Tema:

Gestiunea ciclului
de exploatare.
Activele curente
 Planul lecției
1. Gestiunea ciclului de exploatare. Activele
curente nete şi capitalul circulant. Principii de
gestiune a capitalului circulant.
2. Gestiunea stocurilor deţinute de
întreprindere
3. Modalităţi şi etape de gestionare a
disponibilităţilor băneşti.
4. Politica de finanţare a activelor circulante.
Fondul de rulment şi pasivele circulante.
 Prin ciclul de exploatare se
înţelege ansamblul
operaţiunilor realizate de
întreprindere pentru a-şi
atinge obiectivul, care constă
în producerea de bunuri şi
servicii destinate schimbului.
Ciclul de exploatare cuprinde trei faze:
•achiziţionarea de bunuri şi servicii,
ceea ce reprezintă faza aprovizionării;
•transformarea bunurilor şi serviciilor
pentru a se ajunge la un produs finit,
ceea ce reprezintă faza producţiei;
•vânzarea produselor, ceea ce
reprezintă faza comercializării.
 Desfăşurarea ciclului de exploatare
necesită deţinerea de active fizice şi
financiare, active circulante, grupate în
trei categorii:
 stocuri de materii prime, producţie în
curs de fabricaţie şi produse finite (stocuri
de mărfuri în cazul activităţii de comerţ);
 creanţe asupra clienţilor;
 creanţe diverse de exploatare.
 Funcţionarea normală şi continuă a
ciclului de exploatare este asigurată prin
existenţa stocurilor, care reprezintă
anumite cantităţi de resurse materiale şi
cărora le corespund din punct de vedere
financiar nişte fonduri. Stocurile se exprimă
fizic şi valoric, cu menţiunea că pot fi
determinate şi în număr de zile.
 Categorii de stocuri:

stocuri de materii stocuri de

prime şi materiale produse finite

stocuri în curs
de fabricaţie
 Prin însumarea
resurselor materiale în stare de
rezerve de producţie cu cele din
sfera producţiei propriu-zise şi
cu stocurile de produse finite se
obţine stocul global.
 Stocul global trebuie să îndeplinească mai
multe cerinţe, între care:
•să fie complet, cuprinzând toate felurile
de resurse materiale;
•să fie suficient în orice moment, cu luarea
în consideraţie a înlăturării blocării de fonduri
în stocuri supranecesare;
•să fie completat în mod sistematic, cu
luarea în consideraţie a minimizării
cheltuielilor de aprovizionare şi de stocare.
 Gestionarea eficientă a stocurilor reclamă
stabilirea de legături directe şi de durată cu
furnizorii şi alegerea acestora, după criteriul
distanţei, stabilirea şi urmărirea unor grafice de
aprovizionare, reducerea cheltuielilor de
transport-aprovizionare, îmbunătăţirea
condiţiilor de păstrare şi manipulare a
resurselor, reducerea pierderilor în timpul
transporturilor şi depozitării, reducerea
cheltuielilor cu expansiunea şi gospodărirea
depozitelor. Stocul se formează prin intrări şi se
micşorează prin ieşiri.
 Pentru stabilirea stocului optim la materii şi
materiale trebuie să se găsească o soluţie matematică
între:
•reîntregirea stocului la intervale lungi, soluţie care
duce la scăderea cheltuielilor de transport -
aprovizionare (pe comenzi), dar şi o reducere a
blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare -
depozitare;
•reînnoirea frecventă a stocurilor, soluţie care are
ca efect creşterea cheltuielilor de transport -
aprovizionare, dar şi o reducere a blocării de fonduri
şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
 Bunurile care formează patrimoniul
agentului economic pot fi clasificate în:

Active
Active
circulante
fixe
 Activele circulante:

Valori
Stocuri Valori disponibile
realizabile
pe termen
scurt
 Stocurile au ponderea cea mai mare în
structura activelor circulante. Valorile
realizabile pe termen scurt sunt alcătuite din
creanţe care se nasc din operaţiuni de
exploatare, iar valorile disponibile reprezintă
mijloacele băneşti. Stocul nu trebuie să fie nici
foarte mic şi nici exagerat de mare; stocul prea
redus va produce rupturi, iar stocul prea mare
va solicita un necesar exagerat de capitaluri.
 Din punctul de vedere al fazelor
procesului de exploatare în care se
găsesc, activele circulante pot fi:

Active circulante care ţin de sfera aprovizionării

(materiei prime, materiale, combustibil etc.)

