C 3 - 4 Principiile general aplicabile administraţiei publice ( I )

I. Principiile general aplicabile administraţiei publice

1.1. Noţiuni generale privind principiile aplicabile administraţiei publice

Principiile dreptului sunt prescripţii fundamentale ale conţinutului normelor juridice, ce au

un rol constructiv şi valorizator pentru sistemul de drept1. Principiile de drept sunt extrase de
obicei din dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe cale de interpretare.
Principiul de drept administrativ reprezintă acea „idee călăuzitoare a conţinutului tuturor
normelor juridice de drept administrativ, care influenţează atât structura cât şi
dezvoltarea sistemului administrativ”2.
Într-o altă opinie3, principiile administraţiei publice constituie un ansamblu unitar de
reguli de bază, de natură politică, economică, juridică şi socială care îi determină organizarea
şi funcţionarea.

1.2. Evoluţia principiilor aplicabile administraţiei publice la nivelul

statului român şi al Uniunii Europene

Analiza principiilor care guvernează administraţia publică, atât la nivelul instituţiilor Uniunii
Europene, cât şi la nivelul autorităţilor statelor membre ale UE, reprezintă punctul de plecare
pentru evaluarea calităţii guvernării şi administrării la nivel european.
La nivelul Uniunii Europene au fost concepute şi aprobate o serie de reguli privind
funcţionarea instituţiilor sale, având în vedere recunoaşterea necesităţii apropierii de
cetăţeni şi necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale acestora. La fel ar trebui să se
procedeze şi la nivel intern. Fiecare stat membru al Uniunii Europene ar trebui să se preocupe
pentru a identifica şi promova cele mai adecvate măsuri pentru asigurarea unei bune guvernări
şi a unei bune administrări. Identificând şi aplicând la nivel naţional principiile care
guvernează activitatea administraţiei publice la nivel european, se pot crea premisele

1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ed. 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 95.
2
Ioan Alexandru, Reflecţii privind evoluţiile contemporane ale democraţiei constituţionale, în Revista de Drept Public, nr. 3
/ 2006, p. 5-7 .
3
Liviu Coman-Kund, Analiza organizaţională şi Ştiinţa administraţiei, Partea a II-a, Universitatea Dunărea de Jos Galaţi,
suport de curs, Galaţi, 2004, p. 21.
1
unei administraţii publice naţionale transparente şi eficiente, apropiată de nevoile şi
interesele propriilor cetăţeni. Deşi unii autori de drept public afirmă că şi în cadrul Uniunii
Europene se constată în continuare situaţii în care principiul transparenţei nu este suficient
respectat iar procedura administrativă este încă greoaie.
În doctrina juridică administrativă europeană se afirmă că statele membre ale
Uniunii Europene împărtăşesc de regulă aceleaşi principii aplicabile administraţiei
publice şi aceeaşi nevoie comună de a implementa unitar dreptul Uniunii Europene. În
consecinţă, în sistemele juridice naţionale s-au produs modificări importante în modul de
abordare a procedurii administrative, urmărindu-se armonizarea reglementărilor naţionale cu
cele europene4.
În doctrina juridică românească se susţine că fiecare sistem de drept conţine o serie
de principii generale ale dreptului, identificate de instanţele judecătoreşti şi inserate în
dreptul pozitiv5. Aceste principii trebuie analizate din perspectiva mediului lor juridic, al
sistemului de drept în care se manifestă şi, în consecinţă, prin prisma semnificaţiilor lor diferite
de la stat la stat6. Principiile se regăsesc în legislaţia administrativă a statelor membre, ele fiind
adaptate continuu la schimbările ce apar în societatea europeană, pe măsură ce aceasta
evoluează. Contactul permanent între funcţionarii publici din statele membre şi funcţionarii din
cadrul instituţiilor şi organismelor Uniunii a determinat împărtăşirea principiilor şi valorilor de
bază ale administraţiei publice şi a condus la o convergenţă tacită dar asumată între
administraţiile naţionale7.
Spre exemplu, consultanţii care au desfăşurat activităţi în cadrul Programului SIGMA
(Suport pentru Îmbunătăţirea Managementului şi Guvernării în ţările din Europa Centrală şi de
Est) au organizat frecvent conferinţe pe teritoriul statelor în curs de aderare la Uniunea
Europeană la acea vreme, cu scopul de a se documenta în privinţa administraţiilor publice din
acele state şi pentru a-şi prezenta la rândul lor cunoştinţele pe care le-au acumulat în peste 20
ani în ceea ce priveşte modalităţile de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice8. Aceşti
specialişti au şi formulat o serie de principii care ar trebui să fie aplicate de administraţia publică
într-un stat membru sau care urmează să adere la Uniunea Europeană.
De altfel, şi în domeniul ştiinţei administraţiei s-a afirmat că “există anumite valori şi
principii comune, dezvoltate de practicile administrative contemporane şi de tradiţiile europene

