Modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică al

statului sau al unităţilor administrativ

Dreptul de administrare

 Codul administrativ, în art. 297, cu titlul „Stabilirea

modalităţilor de exercitare a dreptului de proprietate
publică”, prevede în alin. (1): „Autorităţile prevăzute la art.
287 decid, în condiţiile legii, cu privire la modalităţile de
exercitare a dreptului de proprietate publică, respectiv:
 a) darea în administrare;
 b) concesionarea;
 c) închirierea;
 d) darea în folosinţă gratuită”.
 Situaţiile de administrare directă, de către stat sau de către unităţile
administrativ-teritoriale a bunurilor proprietate publică sunt în practică
destul de rare.
 Atributele dreptului de proprietate publică sunt exercitate în mod
indirect, atât de către stat, cât și de către unitățile administrativ-
teritoriale, prin constituirea unor drepturi reale specifice dreptului de
proprietate publică sau prin închiriere.
 Drepturile reale sunt acele drepturi subiective patrimoniale pe baza
cărora titularul lor poate exercita anumite puteri, prerogative asupra
unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără intervenția altei
persoane.
 Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, bunurile
proprietate publică pot fi date, în condiţiile legii organice, în
administrarea regiilor autonome sau instituţiilor publice.
 Codul civil stabileşte, în art. 861 alin. (3) că „în condiţiile
legii, bunurile proprietate publică pot fi date în
administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori
închiriate”.
 În conformitate cu prevederile art. 866, drepturile reale
corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare,
dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
 Prin urmare, dreptul de administrare este un drept real.
 Codul civil, în art. 868, alin. (1) precizează: „Dreptul de administrare
aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei
publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional,
judeţean ori local”.
 Dreptul de administrare este definit ca fiind „acel drept
real principal derivat, constituit printr-un act administrativ
de autoritate, asupra unor bunuri care aparţin statului sau
unităţilor sale administrativ-teritoriale, având ca titulari
regiile autonome, prefecturile, autorităţile publice şi
instituţiile publice, în virtutea căruia titularul dreptului de
administrare poate exercita atributele posesiei, folosinţei şi,
în anumite limite, atributul dispoziţiei, cu respectarea
dreptului de proprietate al titularului acestui drept”.
Titularii dreptului de administrare

 Codul civil, în articolul 868 precizează cui aparţine

dreptul de administrare a bunurilor domeniului public,
respectiv regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii
publice de interes naţional, judeţean ori local.
 Potrivit legii, regiile autonome se află în subordinea unui
minister de resort sau a unei autorităţi publice locale, prin
actul căreia a fost înfiinţată şi sub controlul căreia
funcţionează.
 În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale, regia autonomă este
proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea
dreptului de proprietate aceasta posedă, foloseşte şi dispune,
în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu ori
culege fructele, după caz, pentru realizarea scopului pentru
care a fost creată.
 Pot fi titulare ale dreptului de administrare a bunurilor ce aparţin
proprietăţii publice şi autorităţile administraţiei publice centrale sau
locale, precum şi instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.
 În ceea ce privește instituțiile publice, acestea sunt structuri
organizatorice prin care se prestează servicii publice pentru stat sau
pentru societate.
 Instituțiile publice sunt în subordinea autorităților publice care le-au
înființat și care le-au dat în administrare sau în folosință bunurile
necesare desfășurării activității lor.
 De exemplu, sunt organizate şi funcţionează instituţii publice de
învăţământ (grădiniţe, şcoli generale, licee ş.a.), instituţii publice de
cultură (cinematografe, biblioteci, teatre, operă), instituţii publice
sanitare (dispensare, policlinici, spitale).
Constituirea dreptului de administrare

 Bunurile din sfera proprietăţii publice pot fi date în

administrare prin acte administrative cu caracter
individual, respectiv hotărâre a Guvernului, a consiliului
judeţean sau a consiliului local, după caz, aşa cum dispune
art. 867 din Codul civil, aceste autorităţi având şi dreptul de
a controla modul de exercitare a dreptului de administrare.
 De regulă, între titularul domeniului public, statul şi
unităţile administrativ-teritoriale, pe de o parte şi
beneficiarul dreptului de administrare există raporturi de
subordonare ierarhică, atribuirea dreptului de administrare
realizându-se de către titularul domeniului public printr-
un act juridic de drept public.
Conţinutul, natura juridică şi opozabilitatea dreptului de
administrare