Active circulante care ţin de sfera de producţie

propriu-zise (producţie neterminată etc.)

Active circulante care ţin de sfera

comercializării (produse finite etc.)
 Din punctul de vedere al surselor de formare
sau de acoperire cu fonduri, activele circulante pot fi:

Active
Active circulante
circulante
procurate din
procurate
fonduri
din fonduri
împrumutate
proprii
 Din punctul de vedere al formei,
activele circulante pot fi:

Active Active
circulante circulante
în formă în formă
materială bănească
 Nivelul optim al stocului este acela
care ţine seama de condiţiile reale de
aprovizionare, de condiţiile
tehnologice, de producţie şi de
comercializare, de reducerea
capitalurilor blocate şi a costurilor,
fiind orientat spre accelerarea vitezei
de rotaţie, spre creşterea eficienţei
economice.
 În dimensionarea stocurilor
se pot utiliza următoarele metode:

Metoda Metoda
analitică pe elemente

Metoda Metoda
mixtă sintetică
 Pentru stabilirea stocului de materii şi
materiale avem nevoie de următorii doi factori:
•Necesarul fizic şi valoric de materii şi
materiale pentru realizarea programului (N)
care se determină în funcţie de cantitatea de
produse prevăzute a se fabrica;
•Timpul total de imobilizare (blocare,
staţionare) a materiilor şi materialelor (Tit) este
numărul total de zile în care vor fi stocate
materiile şi materialele în depozite.
 Acest timp cuprinde mai mulţi timpi:
• timpul pentru stocul curent;
• timpul pentru stocul de
condiţionare;
• timpul pentru stocul de siguranţă
etc.
 Timpul pentru stocul curent (Tsc) reprezintă un anumit număr
de zile mediu între aprovizionări şi se obţine pe baza informaţiilor
furnizate de fişele de magazie din perioada precedentă sau din
contracte, calculându-se după relaţia:

 C  i i
Tsc 
 C i
Unde:
Tsc = timpul pentru stocul curent;
Ci = cantităţile intrate de materii şi materiale;
i = intervale între aprovizionări
Timpul pentru stocul de condiţionare
(Tscdţ) cuprinde numărul de zile necesar
afectării unor operaţiuni de pregătire a
materialelor, de sortare, debitare în
magazii, analize prealabile, în vederea
intrării în producţie şi se stabileşte prin
însumarea timpilor acestor operaţii.
Timpul pentru stocul de siguranţă Tssig reprezintă
numărul de zile necesar prevenirii întreruperii
procesului de producţie ca urmare a unor
defecţiuni în aprovizionare şi se calculează
potrivit relaţiei:

  cî  zî 
Tssig 
 cî
În care:
zî = zile de întârziere în aprovizionări;
cî = cantităţi întârziate
 Stocul curent are rolul de a asigura
continuitatea procesului de producţie între
aprovizionări;
Stocul de condiţionare asigură
continuitatea producţiei pe perioada cât
durează operaţiunile de condiţionare;
Stocul de siguranţă asigură continuitatea
producţiei în perioada în care au loc
întreruperi în procesul de aprovizionare.
 Pentru a simplifica munca de previziune a stocurilor, mai ales la acele
întreprinderi care dispun de un sortiment foarte bogat de materii prime şi
materiale, pentru o parte din acestea, care sunt de valori mici, se poate
dimensiona stocul pentru toate la un loc, formându-se o grupă specială
intitulată “diverse materiale”. Stocul total pentru această grupă se poate
determina după relaţia:

Sn
S dm  N dm  ,
n

Sdm = stocul total valoric pentru grupa materiale diverse;

Ndm = necesarul valoric de materiale pentru această grupă;
Sn = stocul valoric total pentru materiile şi materialele nominalizate;
n = necesarul valoric total la materiile şi materialele nominalizate.
 Producţia în exerciţiu
(neterminată) reprezintă acea
producţie al cărei proces
tehnologic nu este încheiat şi care
se găseşte, prin urmare, în secţiile
de fabricaţie în diferite stadii de
prelucrare, în curs de montare, în
aşteptare sau în faza
interoperaţională.
 Mărimea stocului de producţie
neterminată depinde de următorii factori:
• valoarea producţiei marfă exprimată
în cost de uzină, care poate fi denumită şi
bază de calcul;
•durata ciclului de fabricaţie;
• ritmul de creştere a cheltuielilor,
exprimat printr-un coeficient de
corectare.
Durata ciclului de fabricaţie este timpul de la
începerea prelucrării materiilor prime şi până la
data predării la magazie a ultimelor produse din
lot şi se stabileşte în cadrul documentaţiei
tehnologice a produselor, ţinându-se seama de
modul de folosire a utilajelor şi a altor
instrumente de muncă, de intrarea în funcţiune
a noi utilaje mai perfecţionate, de majorarea
numărului de schimburi, de măsurile de
organizare a producţiei şi a muncii, de
perfecţionarea proceselor şi procedeelor
tehnologice etc.
 În situaţia în care costurile de producţie cresc
uniform, coeficientul de corectare se determină
astfel:
cC
D
K c ,
CD
În care:
c = cheltuielile de producţie de la începutul ciclului;
C = cheltuielile de producţie de la sfârşitul ciclului;
D = durata ciclului de fabricaţie.
 În situaţia în care costurile de producţie cresc
neuniform, coeficientul de corectare se poate
stabili după relaţia:

K
 c1  d1    c2  d 2   ... cn  d n 
,
CD
În care:
c1, c2, ..., cn = cheltuielile medii ale fiecărei faze, calculate
ca o medie aritmetică simplă între cheltuielile de la
începutul şi de la sfârşitul fiecărei faze;
d1, d2, ..., dn = duratele fiecărei faze a ciclului de fabricaţie;
C, D = durata ciclului de fabricaţie.
 În situaţia în care întreaga materie primă intră în
procesul de fabricaţie de la început, iar celelalte
cheltuieli se fac treptat, coeficientul de corectare
se calculează astfel:

Cc
M pr 
K 2 ,
C
Unde:
Mpr = materiile prime;
Cc = celelalte cheltuieli (salarii, contribuţii de
asigurări sociale etc.);
C = cheltuieli totale.
 În situaţia în care producţia este de
serie şi se fabrică un sortiment bogat
de produse, coeficientul de
corectare se poate calcula, în
vederea simplificării muncii de
previziune, numai pentru produsul
reprezentativ din fiecare grupă
omogenă de produse.
 În situaţia în care lansarea în fabricaţie
se face în loturi, iar unele produse se
finisează şi, deci, se recuperează înaintea
expirării întregii durate a ciclului,
coeficientul de corectare se va calcula în
toate cazurile în care unele produse se
finisează şi intră în grupa produselor finite
înainte de expirarea întregii durate a
ciclului de fabricaţie.
 De exemplu, dacă cheltuielile de producţie cresc neuniform,
iar lansarea în fabricaţie se face în condiţiile arătate mai sus,
coeficientul de corectare se va stabili astfel:

K
 c  d    c  d   ...   c  d    r  t    r  t   ...   r  t 
1 1 2 2 n n 1 1 2 2 n n
CD
Unde:
c1, c2, ..., cn = cheltuielile medii ale fiecărei faze, calculate ca o medie
aritmetică simplă între cheltuielile de la începutul şi de la sfârşitul fiecărei faze;
d1, d2, ..., dn = duratele fiecărei faze a ciclului de fabricaţie;
C, D = durata ciclului de fabricaţie.
r1,, r2, ... rn = cheltuielile care se recuperează prin finisarea produselor
finite înainte de expirarea duratei totale a ciclului de fabricaţie;
t1, t2, ... tn = timpul din momentul recuperării cheltuielilor şi până la sfârşitul
ciclului de fabricaţie.
Stocul la produsele finite depinde de doi factori:
• costul complet sau comercial al produselor (Pcc);
• durata medie de staţionare a produselor (Ds).
Pe baza celor doi factori, stocul de produse finite (S)
se va calcula astfel:

Pcc  Ds
S
90sau360
 La rândul său, durata medie de staţionare (Ds) se poate
determina după următoarele procedee:
a)
S zo S o  360
Ds  sau Ds 
Pzo Pcco
În care:
Szp = stocul mediu zilnic din anul precedent;
Pzo = producţia medie zilnică din anul precedent;
So = stocul mediu din anul precedent;
Pcco = producţia la cost complet din anul precedent.
b)
 C  d s s
Ds  ,
C s

Unde:
Cs = cantităţi staţionate;
Ds = durata de staţionare.

c) Prin însumarea timpilor de sortare, ambalare,

formare a loturilor livrabile, maturizate a
produselor şi eventual altor timpi.
 În ceea ce priveşte soldul produselor, lucrărilor
şi serviciilor facturate şi al mărfurilor expediate, dar
neîncasate (S), acesta se poate dimensiona după o
relaţie asemănătoare cu cea de la produsele finite,
adică:

Pcc
S  D,
90sau360
În care:
D = perioada de la întocmirea şi depunerea
documentelor la bancă până la
încasarea acestora.
 Metoda pe elemente se caracterizează prin
determinarea stocurilor pe elemente de active
circulante, nu şi pe fiecare component al acestora.
În cadrul acestei metode avem două procedee
principale de calcul al stocurilor, şi anume:
1. pe baza timpului de imobilizare;
2. pe baza corelaţiei dintre soldurile
elementelor de active circulante, pe de o parte, şi
volumul producţiei, pe de altă parte.
 Potrivit primului procedeu, relaţia de calcul a
stocului este următoarea:

Bce  Tie
Se  ,
90sau
În care:
Se = stocul pe elemente de active circulante;
Bce = baza de calcul pe elemente, care poate fi:
necesarul de materii prime,
Producţia la preţ de cost complet;
Tie = timpul de imobilizare pe fiecare element.
 Ce de-al doilea procedeu se bazează pe relaţia
oarecum proporţională dintre volumul producţiei şi
cel al activelor circulante. În cadrul acestui procedeu,
stocurile pe elemente (Se) se pot stabili în funcţie de
stocurile din anul precedent (Soe) şi de un coeficient
de creştere sau scădere a producţiei din anul de
previziune faţă de anul precedent (K) după formula:

S e  S oe  K
Metoda mixtă se caracterizează prin stabilirea
stocurilor anuale pe fiecare component al
elementelor de active circulante (analitic) şi a
stocurilor trimestriale numai pe elemente
(nu şi pe componentele acestora).
Astfel, se combină calculele analitice, care se
fac anual, cu cele pe elemente, care se
efectuează trimestrial.
 Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea
stocului pe total active circulante, eventual cu
defalcarea acestuia pe elemente.
În stabilirea stocului prin această metodă se pot
utiliza următoarele procedee mai importante:
• procedeul bazat pe viteza de rotaţie a activelor
circulante;
• procedeul bazat pe corelaţia dintre soldul total
al activelor circulante şi volumul producţiei;
• procedeul bazat pe ponderea activelor
circulante la 100 sau 1000 de lei producţie marfă.
 Potrivit procedeului bazat pe viteza de rotaţie a
activelor circulante, soldul total (St) al activelor
circulante se poate stabili:

P1 P1  Z 0
St  sau St 
Kro 90 sau 360
Unde:
P1 = producţia din anul de previziune;
Kro = coeficientul (numărul) de rotaţii din anul
precedent;
Z0 = numărul de zile sau durata unui circuit
din anul precedent.
Coeficientul de rotaţie (Kro) şi numărul de
zile sau durata unui circuit (Z0) din anul
precedent se obţin pe baza relaţiilor:

P0 Sac0  360
Kr0  şi Z 0 
Sac0 P0
în care:
P0 = producţia din anul precedent;
Sac0 = soldul mediu al activelor circulante
din anul precedent.
 Potrivit procedeului bazat pe corelaţia
dintre soldul activelor circulante şi volumul
producţiei, se poate determina în anul de
previziune necesarul total de active circulante
astfel:

St  St0  K ,
În care:
St = necesarul (soldul) total al activelor circulante din anul
de previziune;
K = coeficientul de creştere sau descreştere a producţiei din
anul de previziune faţă de anul precedent.
 Pe baza ponderii activelor circulante la 100 sau
1000 de lei producţie marfă, soldul activelor
circulante (St) în anul de previziune se poate
calcula astfel:

P1  P0
St  ,
100 sau 1000
În care:
P0 = ponderea activelor circulante la 100 sau
1000 de lei producţie în anul precedent
 Stocurile sau soldurile totale (St) obţinute prin
cele trei procedee pot fi defalcate pe elemente de
active circulante (Se) pe baza ponderii (Pe0) pe care
au avut-o stocurile pe elemente din anul precedent
în stocul total din acelaşi an, după formula:

St  Pe0
Se 
100
 Ponderea soldurilor de active circulante pe
elemente (Pe0) în totalul soldurilor în anul
precedent (St0) se stabileşte astfel:
Sac  100
Pe0  ,
St0
În care:
Sac = soldul activelor circulante pe elemente în
anul precedent.
 Nevoile de investiţii în active de exploatare,
deşi corespund unor active circulante, au un
caracter continuu: necesarul de finanţare
asociat stocurilor şi creditelor acordate
clienţilor este mereu prezent.
Cu toate că activele circulante reprezintă
stocuri şi creanţe, care apar şi dispar în scurt
timp, noi stocuri şi creanţe le vor înlocui pe cele
precedente, dând naştere astfel unui necesar
de finanţare cu caracter permanent.
 Consecinţele financiare din desfăşurarea ciclului
de exploatare:
•Întreprinderea poate obţine amânări la plata
furnizorilor;
•De la cumpărarea materiilor prime şi până la
vânzarea produselor finite, întreprinderea blochează
o anumită sumă din capital în stocuri create în diferite
faze ale ciclului de exploatare, astfel că acestea
generează prin necesar de finanţare;
•Într-o economie de piaţă, amânarea efectuării
plăţii de către client este practică curentă,
întreprinderea privându-se de recuperarea imediată a
lichidităţilor investite anterior.
 Ciclul de exploatare provoacă o blocare de
capital datorată stocurilor create de-a lungul
lanţului de producţie, precum şi amânărilor de plăţi
acordate clienţilor.
În compensare ciclul îşi atrage o finanţare, în
special prin creditul acordat de furnizori.
Necesarul financiar al exploatării este diferenţa
dintre banii grupaţi pentru alcătuirea stocurilor şi
formarea creanţelor clienţilor şi asimilatelor
acestora, pe de o parte, şi finanţarea înglobată în
datoriile neachitate furnizorilor şi asimilatelor
acestora, pe de altă parte.
 Stocurile şi clienţii reprezintă active de
exploatare, iar furnizorii sunt pasive de
exploatare.
În grupa activelor de exploatare, pe lângă
stocuri şi clienţi, întră şi o serie de asimilate,
cum sunt avansuri şi aconturi acordate
furnizorilor şi personalului, debitori etc., iar
în grupa pasivelor, în afara de furnizori, se
include şi asimilate, ca avansuri şi aconturi
primite de la clienţi, datorii faţă de stat,
personal şi asigurări sociale etc.
 Necesarul fondului de rulment diferă de la o
întreprindere la alta şi de la un sector la altul, fiind
influenţat între altele de:
•durata ciclului de exploatare, faţă de care
necesarul este direct proporţional;
•valoarea adăugată, în sensul că cu cât aceasta
este mai mică, cu atât creditul de furnizori poate
să-l compenseze pe cel acordat clienţilor;
•ritmul de creştere a cifrei de afaceri, în sensul
că necesarul fondului de rulment comportă o
evoluţie paralelă cu cea a cifrei de afaceri.
 Prin reducerea necesarului fondului de
rulment, resursele care apar disponibile de
exploatare pot fi folosite pentru investiţii în
imobilizări sau pot fi plasate în alte scopuri pentru
a aduce profit.
Între căile de reducere a necesarului fondului
de rulment menţionăm:
•creşterea duratei şi volumului creditului de
furnizori;
•reducerea duratei şi volumului creditului
acordat clienţilor;
•reducerea pe cât este posibil a stocurilor.
 Pentru a atinge un grad mai înalt de
precizie în stabilirea necesarului financiar
al exploatării şi pentru a obţine un mijloc
de control mai eficace în acest domeniu, se
utilizează o tehnică specială cunoscută sub
denumirea de metoda normativă sau
standard.
Ideea de bază a acestei metode constă într-o intervenţie
analitică, după cum urmează:
• existenţa elementelor preţului de cost standard, adică a
unei fişe a preţului de cost analitic al rezultatului;
• identificarea principalilor timpi de desfăşurare a ciclului
exploatării, şi anume: durata stocajului de materii prime,
durata fabricaţiei, durata stocajului de produse finite,
durata creditului de furnizori etc.;
• transformarea fiecărui dintre timpii sau duratele de mai
sus în zile echivalente cifrei de afaceri.
Ultima etapă va permite adunarea sau scăderea unor
elemente care din punct de vedere financiar nu au
aceeaşi greutate.
Relaţia fundamentală de care trebuie să se
ţină seama în acoperirea necesarului
financiar al exploatării, denumit şi
necesarul fondului de rulment (Nfr) este
următoarea:

Nfr = fond de rulment + credite de

trezorerie
 Necesarul standard al fondului de
rulment exprimat în lei (Nfr în lei) se
determină în baza relaţiei:

Cifra de afaceri × N fr în zile

N fr =
360 sau 90
 Sporul necesarului de fond de rulment determinat
de creşterea cifrei de afaceri se stabileşte astfel:

Ca1 - Ca 0
S nfr = ×N fr
Ca 0
unde:
Snfr = sporul necesarului de fond de rulment;
Ca1 = cifra de afaceri din perioada de creştere;
Ca0 = cifra de faceri din perioada anterioară creşterii;
Nfr = necesarul fondului de rulment din perioada
anterioară creşterii cifrei de afaceri.
 Fondul de rulment propriu se
calculă după formula:

Frp = Cpt - Cf;

Unde:
Frp – fond de rulment propriu;
Cpt - capital propriu total;
Cf - capital fix
Fondul de rulment permanent se calculă
după formula:

Frper = Ve + Vr + Vd - Ots
Unde:
Frper – fondul de rulment permanent;
Ve – valori de exploatare;
Vr – valori realizabile pe termen scurt;
Vd - valori disponibile;
Ots - obligaţii pe termen scurt.
 Fondul de rulment total se calculă
după formula:

Frt = Ve + Vr + Vd
Unde:
Frt – fondul de rulment total;
Ve – valori de exploatare;
Vr – valori realizabile pe termen scurt;
 Deci, activele circulante au ca
sursă de acoperire pasivele de
exploatare, fondul de rulment şi
creditele de trezorerie.
Dar, o creştere puternică a
activelor circulante nu este necesar
să fie finanţată decât în limitele
rentabilităţii investiţiilor şi sporului
cifrei de afaceri.
 Fondul de rulment poate suporta micşorări din
cauze cum ar fi:
•obţinerea de pierderi, cu menţiunea că acestea
reduc capitalul propriu care, face parte din capitalul
permanent;
•rambursarea de împrumuturi pe termen mediu şi
lung, dacă restituirea nu se efectuează din beneficii şi
dacă este mai mare decât anuităţile de amortizare;
•creşterea valorilor imobilizate (a activelor fixe) ca
efect al marilor investiţii a căror finanţare nu este
asigurată prin noi capitaluri permanente sau a căror
sumă depăşeşte amortizarea normală.
 Fondul de rulment poate deveni
insuficient şi în urma unei majorări a
duratei creditelor acordate clienţilor,
precum şi a creşterii stocurilor ca efect al
încetinirii vânzărilor. Reechilibrarea
în asemenea situaţii se poate realiza prin
următoarele două procedee:
•sporirea capitalurilor permanente;
•diminuarea activelor fixe.
Sporirea capitalurilor permanente se
poate obţine prin:
•aporturi noi ale asociaţilor;
•recurgerea la împrumuturi pe termen
mediu şi lung;
•punerea în rezervă a unei părţi din
beneficii (autofinanţarea);
•consolidarea împrumuturilor pe termen
scurt.
 Aporturile noi în numerar al asociaţilor au rolul
de a spori capitalul propriu, numai că în practică nu se
prea întâlnesc cazuri de mărire a capitalului în scopul
creşterii doar a fondului de rulment.
Astfel, se recomandă ca o dată cu majorarea de
capital corespunzătoare unei noi investiţii în
imobilizări să se prevadă nişte sume suplimentare
pentru refacerea sau creşterea fondului de rulment.
De fapt, noile investiţii care se efectuează prin
majorarea de capital vor permite creşterea cifrei de
afaceri, existând, după cum se ştie, o anumită
proporţionalitate între volumul de activitate şi fondul
de rulment, fond care trebuie sporit pentru a satisface
necesarul financiar al exploatării.
 Recurgerea la împrumuturi pe termen
mediu şi lung pentru refacerea sau sporirea
fondului de rulment este, de asemenea, o
practică foarte rar întâlnită în economia de
piaţă, deoarece puţine organisme financiare
consimt să acorde credite destinate acestui
scop.
Expansiunea firmei cu ajutorul
împrumuturilor atrage o majorare a
necesarului fondului de rulment şi este de
dorit ca o parte din sumele primite să fie
păstrate pentru finanţarea activelor
circulante.
 Punerea în rezervă a unei părţi din
beneficii se efectuează în vederea stabilirii
dintre fondul de rulment şi necesarul acestuia,
ceea ce reprezintă, de fapt, o autofinanţare.
Întreprinderea care realizează beneficii
poate renunţa temporar la creşterea
dividendelor; în plus, ea le poate diminua sau
chiar suprima (fără însă a da naştere la unele
riscuri), iar autofinanţarea pe seama acestor
resurse va putea restabili echilibrul dintre
fondul de rulment mai mic şi necesarul
