizează în mod special la substanţe care au un singur atom în moleculă, cum ar fi
metalele). Sursele de atomizare se găsesc la temperaturi ridicate, având suficientă energie
pentru a excita atomii la nivele mai înalte. Atomii revin pe nivelele inferioare cu emisie de
lumină. Deoarece tranziţiile au loc între nivele distincte de energie, peak - urile din spectru
sunt înguste. Deoarece peak - urile pot fi foarte apropiate, sunt necesare spectrometre de
rezoluţie înaltă. Toţi atomii din eşantion sunt excitaţi simultan, ei pot fi detectaţi simultan de
către un policromator cu mai mulţi detectori. Această caracteristică de a detecta simultan mai
multe elemente reprezintă un avantaj major al spectrometriei de emisie faţă de spectrometria
de absorbţie.
Măsurarea concentraţiilor folosind efectul de chemiluminescenţă Fenomenul de chemiluminescenţă
se bazează pe detectarea spectrului de emisie a unui compus excitat, care rezultă într-o reacţie
chimică. De exemplu oxizii de azot în reacţia cu ozonul sunt excitaţi şi revin la starea stabilă
cu emitere de radiaţie:
NO + O3 →NO2* + O2
NO2* → NO2 + hν
Acest fenomen se numeşte chemiluminescenţă. În interiorul detectorului pe bază de
chemiluminescenţă aerul poluat se amestecă cu ozon într-o incintă de măsură de volum cunoscut.
Intensitatea radiaţiei emise se măsoară cu un fotomultiplicator şi este proporţională cu cantitatea de
poluant (în cazul descris mai sus, NO). O altă reacţie este utilizată pentru a determina cantitatea de
dioxid de azot din aerul existent în incinta de măsură
O altă metodă pe bază de chemiluminescenţă se utilizează pentru determinarea concentraţiei de
ozon în atmosferă. Se utilizează reacţia ozonului cu rodamina B, absorbită pe o suprafaţă activată de
gel siliconic sau cu etilena. Din reacţie rezultă impulsuri de radiaţie care sunt detectate şi numărate
de un fotomultiplicator. Concentraţia de ozon rezultă prin compararea numărului de impulsuri astfel
rezultate, cu numărul de impulsuri ce rezultă dintr-o reacţie analogă în care este măsurată o probă cu
concentraţie cunoscută de ozon. Pe baza efectului de chemiluminescenţă au fost realizate şi
spectrometre cu acurateţe deosebită.
. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia de masă Spectrometria de masă se bazează pe
deflecţia ionilor într-un câmp magnetic. Pentru a fi deflectaţi, atomii trebuie să fie ionizaţi. Prima
etapă a metodei este ionizarea atomilor, în sensul că se extrag electroni de pe ultimul strat atomic,
iar ionii rezultaţi sunt pozitivi. A doua etapă a metodei este accelerarea atomilor în câmpul magnetic,
astfel încât toţi atomii capătă aceeaşi energie cinetică. A treia etapă este cea de deflectare a atomilor,
în câmp magnetic, în funcţie de masa lor (cu cât sunt mai uşori, cu atât deflecţia lor este mai mare).
De asemenea deflecţia depinde de numărul de sarcini pozitive ale ionului, adică de numărul de
electroni ce au fost extraşi prin ionizare. Cu cât un ion are sarcină electrică mai mare (deci cu cât
unui atom i s-au extras mai mulţi electroni), cu atât deflecţia este mai mare. Etapa a patra este cea
de detecţie a ionilor

Măsurarea concentraţiilor cu metoda absorbţiei atomice (AAS –Atomic Absorption Spectroscopy)

Se utilizează în mod special pentru substanţe mono-element, ca metale şi metaloizii.
Principiul metodei se bazează pe variaţia energiei în stare atomică a analitului (substanţa de
măsurat). Analitul este adus în fază gazoasă prin evaporare şi disociat în elementele de bază.
Atomizarea se efectuează prin trecerea printr-un furnal sau flacără

O lampă cu tub catodic emite o radiaţie care este absorbită în mod specific de elementul de măsurat.
Atomii neionizaţi absorb energie şi devin excitaţi prin trecerea la o stare energetică superioară. Un
detector măsoară cantitatea de energie absorbită de eşantionul de măsurat. Această energie este
proporţională cu numărul de atomi din eşantionul de măsură. Determinarea concentraţiei de poluant
se obţine pe baza unor curbe de calibrare, de obicei printr-un software specific. Metoda este foarte
precisă deoarece la o sursă de radiaţie monocromatică dată se excită un singur element

Măsurarea concentraţiilor pe baza spectrometriei cu emisie optică datorată cuplajului

inductiv în plasmă (ICP – OES, Inductively Coupled Plasma - Emission Spectrometry
Principle
Metoda de măsură se bazează pe emisia radiaţiei de către elementul excitat în plasmă, emisie ce
este caracteristică elementului respectiv. Plasma este creată în argon, iar energia care este cedată
atomilor este generată de o bobină cuplată inductiv. Spectrul de emisie al atomilor excitaţi este
caracteristic elementului care este analizat. Pentru determinarea lungimii de undă se utilizează o
reţea de difracţie sau o prismă. Intensitatea radiaţiei emise este proporţională cu numărul de atomi
excitaţi, deci cu concentraţia elementului analizat Rezultă c ă metoda este atât o metodă calitativă,
cât şi cantitativă. Metoda este scumpă, deoarece pentru a crea plasma se utilizează tensiuni şi
frecvenţe ridicate, astfel încât temperatura argonului ajunge la 5000 – 10000 K, faţă de
temperaturile de la spectrometrul de absorbţie care sunt de 2000 – 3000 K. De asemenea sistemul
optic trebuie să fie performant, reţelele de difracţie fiind special proiectate pentru a obţine o
sensibilitate ridicată (unele spectrometre ICPOES permit analiza cu o limită de detecţie de 10 ppb,
sau mai puţin). Pentru a putea detecta un spectru de emisie cât mai larg (mai multe elemente, în
acelaşi timp) se utilizează detectoare de tip CCD.
Măsurarea concentraţiilor pe baza spectrometriei de masă, utilizând cuplajul inductiv în plasmă
(ICP – MS, Inductively Coupled Plasma - Mass Spectrometry) Ca şi în cazul spectrometriei ICP –
OES, eşantionul de măsură este introdus într-o plasmă de argon. Spre deosebire de această metodă,
se utilizează măsurarea ionilor rezultaţi prin excitare şi nu radiaţia emisă de aceştia (radiaţie care nu
trebuie să ajungă la detector, ea fiind o sursă de zgomot). Ionii rezultaţi în plasmă sunt direcţionaţi
către un spectrometru de masă printr-o regiune de interfaţă, unde este vid (1 – 2 torr): Această
regiune este partea cea mai sensibilă a aparatului, deoarece face interfaţa dintre zona în care s-au
produs ionii (în plasmă), regiune aflată la presiunea ambiantă (760 torr) şi interiorul spectrometrului
de masă aflat în vid înalt (10-6 torr). În această zonă trebuie izolat fasciculul de ioni de câmpul
produs de bobina care creează plasma, în caz contrar ar putea apărea ioni secundari prin efectul de
descărcare secundară. Producătorii de spectrometre ICP – MS utilizează diverse metode de a anula
acest efect, cel mai simplu fiind conectarea la masă a bobinei. Acest tip de spectrometre poate fi
utilizat la analiza poluanţilor aerului, pentru pulberi în suspensie.
Măsurarea concentraţiilor cu metoda măsurării conductivităţii electrice
a. Senzorii cu semiconductori Senzorii utilizaţi sunt realizaţi pe un semiconductor stabil chimic
(SnO2), fără metale interstiţiale, nu are modificări cristalografice până la temperaturi aproape de
punctul de topire (funcţionează la sute de grade Celsius). Mărimea ce variază cu concentraţia de gaz
este rezistenţa (conductivitatea) internă. Variaţia acesteia are loc pe mai multe decade. În atmosfera
oxidantă, la temperaturi mai mari de 200o C, se chemoabsoarbe pe suprafaţă oxigen, astfel încât, în
zonele de suprafaţă apare o rezistenţă mai mare decât în volum. Apar, deci, zone conductoare,
izolate unele de altele, prin structuri foarte rezistive. Prezenţa unui gaz reducător la suprafaţa
semiconductorului, determină o reacţie chimică între acest gaz şi oxigenul chemoabsorbit pe stările
de suprafaţă, reacţie care are loc cu eliberare de purtători electrici, ceea ce face ca rezistenţa
stratului semiconductor să scadă. Relaţia care se stabileşte în această situaţie este o relaţie de
dependenţă neliniară între rezistenţa stratului semiconductor şi concentraţia gazului incident pe
suprafaţa senzorului. După îndepărtarea gazului reducător de la suprafaţa semiconductorului,
rezistenţa acestuia revine la valoarea iniţială datorită recombinării purtătorilor. Senzorii
funcţionează la temperaturi de 100 - 400 oC, această temperatură fiind asigurată prin existenţa unui
filament de încălzire în imediata vecinătate a cipului semiconductor. Curba de calibrare a unui
senzor cu SnO2 este o relaţie de tipul Rs/Ro=f(c), în care Rs este rezistenţa senzorului în prezenţa
gazului reducător, iar Ro este rezistenţa etalon a senzorului într-un punct de concentraţie dată (C0).
Senzorii cu semiconductori au următoarele avantaje, datorită cărora pot fi utilizaţi în sisteme cu
măsurătoare continuă, în timp real şi cu cuplare la microntroler sau computer:
1. Pot fi microminiaturizaţi şi dispuşi în matrici de senzori;
Au dimensiuni de gabarit reduse, chiar dacă nu sunt microminiaturizaţi;
3. Suportă temperaturi ridicate;
Incluşi în module pot fi cuplaţi la computer sau microcontroller;
Pot detecta foarte multe tipuri de gaze;
Au timpi de răspuns mici;
Sunt ieftini.
Senzorii cu semiconductori prezintă însă şi dezavantaje ce trebuie compensate în sistem:
Au caracteristici neliniare (dar, după ce sunt calibraţi, această caracteristică se compensează soft);
Sunt sensibili la temperatură şi umiditate (se compensează prin includerea unui termistor în schema
de polarizare şi prin soft);
Anumiţi senzori sunt sensibili la mai multe gaze (se compensează cu matrici de senzori şi soft)

