de Mihai Urzic

Nzuinta unirii bisericilor, mult dorit de toat Crestintatea, pentru ajungerea la o singur turm si un pstor, nu poate fi dect binevoit si binecuvntat de Dumnezeu. Dar pentru ca aceast contopire a crestinilor, ntr-una sfnt, soborniceasc si apostoleasc Biseric s corespund unui scop sfnt si s se nfptuiasc dup voia lui Dumnezeu, ar trebui ca acele Biserici nstrinate si acele comunti crestine heterodoxe, care ar voi n mod sincer s ajung la aceast realizare, s adere la dreapta credint cu o ntreag participare si o deplin recunoastere a Adevrului. Biserica Ortodox are menirea sacr, cu vreme si fr vreme, s fac s fie cunoscut acest Adevr si s descopere lumina de sub obroc. Dar, de dragul unirii bisericilor nu trebuie ca Biserica Ortodox s ajung la compromisuri ce i-ar aduce vtmare de credint. Ca detintoare deplin a tezaurului crestin, a mijloacelor sacrosante de mntuire si a unei credinte nealterate, ea simte chemarea s se ridice n dumnezeiasc strlucire, s binevesteasc si s lumineze lumea. Este vremea ca toat crestintatea s revin la credinta primar, la predaniile sfintilor printi si la rnduielile canonice.

ntr-o asemenea viziune, Biserica - mam ntelege s primeasc n srbtoare mprteasc la matca Adevrului, pe toti fratii crestini care s-au ndeprtat de Biserica Ortodox, ca si pe toti necrestinii care ar voi s se mntuiasc si s primeasc dreapta credint. Dar dup cum ntoarcerea heterodocsilor la Biserica primar nu s-ar putea mplini dect ntr-un duh de smerenie, tot astfel, ntr-acelasi duh, trebuie privit aceast ntoarcere si de lumea ortodox, cci nu din vredniciile omenesti ale celor aflati n aceast credint se va putea ajunge la Unire, ci din dragostea si lucrarea lui Dumnezeu, atunci cnd se va surpa Babilonul cel mare al tuturor ereziilor si prihnirilor, cnd toat crestintatea va putea vorbi o singur si aceeasi limb - cea a Harului. Un rol se seam n apropierea si unirea lumii crestine i revine Bisericii RomanoCatolice, reprezentanta celei mai numeroase grupri crestine. Aceast Biseric a avut meritul, n decursul istoriei, de a-si fi fcut o puternic organizatie eclesiastic, de a fi nfiintat numeroase ordine clugresti, de a fi ntemeiat institutii si asezminte socialcrestine, de a fi dezvoltat si editat o bogat literatur religioas, teologic, apologetic si moral si de a fi desfsurat o actiune misionar, prin propovduirea Evangheliei n toat lumea, prin jertfa multor martiri. Experienta organizatoric a Catolicismului ar putea fi luat ca exemplu, n multe

privinte, de Bisericile Ortodoxe. Dar Catolicismul s-a considerat Biserica universal si singura n drept s reprezinte plintatea harului; el are o conducere centralizat si veleitti de suprematie si infailibilitate, ceea ce a dus la pierderea caracterului de sobornicitate si de ecumenicitate; tendinta spre inovatii a condus la mutilri dogmatice si cultice, spre pgubirea lui spiritual. Cruciadele, cu mpilri dezlntuite asurpa bisericilor si mnstirilor ortodoxe din Orient, inchizitiile, indulgentele, intoleranta religioas fat de protestanti, precum si politica de stat a Vaticanului, cu veleitatea de a se considera si putere temporar, au reprezentat devieri ale Bisericii Romane fat de spiritualitatea Ortodoxiei. Ruptura comunittilor crestine, prin ndeprtarea lumii catolice occidentale de Orientalii ortodocsi, si gseste prefigurarea n Vechiul Testament, prin scindarea mprtiei lui Solomon. Semnul vizibil lsat de Dumnezeu pentru abaterile Bisericii Catolice de la adevrata credint si traditie, este faptul c numai ortodocsilor le-a rmas darul s primeasc, n noaptea nvierii, lumina cereasc de la flacra arztoare care coboar n chip minunat pe Mormntul Domnului, iar catolicilor si armenilor, nu. n cursul secolelor trecute, clericalismul a pus stpnire pe viata si gndirea religioas a lumii catolice, mai nti n Evul Mediu, cu scopul de a tine piept ingerintelor feudalilor, iar apoi, dup Conciliul de la Trent, pentru a se opune Protestantismului. Cu ct Biserica

