CAPITOLUL XI

MANAGEMENTUL SISTEMULUI DE
PRODUCTIE ÎN CULTURA PLANTELOR
 11.1. Conceptul de sistem de productie
În exploatatiile agricole se utilizeaza factori de productie variati în vederea obtinerii unor
“iesiri” (în principal, produse agricole), iar pentru întreprinzator – profitul. În acelasi scop, este
necesara aplicarea de masuri de natura tehnica, organizatorica si economica. Toate aceste
elemente (factori, produse, componente ale tehnologiei, ale unor politici agrare etc.) actioneaza
în mod interconditionat, chiar se combina.
Luând în considerare acest lucru se poate trece la “asamblarea” lor între conceptie unitara,
astfel încât factorii de productie sa fie alocati si combinati la nivel optim, iar produsele sa se
obtina în conditii de eficienta economica convenabila. Se ajunge, în acest fel, la sistemul de
productie care corespunde, unor abordari economice, fata de cele tehnice care opereaza cu
sistemul de cultura a plantelor.
Sistemul de productie este reprezentat prin maniera în care întreprinzatorul / managerul
combina produsele, factorii si diversele masuri de natura tehnica si economica aflate la îndemâna
sa, astfel încât sa se practice o structura optima a culturilor si sa se obtina rezultatele economice
dorite. În definitie este subînteles faptul ca produsele obtinute de la diferitele culturi, factorii de
productie si modul de gestionare a lor se afla în relatii strânse, ceea ce corespunde conceptului de
sistem, în general.
 Se observa ca sistemul de productie în cultura plantelor are o serie de
componente (subsisteme) care, prin influenta lor separata si, mai cu
seama, intercorelata determina natura acestuia:
 Functionarea optima a sistemului de productie în cultura plantelor
presupune asigurarea si manifestarea în acelasi mod a fiecaruia dintre
subsistemele sale. Subsistemele având un rol bine determinat în mentinerea
echilibrului sistemului, orice dereglare în comportamentul lor sau al unuia
dintre ele are repercusiuni asupra parametrilor la care acesta trebuie sa
functioneze si, implicit, în ceea ce priveste rezultatele de productie si economice
care se vor obtine, fiind vorba, de fapt, de finalitatea alegerii, organizarii si a
practicarii sale.
 Modalitatile de actiune pentru a asigura functionarea corespunzatoare a
sistemului, prezentate mai sus, solicita, desigur, alocari de capital. Sunt, însa,
masuri de interventie pentru care efortul banesc este redus, ori inexistent, efectele
lor fiind semnificative. Astfel, alegerea culturilor si a soiurilor, efectuarea la timp si
de calitate a lucrarilor, supravegherea atenta a evolutiei diferitelor sale
componente si a sistemului, în ansamblu, asigurarea densitatii optime a plantelor
la hectar, aplicarea unor factori în momentul când se resimte prezenta lor, nu
solicita cheltuieli, dar au influenta pozitiva asupra nivelului “iesirilor” din sistemul
de productie. Asemenea masuri tin, aproape în totalitate, de priceperea,
aptitudinile, abandonarea reticentelor fata de nou, de creativitatea si
inventivitatea celor care gestioneaza exploatatiile agricole. În ultima instanta,
masurile mentionate, fie ca presupun eforturi financiare, fie ca nu, se regasesc în
calitatea managementului exercitat.
 11.2. Factorii care influenteaza alegerea
sistemului de productie în cultura plantelor
Decizia de alegere a unui sistem de productie este influentata de o multitudine
de factori de natura diferita. Sistemul poate sa apara, în aceste conditii, ca o
rezultanta a influentei complexe si, uneori, contradictorii a diferitilor factori.

Marea varietate a factorilor de care depinde alegerea sistemului de productie în

cultura plantelor este determinata si de faptul ca productia vegetala se amplaseaza în
diferite zone sau microzone natural-economice caracterizate, desigur, prin conditii
specifice. Acestora li se adauga cererea pietei, pregatirea fortei de munca,
componentele politicii agrare, priceperea întreprinzatorului / managerului în
gestionarea unui produs sau a altuia si alti factori.
 O prezentare sintetica a factorilor de influenta conduce
la urmatoarea grupare a lor în:
 a) factori naturali;
 b) factori economici si organizatorici;
 c) factori sociali.
