UNIVERSITATEA DE MEDICINA SI FARMACIE “CAROL DAVILA”

FACULTATEA DE MEDICINA DENTARA

CATEDRA DE IMPLANTOLOGIE

Curs 8
Timpii chirurgicali de inserţie a
implanturilor cilindrice
Implanturile cilindrice sunt implanturi
tridimensionale încadrate de mai multi autori
alături de implanturile şurub în categoria
“implanturilor rădăcină”, deoarece din punct
de vedere al formei şi dimensiunii lor sunt
oarecum asemănătoare cu rădăcina naturală
a unui dinte.
Aceste implanturi sunt de cele mai multe ori
utilizate în zona anterioară mandibulară la
pacienţi edentaţi total.
Ca şi caracteristici generale, implanturile
cilindru prezintă un diametru în medie de
3,75mm şi lungimi de 7-20mm, cele mai
utilizate fiind însă cele de 10-16mm.

Implanturile cilindrice prezintă premise

deosebit de favorabile în vederea preluării
şi distribuirii forţelor ocluzale către ţesutul
osos înconjurător.
Pe piaţă există o multitudine de sisteme de
implanturi cilindrice, elaborate de diferite
firme, cum ar fi: sistemul IMZ, implanturile
Bio-vent ale sistemului Core-vent,
implanturile TCP, Integral, cilindrul Steri-oss
(Impla-med), cilindrul Nexed, Apaceram şi
Novoplant, etc.
Toate aceste tipuri de implanturi sunt
realizate din titan, aliaje de titan, iar unele
dintre ele avand pe suprafaţa lor diferite
straturi depuse: plasmă de titan,
hidroxiapatită, fosfat tricalcic, etc.
 Etape chirurgicale:

1. Intervenţia chirurgicală începe cu incizia

şi decolarea lamboului mucoperiostal,
după care urmează modelarea tablei
osoase, cu reducerea tuturor muchiilor
ascuţite sau a exostozelor prezente la
acest nivel.
2. Forarea neoalveolei se face cu freze
calibrate, cu diametru crescând, până ce se
obţine cavitatea corespunzătoare implantului
care va fi inserat. Frezele sunt prevăzute cu
marcaje, pentru a determina lungimea de lucru.
Este indicat ca după fiecare etapă de forare să
se efectueze splălături cu ser fiziologic steril.

3. Verificarea cavităţii osoase se face cu ajutorul

unor sonde de măsură, după care se fac
spălături, pentru a îndepărta orice particulă de
os restantă după preparare
Atunci cand se utilizeaza implanturi cilindru
cu elemente suplimentare de stabilizare
(antirotationale), cum ar fi aripioare
laterale, neoalveola suporta o prelucrare
suplimentara ce consta in prefigurarea in
aceasta a pozitiei si adancimii aripioarelor.
Aceasta se face cu un instrument special,
dimensionat pe lungimea si diametrul
fiecarui implant cilindru.
4. Insertia implantului se face mai intai prin pozitionarea
atunci cand exista aripioare laterale in concordanta
lacasurile create in neoalveola, pozitionare care se face
manual, folosind suportul de transport al implantului care
este prevazut la ambalajul implantului, asupra caruia se
exercita dupa pozitionare o usoara presiune manuala
pentru o stabilizare initiala, iar dupa indepartarea
suportului, insertia implantului se definitiveaza cu un
instrument de poziţionare, pe care se aplică lovituri
dozate de ciocan. Ciocanul este prevazut cu cap de
teflon pentru a atenua socul mecanic asupra campului
primitor de implant.
5. Ultimul timp al primei faze chirurgicale este
reprezentat de sutura mucoperiostala a plagii
chirurgicale. Postoperator se recomandă o radiografie
panoramică de control.
In faza a doua chirurgicala se indeparteaza
capusonul mucoperiostal ce acopera implantul cu
bisturiul circular, se indeparteaza surubul de
cicatrizare si se monteaza bontul protetic, care se
pune in relatie de paralelism cu dintii vecini
implicati in restaurarea protetica (daca este cazul)
si in relatie protetica cu antagonistii si cu dintii
vecini.
 Implanturile lamă
Implanturile lamă sunt pe nedrept
considerate de către mulţi implantologi ca
implanturi endoosoase depăşite. Unele
tratate moderne de specialitate merg până
acolo încât nici nu le mai amintesc. Un
implantolog cu practică îndelungată însă
va recunoaşte că de foarte multe ori oferta
osoasă nu permite inserarea unor
implanturi rădăcină, lamele salvând
situaţia.
Implanturile lamă sunt implanturi endoosoase de
stadiul I. In ultimul timp însă, ORALTRONICS
produce şi implanturi lamă de stadiul II.
Ele au fost brevetate de Leonard Linkow şi
Edelmann, apoi au fost perfecţionate de către
Cranin, Weiss, Viscido, Halm şi Misch. Lamele
nu imită morfologia radiculară fiind implanturi
înguste în sens vestibulo-oral, cu o înălţime
moderată, dar dimensiunea lor orizontală este
foarte bine reprezentată în sens mezio-distal.
Lamele sunt constituite dintr-un corp, o extensie
premucozală (colul implantului) şi un stâlp. Există
implanturi cu unul, doi sau chiar patru stâlpi.
Studii recente au demonstrat că este mult mai
favorabilă prezenţa mai multor stâlpi la nivelul
unui implant lamă, deoarece această situaţie
contribuie la distribuţia mai bună a stresului
ocluzal.
Corpul implantului este fenestrat, prezentând
numeroase orificii prin care în timp ţesutul osos
pătrunde contribuind astfel la mărirea suprafeţei
de sprijin dar şi a interfeţei implantului cu osul.
Primul autor care a propus fenestraţiile a fost
Halm. Deoarece ţesutul osos rezistă în general
mai bine la compresiune decât la forfecare,
designul cu orificii oferă avantaje semnificative.
Elementele componente ale
implantului lamă de stadiul I.

