Finanţarea

activelor corporale
1. Active corporale pe termen lung: noţiune,
esenţă, concept, caracteristica, tipuri,
constatare şi evaluare.
2. Concept de active fixe şi de amortizare.
Politica de amortizare la diferite etape a
dezvoltării economice a întreprinderii.
3. Modele de apreciere ale normelor de
amortizare. Exprimarea duratei normate de
utilizare.
Activele imobilizate, fiind formate la
prima etapă de activitate a
întreprinderii, necesită o gestionare
permanentă, care îmbracă diferite
forme şi este înfăptuită de diferite
subdiviziuni ale firmei. O parte din
aceste funcţii este îndeplinită de
managementul financiar. Diversitatea de
tipuri şi elemente de active imobilizate
determină necesitatea clasificării
preliminare a acestora.
 Sub aspect funcţional:

Mijloace fixe Utilajul care

necesită montare

Imobilizări Investiţii capitale

nemateriale pe termen lung

Investiţii capitale Alte forme ale

în curs de execuţie activelor imobilizate
 După caracterul deservirii
diferitor tipuri de activitate
ale întreprinderii avem:

Active imobilizate care Active imobilizate care

deservesc activitatea deservesc activitatea
operaţională de investiţii

Active imobilizate care

satisfac nevoile
sociale ale angajaţilor
 După apartenenţă:

Active imobilizate Active imobilizate

proprii arendate
 Mijloacele fixe caracterizează
totalitatea activelor materiale ale
întreprinderii sub formă de
mijloace de muncă, care participă
în procesul de producţie şi îşi
reflectă asupra acesteia o parte
din valoare. În practica contabilă
la ele se referă toate mijloacele de
muncă cu un termen de utilizare
mai mare de un an şi o valoare
mai mare de 6000 lei.
 Imobilizările nemateriale –
caracterizează activele imobilizate care nu
au formă materială şi asigură înfăptuirea
principalelor activităţi ale întreprinderii.
Investiţiile capitale în curs de
execuţie – cuprind cheltuielile pentru
construcţia şi montarea mijloacelor fixe
aparte.
Utilajul care necesită montare – se
reflectă acele utilaje care sunt destinate
instalării şi montării.
 Investiţii capitale pe termen lung –
caracterizează toate instrumentele financiare
cu un termen de utilizare mai mare de un an
indiferent de mărimea lor.
Active imobilizate care deservesc
activitatea operaţională – cuprind activele pe
termen lung, utilizate nemijlocit în procesul de
realizare a activităţii de producţie.
Active imobilizate care deservesc
activitatea de investiţii – caracterizează
grupa activelor pe termen lung, formate în
procesul investirii reale şi financiare.
 Active imobilizate care satisfac nevoile
sociale ale angajaţilor – caracterizează grupa
obiectelor de menire social-culturală, formate în
scopul deservirii lucrătorilor acestei
întreprinderi.
Active imobilizate proprii – la ele se referă
activele pe termen lung ale întreprinderii, care-i
aparţin cu drept de proprietate, reflectate în
bilanţul acesteia.
Active imobilizate arendate –
caracterizează grupa activelor folosite de
întreprindere în conformitate cu contractul de
arendă încheiat cu proprietarul acestora.
 Activele imobilizate mobile –
caracterizează activele care în
procesul creditării pot fi în orice
moment folosite ca mijloc de
acoperire a acestuia (maşini şi
utilaje, mijloace de transport etc.)
Activele imobilizate nemobile – la
ele se referă terenurile, clădirile,
construcţiile, adică activele care în
procesul creditării nu pot fi folosite
pentru rambursarea creditelor.
 Gestiunea activelor imobilizate aferente
activităţii operaţionale reprezintă o parte a
strategiei financiare a întreprinderii şi constă în
asigurarea modernizării şi utilizării lor eficiente.
Aceasta se formează pe baza următoarelor
etape:
1. analiza activelor imobilizate aferente
activităţii operaţionale în perioada precedentă;
2. optimizarea volumului şi componenţei
activelor imobilizate aferente activităţii
operaţionale ;
3. asigurarea la timp a reînnoirii lor;
4.asigurarea folosirii eficiente a acestora;
5. formarea principiilor şi optimizarea structurii
surselor de finanţare a activelor imobilizate
aferente activităţii operaţionale .
 Analiza activelor imobilizate operaţionale în
perioada precedentă se înfăptuieşte în scopul
studierii dinamicii volumului şi componenţei
acestora, data expirării valabilităţii, intensitatea
reînnoirii şi eficienţa utilizării.
La prima etapă a analizei se cercetează dinamica
volumului activelor imobilizate operaţionale în
raport cu volumul producţiei fabricate şi realizate.
În procesul de analiză se studiază schimbarea
coeficientului participării activelor în suma totală a
activelor imobilizate operaţionale ale întreprinderii.
 La a doua etapă se studiază
componenţa şi dinamica structurii
activelor imobilizate aferente
activităţii operaţionale.
La cea de-a treia etapă se
apreciază situaţia activelor
imobilizate după gradul de uzură.
Etapa a patra presupune
determinarea perioadei de rotaţie a
activelor imobilizate aferente
activităţii operaţionale ale
întreprinderii.
 Optimizarea volumului şi componenţei
activelor imobilizate aferente activităţii
operaţionale se realizează cu luarea în
consideraţie a rezervelor posibile ce pot
apărea pe parcursul activităţii.
Asigurarea la timp a reînnoirii activelor
imobilizate aferente activităţii operaţionale – în
acest scop se determină nivelul necesar de
reînnoire pe grupe; se calculă volumul total al
activelor reînnoite în perioada prezentată; se
stabilesc principalele forme şi costul reînnoirii
diferitor grupe de active ale întreprinderii.
 Asigurarea folosirii eficiente a activelor
imobilizate aferente activităţii operaţionale –
constă în perfecţionarea sistemului de măsuri
orientate spre majorarea coeficientului
rentabilităţii şi reîntoarcerii activelor de
producţie.
Formarea principiilor şi optimizarea structurii
surselor de finanţare a activelor imobilizate
aferente activităţii operaţionale. Pot fi finanţate
din contul capitalului propriu sau celui
împrumutat, precum şi prin îmbinarea ambelor.
 Alegerea variantei corespunzătoare se
face ţinând cont de următorii factori:
1.suficienţa resurselor proprii pentru
asigurarea dezvoltării economice a
întreprinderii în perioada de prognoză;
2. costul creditelor contractate în raport cu
profitul;
3. realizarea corelaţiei de utilizare a
capitalului propriu şi împrumutat, care
determină stabilitatea financiară a
întreprinderii;
4. accesul întreprinderii la piaţa financiară.
 În procesul finanţării activelor imobilizate, o
problemă importantă este alegerea variantei
alternative – cumpărarea sau arendarea lor.
Leasingul operaţional (arenda) reprezintă o
activitate prin care se transmit arendatorului dreptul
de utilizare a mijloacelor fixe ce aparţin
arendaşului, pe un termen ce nu depăşeşte
amortizarea lor, cu reîntoarcerea obligatorie
proprietarului la scadenţă.
Leasingul financiar – presupune cumpărarea
de mijloace fixe de către arendaş la comanda
arendatorului şi transmiterea acestora ultimului.
 Avantajele leasing-ului:
1. majorarea valorii de piaţă a întreprinderii din contul
obţinerii profitului fără cumpărarea mijloacelor fixe;
2. ridicarea volumului şi diversificarea activităţii
întreprinderii fără extinderea finanţării activelor
imobilizate;
3. micşorarea riscului pierderii stabilităţii financiare,
deoarece leasingul operaţional nu duce la majorarea
datoriilor financiare;
4. diminuarea necesarului în active pe o unitate de
producţie produsă, deoarece mijloacele fixe arendate
sunt înregistrate în bilanţul arendaşului;
5.diminuarea bazei impozabile a întreprinderii,
deoarece plata pe arendă se include în costul producţiei,
ceea ce duce la micşorarea profitului din bilanţ a
întreprinderii;
6. o procedură de obţinere şi oformare mai simplă în
comparaţie cu contractarea de credite pe termen lung.
 Dezavantajele leasing-ului:
1. ridicarea costului producţiei în legătură cu faptul că
mărimea sumei plătite pentru arendă este mult mai mare ca
suma amortizării. Aceasta poate slăbi poziţia întreprinderii în
ceea ce priveşte concurenţa şi nivelul rentabilităţii activităţii
acesteia;
2. realizarea unei amortizări rapide în cazul leasing-ului
se poate face numai cu acordul arendaşului, ceea ce reduce
posibilităţile întreprinderii în formarea propriilor resurse din
contul adoptării unei politici de amortizare corespunzătoare;
3. imposibilitatea întreprinderii de a moderniza activele
arendate fără acordul proprietarului, ceea ce micşorează
viteza reînnoirii şi îmbunătăţirii lor în scopul majorării
rentabilităţii întreprinderii;
4. în unele cazuri sunt mai mari sumele pentru deservirea
leasing-ului decât în cazul creditelor bancare pe termen
lung.
Mijloacele fixe sunt bunuri
materiale, al căror preţ unitar
depăşeşte plafonul stabilit de
legislaţie, aflate în sfera
producţiei, comercializării şi
prestaţiilor de servicii o
perioadă mai mare de un an.
 Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
mijloacele fixe să fie considerate bunuri:

Au o
Au o
durată de
valoare de
serviciu inventar de
mai mare cel puţin
de un an 6000 lei
1. coeficientul extensiv de utilizare (Ke) – caracterizează
folosirea mijloacelor fixe în dependenţă de durata de
funcţionare
2. coeficientul intensiv de utilizare (Ki) – presupune
aprecierea nivelului de folosire a mijloacelor fixe în
dependenţă de capacitatea lor de producere
3. coeficientul integral de utilizare (Kint) – caracterizează
în ce măsură sunt folosite mijloacele fixe din punct de
vedere a duratei de utilizare şi a capacităţii de fabricare
4. coeficientul de schimb (Ks)
5. coeficientul de întrare (Kînt)
6. coeficientul excluderii (Kex)
7. coeficientul sporirii (Ksp)
8. coeficientul de amortizare
1. Rata imobilizărilor – măsoară gradul
de investire a capitalului în active pe
t.l.
2. Rata mijloacelor fixe
3. Compoziţia mijloacelor fixe
4. Randamentul mijloacelor fixe
 Amortizarea imobilizărilor - repartizarea sistematică a valorii
amortizabile a unei imobilizări pe perioade de gestiune ale
duratei de utilizare.

Cost de intrare - costuri de procurare sau creare a obiectului

Noțiuni de evidenţă şi costurile direct atribuibile pentru a-l aduce în
generale locul şi în starea necesară pentru folosirea după destinaţie.

Durată de utilizare a unei imobilizări este:

1) perioada de timp pe parcursul căreia entitatea aşteaptă să
obţină beneficii economice din utilizarea imobilizării; sau
2) cantitatea unităţilor de produse, lucrări, servicii sau de
alte unităţi similare pe care entitatea preconizează să le
obţină din utilizarea imobilizării.

Imobilizări - active deţinute pentru a fi utilizate pe o

perioadă mai mare de un an în activitatea entităţii sau
pentru a fi transmise în folosinţă terţilor.
 Imobilizări amortizabile - imobilizări aflate în exploatare care au o
durată de utilizare certă (limitată) şi pentru care se calculează
amortizarea.

Imobilizări corporale - imobilizări sub formă de

mijloace fixe, terenuri, imobilizări corporale în curs de
execuţie şi resurse minerale.

Noțiuni Valoare amortizabilă - costul de intrare sau costul

generale corectat, diminuat cu valoarea reziduală estimată.
aferente temei
Valoare contabilă - costul de intrare sau costul corectat
al obiectului de evidenţă diminuat cu amortizarea şi
pierderile din depreciere acumulate.