Senzorii cu semiconductori au următoarele avantaje, datorită cărora pot fi utilizaţi în sisteme cu

măsurătoare continuă, în timp real şi cu cuplare la microntroler sau computer:
1. Pot fi microminiaturizaţi şi dispuşi în matrici de senzori;
Au dimensiuni de gabarit reduse, chiar dacă nu sunt microminiaturizaţi;
3. Suportă temperaturi ridicate;
Incluşi în module pot fi cuplaţi la computer sau microcontroller;
Pot detecta foarte multe tipuri de gaze;
Au timpi de răspuns mici;
Sunt ieftini.
Senzorii cu semiconductori prezintă însă şi dezavantaje ce trebuie compensate în sistem:
Au caracteristici neliniare (dar, după ce sunt calibraţi, această caracteristică se compensează soft);
Sunt sensibili la temperatură şi umiditate (se compensează prin includerea unui termistor în schema
de polarizare şi prin soft);
Anumiţi senzori sunt sensibili la mai multe gaze (se compensează cu matrici de senzori şi soft).
Se observă că acest curent este proporţional cu concentraţia de gaz incident C, deci senzorul
electrochimic are o caracteristică liniară mărime de ieşire (curent electric) - concentraţie de măsură.
Constanta de proporţionalitate (care dă sensibilitatea senzorului) depinde de parametrii interni ai
senzorului şi de tipul de gaz. Selectivitatea senzorilor se obţine prin schimbarea electrolitului, a
electrodului de lucru şi a catalizatorului introdus în electrolit. Senzorii cu celulă electrochimică sunt
destinaţi a sesiza multiple substanţe gazoase, printre care: oxigen, clor, hidrogen sulfurat, ozon,
brom, compuşi ai azotului, amoniac, oxid de carbon s.a. Senzorii electrochimici sunt foarte selectivi,
sunt liniari, sunt relativ ieftini, dar trebuie înlocuiţi periodic. Datorită preţului scăzut pot fi utilizaţi
mai mulţi senzori într-un sistem. Senzorii electrochimici pot fi de difuzie (gazul difuzează printr-o
membrană) sau cu aspiraţie, cu ajutorul unei pompe.
c. Măsurarea conductivităţii unei soluţii Prezenţa substanţei poluante în soluţie determină
realizarea unor reacţii chimice de tip redox care determină, la rândul ei, crearea sau distrugerea de
electroni liberi, realizându-se, deci, variaţia conductivităţii electrice a probei. Pentru măsurarea
conductivităţii unei soluţii se utilizează o metodă spectrometrică şi patru electrozi. În majoritatea
cazurilor electrozii sunt cilindrici şi aranjaţi concentrici, din platină, pentru a obţine o sondă
imersibilă fiabilă. Un curent alternativ se aplică perechii exterioare de electrozi şi se măsoară
potenţialul dintre electrozii centrali. Pentru calibrare se măsoară electroliţi cu conductivitate
cunoscută. Principală restricţie a metodei este legată de cantitatea de substanţă a probei din cauza
dimensiunii sondei.
Metoda de măsurare a concentraţiilor folosind cromatografia din fază gazoasă Gaz
cromatograful este un instrument de analiză chimică ce poate descompune substanţele chimice şi
analiza componentele acesteia (Fig 4.7).

Gaz cromatograful include o coloană care este un capilar sau un „pachet” de capilare formate din
substanţe care pot adsorbi în mod selectiv compuşii ce trebuie măsuraţi, prin care componentele
substanţei de analizat sunt purtate de un flux de gaz (faza mobilă, un gaz inert de obicei), cu viteze
diferite (elutie).
Acest fenomen se datorează adsorbţiei diferitelor componente ale probei, în mod selectiv, într-o
substanţă depusă pe pereţii coloanei sau în interiorul acesteia. Astfel componentele probei ajung la
capătul coloanei în momente de timp diferite, timpi de „retenţie” (funcţie de viteza de deplasare prin
coloană, care este dependentă de tipul componentei probei). Un detector este utilizat pentru
sesizarea momentului la care moleculele ajung la capătul coloanei, cât şi pentru măsurarea cantităţii
de substanţă care atinge capătul coloanei, pentru fiecare specie în parte. Detectoarele utilizate în gaz
cromatografe sunt cu ionizare în flacără, emisie atomică, captură de electroni, fotoionizare,
spectroscopie cu chemiluminescenţă, ş.a. Detectorul poate fi un detector cu flacără (FID – flame
ionization detector), obţinută prin arderea hidrogenului în aer, caz în care moleculele de
hidrocarburi sunt ionizate, iar măsurătoarea evidenţează curentul electric astfel format. Se poate
utiliza un detector al conductivităţii termice a gazului rezultant, raportat la gazul purtător (detector
TCD - thermal conductivity detector). Gaz cromatograful cu captură de electroni utilizează un
emiţător de radiaţie beta (electroni) pentru a ioniza moleculele. Un alt tip de măsurătoare se bazează
pe spectrometrul de masă. Detectorii cu emisie atomică determină simultan emisiile atomice a mai
multor elemente. Când fluxul de particule iese din coloană, este introdus într-o cavitate unde plasma
este indusă de un sistem de microunde. Componentele sunt separate, iar atomii sunt excitaţi de
energia plasmei. Particulele excitate emit radiaţii luminoase care sunt detectate de o matrice de
fotodiode (practic gaz cromatograful este cuplat la un spectrometru cu emisie optică datorată
cuplajului inductiv în plasmă). Gaz cromatograful se utilizează atât pentru detectarea cantitativă, cât
şi cantitativă a componentelor unui amestec (respectiv a aerului, apei sau eşantioane de sol cu
poluanţi). Trebuie precizat că temperatura coloanei este un parametru important, deoarece viteza de
deplasare a substanţelor depinde de temperatură. Temperaturi scăzute asigură o selectivitate mărită,
dar pot conduce la timpi foarte lungi de deplasare prin coloană. Se poate monitoriza această
temperatură, pentru a o varia în timpul măsurătorii.

