Metode optice de analiză

Curs 5
 Generalităţi
• Metodele optice de analiză utilizează radiaţia electromagnetică,
care interacționează cu substanța de analizat în vederea
obţinerii de informaţii despre natura constituenţilor și
cantitatea acestora.
• Radiaţia electromagnetică (lumina)este o formă a materiei, cu
proprietăţi atât de undă cât şi de particulă. Lumina este un flux
de fotoni, particule care poseda atât proprietăți ondulatorii cât
și proprietăți corpusculare.
• Caracteristicile cantitative ale luminii sunt:
• - lungimea de undă a oscilaţiei (λ),
• - frecvenţa (ν)  = c/λ unde c este viteza luminii,
• - amplitudinea (A),
• - unghiul de polarizare.
 Clasificarea metodelor optice de analiză
• În funcţie de natura interacţiunii radiaţiei cu substanţa, metodele
optice de analiză se clasifica astfel:
• ÷metode optice de analiză bazate pe absorbţia radiației
electromagnetice
• ÷metode optice de analiză bazate pe emisia radiaţiei
electromagnetice,
• ÷metode optice de analiză bazate pe absorbţia urmată de emisie,
dintre care: fluorescenţă, fosforescenţă şi luminescenţă;
• ÷metode optice de analiză bazate pe difracţie,
• ÷metode optice de analiză bazate pe refracţie (refractometrie) şi
interferenţă (interferometrie),
• ÷metode optice de analiză bazate pe polarizare (polarimetria),
• ÷metode optice de analiză bazate pe difuzie.
Spectrometria de absorbţie în UV-VIS
Principii generale
• este metoda bazată pe absorbţia luminii din
domeniul vizibil (domeniu notat în literatura
internaţionala VIS).
• Se cunosc mai multe variante importante
pentru această metodă: colorimetria,
fotometria şi spectrofotometria.
 Colorimetria
• reprezintă o tehnică extrem de utilizată în
practica analitică, varianta în care intensitatea
culorii probei se compară vizual sau
instrumental, în lumină albă, cu un set de
soluţii etalon - preparate în condiţii absolut
identice cu proba de analizat.
 Fotometria şi spectrofotometria
• măsoară instrumental lumina transmisă de o
soluţie colorată lucrând cu o sursă de lumină
monocromatică.
• Când lumina incidentă este filtrată, prin filtre
optice, având un spectru mai larg de lungimi de
undă, avem de a face cu metoda numită
fotometrie
• când domeniul filtrat este mai îngust (utilizând
monocromatoare) metoda se numește
spectrofotometrie.
 Fig. 1. Spectrofotometru de absorbţie

Legendă:
S - sursa de radiaţie; P - monocromator (prismă); L - lentilă; F - fantă;
D - detector
 Principiul metodei spectrofotometrice
de absorbtie
• Radiaţia incidentă, monocromatică, realizată cu ajutorul
monocromatorului P, trece prin cuva cu probă (ce conţine
solvent şi solut/substanța dizolvată), unde intensitatea
luminii incidente Io scade faţă de situaţia în care în locul
probei de analizat se pune o aşa-numită probă martor (sau
probă oarbă) - o probă de referinţă de concentraţie zero.
Apoi fascicolul cade pe detectorul D, unde semnalul optic
este transformat în semnal electric.
• Semnalul rezultat, după o amplificare, este măsurat şi
înregistrat.
• Înregistrat înseamnă astăzi introducerea semnalului în
memoria unui calculator urmând de regulă prelucrarea
automată a datelor.
 Legea Lambert - Beer
• Această lege reprezintă legea de bază folosită în
analizele spectrofotometrice.
• Să considerăm o radiaţie incidentă monocromatică, Io,
care cade pe o celulă conţinând proba de analizat.
Celula are lungimea b iar concentraţia substanţei ce
absoarbe lumina, C.
• Conform schiţei, intensitatea finală, I, este mai mică
decât cea iniţială, I0 în urma absorbţiei luminii, la
trecerea prin celulă. Dacă o lungimea b provoacă o
reducere cu un anumit procent a intensităţii iniţiale, I0,
de exemplu cu 50%, un nou strat de lungime b, egală
cu primul, va acţiona, conform legii Lamber - Beer, în
acelaşi mod, adică va diminua tot la jumătate noua
radiaţie incidentă.
• Fig. 2. Forma exponenţială a legii Lambert-
Beer
• legea Lambert-Beer mai poate fi scrisă:
• A = kb
• unde A este absorbanţa, k - coeficientul de absorbţie iar
• b - lungimea parcursă de lumină prin mediul colorat adică lungimea celulei.
• Coeficientul de absorbţie, k, s-a găsit că este proporţional cu concentraţia
substanţei care absoarbe lumina, C . În funcţie de diversele moduri de
exprimare ale concentraţiei, constanta k are valori diferite. În cazul
exprimării concentraţiei în mol·L-1, această constantă se numeşte coeficient
molar de extincţie, simbolizată ε.
• În consecinţă forma cea mai utilizată dar şi cea mai simplă a legii Lambert -
Beer este:
• A = εbC
• Legea Lambert - Beer exprimă relația dintre absorbanță(A), stratul de lichid
parcurs de lumină(b) și concentrația probei(C).
• dacă b=1cm şi C=1mol·L-1
• atunci avem: ε = A.
• Coeficientul molar de extincţie(ε) reprezintă
absorbanţa unei soluţii de concentraţie 1mol/L dacă
lungimea celulei cu probă este 1 cm.
• Legea Lambert-Beer respectă liniaritatea funcţiei
• A =f(C), până la nivele de concentraţie de 10-2 mol·L-1 .
Peste acesată concentrație,curba de etalonare îşi
modifică panta (de regulă aceasta scade). De aceea,
metoda este adecvată mai ales pentru soluţii diluate şi
nu este o metodă potrivită pentru analize de
componente majore (adică substanţe aflate în
concentraţii de peste 10%) din orice fel de probe.
• Fig. 3. Caracteristicile maximului de absorbţie
• Se numeşte maxim de absorbţie atât vârful ca
• atare cât şi lungimea de undă care corespunde
maximului. Pot exista unul sau mai multe
maxime de absorbţie. Numărul de maxime
precum şi forma generală a curbei, reprezintă
caracteristica calitativă după care se pot
identifica substanţele.
• Fig. 4. Utilizarea Legii Lamber-Beer în practica
analitică. Sus- curba de absorbţie la diferite
concentraţii ale soluţiei apoase de Co(NO3)2.
Jos - curba de etalonare având un maxim de
absorbţie la lungimea de undă, λmax = 610 nm