Catolic si-a ntemeiat o organizatie mai rigid pentru a rezista asalturilor Protestantismului, cu att mai mult s-a adncit hotarul de desprtire ntre ea si sora sa din Orient si cu ct organizatie Bisericii Catolice a devenit mai centralizat, cu att ierarhia ei s-a ndeprtat si mai mult de conceptiile orientale. [1] n vederea ecumenismului, nu este nevoie ca Biserica Romei s primeasc Ortodoxia de la urmasii Bizantului; e suficient ca ea s revin la propria credint, cea pe care a avut-o nainte de schism, la credinta mrturisit de venerabilul pap Leon al III-lea si de venerabilul pap Ioan al VIIlea, renuntnd astfel la toate inovatiile ulterior adugate crezului si dogmelor. mpotriva antagonismului si separatismului ntre catolici si ortodocsi, au intervenit, n ultimii ani, schimburi de scrisori oficiale ntre reprezentantii celor dou Biserici, mesaje si alte actiuni de apropiere, n vederea realizrii unui dialog. n dorinta manifestrii unei atitudini de bun ntelegere reciproc, Patriarhul Ecumenic din Constantinopol a consimtit s fie reprezentat prin observatori la Conciliul Vatican II, din 1964. Acest fapt a strnit critici din partea unor episcopi ai Bisericilor Ortodoxe, n special din Grecia. Tot n 1964 a avut loc ntlnirea de la Ierusalim, ntr-o atmosfer de dragoste crestin, dintre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Athenagoras. De asemenea, o delegatie catolic a fost trimis la Moscova cu ocazia celebrrii a 50 de ani de la investirea, ca episcop, a fostului patriarh Alexis. Au atras apoi atentia vizitele protocolare pe care le-au fcut cei doi capi ai Bisericii desprtite: patriarhul Athenagoras, la Roma, si papa Paul al VI-lea, la Constatinopol, preum si darurile simbolice pe care si le-au dat: un potir, semn

al unittii euharistice, si un felon episcopal, semn al unittii sacerdotale. Pe baza principiului de colaborare, stabilit prin declaratia comun din 28 octombrie 1967, s-a nfiintat la New York o comisie compus din prelati catolici si ortodocsi, pentru asistenta refugiatilor din Orientul Apropiat. Pe temeiul aceleiasi declaratii s-a initiat si o colaborare ntre profesorii catolici si ortodocsi, n domeniul istoriei si traditiilor celor dou Biserici privind patristica si liturghia. n acelasi spirit s-a organizat la Roma, de ctre Institutul Pontifical al Studiilor Orientale, un congres cu tema: Patriarhatele din primul mileniu al istoriei Bisericii. Biserica Romei, fcnd pomenire de crestinii orientali separati de Sfntul Scaun a recunoscut importanta pe care o reprezint ortodoxia n snul Bisericii Universale, nu numai din punct de vedere numeric (cca. 16 milioane sau 21% din toti crestinii), ci mai ales prin tot ceea ce reprezint ea ca traditie, gndire teologic si evlavie mistic. ntre timp au avut loc si alte manifestri ntre Orientul Ortodox si Occidentul Catolic: colocviul de la Bari (Italia), din 1970, ntre reprezentantii patriarhatului din Moscova n frunte cu mitropolitul Nicodim, si reprezentantii bisericii catolice; n 1971, cardinalul Willebrandt a vizitat Biserica din Grecia; conferinta de la Munchen din 1982, ntre ortodocsi si catolici, cnd teologii catolici au recunoscut, prin protocolul ncheiat, valabilitatea crezului ortodox, fr Filioque. Augurii par s fie favorabili apropierii celor

dou Biserici surori. Bisericile si confesiunile protestante, sub aspect dogmatic si eclesiologic, prezint erori mult mai grave fat de Ortodoxie dect Catolicismul, ntruct ele sunt mai srcite de lucrarea Sfntului Duh. Bisericile protestante au ns marele merit de a fi tradus Biblia n toate limbile [2], de a fi rspndit Evanghelia pn n cele mai ndeprtate colturi ale pmntului, prin puternice organizatii misionare, de a fi nfiintat, n toat lumea, nenumrate institutii cu scopuri caritabile. n ultima vreme, ele au deschis calea ecumenismului, persevernd, prin diferite mijloace, pentru apropierea si unirea Bisericilor lui Hristos. Si nu este fr tlc, n iconomia lui Dumnezeu, c Protestantismul si n special Biserica Luteran si Anglican, care odinioar au provocat dezbinarea Crestinismului prin Reform, si manifest acum tendinta spre ecumenicitate, spre regsirea n unitate si Adevr. Pentru atingerea acestui scop, a luat fiint organizatia interconfesional Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu sediul la Geneva, care, sub deviza ecumenismului, desfsoar o campanie mondial asidu. Dar, din pcate, aceast organizatie a luat fiint din initiative masonice si nu urmreste scopuri sincere pentru Biseric. Paralel cu actiunea acestui consiliu, a luat nastere n cadrul Vaticanului, sub pontificatul lui Ioan al XXIIIlea, Secretariatul pentru Unitatea Crestinilor, o alt organizatie proeminent cu caracter ecumenic ce desfsoar o intens activitate pentru apropierea crestinilor desprtiti. Dar

