C1 - C2 Ştiinţa administraţiei şi administraţia publică – noţiuni generale

1. Precizări preliminare

Aşa cum afirma regretatul profesor Antonie Iorgovan în prefaţa la prima ediţie,
din 1993, a Tratatului său de drept administrativ, cunoaşterea noţiunilor dreptului
public, şi, în special, ale dreptului administrativ, inclusiv din punct de vedere
istoric, de către oamenii politici şi de către celelalte persoane care îşi desfăşoară
activitatea în autorităţile şi instituţiile publice, este extrem de importantă1. În
calitate de jurişti, funcţionari publici sau oameni politici, nu ne putem imagina viitorul
naţiunii fără a cunoaşte şi înţelege evoluţia instituţiilor fundamentale ale dreptului
administrativ, la nivel naţional şi european. Doar o administraţie publică puternică,
ancorată în realitatea europeană, va putea depăşi dificultăţile inerente perioadelor de
criză cu care se confruntă statele. Pentru aceasta este utilă analiza guvernării şi
administrării trecute şi actuale, în scopul identificării celor mai bune soluţii normative
cu directă incidenţă în practica administraţiei. În egală măsură, identificarea greşelilor
ce au determinat proasta guvernare şi administrare prezintă o reală utilitate, deoarece
conştientizarea practicilor nereuşite permite îmbunăţăţirea activităţii viitoare.
Este nevoie de asemenea ca oamenii politici, mai ales cei care fac parte din
administraţia publică, să acorde atenţie şi importanţă necesităţii reformării şi
modernizării acesteia, deoarece „statul de drept trebuie să devină, inclusiv sub
aspectul instituţiilor dreptului administrativ, o dimensiune a societăţii româneşti şi a
fiecăruia dintre noi”2. Un corp de funcţionari publici şi de oameni politici care să
asigure o bună administrare se poate forma treptat, în urma analizei şi înţelegerii
evoluţiei administraţiei publice româneşti în spaţiul administrativ european, ţinând cont
de evoluţia doctrinei administrative, prin adaptarea legislaţiei la necesităţile actuale
ale societăţii, utilizarea adecvată a instrumentelor oferite de ştiinţa administraţiei
şi de managementul public şi prin desemnarea unor persoane atent selecţionate şi

1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. XIII-XV.
2
Idem.

1
înalt calificate în funcţiile publice din administraţia publică, cu respectarea condiţiilor
impuse de lege.
Administraţia publică este considerată elementul caracteristic al societăţii
moderne, în contextul în care dezvoltarea social-economică şi politică a oricărei ţări
este fundamentată, printre alte elemente ale vieţii sociale, pe activitatea administraţiei
publice3.
Suntem cu toţii conştienţi de faptul că orice colectivitate umană se organizează
şi se dezvoltă în jurul şi cu sprijinul administraţiei publice, care pune în executare legea
prin măsuri specifice, cum ar fi, de exemplu: emiterea de autorizaţii de construire,
stabilirea planului de dezvoltare a comunităţii şi asigurarea utilităţilor şi infrastructurii
necesare pentru ca locuitorii din zona respectivă să beneficieze de condiţii optime de
viaţă, iar investitorii să poată desfăşura activităţi generatoare de venituri, etc.
Termenul de “administraţie publică” desemnează, potrivit doctrine juridice,
atât autorităţile publice învestite cu sarcini administrative, cât şi activităţile pe care sunt
însărcinate să le realizeze aceste autorităţi publice4 (activităţi de organizare a
executării sau de executare în concret a legilor, în vederea satisfacerii intereselor
generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează şi asigură buna funcţionare
a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii către populaţie)5.
Studiul administraţiei publice nu reprezintă o sarcină uşoară, fiind necesară o
analiză interdisciplinară, derulată pe multiple şi variate planuri de cercetare, datorită
complexităţii fenomenului administrativ şi importanţei acestei cercetări pentru
înţelegerea evoluţiei societăţii româneşti în ansamblul ei.
Administraţia publică trebuie analizată atât din perspectiva dreptului
administrativ cât şi din perspectiva ştiinţei administraţiei, atât din punct de
vedere istoric şi sociologic cât şi al managementului public. Iar procesul
cristalizării unei administraţii publice eficiente nu este uşor, alternanţa la putere a unor
partide sau alianţe politice şi momentele de criză prin care au trecut statele europene,
inclusiv România, având un puternic impact asupra consolidării administraţiei publice.
Dreptul administrativ cercetează administraţia publică sub aspectul
normelor juridice aplicabile în activitatea autorităţilor administraţiei publice, iar

3
Cezar Corneliu Manda, Elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 9.
4
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, ediţia a IV-a, vol. I, p. 64
5
Anton Trăilescu, Drept administrativ, adiţia a III-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşţi, 2008, p.1.

2
ştiinţa administraţiei cercetează administraţia publică din punct de vedere
economic, sociologic, tehnic, managerial etc.
Un autor clasic6 considera că dreptul administrativ formează o parte a
ştiinţei administraţiei, cea din urmă „având caracter pluridisciplinar şi cercetând
administraţia în dinamica ei, urmărind stabilirea unor principii raţionale de
desfăşurare a procesului de administrare, de gestionare a intereselor publice”.
Doctrina actuală consideră ştiinţa administraţiei o „ştiinţă de sinteză”,
„specializată”, care are ca obiect cunoaşterea fenomenului administrativ şi care
„formulează principii şi soluţii pentru perfecţionarea organizării şi funcţionării
structurilor administraţiei dintr-un stat”, având în vedere valorile politice specifice
fiecărei perioade de timp. Este o ştiinţă care evoluează şi este influenţată de
fenomenul politic7.
De altfel, se consideră că „o cercetare juridică a administraţiei publice care nu
are în vedere complexul de aspecte politice, economice, psihologice, etc., puse în
lumină, într-o viziune integratoare şi sintetizatoare, de ştiinţa administraţiei, nu poate
depăşi limitele unei exegeze juridice, neputând fi calificată drept o riguroasă analiză
ştiinţifică”8.
Aşadar, pot constitui obiect de cercetare pentru ştiinţa administraţiei
următoarele9:
- Principiile de funcţionare a administraţiei publice şi a aparatului care o compune
şi de eficientizare a activităţii acesteia
- Personalul administrativ (demnitari, funcţionari publici, personal contractual)
- Formele concrete de activitate a administraţiei
- Desprinderea unor legităţi din studierea evoluţiei fenomenului administrativ din
sisteme de drept diferite
- Analiza şi compararea unor aspecte negative care se manifestă în
administraţie, cum ar fi: birocraţia excesivă, corupţia, comportamentul
necorespunzător etc.