Valoare reziduală - valoarea estimată (preconizată) a

unei imobilizări amortizabile, care entitatea prevede să
o obţină la expirarea duratei de utilizare a acesteia. 
 Tipuri de
amortizare

Amortizarea fizică constituie Amortizare morală are loc

baza materială a pierderii
valorii mijlocului fix, fiind
determinată de întrebuinţare și
de acţiunea unor factori
naturali.
Ca urmare, a amortizării fizice,
mijloacele fixe trebuie să fie
supuse unui regim de întreţineri
şi reparaţii care necesită
cheltuieli, iar, în anumite
condiţii acestea se scot din
folosinţă şi se înlocuiesc cu
altele.
atunci când mijloacele fixe se
demodează, se învechesc din
punct de vedere tehnologic,
apar altele cu însuşiri
superioare.
O măsură de protecţie
împotriva amortizării morale
este stabilirea unei durate de
serviciu a mijlocului fix mai
mică decât durata de viaţă
tehnică numită durata de
utilizare
 Experienţa de lucru cu un asemenea activ;
 Starea reală a obiectului (nou sau utilizat);
 Necesitatea de a fi sau nu fi supus reparaţiei
capitale;
 Tendinţele moderne în domeniul fabricării
produselor la care obiectul pus în funcţiune
participă;
 Condiţiile climaterice;
 Condiţiile de păstrare;
 Condiţiile utilizării activelor în procesul de
producţie
Metodele de calculare a
fondului de amortizare:

1. Metoda liniară

2. Metoda unităţilor de producţie

3. Metoda de diminuare a soldului.

 Metoda liniară
prevede repartizarea uniformă a valorii
amortizabile pe parcursul duratei de utilizare a
obiectului. Suma amortizării pentru fiecare
perioadă de gestiune se calculează ca raport
dintre valoarea amortizabilă (Va) a obiectului şi
numărul perioadelor (anilor, lunilor, zilelor) în
cadrul duratei de utilizare a obiectului (Du).
∑amortizare = Va */ Du, unde
Vam = Cintrare – Vrez
Norma amortizării este constantă pe toată durata
de utilizare şi se calculează ca raportul dintre
100% şi durata de utilizare (în ani, luni, zile).
După expirarea duratei de utilizare valoarea
contabilă a obiectului este egală cu valoarea
reziduală.
 Metoda unităţilor de producţie
prevede calcularea amortizării ca produsul mărimii amortizării pe
unitate de produs (servicii) şi a volumului de produse fabricate
(servicii prestate) în perioada de gestiune. Mărimea amortizării pe
unitate de produs (servicii) se calculează ca raportul dintre valoarea
amortizabilă şi numărul de unităţi de produse (servicii).
Pentru calcularea amortizării diverselor tipuri de mijloace fixe această
metodă trebuie aplicată în mod diferenţiat, întrucât, conform
condiţiilor acesteia, durata probabilă de funcţionare utilă a obiectului
se determină prin numărul de unităţi de produse (articole), adică în
fiecare caz concret este necesar să se determine, dacă metoda
examinată se potriveşte sau nu cu obiectul respectiv.
De exemplu, volumul producţiei (cantitatea de articole sau piese)
fabricate poate fi considerat drept bază pentru calcularea amortizării
maşinilor tehnologice şi utilajului, iar numărul orelor de exploatare
(kilometri parcurşi) - pentru calcularea amortizării mijloacelor de
transport sau a altor obiecte.
Este important a lua în considerare gradul de participare directă a
fiecărui obiect de mijloace fixe la fabricarea unui anumit tip de
produse sau la prestarea serviciilor.
Metoda dată se recomandă a fi aplicată în cazurile cînd dependenţa
avantajului economic obţinut de intensitatea utilizării activului în
cursul duratei de funcţionare utilă poate fi determinată cu o exactitate
suficientă.
 Metoda de diminuare a soldului
se bazează pe aplicarea unei rate (norme) fixe a
amortizării care poate fi majorată conform politicilor
contabile a entităţii nu mai mult decât de două ori în
comparaţie cu norma prevăzută conform metodei liniare.
Calcularea amortizării în baza metodei de diminuare a
soldului se efectuează în felul următor:
1.pentru prima perioadă de gestiune norma majorată a
amortizării se aplică faţă de costul de intrare a obiectului;
2.pentru următoarele perioade (cu excepţia ultimei)
norma majorată a amortizării se aplică faţă de valoarea
contabilă a obiectului la finele perioadei precedente;
3.pentru ultima perioadă de gestiune suma amortizării se
determină ca diferenţa dintre valoarea contabilă a
obiectului la finele perioadei precedente şi valoarea sa
reziduală.