toate aceste actiuni religioase cu caracter ecumenic, si care se ntrec n declaratii de dragoste interconfesional, prezint n realitate grave erori, cu nentelegeri de fond fat de esenta acestei probleme. Ecumenismul, prin sensul deformat care i se atribuie azi, nu reflect ntotdeauna adevrul nteles de unitate si sobornicitate a Bisericii, ntr-o hristocentric de dreapt credint n care s se contopeasc ntreaga crestintate. Adeseori, prin ecumenism se ntelege urmrirea unei activitti interconfesionale, fr un scop de unitate n credint, ci de conlucrare social. n Protestantism, ideea de apropiere ntre Biserici se sprijin mai mult pe consideratii samaritene si social-politice, pe baza crora s se organizeze lumea, si mai putin sau aproape deloc pe temeiuri teologice si dogmatice, care s asigure credinciosilor o unitate unitate n Duh si Adevr. Cnd se ajunge la discutarea problemelor teologice si dogmatice, Bisericile si confesiunile protestante doresc tratative la masa rotund, negocieri, divergentele existente eliminndu-se prin acceptri minore din partea unora si prin cedri majore din partea celorlalti. La rndul su, prin ecumenism, Biserica Romei ar vrea s i se recunoasc suprematia absolut de ctre toti crestinii separati de Scaunul apostolic, deci de ortodocsi, considerndu-se c singura Biseric a lui Hristos prin care se poate obtine plenitudinea

mijloacelor de mntuire este cea catolic (Conciliul Vatican II). O asemenea mentalitate denot c nici protestantii si nici catolicii nu au ntelegerea necesar pe care ierarhiile acestor Biserici ar trebui s le aib cu privire la sensul adevrat al reintrrii lor n ecumenicitate. Fiecare rmne pe pozitia sa rigid, dogmatic si eclesiastic. Si nu se vede o smerit cugetare si un duh de pocint pentru abaterile trecutului care, indiferent din ce cauz ar fi provenit, au dus prin uneltirile diavolului la dezunire, la ruperea cmsii fr custur a lui Hristos. Cci nu ortodocsii s-au desprins din trunchiul Bisericii Apostolice, ci toti aceia care s-au ndeprtat de Biserica primar prin denaturri si inovatii. Exprimnd dorinta unirii Bisericilor, papalitatea se manifest fat de orientali cu acea bunvoint ngduitoare care se arat unei rude scptate, asteptndu-i pe ortodocsi cu usile deschise (Conciliul Vatican II). O asemenea atitudine pune, de la nceput, un mod cu totul gresit, problema ecumenicittii si compromite scopul unirii, dup cum s-a ntmplat n attea rnduri din partea Bisericii Romane. n 1848, papa Pius al IX-lea, relund tratativele mai vechi ale predecesorilor si n vederea unirii Bisericilor, a trecut n mod voit cu vederea peste toate divergentele care au constituit schisma, precum si peste toate semnalrile fcute prin enciclica patriarhilor ortodocsi din 1831, mpotriva inovatiilor latine. n acest scop el a adresat crestinilor orientali o epistol, n suprema Petri apostoli Sedi, cu invitatia de a se uni cu Roma, de a reveni la Biserica cea adevrat, la comuniunea cu Sfntul Scaun, si la unicul staul al lui Hristos, folosind n acest scop felurite insinuri cu pretentii nentemeiate. La acest apel,

redactat cu patern grij, dar si cu autoritatea superiorittii, pentru a impune ascultare, patriarhii ortodocsi, dimpreun cu sinoadele lor, au dat papei un rspuns negativ si viguros, prin enciclica din acelasi an, 1848, punnd la punct, fr ocol, problema rentregirii Bisericii. S-a sustinut astfel, nainte de toate, c unirea, dorit de altfel si de ortodocsi, nu poate fi posibil dect prin revenirea romano-catolicilor la vechile statorniciri dogmatice, canonice si liturgice dinaintea schismei si de la care ei s-au ndeprtat, precum si prin revizuirea conceptiei papistase prin care s-au abtut de la Sfnta Traditie si au ajuns la pretentia de hegemonie asupra ntregii Crestintti. Acest rspuns a produs o mare dezamgire Vaticanului, precum si papei Pius al IX-lea, care spunea despre sine: Eu sunt Traditia si Eu sunt Biserica[3]. Prin primatul papal, care a condus la erezia infailibilittii papale, s-a nesocotit autoritatea suprem a Bisericii, care este cea a sobornicittii, dup cum o mrturiseste si Crezul, nlocuindu-se cu aceea a unui singur arhipstor. S-a contravenit n acest fel chiar punctului de vedere al papei Grigorie cel Mare, Dialogul, si al lui Irineu, care recunosteau Sinodul ca singur autoritate a Bisericii, iar nu ntietatea unui episcop. Analizarea obiectiv a divergentelor esentiale, mentionate prin Enciclica sinodal de la 1848, a constituit documentul important care a reprezentat baza conditiilor principale pe care s-ar fi putut realiza unirea. Textul Enciclicii de la 1848 a fost ulterior publicat de ortodocsi, n dou editii franceze - 1850 si 1863 - iar un studiu valoros, n legtur cu acel schimb de ntmpinri a fost editat n 1935 de prof. teolog Tudor Popescu, sub titlul:

Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848. Prin initiativa la unirea cu Roma, Pius al IX-lea si-a nchipuit c fgduind presupuse privilegii ierarhiei Bisericii Ortodoxe, precum si mentinerea cultului oriental, ar fi putut obtine unirea n conditiile subordonrii patriarhilor orientali, autorittilor scaunului papal. De altfel, Privilegiile si mputernicirile acordate nainte Bisericilor Unite (greco-catolice) au fost relative si provizorii[4]. Desi ncercarea de a aduce la Staulul Romei pe orientali a rmas fr rezultat, ea a fost repetat de Leon al XIII-lea, de Benedict al XV-lea, de Pius al XI-lea, de Ioan al XXIIIlea si, n ultima vreme, de Paul al VI-lea. n toate aceste ncercri de apropiere, atitudinea papalittii si, n general, a Catolicismului, a lsat mult de dorit prin lipsa de sinceritate si prin intentiile ascunse pe care le-au nutrit fat de Biserica Ortodox. Acest fapt ar trebui s trezeasc n cea mai mare msur atentia ierarhiei Bisericilor Ortodoxe si s le pun n gard fat de orice relatii stabilite de apuseni n scopul unirii. Se stie, de exemplu, c n perioada n care se fceau, din partea papalittii, apeluri printesti pentru unire, diplomatia Vaticanului cuta s submineze situatia crestinilor din Orient. Uneltirile romano-catolice mpotriva ereticilor desprtiti de Sfntul Scaun s-au constatat n numeroase mprejurri istorice si nu s-au dezmintit nici atunci cnd ortodocsii treceau prin cele mai grele ncercri din cauza prigonirilor dezlntuite de musulmani, nici

atunci cnd n Ardeal, din cauza imperialismului habsburgic si a agresiunilor maghiare, o parte din romnii transilvneni au fost obligati s treac la unire. Dup cum cruciatii de alt dat au asediat Constantinopolul bizantin, l-au jefuit, i-au devastat bisericile, au dat foc mnstirilor din Athos, si au provocat attea mceluri printre ortodocsii eretici, tot astfel papistasii de mai trziu s-au alturat musulmanilor, aceast aliant ndreptndu-se mpotriva credinciosilor ortodocsi si concretizndu-se printr-o medalie jubiliar, btut la Paris, cu inscriptia: Dieu proteg le catholicisme, le protestantisme et l'islamisme[5]. Ca urmare, Pius al IX-lea, care izbutise n 1847 s-si asigure numirea unui legat apostolic la Constantinopol, urmrea acum s ia asupra sa protectoratul tuturor crestinilor din Imperiul Otoman. Considernd Orientul ortodox n rndul infidelilor care trebuiau convertiti (terra missionis), papismul n-a ncetat s tulbure Biserica cea linistit a lui Dumnezeu, trimitnd pretutindeni misionari traficanti de suflete care, nconjurnd pmntul si marea ca s fac un prozelit, s poat astfel nsela si pe vreunul dintre ortodocsi, strcnd nvttura Domnului[6]. Prin rspunsul patriarhilor ortodocsi din 1848 s-a struit ntr-o mare msur asupra ereziei Filioque, att pentru faptul c aceast dogm a introdus raporturi diferite si inegale ntre ipostasurile de aceeasi putere si mpreun mrite, prin confundarea sau amestecarea