4
Jürgen Schwarze (ed.), Le droit administratif sous l’influence de l’Europe. Une étude sur la convergence des ordres
juridiques nationaux dans l’Union Européene, Nomos Verlagsgesellschaft Baden-Baden, Bruylant, Bruxelles, 1996, p. 789.
5
Mihai Oroveanu, Tratat de drept administrativ, ed. a II-a, Ed. Cerma, Bucureşti, 1998, p. 106.
6
Jürgen Schwarze, op.cit., p. 111.
7
Francisco Cardona, loc.cit., p. 3.
8
A se vedea pagina http://www.sigmaweb.org/publications/public-governance-papers.htm, accesată la 13.11.2016.
2
democratice cu o influenţă puternică asupra spaţiului administrativ al Uniunii Europene ca
întreg şi asupra fiecărui stat membru în parte”9.
Utilizarea aceloraşi principii în aplicarea dreptului naţional şi a celui european de către
instituţiile statelor membre a atras în timp existenţa unor norme de drept administrativ comune
statelor europene membre ale Uniunii. Cu alte cuvinte, dreptul administrativ naţional s-a
europenizat şi s-au creat premisele Spaţiului Administrativ European.
De asemenea, deşi în România se consideră că europenizarea dreptului administrativ
naţional este la început de drum, instanţele judecătoreşti contribuie la armonizarea normelor
juridice naţionale şi merg chiar mai departe, aplicând principiile de drept europene în probleme
administrative pur interne10. Aşadar, pe lângă influenţa legislativă sau jurisprudenţială asupra
legislaţiilor naţionale, atunci când instanţele şi administraţia implementează legislaţia
europeană, se constată şi o adopţie voluntară a principiilor juridice europene în ordinea
internă naţională, în chestiuni interne, datorită faptului că acestea sunt considerate plus-
valoare pentru ordinea juridică internă11. Iar principiile juridice europene stau la baza unei
bune administrări la nivelul statelor Uniunii.
Principiile comune aplicabile administraţiei publice sunt cuprinse în legislaţiile statelor
membre ale Uniunii Europene atât în legi, cât şi în acte ale guvernelor şi sunt menţionate în
jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti referitoare la litigii ce apar datorită proastei funcţionări a
administraţiei publice12.

1.3. Principii generale aplicabile administraţiei publice

Analizând atât legislaţia cât şi doctrina juridică, deşi opiniile sunt diverse, se constată că o
serie de principii aplicabile administraţiei publice se regăsesc suficient de des pentru a putea
fi considerate principii fundamentale pentru acest domeniu :
- Principiul legalităţii acţiunii autorităţilor administraţiei publice,
- Principiu egalităţii persoanelor în relaţia cu autorităţile administraţiei publice
- Principiul imparţialităţii acţiunii administraţiei publice
- Principiul proporţionalităţii acţiunii administraţiei publice
- Principiul termenului rezonabil de acţiune a administraţiei publice
- Principiul respectării vieţii intime, familiale şi private de către autorităţile
administraţiei publice

9
Ani Matei, Tatiana-Camelia Dogaru, Convergenţa administrativă în zona balcanică. Analiză empirică a politicii sociale în
România şi Bulgaria, în Economie teoretică şi aplicată, vol. XVII (2010), nr. 3(544). p. 18.
10
Idem, p. 90.
11
Idem, p. 88.
12
Dana Apostol Tofan, op.cit., 2006, p. 30.
3
 - Principiul securităţii/stabilităţii raporturilor juridice în administraţia publică
- Principiul transparenţei în administraţia publică

1.3.1. Principiul legalităţii acţiunii autorităţilor administraţiei publice

Dreptul administrativ românesc este dominat de principiul legalităţii. Potrivit art. 1 alin.(3)
din Constituţia României republicată. : România este stat de drept, democratic şi social, în
care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul traditiilor
democratice ale poporului roman şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Afirmarea “statului de drept” chiar din primul articol al Legii fundamentale semnifică
“subordonarea tuturor autorităţilor publice faţă de lege şi faptul că principiul legalităţii constituie
unul din pilonii de bază ai sistemului juridic românesc”13.
Tot în primul articol al Constituţiei este consacrat principiul supremaţiei Constituţiei,
conform căruia legea trebuie să respecte norma constituţională: “În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie – art. 1 alin (5)”14. Poziţionarea
principiului respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi caracterul obligatoriu al legilor în
primul titlu al actului fundamental, denumit “Principii generale”, demonstrează, fără îndoială,
importanţa acordată legalităţii în sistemul juridic român15.
În Constituţie este subliniată încă o dată, în art. 16, preeminenţa legii în reglementarea
relaţiilor sociale, alin. (2) al acestuia prevăzând expres că “nimeni nu este mai presus de lege”.
Puterea executivă, pentru a executa şi a organiza executarea legii, are obligaţia de a
respecta atât prevederile constituţionale cât şi prevederile actelor aprobate de puterea
legislativă.
De asemenea, art. 52 din Constituţia României republicată reglementează dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică de a solicita recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei, iar condiţiile şi limitele exercitării
acestui drept se stabilesc prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările
şi completările ulterioare16.

13
Cezar Corneliu Manda, op.cit., 2005, p. 105.
14
Alin. (5) din art. 1 al Constituţiei României, republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 767/31.10.2003.
15
Verginia Vedinaş, Principiile dreptului comunitar consacrate în Constituţia României revizuită şi republicată, în Revista
Română de Drept Comunitar nr. 3/2006, p. 61.
16
Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 1154/07.12.2004.
4
 De altfel, numeroase acte normative româneşti menţionează expres principiul legalităţii ca
regulă de bază pentru activitatea autorităţilor publice sau a personalului din cadrul acestora.
Codul administrativ instituie între principiile generale aplicabile administraţiei publice, în
primul rând, principiul legalităţii: “Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, precum şi
personalul acestora au obligaţia de a acţiona cu respectarea prevederilor legale în vigoare şi
a tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte”.
Aşadar, principiul legalităţii, este recunoscut în sistemul juridic românesc ca principiu
general al dreptului, a cărui respectare trebuie asigurată în administraţia publică atât la nivel
local cât şi la nivel central, contribuind astfel la creşterea încrederii cetăţenilor în activitatea
autorităţilor publice.
Verificarea legalităţii actelor administrative trebuie să se realizeze însă, conform unei opinii
actuale, şi „prin raportare la legislaţia europeană, tratatele internaţionale ratificate de România,
dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi (...) nu în ultimul rând jurisprudenţei
constante a CEDO”17. Am fi tentaţi să adăugăm şi jurisprudenţa CJUE, care a contribuit şi
contribuie la dezvoltarea principiilor generale de drept aplicabile la nivelul UE, bazate pe
principiile constituţionale ale statelor membre ale UE.