Cromatografia lichidă de înaltă performanţă (HPLC - High performance liquid

chromatographs)

HPLC utilizează o fază lichidă pentru a separa componentele din amestec (eşantioane de aer, apă,
sol cu poluanţi). Componentele curg printr-o coloană şi ajung la detector unde se generează o
cromatogramă. Pompe de presiune ridicată sunt utilizate pentru a forţa solvenţii să treacă prin
straturi succesive de materiale adsorbante. Principiul de funcţionare este acelaşi ca al gaz
cromatografului, realizarea tehnologică diferă însă foarte mult. Substanţa de analizat este purtată de
un lichid, de obicei apă sau solvenţi organici. Fiecare component este adsorbit în straturile coloanei
cu timpi de retenţie diferiţi, ei ajungând la detector în momente de timp diferite. Ca şi în cazul gaz
cromatografului există o fază staţionară (straturile de adsorbţie) şi una mobilă (fluxul lichid).

În fig. 4.8 este prezentată schema de principiu a unui cromatograf cu fază lichidă, iar părţile
componente sunt: 1. rezervorul solventului, 2. zona de degazare, 3. valvă, 4. vas de amestecare
pentru furnizarea fazei mobilă, 5. pompă de presiune înaltă, 6. valvă de comutare în poziţia “inject”,
6’. valvă de comutare în poziţia “încărcare”, 7. bucla de injectare a eşantionare, 8. coloana de gardă,
9. columnă analitică, 10. detector, 11. sistem de achiziţie a datelor, 12. colector al reziduurilor

La ora actuală se utilizează tehnologii mult mai avansate, cromatografia cu adsorbţie (care se
bazează pe viteze diferite deoarece forţele de adsorbţie sunt mai puternice pentru analiţii polarizaţi)
care permite izolarea izomerilor structurali, cromatografia de deplasare (acest tip de cromatografie
este foarte diferită de celelalte, deoarece se obţin grupuri de particule şi nu maxime de tip Gauss, iar
viteza diferită a componentelor se bazează pe nelinearitatea solventului organic şi pe pompe cu
gradient de presiune). Ca detectori se utilizează detectori în UV, care măsoară abilitatea
eşantionului de a absorbi radiaţia de mai multe lungimi de undă; detectori cu împrăştierea luminii
utilizează detectarea picăturilor de diferite componente într-o celulă de împrăştiere a radiaţiei;
detectorii electrochimici măsoară diferenţa de potenţial rezultată datorată reacţiei de oxidare /
reducere a unui analit la un electrod corespunzător; detectorii radiochimici utilizează tritiul sau
carbon-14 pentru a detecta fluorescenţa asociată cu ionizarea cu particule beta; detectorii cu
spectrometre de masă ionizează eşantioanele rezultate din coloană şi apoi utilizează un analizor de
masă pentru detectarea fluxului; detectorii cu rezonanţă magnetică iradiază nucleele între polii unui
magnet puternic, iar fiecare atom produce un spectru specific compoziţiei sale; detectorii cu
refracţie măsoară variaţia indexului de refracţie a fluxului ce trece printr-o celulă de curgere: alţi
detectori măsoară fluorescenţa care rezultă prin excitarea compuşilor cu o radiaţie de energie
ridicată (lungimi de undă mai mici) şi emisia unei radiaţie de lungime specifică pentru componentul
respectiv, de energie mai scăzută (lungimi de undă mai mari).
Detectori cu fotoionizare (PID-Photoionization Detector)
Detectorii cu fotoionizare operează prin trecerea probei de aer printre doi electrozi
metalici încărcaţi electric într-o regiune vidată iradiată cu radiaţie ultravioletă care ionizează
moleculele speciilor din probă. Electrodul negativ colectează ionii pozitivi generând un curent
electric ce este măsurat de un circuit electronic de tip electrometric. Curentul măsurat poate fi legat
de concentraţia speciilor prezente în proba de aer. Detectorii cu fotoionizare tipici măsoară
substanţele volatile (VOC) în domeniul de concentraţii de la 1 ppb la 10000 ppm.
Măsurarea concentraţiilor prin analiza gravimetrică
Metodele de măsură care utilizează metoda gravimetrică sunt destinate măsurării particulelor în
suspensie, PM10 şi PM2.5. Metoda constă în măsurarea greutăţii unei probe, rezultate după filtrare,
a unui precipitat uscat. Ca filtru se utilizează un recipient vidat de capacitate ridicată, prin care se
trece aerul poluat (cu constituenţii pe care vrem să-i măsurăm) printr-un filtru sau o substanţă
absorbantă. Substanţa (sau substanţele) reţinute pe filtre sunt ulterior analizate în laborator din punct
de vedere al cantităţii (masei) şi compoziţiei chimice. Cantitatea de substanţe din volumul dat de aer
este proporţională cu diferenţa dintre masa filtrului prin care a trecut aerul şi masa unui filtru curat.
Analiza chimică a substanţelor astfel colectate se poate face prin spectrometrie atomică (AAS),
spectrometrie cu plasmă cuplată inductiv (ICP) sau spectroscopie bazată pe fluorescenţă indusă de
radiaţia X (XRF). Substanţa care este depusă pe filtre poate fi extrasă printr-o reacţie chimică
specifică acelei substanţe.

Măsurători de pH pH-ul este parametrul ce caracterizează o soluţie din punctul de vedere al

acidităţii, respectiv bazicităţii sale. pH-ul nu se poate măsura în cazul substanţelor pure. Într-o
soluţie unul dintre componenţi este în concentraţie mult mai mare decât celălalt. Cel mai des utilizat
solvent este apa, dar mai există mulţi alţi solvenţi, care sunt utilizaţi pentru a forma soluţii cu un
număr finit de substanţe (de ex. acidul acetic, utilizat ca solvent pentru baze, sau alcoolii utilizaţi ca
solvenţi pentru acizi). Apa reacţionează atât cu acizii cât şi cu bazele, deci se comportă ca un acid în
prezenţa unei baze şi ca o bază în prezenţa unui acid. Substanţele acide au tendinţa de a pierde un
proton, iar substanţele bazice au tendinţa de a lega un proton. În soluţie apoasă protonii se leagă de
câte o moleculă de apă, sub forma de ioni de hidroniu. Se numeşte grad de ionizare fracţiunea din
numărul total de molecule de acid sau de bază ionizate în soluţie. În soluţii diluate, acizii tari pot fi
consideraţi complet ionizaţi. Bazele reacţionează cu apa, dând ioni de hidroxil (HO-), apa
reacţionând ca un acid slab. Este practic să se exprime concentraţia ionilor de hidroniu dintr-o
soluţie apoasă în formă logaritmică.

Pentru o pila electrica tensiunea electromotoare (Eel) a pilei este egală cu suma potenţialelor de
electrod. Tensiunea electromotoare este dată de ecuaţia lui Nernst
Rezultă că se poate utiliza o pilă electrică pentru măsurarea pH-ului. O astfel de pilă devine un
electrod de măsură. Pentru a elimina mărimile necunoscute din relaţia anterioară se înseriază o pilă
electrică a cărei parametrii sunt cunoscuţi (Eel , Eel0 şi pH) cu o pilă electrică utilizată pentru
măsurarea pH-ului necunoscut al unei soluţii date. Înserierea se efectuează astfel încât cele două
tensiuni electromotoare să se scadă. Cele două pile se introduc în aceeaşi sondă de măsură. Sondele
de măsură care conţin o singură pilă de măsură se numesc sonde cu o singură joncţiune, iar cele cu
două pile - sonde cu dublă joncţiune. Pila cu parametrii cunoscuţi se numeşte celulă de referinţă, iar
cea introdus în soluţia cu pH necunoscut - celulă de măsură. Sonda de măsură utilizată în lucrare
este una cu dublă joncţiune. Tensiunea la bornele celor două pile înseriate, EAB, va fi dată de relaţia

unde Eel0, Cref şi pH ref sunt parametrii celulei de referinţă, iar Eel, C şi pH sunt parametrii
celulei de măsură. Se observă că relaţia dintre tensiunea măsurată şi pH este liniară, deci la calibrare
sunt necesare cel puţin două puncte în planul pH - tensiune. Panta (SLP) este caracteristică fiecărui
electrod de măsură. Se poate da panta celulei de măsură în funcţie de cea a celulei de referinţă, în
unităţi relative (%). Principală restricţie a metodei este legată de cantitatea de substanţă a probei din
cauza dimensiunii sondei.
Măsurarea turbidităţii Această metodă este folosită pentru măsurarea cantităţii de suspensii
solide în apă. Principiul metodei este prezentat în Fig. 4.9. Radiaţia luminoasă emisă de un bec cu
incandescenţă ajunge, prin intermediul unui sistem de lentile convergente, pe proba în care se află
suspensia solidă în apă. Radiaţia incidentă este împrăştiată de particulele de praf din probă. Doi
fotodetectori măsoară radiaţia transmisă prin probă, respectiv radiaţia împrăştiată la 90o de praful
din apă. Raportul acestor două intensităţi este legat de concentraţia particulelor de praf aflate în
suspensie în probă.