lor, ct si prin faptul c a deschis drumul altor inovatii nsusite de Biserica roman care, prin subtilitti scolastice, au adus alterri sfintelor Taine ale Botezului si ale Euharistiei, au ciuntit ierurgia n partea ei esential si au ntronat papismul, cu toate erorile lui. Toate aceste inovatii si abateri de la Sfnta Traditie fac imposibil unirea, atta timp ct catolicismul nu va renunta definitiv si fr rezerve la toate aceste rtciri. Tentative pentru apropierea celor dou Biserici au fost ncercate n ultimile decenii, cu bun intentie, de Biserica Ortodox. Prin nvoirea reciproc dintre papa Paul al VI-lea si patriarhul Athenagoras, s-au ridicat n anul 1965 la Roma si Constantinopole, anatemele reciproc pronuntate cu ocazia Schismei din 1054. A fost un fapt epocal. Dar surptura adnc ce s-a format ntre Occidentul catolic si Orientul ortodox nu s-a putut nchide doar prin ridicarea anatemelor. n legtur cu dumnezeiescul Simbol al Credintei, care este piatra de temelie a Bisericii, Printii Sinodului al III-lea ecumenic, de la Efes, au hotrt s fie pedepsiti cu predeaps nedezlegat, a excomunicrii din orice treapt a clerului, toti acei care vor mrturisi un alt crez dect acela de la Niceea, referitor la Sfntul Duh. Intruct ns sinodalii de la Efes din anul 431, cunosteau canoanele Sinodului din Constantinopol din 381 si deci implicit completarea adus Crezului de la Niceea despre purcederea Duhului Sfnt, rezult c pedeapsa excomunicrii hotrte prin canonul 7 de la Efes, a czut asupra

ierarhilor Bisericii Catolice. Acest canon pronuntat de un Sinod Ecumenic a rmas n vigoare si nu va fi niciodat abrogat de Biserica Dreptmritoare a Rsritului. De aceea nu va fi cu putint s existe nici o comuniune la acelasi Potir cu Biserica Romei, att timp ct aceast Biseric si va mentine gresita dogm a purcederii Duhului Sfnt si de la Fiul, precum si a celorlalte dogme gresite cu care s-a ncrcat dup anul 1054 si pn n prezent. Episcopul Romei de mare cinste, care a fost papa Leon al III-lea (+816), a dezaprobat n chip solemn gresita credint despre Filioque, care-si fcuse drum n Apus, si a aplicat pe zidurile bazilicii Sfntului Petru dou plci de argint pe care s-a spat Crezul Ortodox fr Filioque - scris n greac si n latin, si mentinut acolo pn n 1054. De asemenea, papa Ioan al VIII-lea, prin Epistola ctre venerabilul Patriarh Fotie, a pus n rndul lui Iuda pe cei care au introdus schimbarea dumnezeiescului Simbol[7]. Acest fapt a fost si mai mult ntrit prin Sinodul de la Constantinopol (879-880), tinut sub Patriarhul Fotie, si la care au participat si mputernicitii papei Ioan al VIII-lea cu care ocazie s-a pronuntat pedeapsa anatemei pentru toti aceia care s-ar atinge de Simbolul Credintei Ortodoxe, fie c ar lsa, ar aduga, ar schimba sau ar falsifica cu ceva acest Simbol[8]. Si totusi erezia si-a fcut drum mai departe. La Aix-la-Chapelle (809), Carol cel Mare a favorizat introducerea dogmei Filioque n Simbolul Credintei, iar ulterior episcopii romani si-au permis s treac peste hotrrile

Printilor si ale Sinoadelor, pentru interesul de a impune vointa Romeni, ca norm de credint si a ridica astfel autoritatea papal. n acest sens apare si declaratia papei Stefan al V-lea (+891), pe care a fcut-o moravilor, dup moartea Sfntului Metodiu si n ciuda Ortodoxiei bizantine a acestuia, privitor la purcederea Duhului Sfnt: Dac vor zice c este oprit de ctre Sfintii Printi de a aduga sau de a reduce ceva n Simbol, rspundeti c Sfnta Biseric roman este paznica si conformatoarea sfintelor dogme[9]. Despre semetia eposcopilor latini si mai cu seam a papei, Sfntul Vasile cel Mare, nc de pe vremea lui, spunea: Dac va mai tine mnia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mndria apusean? Cci ei nu cunosc Adevrul, nici nu-l sufer s-l nvete ci, prejudecnd cu bnuieli mincinoase, acelea le fac si acum, care (le-au fcut) si mai nainte, cu Marcel (Marcel al Acyrei) condamnat n Orient ca eretic (canon 336, 338, 339, 343) si gsit binecredincios la Roma (canon 340 si Sardica 343). Certntu-se cu cei ce vor s le arate Adevrul, ei ntresc erezia prin ei nsisi[10]. Ca urmare a acestor fapte care, din vinovtia Romei, au condus, rnd pe rnd, la Schisma din 1054, la Reforma din 1521 si la toate implicatiile ulterioare ale frmntrii blocului protestant, precum si la schisma vechilor catolici de la 1871, s-a deschis, n anul 1964, Conciliul Vatican II, care si-a propus ecumenismul ca problem central, prin promovarea restaurrii unittii ntre toti crestinii. Din pcate, aceast frumoas intentie nu a fost nsotit si de dovezile necesare de sinceritate, de ntelegere adevrat si de