6
Constantin Dissescu, Curs de drept public român, vol. III, Dreptul administrativ, Stabilimentul grafic I.V. Socec,
Bucureşti, 1891, apud Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I , ed. 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014,
p.103.
7
A se vedea Antonie Iorgovan, op.cit., p. 240-243, şi Verginia Vedinaş, Tratat teoretic şi practic de drept
administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşţi, 2018, vol. I, p. 146.
8
Ibidem.
9
Verginia Vedinaş, op.cit., p. 146.

3
 - Studierea unor modele administrative în scopul desprinderii elementelor care
pot influenţa pozitiv sau negativ activitatea administrativă

Se prefigurează astfel noţiunea de bună administrare, care presupune atât

respectarea drepturilor fundamentale ale guvernaţilor de către guvernanţi, într-un
stat de drept, cât şi buna funcţionare a administraţiei publice ca sistem, cu
respectarea unor reguli clare, previzibile, cunoscute atât de către cei care îşi
desfăşoară activitatea în administraţia publică cât şi de către cetăţeni şi cu stabilirea
unor obiective publice care să corespundă dorinţelor şi nevoilor celor din urmă.
În statele europene, procesul de modernizare a administraţiei publice este în
plină desfăşurare, mai ales că sistemele de drept ale acestora trebuie să se alinieze
exigenţelor reglementate prin dreptul european la o bună administrare10, consacrat
prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
La nivelul Uniunii Europene au fost concepute şi aprobate o serie de reguli
privind funcţionarea instituţiilor sale, având în vedere recunoaşterea necesităţii
apropierii de cetăţeni şi respectării drepturilor fundamentale ale acestora. La fel ar
trebui să se procedeze şi la nivel intern. Fiecare stat membru al Uniunii Europene ar
trebui să se preocupe pentru a identifica şi promova cele mai adecvate măsuri pentru
asigurarea unei bune guvernări şi a unei bune administrări. Identificând şi aplicând la
nivel naţional principiile care guvernează activitatea administraţiei publice la nivel
european, se pot crea premisele unei administraţii publice naţionale transparente
şi eficiente, apropiată de nevoile şi interesele propriilor cetăţeni. Deşi unii autori de
drept public afirmă că şi în cadrul Uniunii Europene se constată în continuare situaţii
în care principiul transparenţei nu este suficient respectat iar procedura administrativă
este încă greoaie.
Dar ce înseamnă buna guvernare şi buna administrare? Două concepte juridice
nedeterminate11 ce constituie o preocupare constantă a cercetătorilor în domeniul
ştiinţei administraţiei şi dreptului administrativ. Este foarte important ca prin toate
mijloacele pe care le au la îndemână, atât doctrinarii cât şi practicienii din administraţia
publică, fie că e vorba de tratate, cărţi, manuale, articole de specialitate sau articole

10
Drept subiectiv menţionat pentru prima dată în Tratatul de la Nisa (semnat la 26.02.2001 şi intrat în vigoare
la 01.02.2003) ce a proclamat prima variantă a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, devenită
obligatorie abia la 01.12.2009 în baza Tratatului de la Lisabona.
11
Conceptele juridice nedeterminate sunt noţiuni cu înţeles larg şi relativ determinat, a căror interpretare este
lăsată la libera alegere a celui care aplică norma juridică – Dana Apostol Tofan, op.cit., 2014, p. 11.

4
de presă, conferinţe interne sau internaţionale, să promoveze şi să militeze pentru
valorile reale ale oricărei societăţi: statul de drept, democraţia, respectarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, buna guvernare şi buna administrare.
Noţiunile de bună guvernare şi bună administrare generează speranţa
reformulării noţiunii de interes public, rămasă fără conţinut, din păcate, în ultimul timp.
Aceasta ar însemna „creşterea eficienţei şi eficacităţii acţiunilor şi politicilor publice
prin schimbul de idei între toţi partenerii sociali, implicarea guvernaţilor în gestionarea
treburilor publice şi controlul acţiunilor autorităţilor administraţiei publice în scopul
prevenirii corupţiei”12.
Este unanim recunoscut că, în toate domeniile, instituţiile statului trec printr-o
perioadă de criză, care afectează valorile tradiţionale şi determină presiuni din partea
grupurilor sociale. Încrederea cetăţenilor în autorităţile publice este scăzută13, de
aceea este nevoie să se restabilească comunicarea între guvernaţi şi guvernanţi şi să
se promoveze participarea tuturor celor interesaţi de bunul mers al societăţii.
Pe lângă o bună informare a cetăţenilor asupra problemelor ce vor fi discutate şi
supuse aprobării comunităţii respective, este nevoie şi de o bună organizare a
procedurilor de consultare şi de o analiză a rezultatelor consultărilor realizată cu bună
credinţă. Participarea este o bună garanţie a acceptării obiectivelor comune. De
asemenea, participarea generează responsabilitate, deoarece obligă oamenii să se
implice, să reacţioneze şi chiar să sancţioneze comportamentele neadecvate ale
guvernanţilor14.
Este necesară o mai mare conştientizare din partea celor care îşi desfăşoară
activitatea în administraţia publică a necesităţii îmbunătăţirii modului de funcţionare
a administraţiei, a schimbării mentalităţii în sensul apropierii de interesele
cetăţenilor, deoarece scopul final al oricărei activităţi publice ar trebui să fie
satisfacerea interesului general.