Măsurarea conductivităţii termice Pentru măsurarea conductivităţii gazelor, metoda de măsură se

bazează pe fenomenul de răcire a gazului ce trece peste o bobină încălzită. Pentru a putea măsura o
variaţie mică a rezistenţei bobinei se foloseşte o punte Wheatsone. Conductivitatea în medii lichide
depinde de numărul de ioni de substanţă din lichid. Aceştia la rândul lor sunt o măsură substanţelor
dizolvate în acel lichid, deoarece apa foarte pură are conductivitate mică. Pe de altă parte numărul
de atomi ionzaţi depinde de temperatură. În general aparatele care măsoară conductivitatea în apă
măsoară şi temperatura, pentru a obţine, pe baza unui soft dedicat, o măsură a purităţii apei. Există
aparate care măsoară substanţele solide dizolvate în apă. De multe ori se măsoară conductivitatea,
temperatura şi substanţele dizolvate (TDS – Total Dissolved Solids) cu acelaşi aparat. Majoritatea
particulelor coloidale contribuie la măsurarea TDSului. Parametrii unui conductivimetru al apei sunt:
domeniul de conductivitate, acurateţea de măsură şi domeniul de temperaturi de măsură
Măsurarea oxigenului dizolvat M ăsurarea oxigenului dizolvat în apă (Dissolved oxygen – DO) se
poate efectua cu trei metode: titrare Winkler, electrod de membrană şi prin luminescenţă (LDO –
luminescence dissolved oxygen). Primele metode sunt metode mai vechi, iar metoda LDO are mai
multe avantaje în raport cu acestea: nu are interferenţe chimice, nu necesită mentenanţă şi este
foarte puţin influenţată de fluxul de apă ce curge prin senzor. LDO oferă o acurateţe deosebită şi
precizie sporită. Senzorul măsoară atenuarea unui colorant luminescent inclus într-o capsulă de
plastic, permeabilă pentru oxigen. Permeabilitatea este asigurată de existenţa unei acoperiri cu
polistiren. Colorantul luminescent (un luminofor bazat pe platină sau ruteniu) este excitat de un
impuls luminos emis de un LED albastru. Când materialul luminescent revine la starea de bază
emite o radiaţie roşie. Un detector pus în vecinătatea capsulei măsoară radiaţia roşie emisă prin
luminescenţă

Cu cât este mai mare luminescenţa, cu atât este mai puţin oxigen. Această metodă are o variantă de
mare acurateţe: în loc să se măsoare intensitatea luminii roşii emise se măsoară timpul dintre emisia
radiaţiei albastre şi emisia radiaţiei roşii. Cu cât este mai mult oxigen dizolvat în apă, cu atât acest
timp este mai scurt. Între două pulsuri de lumină albastră este emis (de alt LED) un impuls de
lumină roşie ce este utilizat ca referinţă. Senzorul trebuie calibrat înainte de utilizare, de exemplu cu
o titrare Winkler.
APARATE ŞI ECHIPAMENTE DE MĂSURARE A PARAMETRILOR DE MEDIU

În standardele de determinare a concentraţiilor poluanţilor aerului (Reţeaua Naţională de

monitorizare a Calităţii Aerului, Directive CE) sunt date ca metode standard de măsurare metode
staţionare, cu eşantionare. Însă în staţiile de monitorizare a aerului se folosesc metode de măsurare
în timp real.
Vom trata în continuare atât senzorii pentru măsurători în timp real, cât şi senzorii pentru măsurători
precise, de laborator (care se utilizează după prelevarea de probe).
Metodele de referinţă pentru analiza principalilor poluanţi utilizate de agenţia de mediu sunt
următoarele:
- pentru analiza dioxidului de sulf se utilizează metoda prevăzută în ISO/FDIS 10498 (proiect de
standard) „Aer înconjurător - determinarea dioxidului de sulf” - metoda fluorescenţei în ultraviolet;
- pentru analiza dioxidului de azot şi a oxizilor de azot este cea prevăzută în ISO 7996/1985 „Aer
înconjurător - determinarea concentraţiei masive de oxizi de azot” - metoda prin chemiluminescenţă;
- pentru analiza ozonului şi de calibrare a instrumentelor pentru ozon: - metoda de analiză : metoda
fotometrică în UV (ISO 13964) şi metoda de calibrare: fotometru de referinţă în UV (ISO 13964,
VDI 2468, B1.6); - pentru măsurarea monoxidului de carbon este metoda spectrometrică în
infraroşu nedispersiv (NDIR): ISO 4224;

-pentru măsurarea benzenului este metoda de prelevare prin aspirare printr-un cartuş absorbant,
urmată de determinare gaz-cromatografică;
- pentru prelevarea şi măsurarea PM10 este cea descrisă în EN 12341 „Calitatea aerului - procedura
de testare pe teren pentru a demonstra echivalenţa de referinţă a metodelor de prelevare a fracţiunii
PM10 din pulberile in suspensie”. Principiul de măsurare se bazează pe colectarea pe filtre a
fracţiunii PM10 a pulberilor în suspensie şi determinarea masei acestora cu ajutorul metodei
gravimetrice sau spectrometria cu absorbţie atomică sau prin spectrometria de masă cu plasmă
cuplată inductiv (ICP-MS);
-pentru prelevarea plumbului este aceeaşi cu metoda de prelevare pentru PM10. Metoda de
referinţă pentru analiza plumbului este cea prevăzută in ISO 9855/1993 „Aer înconjurător -
determinarea conţinutului de plumb din aerosolii colectaţi pe filtre”. Metoda - spectroscopie cu
absorbţie atomică (AAS);
- pentru măsurarea concentraţiilor de arsen, cadmiu şi nichel în aerul înconjurător are la bază
prelevarea manuală a PM10. Reţinerea pe filtru a probelor este urmată de mineralizare şi de analiza
prin spectrometrie cu absorbţie atomică (AAS) sau spectrometrie de emisie cu plasmă cuplata
inductiv si spectrometrie de masă (ICP-MS);
- pentru măsurarea concentraţiei de mercur gazos total în aerul înconjurător constă în analiza
automată a mercurului folosind spectrometria de absorbţie atomică sau spectrometrie de
fluorescenţă atomică.

Spectrometre
Firma Shimadzu Scientific Instruments (Catalog Shimadzu Scientific Instruments) produce o gamă
largă de spectrometre, Spectrofluorofotometrul RF-5301 are o sensibilitate deosebită, pe baza
sistemului optic ce include o reţea holografică, un fotomultiplicator şi o procesare digitală a
semnalului. Este un instrument special dedicat monitorizării mediului. Scanarea unui spectru atinge
valoarea de 5500 nm/min. Se pot introduce lungimi de undă presetate, deoarece monocromatorul nu
reduce această viteză (acesta baleiază spectrul în 20000 nm/min). Banda de lungimi de undă este
220 – 750 nm, putând fi extinsă la 900 nm. Lărgimea unui pic este de 1,5 nm. Raportul
semnal/zgomot este foarte bun datorită reacţiei negative din circuitul electronic
Spectrometrul de masă LCMS –2020 se poate utiliza pentru detectarea aerosolilor din aer (depuşi
pe un filtru), datorită sensibilităţii ridicate şi timpului relativ scurt de măsură. Măsurătorile cu
spectrometrul de masă pot fi cumulate cu măsurătorile pe cromatografele LC (Liquid
chromatograph). Prin introducerea software-ului CLASS-Agent firma Shimadzu oferă beneficiarilor
o gamă largă de opţiuni. De asemenea aceasta livrează un sistem combinat LCMS–IT–TOF, care
este un spectrometru hibrid (spectrometru de masă LCMS, IT – ion trap, TOF – time of flight), ce
prezintă o rezoluţie şi acurateţe deosebite.