1.3.2. Principiul egalităţii persoanelor în relaţia cu autorităţile administraţiei

publice

În sistemul românesc de drept, egalitatea este un principiu constituţional complex, care

poate fi analizat atât ca principiu general al drepturilor cât şi ca drept fundamental18. Această
noţiune juridică o regăsim în mai multe articole ale Constituţiei, fiind strâns legată de noţiunea
juridică de nediscriminare.
Principiul general al egalităţii trebuie privit în primul rând prin prisma art. 4 alin. (2) din
Constituţie care precizează cel mai bine conţinutul normativ al egalităţii constituţionale
{România este patria comuna şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasa, de
naţionalitate, de origine etnică, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţa politica,
de avere sau de origine socială}, dar şi prin prisma art. 16 alin. (1) din Constituţie, care
stabileşte “egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor români, fără privilegii şi fără discriminări”.
Art. 4 alin. (2) stabileşte aşadar care pot fi criteriile discriminării : rasa, naţionalitatea,
originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială.

17
Ana Muntean, Formele controlului de legalitate în dreptul Uniunii Europene: proiecţii în dreptul român, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 24.
18
Ioan Muraru, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coordonatori), op.cit., p. 151.
5
Cu prilejul revizuirii Constituţiei, în anul 2003, la alin. (3) al art. 16 s-a mai adăugat o teză, în
sensul că “statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea
funcţiilor publice”.
Legea fundamentală a statului român are aşadar prevederi asemănătoare cu cele ale altor
constituţii ale statelor Uniunii Europene în ceea ce priveşte principiul egalităţii cetăţenilor în
faţa autorităţilor publice şi principiul egalităţii de acces la funcţiile publice.
Analizând însă legislaţia Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene s-a constatat că, în timp, odată cu evoluţia societăţii europene, au fost identificate şi
alte criterii de discriminare: vârsta, handicapul şi orientarea sexuală. Aceste criterii nu sunt
menţionate decât arareori în legile fundamentale, deşi este o realitate faptul că principiul
egalităţii poate fi încălcat pe motiv de vârstă, handicap sau orientare sexuală. Considerăm că
într-o societate democratică şi într-un stat de drept, Legea fundamentală trebuie să stabilească
interdicţia discriminării şi pentru aceste criterii.
Elemente ale principiului egalităţii apar şi în alin.(2) al art. 6 din Constituţie, care
prevede că “măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile
de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”.
Alin. (2) al art. 56 din Constituţia României, care prevede că “sistemul legal de impuneri
trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”, este privit de specialişti ca principiu al
egalităţii în materie fiscală.
În sistemul de drept românesc, pe lângă prevederile constituţionale, şi alte acte
normative impun respectarea principiului egalităţii de către autorităţile publice.
Astfel, Codul administrativ instituie prin art. 7 principiul egalităţii: “Beneficiarii activităţii
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice au dreptul de a fi trataţi în mod egal, într-o
manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligaţia autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice
de a trata în mod egal pe toţi beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege”.
De asemenea, art. 14 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea
instituţiei Avocatul Poporului, republicată cu modificările şi completările ulterioare19
stabileşte că : “ (1) Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor fizice, a societăţilor comerciale, a asociaţiilor sau a altor persoane juridice. (2)
Petiţiile pot fi adresate de persoanele prevăzute la alin. (1), fără deosebire de cetăţenie,
vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.” Aşadar, orice persoană poate
adresa petiţii Avocatului Poporului, excluzându-se expres orice discriminare legată de
cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri politice. Spre deosebire de
prevederile constituţionale, în această lege nu sunt menţionate câteva criterii importante pe

19
Republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 277/15.04.2014.
6
baza cărora persoanele pot fi tratate inegal; e vorba de criteriul averii sau originii sociale,al
limbii, al originii etnice, al naţionalităţii sau al rasei. Pentru asigurarea coerenţei legislative
în sistemul juridic românesc, ar fi trebuit menţionate şi celelalte criterii enunţate de normele
Legii fundamentale.
În schimb, Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare 20,
stabileşte în art. 8 alin. (1) principiile care stau la baza furnizarii de informaţii şi servicii publice
prin mijloace electronice, şi anume: “ a) transparenţa în furnizarea de informaţii şi servicii
publice; b) accesul egal, nediscriminatoriu, la informaţii şi servicii publice, inclusiv
pentru persoanele cu handicap; c) eficienţa utilizării fondurilor publice; d) confidenţialitatea,
respectiv garantarea protejării secretului datelor cu caracter personal; e) garantarea
disponibilitãţii informaţiilor şi a serviciilor publice.”
După cum observăm, principiul accesului egal, nediscriminatoriu, la informaţiile şi
serviciile publice, este expres menţionat de această lege. Mai mult, pentru a întări importanţa
principiilor enumerate, prin alineatul (2) al aceluiaşi articol se menţionează obligaţia autorităţilor
administraţiei publice de a asigura respectarea acestora în relaţia cu persoanele fizice sau
juridice interesate să utilizeze procedura electronică pentru accesul la informaţii şi servicii
publice, precum şi pentru schimbul de informaţii. Şi, mai mult, se face referire şi la egalitatea
de tratament pentru persoanele cu handicap, ceea ce conferă legii un element de originalitate,
noutate şi de ancorare în realităţile societăţii moderne.
Un alt act normativ deosebit de important privind principiul egalităţii de tratament în viaţa
publică din România este Legea nr. 202 din 19 aprilie 2002 privind egalitatea de şanse şi
de tratament între femei şi bărbaţi, republicată cu modificările şi completările ulterioare 21.
Aşa cum reiese încă din titlu, dar şi din art. 1 alin. (1) acest act normativ “reglementează
măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, în vederea
eliminării tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex, în toate sferele vieţii
publice din România”. Se face precizarea, în alin. (3) că “prin egalitate de şanse şi de
tratament între femei şi bărbaţi se înţelege luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor
şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin şi, respectiv, feminin şi
tratamentul egal al acestora”. O precizare care ne determină să ne reamintim dreptul la
diferenţă, la proporţionalitate şi echitate menţionat în doctrină uneori. Din structura legii dar şi
din conţinutul acesteia, se observă că legiuitorul a încercat să acopere toate situaţiile ce ar
putea împiedica accesul egal al femeii pe piaţa muncii, la serviciile educaţionale, de sănătate,

