TEMA: Limbajul NON-VERBAL

Elaborat: Cojocaru Daniela

Verificat: Damian Nina
 DELIMITĂRI CONCEPTUALE

COMUNICAREA

• este procesul social al înţelegerii oamenilor pe baza

vehiculării unei informaţii prin intermediul limbii,
mimicii, gesturilor sau al altor sisteme tehnice şi de
semnalizare;

• într-un sens foarte larg, desemnează orice proces prin

care o informaţie este transmisă de la un element la altul.
MIMICA

• configuraţie de mişcări faciale care însoţeşte diferite

comportamente umane şi animale

GESTUL

• mişcare exterioară a corpului care este purtătoarea unei

semnificaţii
a) gesturi incidentale
b) gesturi sociale – simbolice, iconice, expresive
LIMBAJUL
• funcţie de exprimare şi de comunicare a gândirii prin utilizarea de
semne care au o valoare identică pentru toţi indivizii din aceeaşi
specie, în limitele unei arii determinate.

LIMBAJUL PARAVERBAL
• ceea ce oamenii comunică prin voce (volum, intonaţie, ritm,
tonalitate, accent, pauze) şi prin manifestări vocale fără conţinut
verbal (râsul, dresul vocii, geamătul, oftatul, mormăieli, plescăituri,
urlete, ţipete, fluierături etc.).

LIMBAJUL VERBAL
• ceea ce oamenii comunică prin rostirea şi descifrarea înţelesului
cuvintelor.
LIMBA
• sistem hipercomplex de comunicare socială, îndeplinind funcţii
esenţiale în elaborarea şi conservarea culturii (dispune de mai
multe sisteme componente: lexicul, sintactica şi semantica).

POSTURA
• ceea ce ţine de poziţia corpului şi de organizarea dinamică a
sistemului muscular.

TONUSUL
• stare permanentă de contracţie uşoară în care se găsesc muşchii,
îndeosebi muşchii striaţi. Tonusul contribuie la echilibrul static al
organelor şi al membrelor; el intervine în controlul şi coordonarea
mişcărilor, precum şi în menţinerea atitudinilor. Tonusul este
foarte sensibil la influenţele psihice.
COMUNICAREA
ASPECTE GENERALE

• Transmitere de informaţii între două sau mai multe sisteme.

• Schimbul de informaţii presupune utilizarea unor semne,

simboluri – care, într-un anumit context (îndeosebi cultural),
au aceeaşi semnificaţie.

• Este un fenomen complex.

• Comunicarea se desfăşoară în mod deliberat, chiar dacă nu este

întotdeauna conştientizat.
PROCESUL DE COMUNICARE

ZGOMOT

E CANAL DE COMUNICARE R

Repertoriu
Repertoriu

Repertoriu
comun

R
E
• Informaţia circulă de la emiţător (E) la receptor (R).

• Comunicarea dintre cele două entităţi (E şi R) presupune existenţa

unor coduri comune (sisteme de semnificaţii convenite pentru
fiecare simbol, semn sau element component).

• Emiţătorul codifică informaţia pe care o transmite sub forma unui

mesaj spre receptor, utilizând un canal de comunicare (vizual,
auditiv, kinestezic).

• Mesajul este distorsionat pe parcursul canalului de comunicare

(datorită zgomotelor care perturbă comunicarea), pierzându-se mai
mult sau mai puţin informaţia iniţială.
• Receptorul preia mesajul şi îl decodifică utilizând acelaşi sistem de
coduri, în semnificaţia receptată.

• Zgomotele pot fi: externe (sunete, alte mesaje ale unor persoane
care comunică în acelaşi spaţiu cu E şi R), interne (gânduri, emoţii
pe care R le trăieşte în timp ce receptează mesajul) şi semantice
(semnificaţii alternative apărute în mintea receptorului în contact cu
unele simboluri).

• Receptorul emite semnale de confirmare a recepţiei, care – la rândul

lor – sunt afectate de zgomote şi de subiectivitatea emiţătorului,
precum şi de decodificarea în termeni proprii.

• În funcţie de feedback, emiţătorul îşi formulează următoarele mesaje,

pentru a se face înţeles.

• Rolurile de emiţător şi receptor se schimbă pe parcurs.

TIPURI DE COMUNICARE
▫ Comunicare formală – are o formă dată, impusă
comunicatorilor prin reguli numeroase referitoare la formularea
mesajului, la tipurile de conţinuturi ce pot fi comunicate, la
modurile de interacţiune în actul comunicării.

▫ Comunicarea informală – este flexibilă şi nelimitativă (fără

reguli).

▫ Comunicarea intrapersonală – comunicare cu sine însuşi, în

care emiţătorul şi receptorul sunt una şi aceeaşi persoană.
▫ Comunicarea interpersonală – comunicarea dintre două
persoane (care poate fi formală sau informală).

▫ Comunicarea în grupurile mici – presupune schimburi de

mesaje cu mai mulţi parteneri.

▫ Comunicarea în public – numită şi discurs, este, de cele mai

multe ori, un monolog, persoanele din audienţă neintervenind în
discuţie (feedback-ul este nonverbal – aflăm dacă auditoriul este
captivat de ceea ce spunem sau nu, în funcţie de priviri, mimică,
gesturi, posturi).

▫ Comunicarea de masă – este impersonală, se utilizează

mijloace de comunicare în masă (TV, internet, presă, radio).
COMUNICAREA NU ESTE SPECIFIC
UMANĂ....
... În lumea animalelor semnalele utilizate
sunt diverse!