Din seria de spectrometre cu absorbţie atomică, spectrometrul AA-6300 poate fi utilizat pentru
detectarea metalelor grele. Se utilizează două fascicule şi corecţie de fond cu o lampă cu deuteriu
pentru a obţine o acurateţe de 0,1 ppm şi stabilitate şi fiabilitate deosebită. Sistemul optic utilizează
o lampă cu deuteriu cu domeniul de lungimi de undă de 185 – 900 nm. Se utilizează doi detectori:
un fotomultiplicator pentru lungimile de undă scurte şi o fotodiodă pe siliciu pentru lungimile de
undă mai mari. Are 6 surse de radiaţii, dar se utilizează doar două în acelaşi timp. Este un sistem
compact şi încorporează un computer, în care există un software Windows special dedicat. Din
cauza dimensiunilor şi greutăţii (70 kg) şi alimentării de la reţea este un sistem staţionar.
UV-1800 este cel mai compact spectrometru produs de firma Shimadzu. Este un spectrometru UV –
VIS, lucrând în domeniul lungimilor de undă 190 – 1100 nm.
Spectrometrul 300-MS este un spectrometru de masă, asigurând mai multe opţiuni, în funcţie de
cerinţele utilizatorului. Poate măsura concentraţii de ordinul ppb (părţi pe miliard). Are un domeniu
de măsură de 0 - 800 m/z .Firma Varian produce spectrometrele ICP– OES seria 720/730, cu
detector CCD. Acest tip spectrometre asigură o precizie deosebită, măsurarea simultană a mai
multor elemente şi timpi scurţi de măsură

Spectrometrul 820-MS
Are un sistem special proiectat de eliminare a interferenţelor, asigurând măsurarea concentraţiilor
foarte scăzute ale elementelor prezente în probă, măsurare pe 9 decade de sensibilitate. Se pot
comanda software-uri dedicate. Poate fi utilizat pentru determinarea concentraţiilor poluanţilor apei
de ordinul 100 µg/mL.

Aparate fixe de măsură a concentraţiei unui singur gaz

Grupul de firme Horiba (Catalog Horiba Group), distribuie aparate pentru monitorizarea aerului,
inclusiv software-ul corespunzător. Pentru măsurarea în timp real şi continuu a poluării cu dioxid de
sulf există sistemul APSA-370 ce utilizează metoda fluorescenţei în ultraviolet, prin eşantionare
uscată. Metoda asigură o acurateţe de 0,05 ppm, o influenţă minimă a umidităţii ambientale, o
măsurătoare în timp real. Unitatea (Fig. 5.6) include un sistem de eliminare a hidrocarburilor printr-
o membrană cu transmisie selectivă ceea ce reduce interferenţa cu alte substanţe din mediu.
Caracteristicile metodei folosite în raport cu celelalte metode de monitorizare a atmosferei poluate
cu SO2 sunt selectivitatea, semnal de ieşire liniar cu concentraţia de SO2, nu implică un flux
suplimentar de gaz. Un sistem electronic asigură compensarea variaţiilor de energie a surselor de
radiaţie. Admisia gazului se efectuează printr-un filtru de teflon. Aparatul asigură mai multe scale
de masura selectabile manual sau automat: 0- 0.05/0.1/0.2/0.5 ppm
Acesta utilizează o metodă de eşantionare uscată, iar metoda de măsurare este chemiluminescenţa
(în conformitate cu cerinţele agenţiei de mediu). Se utilizează o curgere modulată încrucişat, ceea ce
permite utilizarea unui singur senzor de radiaţie, dar asigură o sensibilitate ridicată de 0,1 ppm.
Senzorul optic este o fotodiodă pe siliciu, foarte rapidă şi fiabilă. Sistemul include un generator de
referinţă, o sursă de ozon obţinut prin uscarea aerului, un element de descompunere a ozonului şi o
pompă pentru eşantionarea gazului (aer+poluant). Nu necesită gaz adiţional. Aparatul asigură mai
multe scale de măsură 0 – 0,1 / 0,2 / 0,5 / 1 ppm selectabile manual sau automat.
Grupul de firme Horiba produce şi un monitor de ozon în atmosferă APOA-370. Acesta utilizează
o metodă de măsurare în UV prin absorbţie, non-dispersivă, combinată cu o metodă de calcul
comparativ. Se utilizează tot o curgere modulată încrucişat, pentru a obţine o acurateţe maximă (0,1
ppm) şi o monitorizare continuă şi în timp real. Gazul de referinţă se obţine prin descompunerea
ozonului din gazul de măsură, ceea ce asigură eliminarea interferenţelor, eliminarea influenţei
umidităţii asupra măsurătorii. Parametrii tehnici sunt aceeaşi cu cei ai aparatului APNA 370. Rata
de curgere a aerului este de aproximativ 0,8 L/min.
Grupul de firme Horiba produce şi un monitor de moxid de carbon în atmosferă APMA-370.
Acesta utilizează o metodă de măsurare în infraroşu, nedispersivă (NDIR). Se utilizează tot o
curgere modulată încrucişat, nedispersivă, cu eşantionare pentru a obţine o acurateţe maximă (5
ppm) şi o monitorizare continuă şi în timp real. Se utilizează un detector de tip AS, cu compensare
prin interferenţă şi un gaz de referinţă, obţinut prin purjarea probei de măsură printr-un proces de
oxidare, unde un catalizator oxidant arde gazele CO şi CO2. Aceasta asigură eliminarea
interferenţei cu alte gaze, rezultând o măsurătoare cu acurateţe sporită. Scalele de măsură sunt 0–
10/20/50 /100ppm; 0-5/10/20/50 ppm. Opţional se pot introduce 4 scale până la 100 ppm.
Linearitatea şi reproductibilitatea sunt de 1 %. Rata de curgere este de aprox. 1,5 L/min.
Grupul de firme Horiba produce şi un monitor de hidrocarburi în atmosferă APHA-370. Se
utilizează o metodă modulată încrucişat şi selectiv de combustie combinată cu o metodă de
detectare a ionilor de hidrogen (FID – flamable ionization detection). De asemenea se utilizează în
acest sistem de măsură o metodă de eşantionare uscată, pentru a obţine o stabilitate şi o acurateţe
ridicate (5 ppm). Faţă de celelalte sisteme se include o unitate de combustie catalitică şi este necesar
un flux suplimentar de hidrogen. Scalele sunt de 0–5/10/20/50 ppmC, cu opţiunea de suplimentare
cu 4 scale până la 100ppmC. Celelalte date tehnice sunt aceleaşi cu ale sistemelor descrise mai sus.

Gaz cromatografe

Gaz cromatograful, Unicam montabil pe un rack, astfel încât poate fi cuplat cu alte module,
poate fi presetat şi cuplat la computer. Are o acurateţe deosebită pentru multe gaze (H2, He, O2, N2,
Ar, CO2, HCl, HBr, Cl2)

Aparate portabile
-senzori electrochimici pentru măsurarea următoarelor gaze: H2S, HCN, Cl2, O3
Gama concentraţiilor O2: 0 –30%; CO: 0 – 999 ppm; H2S: 0–100 ppm; PH3: 0– 5 ppm; SO2: 0 –
100ppm; NO2: 0-99,9 ppm; HCN: 0–30 ppm; Cl2: 0–50 ppm; NH3: 0-100 ppm; ClO2: 0-1 ppm;
O3: 01 ppm; VOC (compuşi organici volatili): 0-1000 ppm
aparatul SPECTRA 2000, cu care se pot măsura O2, CO şi opţional NOx. Alimentat la baterie sau
reţea. Gamele de măsură sunt: CO: 0 – 10000 ppm; O2: 0-21 %; NOx: 0 – 2000 ppm
-unitati portabile PQ100 şi PQ200 pentru prelevarea de probe si masurarea de particule in
suspensie PM 10 si PM2,5. Acestea includ un microprocesor şi un element pentru controlul
fluxului de masă, pe baza unui senzor de presiune. Pot fi programate, au capacitate de stocare a
datelor pentru 24 h. Pe acţionarea la distanţă.