20
Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 279 / 21.04.2003.
21
Republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 326/05.06.2013.
7
cultură şi informaţie, ca şi accesul acesteia în structurile de management ale societăţii în
ansamblu.
Cel mai important act normativ ce are ca scop explicit combaterea discriminării este
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,
republicată22. Art. 1 al acestei ordonanţe instituie principiul egalităţii între cetăţeni, al
excluderii privilegiilor şi discriminării şi enunţă, printre altele, dreptul la un tratament egal
în faţa instanţelor judecătoreşti şi a oricărui alt organ jurisdicţional, dreptul la muncă, la condiţii
de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie
echitabilă şi satisfăcătoare. Tot acest articol stabileşte că orice persoană fizică sau juridică are
obligaţia să respecte principiile enunţate anterior. Deducem faptul că autorităţile administraţiei
publice din România trebuie să fie cu atât mai mult atente la respectarea acestui principiu, care
trebuie să fie prevăzut expres în regulamentele de organizare şi funcţionare ale instituţiilor
publice şi să fie şi aplicat în practică.
O.G. nr. 137/2000 ne furnizează şi o definiţie a discriminării, în art. 2 alin. (1), privită
ca “orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,
boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum
şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei
sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice
alte domenii ale vieţii publice”. Alineatul (3) al art. 2 stabileşte şi faptul că „sunt discriminatorii
... prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane,
pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste
prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de
atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.
Acest act normativ completează normele constituţionale şi întăreşte prin prevederile
sale detaliate principiul egalităţii, aducând legislaţia română mult mai aproape de concepţia
europeană cu privire la acest principiu fundamental.
Prin O.G. nr. 137/2000 a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării, ca „autoritate de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate
juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării
principiului nediscriminăriiˮ. Acesta este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării
prevederilor acestei ordonanţe în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte

22
Republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 166/07.03.2014.

8
armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin
principiului nediscriminării.
Dispoziţiile legale care concură la aplicarea principiului egalităţii în administraţia publică din
România trebuie corelate şi interpretate în raport cu dispoziţiile cuprinse în documentele
juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului şi contribuie, fără îndoială, la realizarea
unei bune administrări în România.

1.3.3. Principiul imparţialităţii acţiunii administraţiei publice

Principiul imparţialităţii este prevăzut expres în Constituţia României republicată, art. 124
alin. (2) stabilind că “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.”
În doctrina juridică română, imparţialitatea a fost definită ca „lipsa prejudecăţilor, a unor idei
preconcepute, nefavorizarea unei părţiˮ23.
În jurisprudenţa instanţelor româneşti acest concept este preluat din jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (CEDO), fiind menţionat deseori atunci când se analizează
respectarea dreptului la un proces echitabil, făcându-se referire la imparţialitatea
judecătorilor24.
Aşadar, imparţialitatea se apreciază de la un caz la altul, sub ambele aspecte,
urmărindu-se excluderea atitudinii de părtinire sau respingere a unei persoane25.
În acelaşi mod se poate aprecia şi imparţialitatea persoanelor care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul administraţiei publice, analizând faptele şi atitudinea acestora, indiferent
dacă e vorba de persoane care ocupă funcţii de demnitate publică sau de funcţionari publici.
Pornind de la explicaţiile oferite de către CEDO putem afirma că imparţialitatea persoanelor
care ocupă demnităţi sau funcţii publice este deosebit de importantă pentru formarea
convingerii cetăţenilor că administraţia publică acţionează legal şi egal pentru toţi cei care au
apelat la serviciile ei, fără părtinire şi fără idei preconcepute. Menţinerea imparţialităţii acţiunii
administraţiei publice şi urmărirea realizării doar a interesului public, nu a celui personal, ar
putea schimba percepţia cetăţenilor în ceea ce priveşte realizarea concretă a bunei
administrări.