12
A se vedea Ioan Alexandru, Interdisciplinaritatea. Noua paradigmă în cercetarea şi reformarea administraţiei
publice, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2010, p. 16-24.
13
A se vedea Raportul de cercetare: Administraţia publică mai aproape de cetăţeni prin social media, realizat în
anul 2014 de Asociaţia „Asistenţă şi Programe pentru Dezvoltare Durabilă – Agenda 21”, în cadrul proiectului
„Transparenţă şi calitate în administraţia publică prin social media“, prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul
Fondului ONG în România, având ca partener de proiect Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, disponibil la
pagina
http://www.anfp.gov.ro/R/Doc/2015/Proiecte/Social%20media/Raport%20cercetare%20social%20media.pdf,
accesată la data de 23.09.2017.
14
Ioan Alexandru, op.cit., p. 16.

5
 Şi să nu uităm că „lumea de astăzi, ca şi cea a secolelor următoare, este una
a integrărilor, a organismelor regionale, continentale sau internaţionale (procesul
globalizării)”15. Funcţionarea Uniunii Europene presupune eforturi susţinute din partea
statelor membre pentru crearea acelui spaţiu european care să asigure tuturor
cetăţenilor europeni un mediu de viaţă mai bun, printr-o guvernare şi administrare
eficiente.
De fapt, obiectivul principal al dreptului administrativ românesc îl reprezintă
integrarea deplină în sfera dreptului administrativ european16, mai exact, în acel spaţiu
administrativ european identificat la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, prin
asimilarea standardelor comune ale administraţiei publice, definite de lege şi întărite
prin practici şi mecanisme responsabile17. Iar aceste standarde trebuie privite prin
prisma specificului naţional, al sistemului constituţional român şi al dreptului
administrativ român, aşa cum se pronunţa cu mai bine de un deceniu în urmă un
cunoscut autor de drept public18.
Trebuie găsită calea pentru a crea un echilibru între dezideratele politice şi
interesele naţionale şi locale, care sunt legate în primul rând de gradul de dezvoltare
al societăţii, de nivelul de trai al oamenilor, de securitatea oferită acestora de către
stat, de modul de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
etc. Trebuie identificate modalităţile normative cu ajutorul cărora administraţia publică
trebuie să acţioneze pentru a atinge obiectivul principal al oricărei guvernări,
realizarea binelui comun, prin mijloace democratice acceptate şi însuşite de cei mai
mulţi dintre cei administraţi.
Ajungem astfel la sublinierea importanţei administraţiei publice în cadrul
societăţii, căci, indiferent de regimul politic, de structura sau forma de guvernământ
a statului, administraţia publică se constituie într-o veritabilă curea de transmisie
între impulsurile puterii politice şi satisfacerea nevoilor cetăţenilor, acesteia
revenindu-i un rol fundamental în realizarea dezideratelor strategice, subsumate
intereselor generale ale statului19.

15
Antonie Iorgovan, op.cit., p. 10.
16
Dana Apostol Tofan, op.cit., p. 3.
17
Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 33.
18
Antonie Iorgovan, op.cit., p. XV.
19
Cezar Corneliu Manda, Teoria administraţiei publice, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, Cuvânt-înainte.

6
 2. Ştiinţa administraţiei – obiect, natură, definiţie, scop

Administraţia publică are o natură complexă: socială, juridică şi politică.

Necesitatea cunoaşterii administraţiei publice a condus la apariţia unei ramuri de
cercetare denumită ştiinţa administraţiei. Aceasta utilizează cunoştinţele dobândite
de alte discipline care cercetează, sub aspecte diferite, administraţia publică. Este
vorba de sociologie, psihologie, istorie, economie, demografie, urbanism etc.
In doctrina juridică se poartă de foarte mult timp discuţii privind autonomia,
natura şi rolul ştiinţei administraţiei. Unii autori califică ştiinţa administraţiei ca ştiinţă
interdisciplinară, alţii ca ştiinţă pluridisciplinară.
Ştiinţele interdisciplinare sunt acele ştiinţe de frontieră, situate pe o anumită
zonă de întrepătrundere a componentelor din mai multe ştiinţe, întrepătrundere care
determină o anumită specificitate, în raport cu disciplinele iniţiale (ex.: biochimia).
Ştiinţele multidisciplinare sunt cele care utilizează un ansamblu de discipline
care nu se întrepătrund şi furnizează cunoştinţe care le sunt specifice (ex.: medicina,
agronomia etc.).
Având în vedere că ştiinţa administraţiei foloseşte într-un mod specific anumite
cunoştinţe din alte discipline, raportându-le la obiectul ei (administraţia publică), putem
afirma că aceasta este o ştiinţă interdisciplinară, cu caracter integrator20.
Aşadar, ştiinţa administraţiei este ştiinţa specializată care are ca obiect
cunoaşterea fenomenului de administraţie publică, în scopul constituirii unui
ansamblu de cunoştinţe pe baza cărora să se formuleze soluţii pentru
perfecţionarea permanentă a organizării şi funcţionării structurilor
administrative, în funcţie de valorile stabilite de puterea politică, de necesităţile
socio-economice, de nivelul de dezvoltare a economiei şi culturii unei societăţi.
Între ştiinţa administraţiei şi dreptul administrativ există o strânsă
interdependenţă, concluziile oferite de prima disciplină fiind utilizate de către cea de a
doua, iar dreptul administrativ transformă aceste concluzii şi propuneri în norme
juridice21.
Ştiinţa administraţiei urmăreşte să explice cum funcţionează mecanismele
administrative, care sunt problemele cu care se confruntă administraţia publică,

20
Liviu Coman Kund, Ştiinţa administraţiei, Partea I, Suport de curs, Universitatea Dunărea de Jos Galaţi, p. 3-
4.
21
Ibidem.

7
formulând apoi soluţii pentru o mai bună organizare şi funcţionare a administraţiei
publice. Cele mai importante aspecte pe care ştiinţa administraţiei le vizează sunt:
sarcinile şi structurile administraţiei publice, activitatea de conducere, resursele
administraţiei publice, organizarea şi metodele de acţiune, comunicarea şi controlul
administraţiei publice, etc.