Raspunsurile oferite exigentelor diferitilor factori se
constituie într-o premisa de baza pentru rezultatele
obtinute în urma alegerii si a practicarii unui anumit sistem
de productie.
 11.3. Tipuri de sisteme de productie
Sub influenta factorilor de influenta amintiti si a modului în care se asigura
si combina elementele sistemului de productie în cultura plantelor, acesta poate
fi regasit sub diferite tipuri, criteriile fiind sintetizate astfel:
a) Dupa nivelul de alocare a factorilor de productie si, în general, a investitiilor
se deosebesc: a1 – Sistemul intensiv
a2 – Sistemul semiintensiv
a3 – Sistemul extensiv
b) Dupa numarul de culturi se diferentiaza: b1 Sistemul bazat pe monocultura
b2 Sistemul bazat pe policultura

c) Dupa modul de asigurare si de actionare a unor factori de productie pot fi

identificate: c1. Sisteme de productie practicate în câmp deschis
c2. Sisteme de productie dezvoltate în mediul artificial
 11.4. Structura optima a culturilor
Structura culturilor, în calitate de subsistem baza al sistemului de productie
în cultura plantelor, este redata prin felul acestora si prin ponderea fiecaruia în
suprafata cultivata.
Ca si sistemul în ansamblul sau , structura culturilor , care are un rol foarte
important în modul de manifestare a acestuia si în ceea ce priveste rezultatele
pe care le genereaza, este influentata de factori naturali, economici, tehnici si
tehnologici etc.
În alegerea unei structuri optime a culturilor se porneste de la conditiile de
sol si clima care caracterizeaza unitatea agricola, urmarindu-se pe de o parte,
punerea lor în valoare, iar pe de alta parte satisfacerea cerintelor plantelor fata
de acesti factori, ceea ce influenteaza nivelul productiei obtinute.
Se apreciaza, pe buna dreptate, ca aceste conditii se manifesta ca restrictii
majore, care limiteaza de o maniera aproape definitiva alegerea structurii. Cu
rol restrictiv intervine si piata produselor respective. Conditiilor naturale si
pietei li se adauga cu o anumita influenta: suprafata detinuta, capitalul,
resursele de forta de munca etc.
 Concluzii mai mult sau mai putin utile pentru a alege noua structura
se desprind din analiza rezultatelor generate de ceea ce s-a cultivat în
perioada precedenta. Utilitatea lor se regaseste în masura în care se vor
mentine conditiile care le-au generat, cum ar fi, de exemplu, nivelul
preturilor factorilor de productie si al celor de vânzare ale produselor.
În demersul de optimizare a structurii culturilor va trebui sa se
raspunda, deci, la întrebari de felul:
I. Ce sa se cultive ?
II. Cât din fiecare cultura ?
III. Cu ce cheltuieli si ce profit se va obtine ?
 Tinând seama de aceste întrebari si de faptul ca exista mai multe posibilitati
de combinare a culturilor, fundamentarea deciziei referitoare la noua structura a
culturilor presupune recurgerea la diferite metode, cum ar fi: metoda variantelor,
metoda planning si metoda programarii liniare .
În cazul unor unitati cu suprafete mari (societatile comerciale agricole,
societatile agricole etc.), optimizarii structurii i se poate asocia si problema
repartizarii pe teritorii a culturilor, acolo unde ele gasesc cele mai bune conditii,
ceea ce permite obtinerea de sporuri de productie si de venituri fara cheltuieli
suplimentare, rezultând, deci, si o sporire a profitului. Pentru aceasta se poate
recurge la metoda potentialelor.
 Fiind o problema de tip transport, se rezolva utilizând metode
specifice. Se va avea în vedere ca este o problema de maximizare. Alaturi
de structura culturilor trebuie sa se abordeze si structura soiurilor, cu
referire speciala la alegerea acestora si a hibrizilor.
Diferentierea pe teritorii, uneori chiar la nivelul exploatatiei, a
conditiilor de sol si clima reclama alegerea soiurilor care se preteaza la
modul lor de manifestare. Din acest punct de vedere, mai cu seama în
cazul exploatatiilor familiale, procesul de îndrumare poate actiona , cel
putin, pe doua directii:
i. utilizarea, în aceste exploatatii, a samântei de calitate, obtinuta si
atestata potrivit prevederilor legale în vigoare;
ii. alegerea celor mai potrivite soiuri pentru conditiile naturale în care
se desfasoara activitatea .