23
Viorel Mihai Ciobanu, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coordonatori), op.cit., 2008, p. 1219.
24
A se vedea, de exemplu, Sentinţa civilă nr. 4085/20.03.2008 a Judecătoriei Craiova, cu referire la Cauza CEDO Piersack
contra Belgiei din 1 octombrie 1982, dar şi Hotărârea CEDO, Cauza Micallef contra Maltei, din 15 octombrie 2009 sau Cauza
Kyprianou contra Ciprului, din 15 decembrie 2005.
25
A se vedea următoarele hotărâri CEDO: Morice contra Franţei, Hotărârea din 11 iulie 2013; Fey contra Austria, Hotărârea
din 24 februarie 1993; Demicoli contra Malta, Hotărârea din 27 august 1991; Hauschildt contra Danemarca, Hotărârea din
24 mai 1989; Sunday Times contra Marea Britanie, Hotărârea din 26 aprilie 1979.
9
 Imparţialitatea funcţionarului public poate fi contestată şi în situaţia în care acesta are
un interes personal în momentul în care este desemnat să îndeplinească o atribuţie legală.
Funcţionarul public trebuie să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic faptul că are un interes
personal care poate afecta imparţialitatea deciziilor pe care le poate lua şi să solicite înlocuirea
sa. În caz contrar apare suspiciunea că procedura legală nu este corectă, pot apărea
contestaţii şi întârzieri în realizarea atribuţiilor de serviciu.
Şi demnitarii/aleşii locali trebuie să dea dovadă de imparţialitate, aceştia trebuind să se
abţină de la a participa la orice acţiune care le-ar aduce foloase necuvenite de orice fel.
Toate situaţiile care pot aduce atingere imaginii autorităţilor publice trebuie evitate sau
manageriate cu simţ de răspundere de către funcţionarii publici de conducere şi de către
demnitari/aleşi locali, pentru a se evita apariţia unor cazuri de proastă administrare. De
asemenea, orice persoană care ocupă o demnitate sau o funcţie publică ar trebui să se abţină
a se implica în soluţionarea unei cereri sau situaţii legale în care are un interes, patrimonial
sau nu, tocmai pentru a se evita apariţia uneor suspiciuni privind imparţialitatea autorităţii
publice.
La nivel naţional, Codul administrativ instituie principiul imparţialităţii în art. 11:
“Personalul din administraţia publică are obligaţia de a-şi exercita atribuţiile legale fără
subiectivism, indiferent de propriile convingeri sau interese”.
Nu trebuie omisă nici formularea privind imparţialitatea pe care o regăsim în art. 368
din Codul administrativ, privind principiile aplicabile conduitei profesionale a funcţionarilor
publici şi personalului contractual din administraţia publică. Astfel, litera e) instituie regula
generală conform căreia “persoanele care ocupă diferite categorii de funcţii sunt obligate să
aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes altul decât interesul public, în
exercitarea funcţiei deţinute”.
De altfel, una dintre principalele îndatoriri ale funcţionarilor publici este de a fi
obiectivi şi imparţiali, aşa cum stabileşte art. 431 din Codul administrativ: “Funcţionarii publici
trebuie să exercite funcţia publică cu obiectivitate, imparţialitate şi independenţă,
fundamentându-şi activitatea, soluţiile propuse şi deciziile pe dispoziţii legale şi pe argumente
tehnice şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau
juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici”.
Aşadar, principiul imparţialităţii administraţiei publice presupune, aşa cum am
afirmat anterior, şi prevenirea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, concepte
definite în numeroase acte normative care stau la baza desfăşurării activităţii autorităţilor
administraţiei publice.
Din cuprinsul reglementării în vigoare reţinem faptul că atât personalul contractual,
cât şi funcţionarii publici au obligaţia de a da dovadă de imparţialitate în desfăşurarea

10
activităţii. Dar, aşa cum am constatat din prevederile Legii nr. 161/2003 şi cei care ocupă
o funcţie de demnitate publică, care iau decizii ce afectează interesele unui număr mare de
persoane, trebuie să dea dovadă de imparţialitate atunci când interesele personale se
întrepătrund cu interesele publice şi cele politice, în vederea evitării unor conflicte de interese
şi apariţiei unor dubii în legătură cu buna lor credinţă în momentul luării deciziei.
Conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, prin conflict de interese se înţelege situaţia
în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes
personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a
atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, iar potrivit prevederilor
art. 71 din același act normativ, principiile care stau la baza prevenirii conflictului de
interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea,
integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.
Exemplu: Conform art. 72 și art. 73 din Legea nr. 161/2003, persoana care exercită
funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate
acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie
un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice
de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de
gradul I. Obligaţiile prevăzute mai sus nu privesc emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor
normative.
O altă problemă mereu actuală în administraţia publică şi care este strâns legată de
principiul imparţialităţii administraţiei publice este cea a situaţiilor de incompatibilitate ce pot
apărea.
Conform art. 80 din Legea nr. 161/2003, “incompatibilităţile privind demnităţile publice
şi funcţiile publice sunt cele reglementate de Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau
instituţiei publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îşi
desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile acestei legi”.
Observaţie: pentru a se afla într-o situaţie de incompatibilitate un oficial public
trebuie să exercite concomitent două sau mai multe funcţii al căror cumul este interzis
de lege26.
Exemplu: Articolul 84 din Legea nr. 161/2003 prevede faptul că funcţia de membru al
Guvernului este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi:
- orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori
a altor situaţii prevăzute de Constituţie;

26
A se vedea Ghidul privind incompatibilitătile şi conflictele de interese (2019) , la pagina
https://www.integritate.eu/Files/Files/Ghiduri%202013/000_ghid%20incomp%20si%20conflicte.pdf
11
 - o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial;
- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau
alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
- funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. c);
- funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale
prevăzute la lit. c);
- funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale;
- calitatea de comerciant persoană fizică;
- calitatea de membru al unui grup de interes economic;
- o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte.