C2 Ştiinţa administraţiei şi administraţia publică – noţiuni generale (partea

a II-a)

3 . Ştiinţa administraţiei – ştiinţă autonomă

După cum preciza d-l profesor Coman Kund în cursul său de Ştiinţa
administraţiei, pentru a avea statutul de ştiinţă autonomă, ştiinţa administraţiei trebuie
să îndeplinească trei condiţii: obiect propriu de cercetare, metode, capacitatea de
a formula principii ale domeniului cercetat. Ştiinţa administraţiei îndeplineşte
aceste condiţii, astfel:
 Obiectul propriu de cercetare al ştiinţei administraţiei este realitatea
complexă a activităţii şi structurii administraţiei publice. Acest obiect de
activitate cuprinde realităţile administrative, sociale, politice, juridice,
economice etc.
 Metodele utilizate de ştiinţa administraţiei sunt variate datorită varietăţii
aspectelor pe care le prezintă fenomenul de administraţie publică. Ştiinţa
administraţiei este o ştiinţă socială, care, plecând de la observarea realităţii
administraţiei publice, formulează reguli şi principii.
 Menţionăm exemplificativ principiile: principiul autonomiei funcţionale a
administraţiei publice, principiul conducerii centralizate şi principiul stabilităţii şi
specializării structurilor administraţiei publice. Menţionăm că în ştiinţa
administraţiei, ca de fapt în toate ştiinţele sociale, principiile au valoare relativă,
variabilă în timp şi spaţiu. Ele reprezintă concluzia generală întemeiată pe
observarea activităţilor şi structurilor administrative dintr-un anumit stat, aflat
într-un anumit stadiu de dezvoltare.

8
 Prin metodă, în general, se înţelege calea de urmat, în sensul de succesiune
coerentă de procedee şi operaţiuni folosită pentru atingerea unui obiectiv.
Metoda ştiinţifică sau metoda de cunoaştere reprezintă un set de reguli pe care
cercetătorul le utilizează pentru dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice. Ea înseamnă
un mod organizat şi sistematic de gândire şi activitate şi implică o direcţie ce
poate fi definită şi urmată cu regularitate în procesele mintale de cunoaştere.
Metoda nu caută soluţii, ci oferă modalitatea de a le găsi.
Ştiinţa administraţiei utilizează metode de cunoaştere cât şi metode de acţiune.
Prin metodele de cunoaştere investighează realităţile administraţiei publice, iar prin
metodele de acţiune oferă instrumentele de intervenţie cele mai potrivite pentru
realizarea sarcinilor administraţiei.

A. Metodele de cunoaştere
Din multitudinea metodelor de cunoaştere care pot fi utilizate în ştiinţa
administraţiei, două sunt frecvent întâlnite, şi anume metoda studiului de caz şi
metoda comparativă.
Studiul de caz constă în analizarea unei probleme reale din viaţa administraţiei
şi organizarea unei dezbateri pentru determinarea celei mai bune soluţii, potrivit unui
criteriu, şi, eventual, pentru stabilirea unor măsuri de îmbunătăţire a activităţii. Soluţiile
astfel determinate vor fi utilizate pentru rezolvarea problemelor viitoare de acelaşi fel.
Cazurile studiate pot fi de interes general, cum este de pildă un plan de urbanism, sau
pot fi cazuri particulare, cum este revocarea unui funcţionar sau petiţia unui cetăţean.
Cazul poate fi studiat şi dezbătut în cadrul unei structuri administrative sau într-o
instituţie de învăţământ.
Metoda comparativă constă în stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre
două sau mai multe fenomene administrative, analizarea acestora şi formularea unor
concluzii pe baza lor. Primul pas al metodei comparative este determinarea
termenilor comparaţiei, adică a fenomenelor administrative care se compară.
Termenii trebuie să fie comparabili, adică trebuie să aibă suficiente elemente comune
pentru ca asemănările şi deosebirile dintre ei să aibă semnificaţie ştiinţifică. Urmează
stabilirea schemei comparative, adică a aspectelor sub care se analizează
termenii de comparat. Se trece apoi la stabilirea asemănărilor şi deosebirilor,
pentru ca în final să se facă bilanţul comparativ (sinteza asemănărilor şi deosebirilor)
pe baza căruia se formulează concluziile. Se pot compara, de exemplu, acte şi fapte
9
administrative, structuri ale administraţiei publice, de acelaşi gen, dintr-o anumită ţară
sau din mai multe ţări etc.

B. Metodele de acţiune
Sunt mijloacele de intervenţie folosite pentru realizarea, în cele mai bune
condiţii, a sarcinilor administraţiei publice. Există metode de acţiune în interiorul
administraţiei, pentru îmbunătăţirea propriei activităţi, metode de acţiune în relaţiile
cu administraţii şi metode de acţiune care pot fi utilizate, atât în interiorul
administraţiei, cât şi în relaţiile cu administraţii.

I. Metode practice de acţiune utilizate în interiorul administraţiei

Dintre metodele practice de acţiune, utilizate frecvent în interiorul administraţiei
publice, vom prezenta: metoda reglementării organizării şi funcţionării instituţiei,
metoda planificării activităţii, metoda şedinţelor, metoda raţionalizării circuitului
documentelor.
a) Metoda reglementării organizării şi funcţionării instituţiei. Această metodă
constă în reglementarea, printr-un act normativ cu caracter intern, denumit de
obicei „Regulament de organizare şi funcţionare”, a activităţii unei autorităţi sau
instituţii a administraţiei publice. Regulamentul de organizare şi funcţionare este
instrumentul principal pentru organizarea unei activităţi raţionale a instituţiei
administrative. Pe baza lui se poate constata dacă un funcţionar nu şi-a făcut
datoria, dacă şi-a depăşit atribuţiile sau dacă a comis abuzuri.
Conţinutul regulamentelor de organizare şi funcţionare ale diverselor autorităţi
şi instituţii publice este diferit, potrivit misiunii şi competenţelor ce le revin. Structura
acestor regulamente este însă asemănătoare, deoarece cerinţele bunei organizări
impun anumite reguli şi elemente componente comune. Astfel, dintr-un regulament de
organizare şi funcţionare, de bună calitate, nu pot lipsi:
a) Enunţarea principiilor care stau la baza regulamentului.
b) Reglementările privind structura instituţiei şi relaţiile din cadrul acesteia. Cu
privire la relaţiile ierarhice trebuie înscrisă regula de aur „Subordonatul primeşte
dispoziţii de la un singur şef”.
c) Reglementările privind competenţa compartimentelor funcţionale şi atribuţiile
personalului.