Senzori independenti
Senzorii electrochimici şi cu semiconductoare sunt livraţi şi în variantă de dispozitiv electronic
independent pentru a fi inclusi in sisteme dedicate.
Gazele care pot fi detectate cu senzorii sunt: CO, H2, NH3, O2, O3, H2S, CFC, CL2, NOx,
alcooli, gaze combustibile. Spre exemplu gama de detecţie a senzorului Figaro pentru monoxidul de
carbon (CO) este 50-1000 ppm, iar pentru compuşii volatili de 50–5000 ppm. Timpii de răspuns
sunt de ordinul minutelor, deci se pot efectua mai multe măsurători pe oră. Datorită preţului scăzut
pot fi utilizaţi mai mulţi senzori întrun sistem.
Gama de detecţie a monoxidului de carbon (CO), de exemplu, este 0 – 250 ppm, cu un prag de
detecţie de 25 ppm, iar pentru dioxidul de azot este de 0 – 10 ppm, cu un prag de detecţie de 3 ppm
(senzori produşi de Honeywell).

Aparate pentru măsurarea calităţii apei

Calitatea apei este dată de următorii parametrii masurabili - indicatori fizico – chimici:
conductivitatea, turbiditate, pH-ul, gaze dizolvate :concentraţia de oxigen dizolvat (BOD –
byological oxygen demand, COD – chimic oxygen), dioxid de carbon liber, hidrogen sulfurat; săruri
minerale dizolvate: cloruri, sulfaţi; materii în suspensie, compuşi ai azotului, respectivi ai fosforului
(care reprezintă poluanţii principali), substanţe organice

Seria de aparate de măsură cuprinde: spectrometre şi colorimetre, aparate digitale de măsură

bazate pe metode electrochimice – pH-metre, conductivimetre, aparate ce măsoară oxigenul
dizolvat pe baza efectului de luminescenţă, analizoare pentru diferite substanţe dizolvate în apă
(clor, sodiu, etc.), kituri de calibrare şi condiţionare a probelor.

Conductivimetre

EX: conductivimetrul sensION5 este prevazut cu o sonda cu 4 electrozi pentru masurarea

rezistentei solutiei Are timp de raspuns scurt. Poate fi imersat în apă sau poate pluti. Domenii de
măsură: 0,00 - 19,99 µS/cm; 20 - 199,9 µS/cm; 200 - 1999 µS/cm; 2 - 19,99 mS/cm; 20 -
199,9 mS/cm. Temperatura de funcţionare: -10 …105 oC.

Aparate de măsurare a substanţelor dizolvate în apă

EX: ATEL A-4000 (Fig.5.14) este destinat măsurătorii carbonului organic total din apa (TOC- Total
Organic Carbon). Încorporează un sistem cu reactor în UV şi un detector NDIR (NonDispersive
Infrared). Domeniul de măsură este 2500 –50000 ppb. Limita. de detecţie este de 5 ppb. Timp de
răspuns: 3 minute

Analizorul orbisphere 3654 este un aparat portabil pentru masurarea H2 si N2 dizolvat în apă
(Fig.5.15). Măsurătorile nu sunt afectate de existenţa altor gaze dizolvate în apă. Senzorul este un
detector de conductivitate termică (TC). Poate stoca 500 valori măsurate. Este alimentat de la
acumulatoare reîncărcabile. Asigură independenţă energetică timp de 15 h. Domeniul de măsură: 0 -
5 ppm.
Spectrometrele sunt aparate de mare acurateţe, dar scumpe. Pentru multe substanţe dizolvate în apă,
sau pentru concentraţii mici ale acestora, sau dacă este necesar să se măsoare mai multe substanţe
dizolvate în apă, cu acurateţe deosebită, spectrometrul este aparatul ce trebuie utilizat.

In Fig. 5.18 este prezentat spectrometrul portabil DR 2800. Se poate utiliza în detectarea a mai mult
de 130 substanţe (cu precondiţionare). Toate substanţele necesare precondiţionării sunt livrate de
Hach. Spectrometrul DR 2800 are un soft propriu, care poate fi “up-gradat”. Datele pot fi preluate
de un computer, în format .csv (commaseparated values), printr-o conexiune USB. Poate stoca 200
de valori. Lucrează în domeniul vizibil (400 – 900 nm). Rezoluţia este de 1 nm. Se poate
autocalibra. Domeniul de temperatură: 10 – 40 oC. Se pot introduce mai multe tipuri de cuvete. Se
alimentează de la reţea sau de la baterii.

Cromatograful cu fază lichidă este un aparat de înaltă performanţă şi precizie

Varian 380-LC se bazeaza pe detecţia cu evaporare şi împrăştiere a radiaţiei. Se pot măsura

majoritatea soluţiilor (pentru măsurarea poluanţilor apei şi ai solului, după o reacţie de
precondiţionare (trebuie să se obţină o soluţie). Nivelele de măsură ating nivele de ordinul
nanogramului. Se pot detecta compuşii volatili, care sunt greu detectaţi cu alte metode. Poate
funcţiona la temperaturi până la 120 oC, ceea ce-l face util la măsurători în fluxurile industriale.
Precizia şi acurateţea sunt de 2 %.

pH-metre

Include un electrod de platină. Pentru calibrare se utilizează 1, 2 sau 3 puncte

de calibrare. Rezoluţia este de 0,1, 0,01 sau 0,001, în funcţie de cerinţe. Are timp de răspuns foarte
scurt. Domeniul de pH: 0 – 14. Cu acelaşi instrument se măsoară şi temperatura.

Poluantii atmosferici si relatia cu sanatatea

Oxizi de azot NOx (NO / NO2)

Caracteristici generaleOxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive, care contin azot si
oxigen in cantitati variabile. Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fara culoare sau miros.
Principalii oxizi de azot sunt:– monoxidul de azot (NO) care este un gaz este incolor si inodor;–
dioxidul de azot (NO2) care este un gaz de culoare brun-roscat cu un miros puternic,
inecacios.Dioxidul de azot in combinatie cu particule din aer poate forma un strat brun-roscat.In
prezenta luminii solare, oxizii de azot pot reactiona si cu hidrocarburile formand oxidanti
fotochimici.Oxizii de azot sunt responsabili pentru ploile acide care afecteaza atat suprafata terestra
cat si ecosistemul acvatic.

Surse antropice:oxizii de azot se formeaza in procesul de combustie atunci cand combustibilii sunt
arsi la temperaturi inalte, dar cel mai adesea ei sunt rezultatul traficului rutier, activitatilor
industriale, producerii energiei electrice. Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea smogului,
a ploilor acide, deteriorarea calitatii apei, efectului de sera, reducerea vizibilitatii in zonele urbane .

Efecte asupra sanatatii populatieiDioxidul de azot este cunoscut ca fiind un gaz foarte toxic atat
pentru oameni cat si pentru animale (gradul de toxicitate al dioxidului de azot este de 4 ori mai mare
decat cel al monoxidului de azot). Expunerea la concentratii ridicate poate fi fatala, iar la
concentratii reduse afecteaza tesutul pulmonar.Populatia expusa la acest tip de poluanti poate avea
dificultati respiratorii, iritatii ale cailor respiratorii, disfunctii ale plamanilor. Expunerea pe termen
lung la o concentratie redusa poate distruge tesuturile pulmonare ducand la emfizem
pulmonar.Persoanele cele mai afectate de expunerea la acest poluant sunt copiii.

Efecte asupra plantelor si animalelorExpunerea la acest poluant produce vatamarea serioasa a

vegetatiei prin albirea sau moartea tesuturilor plantelor, reducerea ritmului de crestere a
acestora.Expunerea la oxizii de azot poate provoca boli pulmonare animalelor, care seamana cu
emfizemul pulmonal, iar expunerea la dioxidul de azot poate reduce imunitatea animalelor
provocand boli precum pneumonia si gripa.