recunoastere a propriilor greseli, ci, dimpotriv, s-a pstrat aceeasi semetie din trecut, folosind ns mai mult diplomatie n raport cu celelalte Biserici si n particular cu Ortodoxia. Este adevrat c o lucrare de mari proportii nu se poate face dintr-o dat, ci necesit o pregtire de durat pentru cresterea si mplinirea ei; iar o cotitur important n orientarea Catolicismului nu s-ar putea face dect cu tact, pentru a nu aduce tulburare si sminteal n rndul clerului si al credinciosilor. Dar...Conciliul Vatican II s-a strduit s arate c desi celelalte Biserici Crestine inclusiv cea Ortodox, nu sunt lipsite de semnificatie si de valoare n taina mntuirii, ele sunt totusi n eroare, nct numai Biserica Romano-Catolic este cea adevrat. Se spune deopotriv: comunitti considerabile se separ de plintatea comuniunii cu Biserica Catolic (...). Acei care se nasc astzi n asemenea comunitti si care triesc cu credinta n Hristos, nu pot fi acuzati de pcatul desprtirii, iar Biserica Catolic i nconjoar cu respect frtesc si cu dragoste. n adevr, acei care cred n Hristos si care au primit n mod valid botezul, se afl ntr-o anumit comuniune, desi imperfect, cu Biserica Catolic[11]. Asupra superiorittii Bisericii Romano-Catolice[12] precum si asupra insuficientei harice pe care o prezint celelalte Bisericii separate, se revine n mod struitor n documentele Conciliului Vatican II. Desi Conciliul Vatican II a consimtit intercomuniunea cu Bierica Ortodox, avnd n

vedere validitatea Euharistiei ortodoxe, totusi decretul respectiv avertizeaz pe credinciosii si despre rtcirea acestei Biserici, spunnd: Participarea la Sfintele Taine, care ar jigni unitatea Bisericii (Catolice) si ar include aderarea la rtcire sau pericolul de greseal n credint, de sminteal si de indiferentism, este interzis de legea divin[13]. Din declaratiile oficiale, ntrite prin hotrrile Conciliului Vatican II, se deduce ct este de obstructionist pozitia Bisericii romane fat de adevratul duh care ar trebui s cluzeasc o sincer dorint de unire. Despre felul n care este privit Ortodoxia n lumea catolic, este lmuritoare si declaratia pe care a fcut-o, la Atena, mitropolitul Vasilie al Varsoviei: Pentru romanocatolicii din Polonia, prin ecumenism se ntelege subordonarea Bisericii Ortodoxe omoforului de la Roma[14]. La aceeasi adunare, mitropolitul Dorotej din Praga a fcut cunoscut c n Cehoslovacia, deciziile publicate de Conciliul Vatican II referitoare la cstoriile mixte, nu sunt ctusi de putin aplicate. n realitate, episcopul romano-catolic a hotrt ca valabile numai cstoriile mixte care sunt binecuvntate de un preot catolic, cu conditia obligatorie ca si copii rezultati din asemenea cstorii s fie botezati catolici. Cele de mai sus denot rea credint si ipocrizie din partea reprezentantilor Bisericii Catolice; iat de ce dorinta de apropiere si de unire a celor dou Biserici crestine nu va putea fi realizat, cel putin att timp ct slava desart, erezia si orgoliul, vor mpiedica Vaticanul s vad Adevrul.

Pretentia pe care o au unii latini, ca unirea s se nfptuiasc printr-o recunoastere din partea ortodocsilor a suprematiei papale si a inovatiilor catolice de credint, nchide orice drum spre unire. n asemenea conditii, degeaba a declarat Conciliul Vatican II c i asteapt pe crestinii separati, cu usile deschise. Reverendul Charles Boyer ntr-un articol n care comenta cartea lui Max Thurian, Sacerdoce et ministere, conchidea, n mod categoric: Dintre toate comunittile crestine, Biserica Romano-Catolic este acea care cel mai putin se poate schimba (...) si de a crei doctrin nu se poate atinge[15]. Unirea Bisericilor Crestine rmne conditionat mai presus de toate, de mrturisirea unui aceluiasi crez, a unei aceleiasi doctrine si a unui aceluiasi cult. n vederea unirii, Biserica Ortodox nu poate impune ca toti crestinii s se adapteze unui aceluiasi tipar de viat religioas, unui aceluiasi tipic, cel propriu orientalilor. Fiecare Biseric si-a avut o experient bine definit, s-a dezvoltat dup un anumit specific, si-a constituit o organizare proprie, a ajuns la o anumit realizare istoric si s-a concretizat ntr-o determinat cultur si manifestare asupra modului de a gndi, de a-si furi o alt biseric, o muzic religioas, precum si o proprie exprimare de viat, dup darurile primite de la Dumnezeu. Unitatea Bisericii nu trebuie deci s nsemne uniformitate n exprimare, ci armonie n unitate. Ca urmare, anumite diferentieri eclesiologice, care nu sunt esentiale, nu trebuie s constituie obstacole n calea unirii. Aceasta nseamn c trebuie s primeze n mod absolut esentialul, pentru a nu se ajunge la compromisuri, cci mai bun este rzboiul dect o pace