acestuia mai mare.
 În cadrul consolidării împrumuturilor
pe termen scurt, menţionăm posibilitatea
convertirii creanţelor pe termen scurt fie în
acţiuni, ceea ce reprezintă o sporire de
capital, fie în creanţe pe termen mediu şi
lung. În ambele cazuri, prin aceste
operaţiuni de transfer asistăm la o
ameliorare a fondului de rulment.
 În ceea ce priveşte diminuarea activelor fixe ca
procedeu de reechilibrare a fondului de rulment cu
cel necesar se poate acţiona astfel:
•majorarea fondului de uzură în condiţiile
posibile din punct de vedere fiscal, cu menţiunea că
această măsură permite creşterea autofinanţării;
•reţinerea unei părţi din fondul de amortizare
care nu se mai reinvesteşte în imobilizări;
•cedarea unor elemente de active fixe, cu
precădere dintre cele care se găsesc în afara
exploatării.
 Pe baza fondului de rulment, a capitalurilor
circulante, a stocurilor etc. se pot obţine o serie
de rate legate în special de lichiditate.
Acestea ne ajută la efectuarea unor analize
economice şi financiare în vederea stabilirii
diagnosticului şi măsurilor de eficientizare.
Între aceste rate menţionăm:
Rata de finanţare a capitalurilor circulante,
care este dată de raportul:
Fond de rulment
-------------------------
Capitaluri circulante
 Această rată se înrudeşte cu cea a lichidităţii
generale care se obţine astfel:
Capitaluri circulante
--------------------------
Datorii pe termen scurt
Atunci când acest raport este mai mic decât 1,
capitalurile circulante nu acoperă datoriile pe
termen scurt, ceea ce înseamnă că fondul de
rulment a devenit negativ.
Într-o asemenea situaţie, firma a imobilizat
nişte fonduri provenite din credite pe termen
scurt, ceea ce contravine regulilor gestiunii
financiare.
 Rata de acoperire a stocurilor, care este dată
de raportul:
Fond de rulment
---------------------
Stocuri
Această rată arată în ce proporţie sunt
finanţate stocurile prin capitaluri permanente şi nu
prin credite pe termen scurt.
În opinia savanţilor francezi, un fond de
rulment este satisfăcător atunci când acoperă circa
2/3 din stocuri.
Proporţia poate fi şi mai redusă dacă firma
practică o foarte bună gestiune a resurselor.
 Creditele pe termen scurt - sursă de
acoperire a activelor circulante
Pe lângă capitalurile proprii, resursele
financiare ale întreprinderii se formează şi din
capitalul împrumutat, iar ca o componentă a
acestuia o reprezintă creditul pe termen scurt,
adică contractarea de datorii cu scadenţă mai
mică de un an, în scopul asigurării fondurilor
pentru operaţiuni a căror desfăşurare
constituie ciclul curent al exploatării.
Categorii de credite pe termen scurt
• creditul de furnizor;
• datorii faţă de diverşi creanţieri;
• creditul bancar (pe termen
scurt).
 Credit-furnizor se naşte în momentul în care
furnizorul acceptă să nu fie plătit o dată cu livrarea
mărfurilor. Pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie,
furnizorul poate cere clientului său permisiunea de a
trage trate cu scadenţe corespunzătoare.
Astfel, furnizorul va putea sconta aceste trate la
banca sa în vederea refacerii trezoreriei. În bilanţul
contabil, creditul de furnizor apare la postul
"furnizor" (căruia îi corespund datoriile nemobilizate)
şi la postul "efecte de plată" (căruia îi corespunde
suma tratelor acceptate de întreprindere dar
nescadente). Durata creditului de furnizor
variază între 30 şi 90 zile.
 Datoriile faţă de diverşi creanţieri reprezintă tot
un fel de credite pe termen scurt, ele reflectând
sume datorate şi neplătite. Acestea cuprind în
structura lor următoarele elemente mai importante:
•salarii datorate personalului;
•impozite datorate statului;
•sarcini sociale asupra salariilor, datorate unor
organisme specializate în domeniul protecţiei
sociale;
•dividende de plătit asociaţilor etc.
 Între categoriile de credite pe termen scurt
acordate într-o economie de piaţă menţionăm:

Credite specifice
Credite
unor operaţiuni
generale
speciale
Credite legate
direct de activele
de exploatare
 Creditele generale se acordă întreprinderii
pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria; nu au o
garanţie specială, banca informându-se doar
de lichiditatea pe termen scurt a clientului.
În structura creditelor generale se include
credite pentru facilitate de casă, pentru
descoperire, de campanie, credite releu,
credite de trezorerie prin mobilizare de efecte
financiare.
• Creditele pentru facilitate de casă se acordă pe o durată
foarte scurtă (câteva zile) în situaţia în care întreprinderea
are scadenţe dificile, cu menţiunea că încasările care vor
servi la restituirea împrumutului trebuie să fie identificate
cu claritate.
• Creditele pentru descoperire se acordă pe o perioadă mai
lungă şi se materializează într-un sold descoperit asupra
contului bancar curent al întreprinderii.
• Creditul releu se acordă în aşteptarea unei intrări de
fonduri sigure şi apropiate, ca de pildă, în cazul emiterii de
obligaţiuni şi al majorării de capital.
• Creditele de trezorerie prin mobilizare de efecte
financiare se obţin în schimbul remiterii efectelor
financiare (nu de comerţ).
 Credite legate direct de activitatea de
exploatare se referă cu deosebire la
mobilizarea de creanţe ale clienţilor, dar
şi la acoperirea stocurilor.
În structura acestor credite găsim:
• creditul de scont;
• creditul de mobilizare de creanţe
comerciale;
• creditul de mobilizare de creanţe asupra
străinătăţii etc.
 Creditul de scont se caracterizează prin aceea că băncile scontează
tratate, adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unei trate a
cărei încasare va avea loc peste câtva timp.
Cel care beneficiază de acest credit rămâne răspunzător de
rambursare, astfel că, dacă trata nu este plătită de client în ziua fixată,
furnizorul trebuie să restituie creditul. Prin urmare, creditul de scont se
acordă pe baza unor efecte de comerţ (bilete de ordin, trată), fiind cel mai
răspândit şi mai ieftin.
Creditul de mobilizare de creanţe comerciale s-a introdus în scopul
de a atenua creanţele scontului şi se acordă tot pentru creanţe
comerciale, care nu mai sunt însă individuale, ci regrupate într-un singur
bilet. Pentru bănci, riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele
şi nici puterea împotriva clientului furnizorului, astfel că ele nu se pot
întoarce decât împotriva furnizorului spre a-şi recupera resursele date cu
împrumut.
 •Creditul de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii are
rolul de a favoriza exporturile. Procedura de acordare a
resurselor împrumutate este apropiată de cea referitoare la
creditele pe bază de bilete la ordin. Creditele se pot acorda pe
un termen mai mare şi pot fi transformate în împrumuturi pe
termen mediu.
•Creditele asupra stocurilor se acordă mai rar, deoarece
reclamă verificarea valorii şi existenţei stocurilor. Pentru a
beneficia de credite, întreprinderea trebuie să depună de obicei
stocurile gajate în magazine generale. Magazinele generale
eliberează recipise ce reprezintă, de fapt, titlul de proprietate
asupra stocurilor, la care adaugă un fel de bilet de ordin.
 Credite specifice unor operaţiuni speciale.
În structura acestora întră în special creditele
documentare, dar şi altele de mai mică
importanţă.
Aceste credite se referă la forma tradiţională a
creditului de comerţ internaţional, implicând
intervenţia băncii importatorului şi a băncii
exportatorului, cu menţiunea că exportatorul cere
să fie plătit pe loc.
Importatorul cere băncii sale să deschidă un
credit documentar pe lângă banca exportatorului.

Exportatorul va fi plătit din clipa expedierii

mărfurilor în schimbul depunerii unor documente
care să ateste că mărfurile au fost expediate.
Pentru a beneficia de resurse împrumutate,
agenţii economici trebuie să îndeplinească aşa
condiţii ca:
• să fie înscrişi în Registrul Comerţului;
• să posede capital social, să aibă conturi
deschise la bancă;
• să prezinte băncii garanţii şi documente, care
să ateste că desfăşoară o activitate legală şi
eficientă;
• să accepte clauzele contractului de împrumut;
• să răspundă cerinţelor de bonitate
caracterizată prin lichiditate, solvabilitate şi
rentabilitate.
Componentele principale care configurează noţiunea de
bonitate sunt:
• lichiditatea patrimonială, reprezintă capacitatea
întreprinderii de a-şi acoperi, prin elementele
patrimoniale sau prin active, obligaţiunile de plată pe
termen scurt;
• solvabilitatea, reflectă gradul în care capitalul social
asigură acoperirea datoriilor;
• rentabilitatea exprimată prin rata profitului net,
calculată în raport cu capitalul social, caracterizează
eficienţa întregii activităţi.
Imaginea bonităţii se completează şi cu elemente
cum sunt: corectitudine, receptivitate, promptitudine
etc.