• Vizuale – la licurici.
• Sonore – la păsări.
• Ultrasonore – la lilieci.
• Tactile – la furnici.
• Chimice – viermii de mătase.
• Dans – la albine.
• Etc.
NONVERBALUL
Principalele componente ale comunicării nonverbale sunt:

• înfăţişarea;
• înălţimea corporală;
• postura;
• utilizarea spaţiului şi a timpului;
• expresia facială;
• privirea;
• gesturile;
• atingerile;
• paralimbajul.
NONVERBALUL - COMPLETEAZĂ
COMUNICAREA VERBALĂ

• Repetiţie – a spune şi a arăta în acelaşi timp cum anume se face

un lucru.

• Substituire – a utiliza un simbol nonverbal în locul unuia verbal

(gesturi emblemă) poate avea aceeaşi semnificaţie: a arăta cuiva
simbolul OK în loc să-i spui că a făcut o treabă bună sau a-l bate
uşor pe spate pentru a-l consola, în loc să-i spui „lasă că trece şi
asta”.

• Accentuare – tonul vocii sau zâmbetul care însoţesc o frază pot

accentua semnificaţia ei.
• Contrazicere – utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor
poate crea efecte comice, poate semnifica o glumă etc.

• Reglare – utilizarea gesturilor adaptoare reglează derularea

interacţiunii dintre două persoane: interlocutorii se pot invita unul
pe altul să ia cuvântul dintr-o privire, un gest făcut cu mâna sau cu
capul.

• Completare – utilizarea limbajului nonverbal poate adăuga noi

semnificaţii spuselor: zâmbetul sigur pe sine poate da mai multă
greutate cuvintelor, interlocutorul considerând că eşti sigur pe ceea
ce spui; încruntarea şi tonul răstit completează gravitatea unei
ameninţări.
ÎNFĂŢIŞAREA
• Prima impresie pe care ne-o
produce întâlnirea faţă în faţă
cu o persoană (ceea ce vedem
-înfăţişarea şi mişcările).

• Alura unei persoane, felul cum

este îmbrăcată, fizionomia, ne
dau indicii intenţionate sau
neintenţionate despre gen,
vârstă, eventual categorie socio-
economică.

• Ne pregătim înfăţişarea pentru

fiecare situaţie.
STATURA ŞI CONFORMAŢIA
• MENTALITĂŢI: se consideră că oamenii înalţi şi slabi sunt „moi”,
CORPULUI
lipsiţi de vlagă şi stângaci, cei mici şi slabi sunt dinamici şi ambiţioşi,
cei graşi – veseli şi buni, cei slabi – posaci şi răutăcioşi etc.

• ÎNĂLŢIMEA CORPORALĂ: un ideal atât la bărbaţi, cât şi la femei.

• Persoanele mai înalte au succes în societate mai mare decât cele

scunde?

• Poate sugera înălţimea, puterea?

• ... şi, totuşi?

POSTURA
• Poate fi o sursă de informaţii în ceea ce priveşte statutul pe care îl
deţine sau ar dori să-l pretindă persoana.

• Postura călăreţului, de exemplu, este adoptată de indivizii

dominanţi. Transmite două mesaje fundamentale – mesajul macho
şi un semnal de ameninţare.

• Felul în care sunt aşezate picioarele în poziţia aşezat: cu picioarele

drepte (preferată de persoanele dominante), ca şi poziţia cifrei patru
(dominanţă la bărbaţi şi disponibilitate sexuală la femei), tip pas (cu
tălpile aşezate imediat sub genunchi) şi strânse (picioarele sunt
băgate sub scaun), picioarele întinse, cu gleznele încrucişate –
exprimă reticenţă etc.
• POZIŢIA DE DREPŢI – fără angajament (nici nu plec, nici nu
rămân)

• POSTURA FOARFECELUI – picioarele sunt încrucişate (persoana

este angajată în discuţie, nu dă semne că ar vrea să plece)

• POSTURA CONTRAFORTULUI – considerată a fi un mod de a

odihni unul dintre picioare, poziţia indică dorinţa de a pleca (adesea,
vârful piciorului este îndreptat spre direcţia în care doreşte să
meargă sau spre o altă persoană cu care vrea să intre în discuţie)

• CAPUL ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie

şi umilinţă; dat pe spate şi spatele drept – aroganţă, mândrie,
autoritate etc.
COATELE
• Expansivitate – mâna pe şold dă senzaţia că persoana este mai
mare; se măreşte şi teritoriul ocupat (dominanţă).

• Ameninţare – folosite adesea de persoane pentru a-şi face loc prin

mulţime .

• Componentă preparatorie – pregătire parţială de atac (mâinile

pe şolduri).

• În Japonia a sta cu mâinile pe şolduri este un gest nepoliticos!

TIPURI
• Masculin.DE ZÂMBET
• Feminin.
• Copilăros.

• Zâmbet sigilat (întâlnit deseori la oamenii de afaceri sau la

politicieni).
• Zâmbet apăsat (muşchii din jurul gurii sunt tensionaţi pentru a arăta
că zâmbetul este reţinut).
• Zâmbetul ironic.
• Zâmbetul seducător.
• Zâmbetul grimasă.
• etc.
Exerciţiu: semnificaţia unui zâmbet (cca 15!)