care desparte de Dumnezeu, dup cum spunea Sfntul Grigorie despre arieni. Ortodoxia consider c ecumenismul trebuie s nsemne o revenire a Crestinttii mprtite la o constiint teologic unitar si autentic, o rentoarcere la substanta adevrat si nu o unire formal, de dragul unirii, printr-un crestinism pietist si printr-o moral conformist social, ca o cheie universal care ar deschide toate lactele, dar fat de care Sfintii Printi ar prefera s rmn ct mai departe. Entuziasmul cu care este privit problema ecumenismului de unele Biserici Ortodoxe, n vederea grbirii unirii, ar putea aduce mari vtmri scopului adevrat, prin cedri nengduite n detrimentul Sfintei Traditii si al unittii Bisericilor Ortodoxe, provocnd schisme grave n snul credinciosilor. n urma unui mesaj, trimis la 8 februarie 1971, de ctre papa Paul al VI-lea, patriarhului ecumenic Athenagoras, Biroul Patriarhal a publicat un comunicat prin care preciza c mesajul a fost salutat de Fanar si pretutindeni ca un mare eveniment care ar putea s serveasc drept baz pentru o evolutie foarte rapid a relatiilor dintre cele dou Biserici, n vederea unirii. Mai semnificative si mai nentelese apar ns urmtoarele declaratii, din cuprinsul aceluiasi comunicat oficial: iat c schisma a fost abolit si nc n cea mai surprinztoare form, la 7 decembrie 1965 (data ridicrii anatemelor care fuseser pronuntare reciproc n 1054). n acest fel, totul a revenit automat la starea

anterioar a anului 1054. Iar n continuare se adaug: de ce nu revenim automat si la Potirul comun, avnd n vedere c n 1054 nici un obstacol mai grav nu s-a ivit, n timp ce diferentierile existente se reduc n mod constant[16]. Cuprinsul acestui comunicat surprinde n mod neplcut. n primul rnd, atta timp ct se mentin importante deosebiri dogmatice, canonice si cultice, schisma nu a fost deloc abolit, ci doar anatemele ridicate, schisma continund s existe ca o stare de fapt. n al doilea rnd, nu s-a putut reveni la starea anterioar anului 1054, atta timp ct datele problemelor teologice si eclesiastice dintre cele dou Biserici nu mai sunt aceleasi ca nainte de 1054, ci mult mai grave si mai greu de reconciliat. n mod curios se sustine c, de la 1054, nici un obstacol mai grav nu s-a ivit n calea acestor Biserici, cnd, n realitate, o serie de dogme noi, condamnate de Biserica Ortodox, au fost nsusire de Biserica Romei, ca si numeroase abateri, al cror numr creste mereu, si nicidecum nu se reduce n mod constant. Atitudinea foarte conciliant a fostului patriarh Athenagoras fat de Roma a produs reactii regretabile. Astfel, trei episcopi din Grecia, care au refuzat s-l pomeneasc pe patriarh la ectenii au fost demisi, ceea ce a dus la nemultumiri si mai mari din partea clerului si a credinciosilor. Pe de alt parte, conducerea revistei Ortodoxos Typos, de atitudine integrist, n frunte cu arhimandritul Haralambos Vasilopoulos si cu un grup de sase colaboratori, a trebuit s compar n fata unui tribunal corectional din Atena,

nvinuiti ca instigatori ai unei miscri de opozitie fat de Biserica Greac pe care au acuzat-o de tendinte protestante si de atitudine prea liberal n actiunea ecumenic. Masoneria si-a ridicat astfel capul. Divergentele de preri ale Scaunului Ecumenic erau datorate si faptului c rspunsul patriarhal, din 1971, la mesajul papei, i considera pe ortodocsi deopotriv de rspunztori cu catolicii pentru gravul pcat al desprtirii. n mod categoric si fr nici o rezerv, documentul declara: NOI am devenit strini fat de dragostea mutual. NOI am urmat un drum negativ care a condus la separare (...). S ne cim si s revenim din Orient si din Occident, la vechea unitate fericit a Apostolilor si a Printilor. Printr-o asemenea autocritic, este direct acuzat Biserica Ortodox c a nteles s rmn intransigent n aprarea adevratelor dogme si nu a cedat ereziei! Datorit tendintelor prea liberale de unire, manifestate fat de Roma, att de fostul patriarh Athenagoras, ct si de Biserica Greac, s-a produs o mare sciziune n rndurile credinciosilor greci. Foarte multi, nemultumiti de atitudinea adoptat de ierarhie, au prsit Biserica oficial de sub primatul arhiepiscopului Hyeronimus si au trecut n rndurile stilistilor - adeptii vechiului calendar - care reprezint traditia intransigent a Ortodoxiei. Ca urmare, stilismul, recunoscut ca o Biseric independent de sine stttoare, a ajuns s detin n Grecia zece episcopate, cu un total de 1,5 milioane de credinciosi.