Aşadar, cei care deţin funcţii publice de autoritate din administraţia publică
centrală şi locală şi încalcă regimul incompatibilităţilor stabilit de lege vor fi demişi din funcţiile
publice pe care le deţin, sancţiune gravă care se aplică de către cel care a făcut numirea în
funcţia publică. Implicit, respectarea prevederilor legale privind prevenirea situaţiilor de
incompatibilitate în funcţiile publice înseamnă şi respectarea principiului imparţialităţii acţiunii
administraţiei publice în România.
Agenția Naţională de Integritate (ANI) este instituția căreia îi revine sarcina legală de
evaluare a prezumtivelor situații de incompatibilitate și conflicte de interese. Aceasta, urmare
a procedurii prevăzute de Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor
şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor acte normative, cu modificările şi completările
ulterioare27, întocmește un raport de evaluare privind existența unei stări de incompatibilitate
sau a unui conflict de interese, după caz. Acest raport poate fi contestat în instanță în termen
de 15 zile de la comunicare, iar în caz de necontestare rămâne definitiv. Activitatea de
evaluare se efectuează de către inspectorii de integritate din cadrul Agenţiei, prin repartizarea
şi redistribuirea lucrărilor în mod aleatoriu de către conducerea inspectorilor de integritate, prin
sistem electronic.

27
Publicată în M.Of. nr. 621/02.09.2010.
12
 Se poate concluziona că în România există cadrul legal pentru asigurarea respectării
principiului imparţialităţii în activitatea administraţiei publice, iar autoritatea publică ce are
atribuţii de verificare a situaţiilor de incompatibilitate sau conflicte de interese îşi desfăşoară
activitatea sub rezerva controlului deciziilor sale de către instanţele judecătoreşti, pentru a
preveni apariţia unor abuzuri în acest domeniu. Lucrurile ar putea sta şi mai bine dacă numărul
de personal al ANI ar fi mai mare, dacă personalul ANI ar fi mai bine instruit, iar în instanţă
contestaţiile la rapoartele de evaluare s-ar putea judeca într-un termen rezonabil.

1.3.4. Principiul proporţionalităţii acţiunii administraţiei publice

Art. 53 al Constituţiei României, intitulat “Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi” stabileşte în mod expres următoarele: “(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi
poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale,
ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.(2) Restrângerea poate fi dispusă numai
dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere
existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Acest articol constituţional stabileşte condiţiile care trebuie respectate când se impune
restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale : decizia trebuie să fie
necesară pentru atingerea unor obiective de interes public sau pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor celorlalţi, trebuie să fie prevăzută prin lege şi trebuie să fie proporţională cu
situaţia ce a determinat-o. Se face de asemenea trimitere la principiile constituţionale ale
legalităţii şi egalităţii, de care principiul proporţionalităţii este strâns legat.
Aşadar, Legea supremă română prevede expres acest principiu iar prevederile articolului
menţionat se subscriu noţiunii de legalitate, echitate, echilibru, egalitate. Curtea Constituţională
a României a stabilit de altfel prin mai multe decizii că proporţionalitatea este un principiu
constituţional.28
În plus, organizarea puterilor statului potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor
- legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, aşa cum
prevede art. 1 alin. (4) întăreşte ideea de proporţionalitate în viaţa publică românească.
Deoarece separaţia puterilor în stat presupune existenţa unui control reciproc dar şi realizarea

28
A se vedea Deciziile 139/1994, 71/1996 , 157/1998, 161/1998 ale Curţii Constituţionale a României; Marius Andreescu,
Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 54; secţiunile următoare în ceea ce
priveşte invocarea principiului proporţionalităţii în jurisprudenţa ÎCCJ şi a Curţii Constituţionale a României.
13
unui echilibru de forţe între puteri, în scopul prevenirii apariţiei abuzurilor din partea oricăreia
dintre ele. Prin intermediul contenciosului administrativ sunt cenzurate actele puterii executive,
iar cele considerate abuzive pot fi suspendate sau anulate, astfel încât drepturile şi libertăţile
fundamentale ale oamenilor să fie respectate.
Conform doctrinei juridice române, principiul proporţionalităţii constituie una din
constantele dreptului, în domeniul reglementării juridice exprimând necesitatea adecvării
măsurilor juridice la situaţiile de fapt şi impunând o atitudine echilibrată şi rezonabilă a oricărei
autorităţi cu competenţe normative, iar în domeniul aplicării normelor juridice,
proporţionalitatea presupune o relaţie justă şi rezonabilă între mijloacele utilizate de autoritatea
statală şi scopul pentru care sunt utilizate acestea29.
În doctrina românească se afirmă că proporţionalitatea poate fi analizată ca rezultat
al combinării a cel puţin trei elemente: situaţia de fapt, decizia luată şi finalitatea acesteia30.
Dacă între cele trei elemente se păstrează un echilibru, iar acţiunea administraţiei este şi
oportună, abia atunci principiul este respectat. Deseori, proporţionalitatea este considerată o
condiţie de legalitate internă a actelor administrative, alături de oportunitate, exercitarea
controlului jurisdicţional extinzându-se prin aprecierea proporţionalităţii şi oportunităţii acţiunii
administrative. Acest principiu este considerat o limită a puterii discreţionare a autorităţilor
publice iar încălcarea lui semnifică depăşirea libertăţii de acţiune a autorităţilor publice şi, în
ultimă instanţă, exces de putere31.
În concluzie, principiul proporţionalităţii presupune faptul că autorităţile administraţiei
publice, în activitatea lor de punere în executare a legii, nu trebuie să impună măsuri de natură
a afecta drepturile sau interesele persoanelor private decât dacă aceste măsuri sunt necesare
şi apte să ducă la atingerea scopului urmărit, şi anume satisfacerea interesului public, iar în
exercitarea puterii lor discreţionare menţin un raport corect între atingerile pe care le aduc
drepturilor şi intereselor persoanelor private şi scopul pe care îl urmăresc, fără a lua vreo
măsură excesivă32.
Art. 9 din Codul administrativ instituie ca principiu general aplicabil administraţiei
publice principiul proporţionalităţii, astfel: “Formele de activitate ale autorităţilor
administraţiei publice trebuie să fie corespunzătoare satisfacerii unui interes public,
precum şi echilibrate din punctul de vedere al efectelor asupra persoanelor.
Reglementările sau măsurile autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice sunt iniţiate,
adoptate, emise, după caz, numai în urma evaluării nevoilor de interes public sau a
problemelor, după caz, a riscurilor şi a impactului soluţiilor propuse”.