 Conţinutul dreptului de administrare este determinat de conţinutul

dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format, fără a se
identifica cu acesta.
 Potrivit Codului civil, „titularul dreptului de administrare poate folosi
si dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege
şi, dacă este cazul, de actul de constituire”.
 Posesia semnifică elementul material al stăpânirii bunului aflat în
administrarea titularului său, în timp ce atributul folosinței permite
titularului bunurilor primite în administrare să-și realizeze scopurile
pentru care desfășoară activitatea.
 Cât privește atributul dispoziției, titularul dreptului de administrare nu
are drept de dispoziție juridică asupra bunurilor încredințate.
 Codul administrativ, în art. 298, determină prerogativele
statului și ale unităților administrativ-teritoriale cu privire
la bunurile date în administrare, respectiv:
ţinerea evidenţei de cadastru şi publicitate imobiliară, în
condiţiile legii;
stabilirea destinaţiei bunurilor date în administrare;
monitorizarea situaţiei bunurilor date în administrare,
respectiv dacă acestea sunt în conformitate cu afectaţiunea
de uz sau interes public local sau naţional, după caz, precum
şi cu destinaţia avută în vedere la data constituirii dreptului.
  Codul administrativ stabileşte, în art. 299, conținutul actului
prin care se constituie dreptul de administrare.
 Hotărârea Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv
a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului,
după caz, prin care se constituie dreptul de administrare,
trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente:
 datele de identificare a bunului care face obiectul dării în
administrare şi valoarea de inventar a acestuia;
 destinaţia bunului care face obiectul dării în administrare;
 termenul de predare-primire a bunului.
 Autorităţile administraţiei publice centrale, instituţiile publice şi regiile
autonome din subordinea acestora, precum şi instituţiile publice şi
regiile autonome din subordinea autorităţilor publice locale au atât
drepturi, cât și obligații cu privire la bunurile date în administrare,
enumerate de art. 300 alin. (1), lit. a)-l) C.admin.:
 folosirea şi dispunerea de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite
de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire;
 asigurarea pazei, protecţiei şi conservarea bunurilor, ca un bun
proprietar, şi suportarea tuturor cheltuielilor necesare unei bune
funcţionări;
 efectuarea formalităţilor necesare cu privire la închiriere, în limitele
actului de dare în administrare şi cu respectarea legislaţiei aplicabile;
 culegerea fructelor bunului;
 efectuarea de lucrări de investiţii asupra bunului, în
condiţiile actului de dare în administrare şi a legislaţiei în
materia achiziţiilor publice;
 suportarea tuturor cheltuielilor necesare pentru aducerea
bunului la starea corespunzătoare de folosinţă, în cazul
degradării acestuia, ca urmare a utilizării necorespunzătoare
sau a neasigurării pazei;
 acordarea dreptului de servitute, în condiţiile legii;
 obţinerea avizelor pentru planul urbanistic zonal fără
schimbarea uzului şi interesului public şi destinaţiei bunului;
 obţinerea avizelor pentru lucrări de îmbunătăţire şi
menţinere a caracteristicilor tehnice ale bunurilor;
reevaluarea bunurilor, în condiţiile legii;
semnarea procesului-verbal de vecinătate, fără
schimbarea regimului juridic al bunului;
semnarea acordului de avizare a documentaţiei de carte
funciară pentru obţinerea certificatului de atestare a
edificării construcţiilor.
 În litigiile privitoare la dreptul de administrare, titularul acestui drept
va sta în instanţă în nume propriu (art. 870 din Codul civil).
 Potrivit prevederilor art. 865 alin. (2) C.civ., titularii drepturilor
corespunzătoare proprietăţii publice au următoarele obligaţii:
 să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului
de proprietate publică;
 să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Sarcina probei
dreptului de administrare revine reclamantului, în timp ce dovada
existenţei acestui drept în patrimoniul său se poate face cu actul de drept
public prin care s-a născut dreptul de administrare.
 În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul
dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este
titularul dreptului de proprietate, potrivit Codului de procedură civilă.
 În ceea ce priveşte regimul juridic al dreptului de administrare,
caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică
(inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea) sunt şi
caracterele dreptului de administrare.
 Dreptul de administrare, ca orice drept real, are un caracter absolut,
fiind opozabil erga omnes.
 O particularitate a acestui drept se referă la inopozabilitatea faţă de
titularul dreptului de proprietate publică - statul sau unitatea
administrativ-teritorială.
 Astfel, indiferent de modalitatea constituirii, el poate fi revocat printr-un
act simetric actului iniţial.
 Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-
şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de
transmitere.
 „Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea
dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare
emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de
organul care l-a constituit” (art. 869 din Codul civil).
 În conformitate cu dispozițiile art. 300 alin. (2)-(3) din
C.admin., bunurile imobile proprietate publică se înscriu
în cartea funciară anterior emiterii actului de dare în
administrare, în timp ce dreptul de administrare se
înscrie în cartea funciară de către titularul acestui drept.
 Radierea din cartea funciară a dreptului de administrare se
efectuează în baza actului de revocare sau a actului prin
care se constată stingerea dreptului de proprietate publică.
Concesionarea bunurilor proprietate publică