10
 d) Reglementările privind categoriile de documente utilizate şi procedurile de
elaborare a acestora.
e) Reglementările privind circuitul şi urmărirea corespondenţei.
f) Reglementările privind drepturile şi obligaţiile personalului cu funcţii de
conducere.
g) Reglementările privind suplinirea persoanelor absente.
h) Reglementările privind responsabilităţile pentru asigurarea respectării
regulamentului de organizare şi funcţionare.
i) Reglementările privind consecinţele încălcării regulamentului de organizare şi
funcţionare.
Pe baza regulamentului de organizare şi funcţionare şi a specificului activităţii,
se întocmeşte fişa postului, care este actul prin care se stabilesc la modul concret şi
personal, pentru fiecare salariat, obligaţiile de serviciu.
b) Metoda planificării activităţii22
În desfăşurarea activităţii administraţiei publice se pot distinge trei faze:
- Stabilirea sarcinilor sau a obiectivelor care urmează a fi îndeplinite prin
alcătuirea planului de activitate, realizându-se astfel funcţia de prevedere în
procesul de administrare.
Pentru a putea prevedea se impune parcurgea a trei etape: prognoza,
planificarea şi programarea.
Prognoza este etapa de determinare a variaţiilor viitoare ale parametrilor
mediului, în general, şi ale variaţiei pretenţiilor asupra administraţiei, în special.
Planificarea este decizia prin care se stabilesc obiectivele sau sarcinile în timp.
Programarea constă în determinarea operaţiunilor concrete, care trebuie
efectuate pe termen scurt, pentru realizarea obiectivelor planificate.
- Realizarea planului de activitate prin funcţiile de organizare, conducere,
coordonare şi execuţie.
- Verificarea sau urmărirea îndeplinirii planului, prin intermediul funcţiei de
control.
Metoda planificării activităţii creează criteriile de apreciere a calităţii activităţii
instituţiei administrative în cauză (criteriile de performanţă). La întocmirea planului
trebuie respectare câteva reguli, dintre care menţionăm:

22
Mihai T. OROVEANU, op.cit., pp.107, 108.

11
 - Conţinutul planului trebuie să fie în concordanţă cu resursele reale ale
instituţiilor administrative: nici sub posibilităţi, nici excesiv de încărcat.
- Deoarece modalitatea îndeplinirii planului constituie un criteriu de performanţă
a instituţiei administrative, personalul acesteia are tendinţa de a întocmi un plan
sub posibilităţi. Evitarea unei asemenea situaţii ţine de responsabilitatea
conducerii şi a organului ierarhic superior.
- La alcătuirea planului trebuie avută în vedere păstrarea unei rezerve. Practica
a demonstrat că planurile întocmite la limită, adică fără o rezervă, pot fi
periclitate de cea mai neînsemnată deficienţă.

c) Metoda şedinţelor
Şedinţa este o metodă de organizare a activităţii care constă în convocarea
unei întruniri, într-un anumit loc, la o anumită dată şi oră, a persoanelor interesată de
o anumită tematică. Şedinţa ca metodă de organizare a activităţii nu trebuie
confundată cu şedinţa – formă de lucru a unui organ colegial. Aceasta din urmă este,
de regulă, strict reglementată de lege şi are scopul de a adopta hotărâri.
După obiectivul urmărit, şedinţele se împart în două categorii: şedinţe de
dezbatere şi şedinţe de informare.
Şedinţa de dezbatere este o metodă de coordonare, de armonizare a acţiunilor
care contribuie la desfăşurarea unei activităţi sau de asigurare a unei practici unitare.
În cadrul ei se urmăreşte armonizarea opiniilor personalului dintr-un anumit
compartiment sau armonizarea activităţilor mai multor compartimente ori a poziţiilor
instituţiilor administrative care contribuie la realizarea unei anumite activităţi, prin
intermediul unor discuţii libere.
Şedinţa de informare este o metodă de comunicare, prin care se transmit, de
pe poziţii de autoritate, informaţii şi clarificări necesare pentru bunul mers al activităţii.
În practică se întâlnesc şi şedinţe care urmăresc ambele obiective.
Utilizată în limite raţionale şi bine organizată şedinţa este o metodă
indispensabilă pentru activitatea administraţiei publice. Reuşita unei şedinţe
depinde de două condiţii: pregătirea ei şi cine şi cum o conduce.
Buna pregătire a unei şedinţe presupune respectarea unor reguli şi anume:
- scopul, care determină tematica şedinţei, trebuie stabilit clar şi precis, trebuie să
fie necesar pentru bunul mers al activităţii şi să nu poată fi atins, în mod raţional,
prin utilizarea altei metode;
12
- lucrările şedinţei vor avea la bază materiale clare şi bine fundamentate;
- vor fi convocate numai persoane interesate de tematica şedinţei,
- convocarea şedinţei şi difuzarea materialelor trebuie făcute în timp util, pentru a da
posibilitatea participanţilor să se pregătească; în convocare se precizează scopul
urmărit, ordinea de zi şi participanţii;
- trebuie prestabilită durata aproximativă a şedinţei.
A doua condiţie, pentru reuşita unei şedinţe este alegerea celui care o
conduce. Este de dorit ca şedinţa să fie condusă de o persoană carismatică, bună
cunoscătoare a problemelor ce se discută. Conducătorul şedinţei trebuie să respingă
tot ce nu este legat de scopul pentru care a fost convocată, să stimuleze intervenţiile
concise şi convingător argumentate şi să nu permită polemici asupra unor aspecte
care necesită verificări.
În urma şedinţei trebuie întocmit un proces verbal/un alt document care să
conţină concluziile participanţilor, care să poată fi aplicate în concret. Pe baza acestor
concluzii, factorii de conducere trebuie să stabilească sarcini, termene şi
responsabilităţi precise.