Alte efecte: Oxizii de azot contribuie la formarea ploilor acide si favorizeaza acumularea nitratilor
la nivelul solului care pot provoca alterarea echilibrului ecologic ambiental.De asemenea, poate
provoca deteriorarea tesaturilor si decolorarea vopselurilor, degradarea metalelor.

Metode de masurareMetoda de referinta pentru masurarea dioxidului de azot si a oxizilor de azot

este cea prevazuta in standardul SR EN 14211 Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata
pentru masurarea concentratiei de dioxid de azot si monoxid de azot prin chemiluminescenta.

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Oxizi de azot – NOx
Prag de alerta 400 ug/m3 – masurat timp de 3 ore
consecutive, in puncte reprezentative
pentru calitatea aerului pentru o suprafata
de cel putin 100 km2 sau pentru o intreaga
zona sau aglomerare, oricare dintre acestea
este mai alerta mica.
Valori limita 200 ug/m3 NO2 – valoarea limita orara
pentru protectia sanatatii umane
40 ug/m3 NO2 – valoarea limita anuala
pentru protectia sanatatii umane
Nivel critic 30 ug/m3 NOx – nivelul critic anual pentru
protectia vegetatiei

Dioxid de sulf SO2

1.Caracteristici generaleDioxidul de sulf este un gaz incolor, amarui, neinflamabil, cu un miros

patrunzator care irita ochii si caile respiratorii.
Surse naturale:eruptiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentatia bacteriana in zonele
mlastinoase, oxidarea gazului cu continut de sulf rezultat din descompunerea biomasei.
Surse antropice:(datorate activitatilor umane): sistemele de incalzire a populatiei care nu utilizeaza
gaz metan, centralele termoelectrice, procesele industriale (siderurgie, rafinarie, producerea acidului
sulfuric), industria celulozei si hartiei si, in masura mai mica, emisiile provenite de la motoarele
diesel.

Efecte asupra sanatatii populatieiIn functie de concentratie si perioada de expunere dioxidul de sulf
are diferite efecte asupra sanatatii umane.Expunerea la o concentratie mare de dioxid de sulf, pe o
perioada scurta de timp, poate provoca dificultati respiratorii severe. Sunt afectate in special
persoanele cu astm, copiii, varstnicii si persoanele cu boli cronice ale cailor
respiratorii.Expunerea la o concentratie redusa de dioxid de sulf, pe termen lung poate avea ca efect
infectii ale tractului respirator.Dioxidul de sulf poate potenta efectele periculoase ale ozonului.

Efecte asupra plantelorDioxidul de sulf afecteaza vizibil multe specii de plante, efectul negativ
asupra structurii si tesuturilor acestora fiind sesizabil cu ochiul liber.Unele dintre cele mai sensibile
plante sunt: pinul, legumele , ghindele rosii si negre, frasinul alb , lucerna , murele.

Efecte asupra mediuluiIn atmosfera, contribuie la acidifierea precipitatiilor, cu efecte toxice asupra
vegetatiei si solului.Cresterea concentratiei de dioxid de sulf accelereaza coroziunea metalelor, din
cauza formarii acizilor.Oxizii de sulf pot eroda: piatra , zidaria, vopselurile , fibrele, hartia , pielea si
componentele electrice

2. Metode de masurareMetoda de referinta pentru masurarea dioxidului de sulf este cea prevazuta
in standardul SR EN 14212 Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru masurarea
concentratiei de dioxid de sulf prin fluorescenta in ultraviolet.

Ozon O3

1.Caracteristici generaleGaz foarte oxidant, foarte reactiv, cu miros inecacios. Se concentreaza in

stratosfera si asigura protectia impotriva radiatiei UV daunatoare vietii. Ozonul prezent la nivelul
solului se comporta ca o componenta a”smogului fotochimic”. Se formeaza prin intermediul unei
reactii care implica in particular oxizi de azot si compusi organici volatili.

Efecte asupra sanatatiiConcentratia de ozon la nivelul solului provoaca iritarea traiectului respirator
si iritarea ochilor. Concentratii mari de ozon pot provoca reducerea functiei respiratorii.

Efecte asupra mediuluiEste responsabil de daune produse vegetatiei prin atrofierea unor specii de
arbori din zonele urbane.

Metode de masurare
Metoda de referinta pentru masurarea ozonului este cea prevazuta in standardul SR EN
14625 Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru masurarea concentratiei de ozon
prin fotometrie in ultraviolet.

LEGEA nr. 104 din 15

iunie 2011
Ozon – O3

Prag de alerta 240 ug/m3- media pe 1 h

Valori tinta 120 ug/m3 – valoare tinta pentru protectia sanatatii umane (valoarea
maxima zilnica a mediilor pe 8 ore)
18.000 ug/m3 x h (AOT40) – valoare tinta pentru protectia
vegetatiei (perioada de mediere: mai – iulie)
Obiectiv pe termen lung 120 ug/m3 – obiectivul pe termen lung pentru protectia sanatatii
umane (valoarea maxima zilnica a mediilor pe 8 ore dintr-un an
calendaristic)
6000 ug/m3 x h (AOT40) – obiectivul pe termen lung pentru
protectia vegetatiei (perioada de mediere: mai – iulie)
Monoxid de carbon CO

1.Caracteristici generaleLa temperatura mediului ambiental, monoxidul de carbon este un gaz

incolor, inodor, insipid, de origine atat naturala cat si antropica. Monoxidul de carbon se formeaza
in principal prin arderea incompleta a combustibililor fosili.
Surse naturale:arderea padurilor, emisiile vulcanice si descarcarile electrice.
Surse antropice: se formeaza in principal prin arderea incompleta a combustibililor fosili.Alte surse
antropice: producerea otelului si a fontei, rafinarea petrolului, traficul rutier , aerian si
feroviar.Monoxidul de carbon se poate acumula la un nivel periculos in special in perioada de calm
atmosferic din timpul iernii si primaverii (acesta fiind mult mai stabil din punct de vedere chimic la
temperaturi scazute), cand arderea combustibililor fosili atinge un maxim.Monoxidul de carbon
produs din surse naturale este foarte repede dispersat pe o suprafata intinsa, nepunand in pericol
sanatatea umana.
Efecte asupra sanatatii populatieiEste un gaz toxic, in concentratii mari fiind letal (la concentratii de
aproximativ 100 mg/m3) prin reducerea capacitatii de transport a oxigenului in sange, cu consecinte
asupra sistemului respirator si a sistemului cardiovascular.La concentratii relativ scazute:– afecteza
sistemul nervos central;– slabeste pulsul inimii, micsorand astfel volumul de sange distribuit in
organism;– reduce acuitatea vizuala si capacitatea fizica;– expunerea pe o perioada scurta poate
cauza oboseala acuta;– poate cauza dificultati respiratorii si dureri in piept persoanelor cu boli
cardiovasculare;– determina iritabilitate, migrene, respiratie rapida, lipsa de coordonare, greata,
ameteala, confuzie, reduce capacitatea de concentrare.Segmentul de populatie cea mai afectata de
expunerea la monoxid de carbon o reprezinta: copiii, varstnicii, persoanele cu boli respiratorii si
cardiovasculare, persoanele anemice, fumatorii.
Efecte asupra plantelorLa concentratii monitorizate in mod obisnuit in atmosfera nu are efecte
asupra plantelor, animalelor sau mediului.

2. Metode de masurareMetoda de referinta pentru masurarea monoxidului de carbon este cea

prevazuta in standardul SR EN 14626 Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru
masurarea concentratiei de monoxid de carbon prin spectroscopie in infrarosu nedispersiv.