 Temeiul constituțional al concesiunii este dat de art. 136

alin. (4) din Constituţie, iar reglementarea specială este
instituită prin: Codul civil; Legea nr. 100/2016 privind
concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii; Codul
administrativ.
 Referiri la concesiune întâlnim și în alte acte normative:
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome și societăţi comerciale;
Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor
de construcţii, republicată; Legea nr. 84/1992 privind
regimul zonelor libere; Legea minelor nr. 85/2003,
modificată și completată.
 În prezent, distingem între următoarele tipuri de concesiuni:
concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii,
reglementate de Legea nr. 100/2016; concesiunea de
bunuri proprietate publică, al cărei regim juridic este
determinat de Codul administrativ.
 Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică
este un contract administrativ încheiat în formă scrisă prin
care o autoritate publică, numită concedent, transmite
pentru o perioadă determinată, unei persoane, numită
concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa,
dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate
publică, în schimbul unei redevenţe.
 Contractul administrativ este definit ca „un acord de
voinţă, dintre o autoritate publică, aflată pe o poziţie de
superioritate juridică, pe de o parte şi alte subiecte de
drept pe de altă parte (persoane fizice, persoane juridice
sau alte organe ale statului subordonate celeilalte părţi),
prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes general,
prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei
lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public,
supus unui regim de putere publică”.
 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, atunci când defineşte
actul administrativ în sens larg, include şi contractele administrative
care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,
executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice,
achiziţiile publice.

 Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de

servicii, în art. 5 alin. (1) lit. g), defineşte contractul de concesiune de
lucrări ca fiind un „contract cu titlu oneros, asimilat potrivit legii
actului administrativ, încheiat în scris, prin care una sau mai multe
entităţi contractante încredinţează executarea de lucrări unuia sau mai
multor operatori economici, în care contraprestaţia pentru lucrări este
reprezentată fie exclusiv de dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor
care fac obiectul contractului, fie de acest drept însoţit de o plată”.
 Contractul de concesiune de servicii este „contractul cu titlu
oneros, asimilat potrivit legii actului administrativ, încheiat
în scris, prin care una sau mai multe entităţi contractante
încredinţează prestarea şi gestionarea de servicii, altele
decât executarea de lucrări prevăzută la lit. g), unuia sau
mai multor operatori economici, în care contraprestaţia
pentru servicii este reprezentată fie exclusiv de dreptul de a
exploata serviciile care fac obiectul contractului, fie de
acest drept însoţit de o plată”.
 Conform art. 303 alin. (2) C.admin., „contractul de
concesiune de bunuri proprietate publică este acel contract
încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică,
denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată,
unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe
riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare
a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevenţe”.
 Statul are calitatea de concedent pentru bunurile proprietate publică a
statului, fiind reprezentat, în acest sens, de ministere sau alte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale.
 Judeţul are calitatea de concedent pentru bunurile proprietate publică a
judeţului, fiind reprezentat, în acest sens, de către preşedintele
consiliului judeţean.
 Comuna, oraşul sau municipiul, după caz, are calitatea de concedent
pentru bunurile proprietate publică a comunei, oraşului sau
municipiului, fiind reprezentat, în acest sens, de către primarul comunei,
al oraşului sau al municipiului, respectiv de către primarul general al
municipiului Bucureşti.
 Obiectul contractului de concesiune de bunuri proprietate
publică constă în „bunurile care sunt prevăzute prin lege
sau care prin natura lor pot fi exploatate în vederea
culegerii de fructe naturale, civile sau industriale şi
producte”, potrivit art. 302 C.admin.
 Art. 548 din Codul civil: Fructele
 (1) Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a
diminua substanţa acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale şi civile. Fructele
civile se numesc şi venituri.
 (2) Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine,
producţia şi sporul animalelor.
 (3) Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute
ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
 (4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul
rentelor şi dividendele.
 Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele
asemenea (art. 549).
 Poate avea calitatea de concesionar orice persoană fizică
sau juridică, română sau străină.
 Contractul de concesiune se încheie în conformitate cu
legea română, indiferent de naţionalitatea sau de cetăţenia
concesionarului, pe o durată care nu va putea depăşi 49 de
ani, începând de la data semnării lui (art. 306 alin. (1) din
Codul administrativ).
 Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică
poate fi prelungit prin acordul de voinţă al părţilor, încheiat
în formă scrisă, cu condiţia ca durata însumată să nu
depăşească 49 de ani.
 Prin excepție de la aceste prevederi, prin legi speciale se pot
stabili concesionări cu durată mai mare de 49 de ani.
 Concesionarul datorează o sumă de bani numită
redevenţă, care se face venit la bugetul statului sau la
bugetele locale, după caz.
 Contractul de concesiune se va încheia întotdeauna în formă scrisă,
conform art. 322 alin. (1) C.admin., forma scrisă fiind cerută ad
validitatem.
 În contractul de concesiune trebuie precizate în mod distinct categoriile
de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii,
respectiv:
 a) bunurile de retur ce revin de plin drept, gratuit şi libere de orice
sarcini concedentului la încetarea contractului de concesiune de bunuri
proprietate publică.
 (Sunt bunuri de retur bunurile care au făcut obiectul concesiunii,
precum şi cele care au rezultat în urma investiţiilor impuse prin caietul
de sarcini [art. 324 alin. (5) lit. a) teza a II-a C.admin.].
 b) bunurile proprii care la încetarea contractului de
concesiune de bunuri proprietate publică rămân în
proprietatea concesionarului.
 Sunt bunuri proprii bunurile care au aparţinut
concesionarului şi au fost utilizate de către acesta pe durata
concesiunii [art. 324 alin. (5) lit. b) teza a II-a C.admin.].
 Iniţiativa concesionării o poate avea concedentul sau ca urmare a unei
propuneri însuşite de acesta, potrivit art. 308 alin. (1) C.admin., însă
orice persoană interesată poate înainta concedentului o propunere de
concesionare.
 Propunerea de concesionare trebuie să fie fundamentată din punct de
vedere economic, financiar, social şi de mediu.
 Iniţiativa concesionării trebuie să aibă la bază efectuarea unui studiu de
oportunitate, care trebuie să cuprindă, în principal, următoarele
elemente:
 descrierea şi identificarea bunului ce se va concesiona;
 motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu, care justifică
realizarea concesiunii;
 nivelul minim al redevenţei;
 procedura utilizată pentru atribuirea contractului de concesiune şi
justificarea alegerii procedurii;
 durata estimată a concesiunii;
 termenele previzibile pentru realizarea procedurii de concesionare;
 avizul obligatoriu al Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale
şi al Statului Major General privind încadrarea obiectului concesiunii în
infrastructura sistemului naţional de apărare, după caz;
 avizul obligatoriu al structurii de administrare/custodelui ariei naturale
protejate, în cazul în care obiectul concesiunii îl constituie bunuri situate
în interiorul unei arii naturale protejate, respectiv al autorităţii teritoriale
pentru protecţia mediului competente, în cazul în care aria naturală
protejată nu are structură de administrare/custode [art. 308 alin. (4)
C.admin.].
 Concesionarea bunurilor proprietate publică se aprobă, pe
baza studiului de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului,