 Aspectelor privitoare la practicarea unei structuri optime a culturilor li se
asociaza si cele care se refera la asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar
pornind de la recomandarile stiintifice. Din respectarea acestei cerinte decurg o
serie de avantaje pentru producatori, cum ar fi:
a. se pun mai bine în valoare posibilitatile naturale ale exploatatiei si diversi
factori de productie administrati prin tehnologie;
b. productia la hectar, principala si secundara, va fi mai mare;
c. se creeaza premise pentru a obtine produsele la un cost unitar mai mic decât
în situatia în care densitatea este sub cea considerata optima pentru conditiile
ecologice date, explicatia putând fi gasita în modul în care se comporta
diferitele cheltuieli în raport cu numarul de plante la hectar. Unele
cheltuieli au caracter (relativ) fix, indiferent de numarul de plante, cum ar fi
cele pentru: arat, pregatirea patului germinativ, prasilele mecanice etc. Aceste
cheltuieli, oricum se fac, fie ca numarul de plante este mai mic (productie
scazuta ), fie ca este mai mare (productie ridicata). Alte cheltuieli sporesc,
însa, pe masura ce avem mai multe plante la unitatea de suprafata (cheltuieli
cu îngrasamintele, cu recoltatul etc.).
 Luând în considerare o cultura, cu densitati diferite ale plantelor la hectar, este posibil sa se ajunga
la situatia prezentata în tabelul 2.

*) Cheltuielile variabile mai mici , în V0

, nu contracareaza
influenta celor fixe asupra costului, daca avem în vedere nivelul
mai redus al productiei la hectar.
**)Numai daca sporirea cheltuielilor variabile pe unitatea
de produs nu depaseste reducerea celor fixe pe aceeasi unitate,
determinata de o productie mai mare la hectar (q1 > q0).
 11.5. Sistemul de fertilizare a solului
Sistemul de fertilizare a solului reprezinta un ansamblu de elemente
referitoare la alocarea diverselor resurse care contribuie la îmbunatatirea
fertilitatii acestuia (îngrasaminte chimice, naturale, amendamente), ca si la
mijloacele tehnice si metodele utilizate în acest scop.
Efectele lor trebuie sa se concretizeze în sporirea de productie, care sa
permita recuperarea cheltuielilor suplimentare efectuate, corelate cu profitul ce
se poate obtine. Numai sporul de productie înregistrat la o cultura sau alta nu
este suficient deoarece nu se arata cheltuielile suplimentare care l-au generat.
 Fiind vorba, în ultima instanta de alocarea unui factor de productie
intereseaza, desigur, nivelul optim de realizare a acestui proces, ceea ce
presupune recurgerea la functiunile de productie de cost si de profit
(Cap.VII). Se urmareste corelatia care se stabileste între dozele de
îngrasaminte si productia obtinuta, pornind de la ideea ca aceasta
evolueaza diferit în raport cu diversele niveluri de alocare a factorului.
Prin luarea în considerare a pretului produsului si al îngrasamintelor
(trecându-se la functiile economice) se urmareste obtinerea celui mai mare
profit, acesta fiind obiectivul oricarui întreprinzator sau manager. Dozele
de îngrasaminte aplicate sunt privite si prin prisma eficientei energetice.
Recurgerea la îngrasaminte chimice presupune consum ridicat de energie
pentru producerea lor, dar si pentru a le administra diverselor culturi. Se
iau în considerare, în acest sens, consumul de energie (îngrasamintele
transformânduse în energie) care se compara cu energia rezultata în urma
obtinerii sporului de productie.
 Aprecierea eficientei energetice a aplicarii îngrasamintelor chimice se
poate face utilizând o serie de indicatori, cum sunt (53): sporul de
energie la hectar (SE /ha), bilantul energetic la hectar (BE/ha) si
randamentul energetic (RE). Sporul de energie la hectar se obtine prin
transformarea sporului de productie (SP/ha) în energie cu ajutorul unor
echivalenti energetici (EE), care pot fi exprimati în: Kwh, calorii etc.