Elementele componente ale

implantului lamă de stadiul II.
Stâlpii lamelor au forme diferite, dar sunt de obicei
tronconici şi modalitatea de prindere a stâlpului la corp
diferă. Astfel, există o variantă SUB-VENT-EXTRA şi una
SUB-VENT-INTRA. In prima variantă extensia
premucozală rămâne supragingival, iar a doua variantă
transformă lama într-un implant de stadiul II.
Extensia mucozală (coletul sau gâtul implantului) trebuie
astfel conceputa încât să contribuie la diminuarea
stresului la intrerfaţa os-implant.
S-a constatat că un “gât” gros care are în prelungire un
stâlp rigid scade intensitatea transmiterii stresului ocluzal
la corpul implantului.
De asemenea, augmentarea lungimii mezio-distale a
coletului peste 4 mm contribuie atât la reducerea stresului
la nivelul interfeţei os-implant, cât şi la eliminarea riscului
de fractură la acest nivel.
 Indicaţiile implanturilor lamă:
1. Edentaţii terminale mandibulare cu creastă
îngustă sau “în lamă de cuţit” (suport osos clasa B).
Creasta trebuie să aibă totuşi 2,5-5mm lăţime şi o
înălţime de minimum 10mm deasupra canalului
mandibular, mai mult de 15mm lungime şi o
angulaţie mai mică de 20°
2. Rata de implantare coroană/implant <1
3. Implanturile lamă pot fi inserate şi pe creste cu
dimensiuni foarte reduse în sens vestibulo-oral cu
condiţia asocierii unor implanturi de adiţie
(augmentare osoasă)
4. Implanturile lamă se pot insera cu succes şi la
maxilar în edentaţii parţiale întinse, care astfel pot
beneficia de o protezare conjunctă prin punţi totale.
Cu toate că au pierdut teren, implanturile
lamă au încă indicaţii majore în
reconstituirile protetice ale edentaţiilor
terminale mandibulare cu creste înguste
unde agregarea poate fi exclusiv pe
implanturi sau mixtă pe premolari sau pe
canin după o devitalizare prealabilă a
dinţilor naturali stâlpi pentru a le diminua
mobilitatea fiziologică.
 Montarea implanturilor lamă la
arcada mandibulară
La mandibulă, regiunea anterioară este
porţiunea cuprinsă între cele două găuri
mentoniere.
Montarea unui implant lamă cu un singur bont
protetic în partea anterioară a mandibulei şi a
maxilarului începe la 2-3mm de linia mediană şi
urmează curbura arcadei posterioare.
Deoarece creasta alveolară edentată este
porţiunea cea mai îngustă a arcadei reziduale,
canalul începe în centrul crestei sau este
preferabil plasat lingual de acesta.
Tehnica realizării canalului este diferită. Mulţi
implantologi preferă să frezeze de-a lungul
crestei un canal puţin adânc, ce serveşte drept
ghid şi apoi în mod gradual să-l adâncească.
Acest procedeu este recomandat atunci când
avem o cantitate suficientă de os.
Un implantolog neexperimentat poate marca
locul canalului şi apoi să facă o serie de orificii
de-a lungul liniei marcate, care pot fi făcute la
adâncimea definitivă sau numai la jumătate din
adâncimea dorită, fiind apoi unite şi adâncite cu
freza.
Intr-o creastă tip cuţit, procedeul este total diferit.
Creasta în formă de cuţit este aplatizată cu o freză
rotundă pentru a lăţi tabla osoasă ocluzală.
In continuare, cu freza 700XL se realizează canalul
prin mişcări meziodistale, menţinând în tot timpul
realizării canalului freza în os. Astfel tabla osoasă
vestibulară şi linguală care flanchează freza ajută
la sprijinirea şi ghidarea frezei în timpul realizării
canalului.
Canalul se realizează mai îngust în sens vestibulo-
oral (1,5mm), astfel încât să permită poziţionarea
lamei în canal prin înfundarea ei prin presiune
normală aproximativ 1-1,5mm. In sens meziodistal,
canalul nu va depăşi cu mult dimensiunile lamei.
După realizarea canalului şi spălarea lui cu jet de
ser fiziologic se trece la montarea propriu-zisă a
lamei prin loviri cu un instrument adecvat, în formă
de baionetă şi un ciocan din teflon, până ce se
obţine o înfundare completă a acesteia până la
nivelul umărului lamei ce se va “odihni” pe os.
In situaţia în care una din extremităţile distale ale
lamei nu a fost înfundată suficient în os, se poate
utiliza metoda lovirii cu un instrument adecvat,
direct pe umărul lamei.
In situaţia aplicării lamelor în crestele foarte înguste
tip cuţit, asistentul va fixa cu degetele tabla osoasă
din dreptul canalului vestibulo-oral pentru a
preîntâmpina fracturarea acesteia.
In tot timpul executării manevrelor de
introducere a lamei în canal se va susţine
mandibula de către asistent pentru a preveni
fracturarea mandibulei sau subluxaţii ale ATM.