29
Elena Simina Tănăsescu, în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coordonatori), op.cit., 2008, p. 541.
30
Dana Apostol Tofan, op.cit., 1999, p . 47- 50.
31
Ibidem.
32
Emanuel Albu, loc..cit., Revista de drept comercial, nr.7/2007, p. 70-71.
14
 1.3.5. Principiul termenului rezonabil de acţiune al administraţiei publice

Expresia termen rezonabil o regăsim în Constituţia României în art. 21, care garantează
accesul liber la justiţie: „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-
un termen rezonabil”. Termenul rezonabil al unui proces semnifică faptul că instanţele
judecătoreşti trebuie să acţioneze cu celeritate, deoarece întârzierile în realizarea justiţiei
compromit eficienţa şi credibilitatea sa, afectând grav drepturile persoanelor care apelează la
calea jurisdicţională ca ultimă soluţie de a obţine dreptate. După cum se precizează în doctrină,
termenul rezonabil „poate fi apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei: complexitate,
comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor publice, dificultatea probelor, aspectul
internaţional al situaţiei, claritatea regulii de drept aplicabile” . Iar Curtea Constituţională a
României a decis că termenul rezonabil include şi durata procedurilor prealabile sesizării
justiţiei şi se calculează până la soluţionarea definitivă a cauzei33.
Acelaşi raţionament se utilizează şi când analizăm respectarea termenului rezonabil în
ceea ce priveşte acţiunea administraţiei publice. Cu cât problema care trebuie rezolvată este
mai complexă, cu atât termenul rezonabil are o altă întindere, care poate fi însă justificată şi
adusă la cunoştinţa publicului printr-o bună comunicare.
În strânsă legătură cu termenul rezonabil de a acţiona al administraţiei publice se află
dreptul de petiţonare, prevăzut la nivel constituţional în art. 51, care precizează că „cetăţenii
au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate în numele semnatarilor”, iar
„autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite
potrivit legii”.
Dreptul de petiţionare este „un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic român”, ca
de altfel şi în alte reglementări constituţionale europene34. Exercitându-şi dreptul de petiţionare,
cetăţenii intră în relaţie directă cu autorităţile publice şi au posibilitatea de a soluţiona atât
probleme personale cât şi probleme de interes general.
Corelativ cu dreptul de petiţionare apare şi obligaţia autorităţilor publice de a răspunde
în termen, indiferent de puterea publică de care aparţin, numai astfel putând fi protejate eficient
drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor.

33
Viorel Mihai Ciobanu, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coordonatori), op.cit., p. 181.
34
Cum sunt legile fundamentale ale Spaniei şi Greciei - a se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coordonatori),
op.cit., p. 511.
15
 Procesul de petiţionare constituie un mijloc de evaluare a tensiunilor ce pot apărea în
societate datorită situaţiei economice şi politice, evaluarea acestuia fiind relevantă pentru
identificarea problemelor cu care se confruntă populaţia35. De aceea este important ca
răspunsul la orice petiţie să fie transmis petiţionarului în termenul prevăzut de lege, ceea ce
presupune şi faptul că problema semnalată a fost analizată atât din punct de vedere legal cât
şi din punct de vedere al situaţiei de fapt.
Prevederile constituţionale ale art. 51 sunt detaliate prin O.G. nr. 27/2002 privind
reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor36. Dreptul de petiţionare este
recunoscut atât cetăţenilor cât şi organizaţiilor legal constituite, acestea putând formula petiţii
în numele colectivelor pe care le reprezintă. Autorităţile şi instituţiile publice sesizate „au
obligaţia să comunice petiţionarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiţiei,
răspunsul, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă. În situaţia în care aspectele
sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită, conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice poate prelungi termenul de 30 zile cu cel mult 15 zile. Petiţiile greşit îndreptate vor fi
trimise în termen de 5 zile de la înregistrare autorităţilor sau instituţiilor publice care au ca
atribuţii rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiţionarul să fie înştiinţat despre acest
lucru”.
Deşi sintagma termen rezonabil nu este expres prevăzută de acest act normativ, se
subînţelege faptul că autorităţile publice, în funcţie de complexitatea solicitării, trebuie să
răspundă într-un termen rezonabil, respectiv cât mai repede, dacă cererea nu are nevoie de o
cercetare amănunţită şi un răspuns complex, ce ar necesita un timp mai lung pentru redactarea
răspunsului.
Termenul de 30 de zile este considerat de către persoanele care exercită o funcţie publică
un termen general de răspuns la orice sesizare. Sunt însă şi domenii în care acest termen este
mai scurt sau mai lung, datorită specificului activităţii sau datorită modului în care legiuitorul a
dorit să recunoască urgenţa unei proceduri legale.
Astfel, Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu
modificările şi completările ulterioare37, prevede în art. 7 că „autorităţile şi instituţiile publice au
obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile
sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea,
complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării. În cazul în care durata