Deci: SE/ha = SP/ha × EE Acest indicator reflecta eficienta
energetica mult mai bine în corelatie cu consumul de energie care îl
genereaza, ceea ce conduce la ceilalti doi indicatori amintiti mai sus.
Bilantul energetic (BE/ha ) se determina ca diferenta între productia de
energie la hectar (PE/ha), de fapt sporul de energie, ca urmare a aplicarii
îngrasamintelor chimice, si consumul de energie (CE/ha) pe care aceasta
îl presupune:
BE/ha = PE/ha – CE/ha Randamentul energetic (RE) este un raport între
productia de energie la hectar (PE/ha) si consumul de energie (CE/ha).
 Criteriul ecologic, dar si rolul deosebit pe care îl au în fertilizarea
solului impun o reconsiderare a atitudinii fata de îngrasamintele naturale.
Efectelor fertilizante ale substantelor organice li se adauga caracterul lor
antipoluant, ceea ce nu este de neglijat, daca avem în vedere preocuparile
tot mai intense pentru ca omul sa traiasca si sa actioneze într-un mediu
sanatos si sa consume produse ecologice.
 11.6. Sistemul de irigare a culturilor
Obtinerea unor sporuri de productie si, mai cu seama, mentinerea la un
nivel ridicat a randamentului la hectar (având în vedere influenta pozitiva
cumulata a celorlalti factori de productie), presupun, când se resimte nevoia,
recurgerea la irigarea culturilor componente ale sistemului de productie. Se
apreciaza ca în absenta apei, potentialul productiv al pamântului se reduce la
mai mult de jumatate.
Sistemul de irigare cuprinde apa, ca factor de productie, si ansamblul de
mijloace tehnice si de metode cu care se efectueaza irigarea culturilor.
 Doza optima economica în cazul factorului apa se obtine cu ajutorul
unei functii monofactoriale care, de regula, este de tip parabola, existând
un punct (cel de maxim tehnic) dincolo de care administrarea apei nu
numai ca nu permite obtinerea de spor de productie, ci duce chiar la
diminuarea acesteia. Pentru aflarea dozei optime economice intervin,
dupa cum se stie functia de cost si cea de profit.
Obtinerea efectelor dorite în urma aplicarii irigatiilor este
conditionata de tehnologia de productie aplicata culturilor, de masura în
care sunt asigurati si ceilalti factori de productie. În interactiune cu apa
acestia se pot potenta reciproc. Fenomenul este ilustrat prin asocierea
apei cu aplicarea îngrasamintelor chimice, efectele fiind mai mari, când
se asigura combinarea lor, decât atunci când se utilizeaza separat.
Porumbul irigat caruia i se aplica îngrasaminte chimice are un bilant
energetic de doua ori mai mare decât în situatia de neirigare. Mai mult,
irigatiile aplicate singure, dau un spor de productie si de energie mai
redus decât acelasi mod de administrare a îngrasamintelor.
 Combinarea optima a acestor doi factori se poate realiza cu ajutorul unei
functii bifactoriale, stabilindu-se cu ce doza de îngrasaminte si, respectiv, de apa
se realizeaza, în conditiile date, inclusiv cele de preturi, profitul maxim (OE)
sau cel mai ridicat nivel al productiei (MT).
Solutia sistemului reprezinta, de fapt, dozele din fiecare factor care
genereaza profitul maxim. Prin înlocuirea lor în functia de productie obtinem
nivelul productiei în punctul de OE, iar daca introducem valorile respective în
functia profitului rezulta marimea acestuia în acelasi punct.
 11.7. Sisteme de lucrari ale solului si de
întretinere culturilor
Practicarea diferitelor culturi solicita efectuarea unor lucrari de
baza ale solului (aratura, pat germinativ etc.) menite sa creeze starea
de “confort” necesara plantelor , astfel încât ele sa poata valorifica
potentialul productiv al solului si, în acelasi timp, sa creasca si sa se
dezvolte. Sunt lucrari costisitoare (se apreciaza ca le revine 50% din
consumul de energie necesar pentru aplicarea unei tehnologii).
Aportul lor la obtinerea productiei si la eficienta acesteia va fi mai
mare daca se vor respecta recomandarile stiintifice privind:
adâncimea, alternanta acesteia de la un an la altul, mijloacelor de
efectuare etc. Concomitent se urmareste si economisirea de energie.