d) Metoda raţionalizării circuitului documentelor

Prin circuitul documentelor se înţelege parcursul intern urmat de actele, în
sensul larg de înscrisuri, pe care instituţia le primeşte spre rezolvarea precum şi a
celor pe care le creează pentru îndeplinirea atribuţiilor.
Metoda raţionalizării circuitului documentelor urmăreşte optimizarea intervalului
de timp care se scurge de la înregistrarea unei cerinţe faţă de instituţie şi până la
satisfacerea ei, cu un consum minim de activitate şi menţinerea standardelor de
calitate.
Realizarea unui circuit raţional al lucrărilor se fundamentează pe studierea unor
probleme de organizare şi tehnică administrativă 23. În acest scop este necesar să se
definească etapele rezolvării lucrărilor, după cum urmează:
a) Momentul în care instituţia primeşte problema spre rezolvare, sub forma unui
document, se numeşte intrarea lucrării. Documentul trebuie imediat şi necondiţionat
înregistrat la compartimentul de resort, prin atribuirea unui număr de ordine, din
registrul de intrare – ieşire, în ziua în care s-a primit.

23
Mihai T. OROVEANU, op.cit., pp.112-116..

13
b) Etapa dintre intrarea lucrării şi primirea de către solicitant a deciziei administrative,
în sens larg, este timpul de soluţionare a lucrării.
c) În procesul de rezolvare, o lucrare poate trece de la un funcţionar de specialitate la
altul. Acestea sunt locurile de oprire.
d) Perioada în care lucrarea, împreună cu documentaţia de fundamentare (referate,
avize) aşteaptă să intre în procesul decizional este timpul de aşteptare.
e) Timpul consumat cu procesul decizional, adică timpul necesar funcţionarului
competent să decidă, mai precis, să examineze dosarul, eventual să se consulte cu
alţi factori interesaţi şi să aleagă, dintre variantele posibile, soluţia problemei este
etapa operativă de luare a deciziei.
Raţionalizarea circuitului documentelor se poate realiza prin următoarele
măsuri:
1. Repartizarea promptă şi judicioasă a lucrărilor
2. Minimizarea timpului de transmitere a documentelor între locurile de oprire
3. Diminuarea numărului de locuri de oprire a lucrării
4. Colectarea doar a datelor strict necesare pentru rezolvarea lucrării
5. Micşorarea sau chiar eliminarea, prin delegare de competenţă, a timpului de
aşteptare.
6. Micşorarea etapei operative de luare a deciziei, prin simplificarea dosarelor,
utilizarea unor prezentări sintetice şi perfecţionarea pregătirii profesionale a
decidenţilor.
Metoda raţionalizării circuitului documentelor este recomandabil să fie utilizată
periodic, deoarece poate conduce la economisirea de resurse, atât pentru
administraţie, cât şi pentru administraţi. Utilizarea ei este însă imperativă atunci când
apar depăşiri ale termenelor legale sau rezonabile de rezolvare a lucrărilor.

II. Metode practice de acţiune utilizate în relaţiile cu administraţii

Activitatea administraţiei publice se desfăşoară, prin definiţie, în regim de
putere publică, adică prin acte unilaterale care stabilesc diverse obligaţii pentru
administraţi. Aceste obligaţii se traduc în plan social prin comportamentele umane
urmărite de administraţie. Pentru înfăptuirea acestor comportamente există două
alternative fundamentale şi mai multe combinaţii ale acestora, în diferite proporţii, şi
anume constrângerea şi convingerea.

14
 Prin constrângere, se asigură comportamentul urmărit de administraţia publică
sub ameninţarea unor sancţiuni sau a executării silite, care poate ajunge până la
intervenţia fizică directă.
Prin convingere, comportamentul urmărit de administraţie se realizează de
bună voie şi uneori chiar din propria iniţiativă a administraţilor, pe baza unor
stimulente.
Modalitatea tradiţională şi indispensabilă a administraţiei publice de influenţare
a comportamentului uman este constrângerea. Constrângerea îmbracă forme
diverse şi, de regulă, dă rezultate şi este relativ simplu de aplicat. În regimurile
democratice se evită, pe cât posibil, formele de constrângere extreme şi anume
constrângerea fizică directă şi intervenţia în forţă.
Convingerea prezintă avantajul că dezvoltă spiritul civic, atitudinea civică,
adică participarea cetăţenilor la rezolvarea problemelor comunităţii, la realizarea
sarcinilor administraţiei publice, ceea ce constituie un deziderat major al regimurilor
democratice. Convingerea se poate realiza pe două căi: motivarea şi acordarea de
recompense. Motivarea constă în explicarea necesităţii şi utilităţii realizării sarcinilor
administraţiei şi se bazează pe o bună comunicare publică şi pe forţa argumentaţiei
raţionale. În ceea ce priveşte recompensele, acestea pot fi morale sau materiale.
Recompensele morale constau în valorizarea, în faţa opiniei publice a
comportamentului dorit de administraţie. Un exemplu în acest sens este evidenţierea
în cadrul unor adunări sau în presă a acţiunilor de voluntariat sau a manifestărilor de
responsabilitate civică. În cazul recompenselor materiale, comportamentul dorit este
obţinut sub influenţa unor avantaje economice, cum este, de pildă, acordarea unor
reduceri de impozite celor care le plătesc până la o anumită dată.
În ceea ce priveşte metodele practice de acţiune, utilizate frecvent în relaţiile
cu administraţii, menţionăm: metoda soluţionării petiţiilor, metoda audienţelor şi
metoda minimizării timpului de aşteptare în relaţia directă cu cetăţenii.