a consiliului judeţean, orăşenesc sau comunal, după caz,
potrivit art. 309 alin. (6) C.admin.
 În baza acestui studiu, concedentul elaborează caietul de
sarcini al concesiunii.
 Regulile generale referitoare la atribuirea contractului de
concesiune de bunuri proprietate publică sunt stabilite de
art. 312 C.admin.
 Acestea au în vedere, în primul rând, obligația
concedentului de a atribui contractul de concesiune de
bunuri proprietate publică prin aplicarea procedurii
licitaţiei.
 Regulile referitoare la organizarea și desfășurarea licitației
în vederea concesionării bunurilor proprietate publică sunt
stabilite de art. 314 din Codul administrativ.
 Concedentul inițiază licitația prin publicarea unui anunț în Monitorul
Oficial al României, Partea a VI-a, într-un cotidian de circulaţie
naţională şi într-unul de circulaţie locală, pe pagina sa de internet ori
prin alte medii ori canale publice de comunicaţii electronice.
 Ca regulă generală, anunţul de licitaţie se va întocmi după aprobarea
documentaţiei de atribuire de către concedent şi trebuie să cuprindă cel
puţin următoarele elemente:
 a) informaţii generale privind concedentul, precum: denumirea, codul
de identificare fiscală, adresa, datele de contact, persoana de contact;
 b) informaţii generale privind obiectul concesiunii, în special descrierea
şi identificarea bunului care urmează să fie concesionat;
  c) informaţii privind documentaţia de atribuire:
modalitatea sau modalităţile prin care persoanele interesate
pot intra în posesia unui exemplar al documentaţiei de
atribuire; denumirea şi datele de contact ale serviciului
(compartimentului) din cadrul concedentului, de la care se
poate obţine un exemplar din documentaţia de atribuire;
costul şi condiţiile de plată pentru obţinerea documentaţiei de
atribuire, unde este cazul; data-limită pentru solicitarea
clarificărilor;
 d) informaţii privind ofertele: data-limită de depunere a
ofertelor; adresa la care trebuie depuse ofertele; numărul de
exemplare în care trebuie depusă fiecare ofertă;
  e) data şi locul la care se va desfăşura şedinţa publică de
deschidere a ofertelor;
 f) instanţa competentă în soluţionarea litigiilor apărute şi
termenele pentru sesizarea instanţei;
 g) data transmiterii anunţului de licitaţie către instituţiile
abilitate, în vederea publicării [art. 314 alin. (4) C.admin.].
 Atribuirea directă, stabilită de art. 315 C.admin., reprezintă o excepție
de la prevederile art. 312 alin. (1), conform cărora „concedentul are
obligaţia de a atribui contractul de concesiune de bunuri proprietate
publică prin aplicarea procedurii licitaţiei”.
 Potrivit art. 315 alin. (1), „bunurile proprietate publică pot fi
concesionate prin atribuire directă companiilor naţionale, societăţilor
naţionale sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea sau în
coordonarea entităţilor prevăzute la art. 303 alin. (3)-(5), care au fost
înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome şi care au ca obiect
principal de activitate gestionarea, întreţinerea, repararea şi
dezvoltarea respectivelor bunuri, dar numai până la finalizarea
privatizării acestora”.
 Procedura de licitaţie se poate desfăşura numai dacă în urma
publicării anunţului de licitaţie au fost depuse cel puţin 2
oferte valabile.
 Dacă în urma publicării anunţului de licitaţie nu au fost
depuse cel puţin 2 oferte valabile, concedentul este obligat
să anuleze procedura şi să organizeze o nouă licitaţie.
 În această din urmă situație, procedura este valabilă dacă a
fost depusă cel puţin o ofertă valabilă [art. 314 alin. (16)
Codul adm.].
 Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică se
atribuie cu respectarea următoarelor criterii:
 a) cel mai mare nivel al redevenţei;
 b) capacitatea economico-financiară a ofertanţilor;
 c) protecţia mediului înconjurător;
 d) condiţii specifice impuse de natura bunului concesionat.
 Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică se
va încheia de concedent cu ofertantul a cărui ofertă a fost
stabilită de către comisia de evaluare ca fiind câștigătoare,
fapt consemnat în raportul pe care-l încheie la finalizarea
procesului de evaluare.
 Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică
trebuie să conţină partea reglementară, care cuprinde
clauzele prevăzute în caietul de sarcini şi clauzele convenite
de părţile contractante, în completarea celor din caietul de
sarcini, fără a contraveni obiectivelor concesiunii prevăzute
în caietul de sarcini.
 Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică va
cuprinde drepturile şi obligaţiile concesionarului şi ale
concedentului.
 Încetarea contractului de concesiune de bunuri
proprietate publică poate avea loc în următoarele situaţii:
a) la expirarea duratei stabilite în contractul de
concesiune de bunuri proprietate publică, în măsura în care
părţile nu convin, în scris, prelungirea acestuia în condiţiile
prevăzute de lege;
b) în cazul exploatării, în condiţiile contractului de
concesiune de bunuri proprietate publică, a bunurilor
consumptibile, fapt ce determină, prin epuizarea acestora,
imposibilitatea continuării exploatării acestora înainte de
expirarea duratei stabilite a contractului;
 c) în cazul în care interesul naţional sau local o
impune, prin denunţarea unilaterală de către concedent;
d) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de
către concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata
unei despăgubiri în sarcina concesionarului;
e) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de
către concedent, prin reziliere de către concesionar;
f) la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a
bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a
concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata
unei despăgubiri.
  Dreptul de concesiune urmează a fi radiat în baza actului
prin care s-a stabilit încetarea contractului de concesiune de
bunuri proprietate publică, respectiv în baza actului de
denunţare unilaterală sau în baza hotărârii judecătoreşti
definitive în situaţia prevăzută de art. 327 alin. (1) lit. c), în
baza declaraţiei unilaterale de reziliere a concedentului sau
concesionarului, în situaţia prevăzută la art. 327 alin. (1) lit.
d) şi e), iar în cazul prevăzută de art. 327 alin. (1) lit. b) şi f),
în baza declaraţiei unilaterale de renunţare la concesiune a
concesionarului.
 Conform art. 873 C.civ., apărarea în justiţie a dreptului de
concesiune revine concesionarului.