35
A se vedea Raportul referitor la activităţile Comisiei pentru petiţii în anul 2013 din Parlamentul European şi Proiectul de
Rezoluţie a Parlamentului European referitoare la activităţile Comisiei pentru petiţii în anul 2013, disponibil la pagina
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-2014-
0131+0+DOC+XML+V0//RO#title3 , care reafirmă importanţa reducerii timpului de răspuns al instituţiilor UE la solicitările
adresate de Comisie în legătură cu petiţiile adresate Parlamentului European.
36
Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 84/01.02.2002, aprobată cu completări, prin Legea nr. 233/23.04.2002.
37
Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 663 /23.10.2001.
16
necesară pentru identificarea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va
fi comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiţia înştiinţării acestuia în scris despre
acest fapt în termen de 10 zile. Refuzul comunicării informaţiilor solicitate se motivează şi se
comunică în termen de 5 zile de la primirea petiţiilor. Solicitarea şi obţinerea informaţiilor de
interes public se pot realiza, dacă sunt întrunite condiţiile tehnice necesare, şi în format
electronic”. Observăm că termenul general de 30 de zile este considerat prea lung pentru
transmiterea unor informaţii de interes public, termenul rezonabil în acest domeniu fiind
considerat de 10 zile.
Aşadar, în legislaţia românească regăsim prevederi prin care sunt impuse autorităţilor
publice obligaţii clare privind respectarea unor termene mai lungi sau mai scurte, în funcţie de
reglementarea legală, pentru a răspunde solicitărilor cetăţenilor. Cu toate acestea, din
activitatea practică s-a constatat că sunt situaţii în care răspunsul la o petiţie nu este considerat
important de către toate persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică 38,
deşi actul normativ prevede sancţionarea disciplinară a funcţionarului public care nu a
respectat termenul de răspuns la petiţie. De aceea consider că este necesar ca periodic să se
readucă la cunoştinţa persoanelor ce ocupă o funcţie publică, obligaţia de a respecta legislaţia
ce priveşte realizarea dreptului de petiţionare prevăzut de Constituţie. Iar instituţia care ar
putea realiza cel mai bine această sarcină este Avocatul Poporului, având în vedere rolul său
în apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi calitatea sa de autoritate administrativă
autonomă.
În alte domenii, răspunsul la o petiţie nu determină şi rezolvarea solicitării, problema
ridicată de către cetăţeni fiind mult mai complexă, necesitând colaborarea mai multor instituţii
şi uneori chiar decizia unei instanţe judecătoreşti. Acest lucru nu înseamnă nerespectarea
termenului rezonabil, acesta putând fi apreciat în funcţie de diverşi factori, de la caz la caz.
Calitatea serviciului public oferit cetăţeanului depinde de respectarea termenului rezonabil,
având în vedere faptul că administraţia publică trebuie să fie pregătită să răspundă adecvat
oricăror evenimente neprevăzute ce pot apare în desfăşurarea activităţii specifice. Termenul
rezonabil de răspuns la o solicitare este strâns legat aşadar şi de proporţionalitate, răspunsul
trebuind să fie şi adecvat, şi oportun, şi eficient, cât mai potrivit situaţiei de fapt. Termenul
rezonabil de soluţionare a unei cereri este o garanţie a respectării celorlalte drepturi ale
cetăţeanului de către autorităţi şi un indicator al calităţii serviciului public. Durata rezonabilă a

38
A se vedea studiul realizat de Academia de Advocacy prin Coaliţia 52, Proiectul M-am decis să mă implic, care relevă
faptul că în perioada februarie-octombrie 2015, la solicitările de informaţii publice adresate ministerelor din România nu s-
a răspuns deloc într-un procent de 40%, studiu disponibil la pagina http://www.implicare-
l52.ro/sites/default/files/Rezultatele%20cercetarii%20aplicarii%20L52%20din%202003%20-%20perioada%20feb-
oct%202015.pdf , accesată la data de 19.11.2016.
17
unei proceduri administrative asigură credibilitate şi eficacitate activităţii autorităţii publice şi
asigură respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor.
Sunt însă situaţii în care termenul legal de răspuns la solicitare este depăşit sau chiar nu
se răspunde la sesizare. Sau răspunsul autorităţii publice este considerat ilegal de către
cetăţean. Pentru aceste situaţii Constituţia reglementează, prin art. 52, modalitatea în care o
persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri poate obţine
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei
apelând la justiţie.
Această prevedere reprezintă o garanţie constituţională de protecţie a drepturilor şi
intereselor particularilor faţă de acţiunea sau inacţiunea ilegală a unei autorităţi publice,
conferind cetăţenilor dreptul de a solicita în instanţă, recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei produse. Legiuitorul a folosit sintagma
“termen legal” pentru a sublinia importanţa unei acţiuni rapide a autorităţilor publice, atunci
când li se solicită de către cetăţeni luarea unei decizii, fie ea pozitivă sau negativă. Lipsa unui
răspuns în termen poate duce la producerea unor pagube pentru particulari, iar aceştia au
dreptul să solicite instanţei judecătoreşti obligarea autorităţilor publice de a lua măsurile
necesare pentru realizarea dreptului sau interesului pretins.
Art. 52 din Constituţie face trimitere la o lege organică pentru stabilirea condiţiilor şi limitelor
exercitării sale - Legea contenciosul administrativ nr. 554/2004 - actul normativ care
detaliază modul de exercitare a acestui drept-garanţie, din conţinutul acesteia reieşind
importanţa rezolvării în termenul legal a procedurii necontencioase, în caz contrar cetăţeanul
fiind îndreptăţit să se adreseze instanţei judecătoreşti. Această lege menţionează în art. 2 alin.
(1) litera h) termenul general de 30 de zile de la înregistrarea cererii, termen ce trebuie
respectat de către autoritatea publică sesizată, dar şi posibilitatea ca acest termen să aibă o
altă întindere, în funcţie de reglementarea legală a domeniului respectiv.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a sancţionat prin practica sa
judiciară, în mod constant, încălcarea termenului rezonabil de realizare a procedurilor
administrative.

18