a) Metoda soluţionării petiţiilor

Această metodă este un corolar al dreptului de petiţionare recunoscut, într-o
formă sau alta, din cele mai vechi timpuri. Metoda urmăreşte îndeplinirea, în condiţii
optime, a obligaţiei constituţionale ce revine administraţiei publice de a răspunde cu
celeritate petiţiilor administraţilor. Importanţa deosebită a activităţii de soluţionare a
petiţiilor precum şi experienţa îndelungată au făcut ca metoda petiţiilor să fie
15
reglementată prin lege. Sediul materiei îl constituie Ordonanţa nr.27/2002 privind
reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor24.
În relaţia de petiţionare intră, prin intermediul unei petiţii, pe de o parte, cetăţenii
şi organizaţiile legal constituite ale acestora, iar pe de cealaltă parte, autorităţile şi
instituţiile publice.
Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea
formulată în scris. Cererea are ca obiect recunoaşterea sau realizarea unui drept
subiectiv sau a unui interes legitim25 cu caracter personal sau public. Reclamaţia
exprimă nemulţumirea faţă de o acţiune sau inacţiune a autorităţilor sau instituţiilor
publice, prin care s-a încălcat un drept subiectiv sau un interes legitim de natură
personală şi cuprinde solicitarea de restabilire a acestuia. Sesizarea este acţiunea prin
care se aduce la cunoştinţa unei autorităţi sau instituţii publice o stare de fapt
considerată necorespunzătoare, faţă de care se solicită intervenţia. Propunerea este
o intervenţie pentru realizarea unei acţiuni de interes general, de către autoritatea sau
instituţia publică destinatară.
Petiţia trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a. numele, prenumele şi domiciliul persoanei fizice, respectiv denumirea şi sediul
persoanei juridice;
b. ce anume se solicită şi motivele solicitării;
c. semnătura petiţionarului;
d. data şi locul redactării petiţiei.
La petiţie se anexează documentele sau dovezile corespunzătoare. Petiţiile
care nu cuprind datele de identificare a petiţionarului sunt petiţii anonime, care nu se
iau în considerare. Dacă lipsesc alte elemente, destinatarul petiţiei va face demersuri
pentru completarea acesteia.
De buna organizare şi desfăşurare a activităţii de primire, evidenţiere şi
rezolvare a petiţiilor, precum şi de legalitatea soluţiilor şi comunicarea acestora în
termenul legal, sunt direct răspunzători conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice.
Pentru soluţionarea petiţiilor, autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să
organizeze un compartiment distinct pentru relaţii cu publicul, care să primească, să

24
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84/01.02.2002, aprobată cu modificări prin Legea
nr.233/2002.
25
Prin interes legitim înţelegem posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui
drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

16
înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile
către petiţionari.
Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să comunice răspunsul
petiţionarului, de regulă, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiţiei,
indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă. Cererile greşit îndreptate vor
fi trimise, în termen de 5 zile de la înregistrare, autorităţilor sau instituţiilor publice care
au ca atribuţii rezolvarea problemelor ridicate, înştiinţându-se solicitantul despre
aceasta. În cazul în care o persoană adresează aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice
mai multe cereri, având acelaşi obiect, acestea se vor conexa, solicitantul urmând să
primească un singur răspuns care trebuie să facă referire la toate cererile primite.
Dacă după trimiterea răspunsului se primeşte o nouă cerere de la aceeaşi persoană
ori de la o autoritate sau instituţie publică greşit sesizată, cu acelaşi conţinut, aceasta
se clasează, la numărul iniţial, făcându-se menţiune despre faptul că s-a răspuns.
Încălcarea reglementărilor privind soluţionarea petiţiei poate avea următoarele
consecinţe:
1. Obligarea, de către instanţa de contencios administrativ, a autorităţii sau instituţiei
publice în culpă, de a răspunde petentului sau, după caz, de a da un răspuns legal
şi temeinic, precum şi de a repara paguba adusă petentului.
2. Sancţionarea disciplinară a funcţionarilor vinovaţi.
Prin metoda petiţiilor se pot rezolva în mod corespunzător problemele
cetăţenilor dacă sunt respectate două condiţii: conducerea urmăreşte strict
respectarea termenelor şi manifestă exigenţă în ceea ce priveşte calitatea
răspunsurilor, pentru a evita răspunsurile greşite, neclare, incomplete sau pur formale.

b) Metoda audienţelor
Metoda audienţelor permite administraţilor un dialog faţă în faţă cu factorii de
conducere din administraţie, pentru a-şi prezenta şi susţine doleanţele.
Metoda audienţelor constă în stabilirea unui program în cadrul căruia factorii de
conducere dintr-o instituţie administrativă se pun la dispoziţia cetăţenilor pentru a le
asculta şi rezolva în mod direct doleanţele.
Pentru ca această metodă să dea rezultate, adică să contribuie la realizarea
promptă şi efectivă a drepturilor cetăţenilor în raport cu administraţia, se cer întrunite
câteva condiţii:

17
 - programul de audienţe trebuie să fie complet, adică să cuprindă factorii de
decizie importanţi din cadrul instituţiei, să fie accesibil ( să fie stabilit şi dimineaţa
şi după-amiaza) şi să fie riguros respectat;
- factorul de conducere programat să ţină audienţa să nu fie înlocuit cu un
subaltern;
- timpul afectat audienţelor să fie suficient în raport cu numărul solicitanţilor,
pentru a evita suprasolicitarea şi depăşirea programului;
- să se facă o filtrare a solicitanţilor pentru a se evita pierderea de timp cu
prezentarea unor situaţii care nu prezintă probleme deosebite şi care se pot
rezolva după procedurile obişnuite;
- cel care acordă audienţa să aibă posibilitatea să ia imediat legătura cu cei
competenţi să rezolve problema;
- să existe o evidenţă corespunzătoare, în format electronic, a audienţelor
acordate şi a stadiului lor de soluţionare;
- să nu se facă promisiuni fără acoperire;
- audiatul să fie ascultat cu atenţie de audiator, care trebuie să manifeste o
atitudine de înţelegere şi răbdare.
Sub aspect tehnic, persoana care vine în audienţă depune un material scris în
prealabil, pe care îl susţine verbal, sau îşi expune problema verbal şi aceasta se
consemnează într-o fişă de audienţă, care se evidenţiază într-un registru special.
Menţionăm că cel care acordă audienţa este asistat în această activitate de către
serviciul de relaţii cu publicul.
Scrisorilor depuse în cadrul audienţelor precum şi solicitărilor consemnate în
fişele de audienţă le sunt aplicabile reglementările legale privind petiţiile, deja
prezentate.
Metoda audienţelor constituie şi un bun barometru privind calitatea activităţii
desfăşurată de instituţie şi capacitatea ei de a rezolva solicitările cetăţenilor. Pentru
că, de regulă, recurg la audienţe doar cei ce nu au putut să-şi rezolve problemele prin
procedura obişnuită, un număr exagerat de audienţe înseamnă deficienţe grave în
activitatea instituţiei, care trebuie găsite, analizate şi înlăturate cât mai repede cu
putinţă.