 Aceste modalitati genereaza consumuri de energie, de munca
manuala si, în general, cheltuieli diferite. Urmeaza sa se compare între
ele, prin prisma elementelor amintite. Combaterea chimica este mai usor
de realizat, fara a presupune forta de munca numeroasa, dar nu trebuie
scapat din vedere efectul sau poluant asupra produselor, a solului, a apei
etc.
Comparând prin prisma consumurilor energetice si al efectului
antipoluant combaterea manuala sau/si mecanica apare mai avantajosa.
Intervin, însa, probleme legate de asigurarea fortei de munca, de
conditiile dificile, când este vorba de lucrari manuale, în care aceasta
lucreaza, de eforturile fizice pe care trebuie sa le depuna. Combaterea
integrata (prin metode chimice, biologice si agrotehnice) apare, deci, ca
foarte utila. În acest sens, exista preocupari stiintifice pentru extinderea
combaterii biologice a unor daunatori, recurgându-se la dusmani naturali
ai acestora. O asemenea modalitate ar reduce, în totalitate efectele,
poluante generate de utilizarea substantelor chimice.
Aceste lucrari, indiferent de modul în care se executa formeaza
sistemul de prevenire a abaterilor, probabilitatea de aparitie a acestora
fiind destul de ridicata în cazul plantelor.
 Activitatea practica arata predominanta primei
variante, dar riscul ecologic este de luat în seama. Ar fi
necesar un echilibru între ceea ce se obtine din punct de
vedere economic si ceea ce se întâmpla cu aspectele de
poluare a mediului, a produselor etc., sau, altfel spus,
avem de a face cu un alt domeniu în care trebuie sa se
tina seama atât de criteriul economic, cât si de cel
ecologic.
 11.8. Sistemul lucrarilor de recoltare si de
transport al produselor agricole vegetale
Acest sistem cuprinde metodele, tehnicile, operatiile si mijloacele tehnice cu ajutorul
carora se înfaptuiesc recoltarea, si, respectiv, transportul produselor agricole vegetale. Prin
amplasarea sa în tehnologia culturii, recoltarea marcheaza încheierea procesului de
productie desfasurat pentru obtinerea produselor. Se culeg “roadele” din punctul de vedere al
productiei, acestea constituind, mai departe, premisa obtinerii celor economice, generate de
eforturile depuse de-a lungul „lantului” tehnologic, format din nenumarate “verigi” (lucrari).
Ulterior recoltarii, produsele sunt sau ar trebui sa fie “injectate” pe diferite filiere. Partial,
astfel de procese au loc, mai cu seama din partea societatilor comerciale agricole, al
societatilor agricole etc. Gospodariile familiale recurg, adesea, la stocarea produselor, în
cazul cerealelor, pentru nevoi proprii, sau le desfac direct pe piata, daca avem în vedere
legumele, fructele etc. S-a recurs la o tratare separata a subsistemelor, încercânduse
formularea de solutii pentru asigurarea lor optima. Este un lucru bun, dar nu suficient. De
aceea, ele trebuie privite în interrelatie. Disproportia dintre subsisteme, în sensul
manifestarii unuia sau a alteia dintre ele la un nivel sub cel optim, nu este dorita,
consecintele fiind usor de dedus. Nivelurile optime ale subsistemelor (este vorba, în fiecare
caz de un optim partial), trebuie sa conduca la un optim global. Includerea lor într-un model
de programare liniara complex, poate servi unui asemenea scop.
Întrebari
1.
de verificare
Ce se întelege prin sistem de productie si care sunt componentele
(subsistemele)sale ?
2. Care sunt principalele tipuri de sisteme de productie ce se pot
practica ?
3. Care sunt factorii de alegere a unui sistem de productie si cum se
manifesta influenta lor asupra acestui proces ?
4. Cum se defineste structura culturilor, ce rol are si care sunt metodele
de optimizare a ei ?
5. Care sunt principale probleme economice ale sistemului de fertilizare ?
6. În ce consta continutul sistemului de irigare si care sunt efectele
economice ale utilizarii irigatiilor ?
7. Ce rol au si care sunt consecintele economice ale lucrarilor solului, de
întretinere a culturilor, de recoltare si transport al produselor ?