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Monoxid de carbon – CO
Valoare limita 10 ug/m3 – valoarea limita pentru protectia sanatatii
umane (valoarea maxima zilnica a mediilor pe 8 ore)

Benzen C6H6

1.Caracteristici generaleCompus aromatic foarte usor, volatil si solubil in apa.90% din cantitatea
de benzen in aerul ambiental provine din traficul rutier.Restul de 10% provine din evaporarea
combustibilului la stocarea si distributia acestuia.
Efecte asupra sanatatiiSubstanta cancerigena, incadrata in clasa A1 de toxicitate, cunoscuta drept
cancerigena pentru om. Produce efecte daunatoare asupra sistemului nervos central.
. Metode de masurareMetoda de referinta pentru masurarea benzenului este cea prevazuta in
standardul SR EN 14662 Calitatea aerului inconjurator. Metoda standardizata pentru masurarea
concentratiei de benzen partile 1, 2 si 3.

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Benzen – C6H6
Valoare limita 5 ug/m3 – valoarea limita anuala pentru protectia sanatatii
umane.
Pulberile in suspensie PM10 si PM2.5

1.Caracteristici generalePulberile in suspensie reprezinta un amestec complex de particule foarte

mici si picaturi de lichid.
Surse naturale:eruptii vulcanice, eroziunea rocilor furtuni de nisip si dispersia polenului.
Surse antropice:activitatea industriala, sistemul de incalzire a populatiei, centralele termoelectrice.
Traficul rutier contribuie la poluarea cu pulberi produsa de pneurile masinilor atat la oprirea
acestora cat si datorita arderilor incomplete.
Efecte asupra sanatatii populatieiDimensiunea particulelor este direct legata de potentialul de a
cauza efecte. O problema importanta o reprezinta particulele cu diametrul aerodinamic mai mic de
10 micrometri, care trec prin nas si gat si patrund in alveolele pulmonare provocand inflamatii si
intoxicari.Sunt afectate in special persoanele cu boli cardiovasculare si respiratorii, copiii, varstnicii
si astmaticii.Copiii cu varsta mai mica de 15 ani inhaleaza mai mult aer, si in consecinta mai multi
poluanti. Ei respira mai repede decat adultii si tind sa respire mai mult pe gura, ocolind practic
filtrul natural din nas. Sunt in mod special vulnerabili , deoarece plamanii lor nu sunt dezvoltati, iar
tesutul pulmonar care se dezvolta in copilarie este mai sensibil.Poluarea cu pulberi inrautateste
simptomele astmului, respectiv tuse, dureri in piept si dificultati respiratorii.Expunerea pe termen
lung la o concentratie scazuta de pulberi poate cauza cancer si moartea prematura.

LEGEA nr. 104 din 15 iunie

2011
Pulberi in suspensie – PM10
Valori limita 50 ug/m3 – valoarea limita zilnica pentru protectia sanatatii umane
40 ug/m3 – valoarea limita anuala pentru protectia sanatatii umane

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Pulberi in suspensie – PM2,5
Valoare tinta 25 ug/m3 – valoarea-tinta anuala

Valori limita 25 ug/m3 – valoarea limita anuala care trebuie

atinsa pana la 1 ianuarie 2015
20 ug/m3 – valoarea limita anuala care trebuie
atinsa pana la 1 ianuarie 2020

CONSECINŢELE MAJORE ALE POLUǍRII AERULUI

Pǎmântul începe sǎ se încǎlzeascǎ, gheţurile veşnice se topesc, nivelul oceanului planetar creşte,
stratul de ozon se subţiazǎ, ploile acide sunt din ce în ce mai frecvente. Toate acestea au la bazǎ nu
numai fenomene naturale (care se integreazǎ în ciclurile normale ale naturii), dar şi poluarea
excesivǎ cu care ne confruntǎm în ultimul timp. O creştere de 5°C a temperaturii pe tot Pǎmântul
poate topi complet calotele arctice crescând astfel nivelul oceanelor şi inundând o mare parte din
uscat; unele state insulare pot fi acoperite complet de apǎ. În astfel de condiţii de încǎlzire globalǎ,
recoltele nu vor mai putea creşte normal în unele zone, cǎderile de ploaie nu vor mai putea fi
absorbite în timp util, iar plantele şi animalele vor migra sau vor avea mari greutǎţi de adaptare.
Dioxidul de carbon, metanul, oxizii de azot, ozonul, împreunǎ cu vaporii de apǎ formeazǎ în
mod natural gazele de serǎ. Majoritatea gazelor poluante ce ajung printre acestea au o capacitate
diferitǎ de a absorbi cǎldura şi rǎmân în atmosferǎ perioade lungi de timp, ceea ce le sporeşte
acţiunea dǎunǎtoare. Efectul nociv de serǎ se produce atunci când gazele existente în atmosferǎ
depǎşesc cantitatea normalǎ. Cele mai importante gaze care deregleazǎ acest efect sunt

-Dioxidul de carbon (CO2)-Eliminǎrile de CO2 de origine antropicǎ au condus la sporirea cu 59% a

potenţialului efectului de serǎ.
-Metanul (CH4) contribuie cu aproape 18% la creşterea efectului de serǎ
-Oxidul de azot (N2O) provine de la arderea combustibilului fosil, transporturi, utilizarea
îngrǎşamintelor azotate, incinerarea arborilor şi reziduurilor de plante. Gazul contribuie la sporirea
efectului de serǎ cu circa 6%.
-Ozonul troposferic (O3). În atmosferǎ la o înǎţime foarte mare ozonul creat natural apare ca un
ecran de protecţie împotriva razelor ultraviolete. În troposferă însă, ozonul e un produs al reacţiilor
poluantelor atmosferice, ale industriilor şi ale automobilelor. Ozonul troposferic reacţioneazǎ cu
ţesuturile vegetale şi animale provocând efectul de serǎ. Contribuţia ozonului troposferic la sporirea
efectului de serǎ se estimeazǎ la 8%.

-Clorofluorocarburile (CFC) sunt un produs chimic care ajutǎ la subţierea stratului de ozon,
constituind în egalǎ mǎsura un gaz cu efect de serǎ în creştere. Savanţii nu sunt siguri de efectele
reale produse de CFC asupra schimbǎrii climatului pentru cǎ acţiunea lor de rarefiere a stratului de
ozon poate sǎ aducǎ o nouǎ rǎcire a planetei. Este posibil ca, reducând emisia de CFC, sǎ protejǎm
stratul de ozon, accelerând o nouǎ încǎlzire a planetei. Aceastǎ problemǎ demonstreazǎ în ce mǎsurǎ
factorii de mediu sunt legaţi nemijlocit

Unele scenarii susţin că dacă emisiile de bioxid de carbon şi metan se menţin la actuala rată de
creştere, temperatura medie a atmosferei ar putea creşte în următorii 50 de ani cu 3 – 5 oC, ceea ce
ar putea da naştere, în această ordine, la următoarele fenomene:
Topirea unei părţi însemnate a calotei glaciare
II. Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor cu câteva zeci de metri, ceea ce va determina inundarea
tuturor ţărmurilor unde se află aşezări umane intens populate şi cu o economie înfloritoare. Ţări ca
Olanda sau Singapore vor dispare înghiţite de apele oceanului.
III. Activarea majorităţii zonelor seismice ale planetei, ca urmare a declanşării unor fenomene
izostatice. Ca urmare a topirii calotei glaciare şi a creşterii nivelului mărilor şi oceanelor, distribuţia
masică la nivelul mantalei superioare se modifică, ceea ce va determina mişcări pe verticală ale
crustei litosferice care vor activa aproape toate zonele seismice ale planetei

PLOAIA ACIDǍ
Fenomenul de ploaie acidǎ este un tip de poluare atmosfericǎ, ce se formeazǎ atunci când oxizii de
sulf şi cei de azot se combinǎ cu vaporii de apǎ, rezultând acizi sulfurici şi azotici. Aceştia pot fi
transportaţi la distanţe mari de locul originar al producerii şi pot precipita. Ploaia acidǎ este în
prezent un important subiect de controversǎ datoritǎ acţiunii sale pe areale largi şi posibilitǎţii de a
se rǎspândi şi în alte zone decât cele iniţiale formǎrii. Printre acţiunile dǎunǎtoare se numărǎ:
erodarea structurilor, distrugerea culturilor agricole şi a plantaţiilor forestiere, ameninţarea speciilor
de animale terestre si acvatice. Datoritǎ faptului cǎ foarte puţine specii pot rezista unor astfel de
condiţii se poate vorbi de o distrugere generalǎ a ecosistemului.