c) Metoda minimizării timpului de aşteptare în relaţia

directă cu cetăţenii
18
 În administraţia publică, un volum important de activitate îl reprezintă aşa
numita activitate „tip ghişeu”. Această activitate presupune contactul direct dintre
cetăţean şi funcţionar prin intermediul unui ghişeu. Ghişeul clasic nu este altceva
decât o ferestruică sau o deschizătură special amenajată, în uşa sau peretele unui
birou, prin care se poate dialoga şi se pot transmite documente. Există şi încăperi
destinate în exclusivitate lucrului cu publicul, unde ghişeele sunt amenajări prin care
se delimitează spaţiul destinat publicului de cel destinat funcţionarilor instituţiei. Aceste
amenajări pot avea diferite forme, dar între cetăţean şi funcţionar se interpune
întotdeauna un obstacol.
Utilizarea ghişeelor de tip clasic este rezultatul experienţei acumulate în
domeniul activităţilor care implică un aflux mare de public şi rezolvarea unor probleme
de natură repetitivă, pentru care este suficient un timp relativ scurt. În principiu, ghişeul
asigură funcţionarului condiţii bune de muncă şi de protecţie, iar cetăţeanului un acces
imediat şi facil la serviciile instituţiei.
Cu toate că, cel puţin la noi, ghişeele de tip clasic se utilizează din plin, ele sunt
criticate pentru că sugerează, datorită faptului că cetăţeanul stă în picioare în faţa
funcţionarului, că cetăţeanul este într-o poziţie de inferioritate faţă de funcţionar, că nu
administraţia este la dispoziţia cetăţeanului prin serviciul public pe care are obligaţia
să-l presteze, ci solicitantul este la dispoziţia administraţiei. Pentru a corecta această
imagine se utilizează amenajări mai prietenoase, care presupun existenţa unor birouri
la care solicitantul şi funcţionarul stau aşezaţi faţă în faţă. Acest tip de amenajări îşi
dovedesc utilitatea mai ales atunci când este vorba de activităţi cu publicul care
necesită completarea unor formulare sau întocmirea unor înscrisuri de către solicitant.
Oricare ar fi modul de amenajare a spaţiilor destinate lucrului cu publicul,
problema esenţială este evitarea aglomeraţiei, pentru că aglomeraţia este atât o
consecinţă a lipsei de respect faţă de timpul cetăţeanului, cât şi un factor perturbator
major pentru activitatea instituţiei.
Metoda minimizării timpului de aşteptare în relaţia directă cu cetăţenii are ca
scop eliminarea cozilor la ghişee şi reducerea intervalului de timp dintre momentul în
care solicitantul intră în sediul instituţiei şi momentul în care ajunge la ghişeu.
Pentru atingerea scopului urmărit, metoda minimizării timpului de aşteptare în
relaţia directă cu cetăţenii poate utiliza următoarele măsuri:
 Asigurare unor spaţii şi amenajări adecvate pentru lucrul cu publicul. În primul
rând este nevoie de o clădire cu o sală suficient de vastă şi cu o parcare pe
19
 măsură. Sala trebuie să aibă un număr suficient de ghişee şi o parte destinată
aşteptării prevăzută cu scaune şi măsuţe pe care să se găsească formularele
uzuale, obiecte de scris şi pliante cu conţinut informativ. Mai este nevoie de un
distribuitor automat de numere de ordine şi un sistem electronic de repartizare
a numerelor pe ghişee, cu un panou de afişaj suficient de vizibil. În acest fel nu
se vor mai forma cozi.
 Selecţionarea şi instruirea atentă a personalului angrenat în relaţiile cu publicul,
pentru a fi în măsură să rezolve cu răbdare şi promptitudine solicitările. Se
recomandă stimularea acestei categorii de personal cu un spor de stres.
 Dimensionarea corespunzătoare a personalului şi utilizarea lui cu flexibilitate.
Aceasta presupune existenţa unui număr suficient de personal pentru a putea
face faţă perioadelor de solicitare maximă, dar care să poată fi folosit pentru
alte lucrări în perioadele când afluxul de public este mic. Când numărul
solicitărilor creşte, personalul va reveni imediat la ghişee, potrivit cerinţelor.
Măsurile prezentate, simple în aparenţă, nu sunt uşor de aplicat. În plus, sunt
destul de costisitoare. Dar aceste costuri se justifică, deoarece minimizarea timpului
de aşteptare în relaţia directă cu cetăţenii este o expresie de mare impact a respectului
datorat contribuabilului.

III. Metode practice de acţiune care se pot utiliza, atât în interiorul

administraţiei, cât şi în relaţiile cu administraţii

Un exemplu de asemenea metodă este Metoda formularelor tipizate. În

administraţia publică există un volum însemnat de activităţi cu caracter repetitiv.
Metoda formularelor tipizate a apărut din tendinţa naturală de standardizare a
activităţilor repetitive. Ea constă în reglementarea tehnică de uniformizare, de tipizare
a activităţilor de acelaşi fel care au frecvenţă ridicată, pe baza unui formular. Astfel,
pe baza experienţei şi a observaţiei, se ajunge la elaborarea unui formular – tip şi a
instrucţiunilor de completare, pentru simplificarea şi accelerarea lucrărilor, atât în
beneficiul administraţilor cât şi a administraţiei. Evident, succesul metodei este
condiţionat de conţinutul formularului şi de modul de completare. Prin conţinutul său,
formularul trebuie să ceară numai datele necesare soluţionării problemei şi să fie uşor
de completat. Un formular incomplet sau care permite ambiguităţi nu este util.

20
 Atragem atenţia că utilizarea formularului tipizat în situaţii atipice este o eroare.
În asemenea situaţii, utilizarea unui formular duce la estomparea particularităţilor
cazului şi pe cale de consecinţă la o soluţie eronată.

21