Aceleaşi recomandări sunt valabile şi pentru

montarea lamei în regiunea laterală, cu
amendamentul că în această regiune se indică
lame cu două bonturi protetice, precum şi
adaptarea lamei prin îndoire la forma arcuită a
canalului ce respectă curbura mandibulară.
Montarea implanturilor lamă în osul
maxilar
Montarea implanturilor lamă în regiunea anterioară
a maxilarului este mai dificilă din multe
considerente.
Deoarece extensia anterioară a fiecărui sinus
maxilar variază, lungimea acestei regiuni este
variabilă.
In majoritatea cazurilor regiunea anterioară se
întinde de la canin la canin. Uneori dimensiunile
sinusurilor variază, fiind inegale stânga/dreapta. In
consecinţă, distanţa dintre extensia anterioară a
sinusului maxilar şi linia mediană poate fi diferită şi
în consecinţă osul disponibil pentru implantare
asimetric în lungime de fiecare parte a liniei
mediane.
Cele trei repere majore în regiunile anterioare
sunt:
– linia mediană
– fosele nazale
– gaura incisivă

Particularitatea montării lamelor la acest nivel

constă în faptul că suntem obligaţi să avem în
vedere urmărirea unui ţesut osos cu o densitate
crescută, chiar dacă poziţia iniţială a bonturilor
protetice ale implantului nu este în relaţie de
paralelism cu dinţii restanţi sau eventual cu
celelalte implanturi.
Acest lucru se va realiza ulterior după extragerea
implantului şi angularea bontului protetic în poziţia
dorită.
L. Linkow, pentru a rezolva edentaţia din regiunea
posterioară maxilară, a imaginat şi a realizat lamele
presinusale, care prin desenul lor respectă armonia
sinusurilor maxilare.
Decizia folosirii unei lame presinusale depinde de
mulţi factori. Deoarece desenul lamei este asimetric
cu capătul scurt, această lamă poate balansa. Mai
mult, osul care mărgineşte sinusul este mai fragil
decât cel din regiunea caninului şi a tuberozităţii
maxilare.
Astfel, capătul scurt al lamei cu o suprafaţă mai
mică de contact cu osul este amplasat în zona cu
trabecule mai puţine şi mai subţiri.
Intrucât în foarte puţine cazuri grosimea tablei
osoase a crestei edentate din zona planşeului
sinusal este foarte redusă, acest tip de lamă este
din ce în ce mai rar utilizat.
Vă mulţumesc pentru atenţie.

Prof. Univ. Dr. Ioan Sîrbu