Dac ecumenismul este actualmente privit de numerosi teologi si credinciosi ortodocsi cu toat rezerva, considerndu-l n forma n care se prezint, un mare pericol pentru Biserica traditional, n schimb autorittile oficiale ortodoxe din diferite centre, continu s manifeste un optimism nejustificat att n relatiile cu Roma, ct si n dialogurile interconfesionale care au loc cu participarea delegatiilor Bisericilor Ortodoxe. Se apreciaz, astfel, n mod eronat, c se realizeaz un progres constant n raporturile ecumenice, n timp ce, de fapt, exist tendinte contrarii, care denatureaz adevrata ntelegere ecumenic. Cu mult clarviziune ortodox, preotul Jean Meyendorff, profesor la Seminarul Teologi Sfntul Vladimir din New York, analizeaz acest situatie: Participarea Bisericii Ortodoxe la miscarea ecumenic a intrat ntr-o perioad critic de reevaluare si de ajustare. Diferitele organizatii ecumenice sustin, prin vocea lor majoritar, pozitii care sunt vdit ireconciliabile cu credinta ortodox. (...) Ca urmare, o mrturisire ortodox articulat devine din ce n ce mai dificil. (...) Din nefericire, ecumenismul organizat al ceasului de fat este bazat pe principii n ntregime inadmisibile din punct de vedere ecumenic: fie prin supozitia gresit c felul cum credem nu are important, fie prin supozitia c orice convingere profund ar duna operei de unitate, fie prin ideea - naiv sau blasfematoare - c unitatea va fi realizat atunci cnd dezbatem chestiuni de credint, pentru a ne angaja, de comun acord, n cauzele sociale si politice. Deosebirea ntre un bun

si autentic ecumenism care poate fi mbrtisat de ortodocsi si care se rezum la o ndatorire de dragoste n vederea mrturisirii adevrate credinte si un ru si fals ecumenism, care confund problemele si nu ajunge s le solutioneze, trebuie s fie nteleas de noi toti. (...) Constiinta c un ecumenism ru nteles este o erezie nu trebuie s ne fac s uitm misiunea Bisericii noastre n lume, fat de toti cei din jurul nostru care caut n mod sincer adevrul; cci uitnd aceast misiune, am nceta s mai fim cu adevrat sobornici si ortodocsi, si am deveni doar o sect (...). Un pericol si mai mare ar fi s acceptm relativismul, superficialul si secularismul ca principii ale angajrii noastre ecumenice[17]. n situatia actual, o revenire a Bisericii Catolice si a celorlalte Biserici Ortodoxe la vechea matc a credintei este prematur si nu se poate mplini, deocamdat, dect izolat, prin convertirea individual, svrsit prin lucrarea Duhului Sfnt, a unora dintre cei alesi din ceilalti frati ntru Hristos. Dac Biserica Romei trece actualmente printr-o grav criz, este totusi de remarcat c o spiritualitate nou a nceput s trezeasc n sufletele multor credinciosi ai si. Ca un semn bun pentru renasterea acestei Biserici apare si tendinta manifestat de fostul papa Paul al VI-lea, ca si de cel de scurt durat, Ioan-Paul I, de a renfiinta - dac nu doctrinal cel putin n fapt - principiul sinodal al colegialittii n locul prezumtioase dogme a inflailibilittii papale. La aceast tendint spre sobornicitate s-a adugat si renuntarea la

traditionala pomp teatralizant a Vaticanului, care amintea de zeificarea mpratilor romani, prin care papa nconjurat cu tiara solemn aprea n fata poporului ngenuncheat n bazilica Sf.Petru, purtat pe sus, ntr-o lectic, pe un tron strlucitor, n strigtele de Viva il Papa, viva il Re; s-a renuntat, de asemenea, si la srutul papucului su. Ce mai rmnea, n aceast priveliste, din pilda smereniei si a desprinderii de Sine a Mntuitorului Care, n Dumnezeirea Sa, nu S-a sfiit s spele picioarele ucenicilor Si si s ntre n Ierusalim pe mnzul asinei? Prin pontificatul ultimilor papi s-au ivit sperante de redresare a Bisericii Catolice. Si dac ntre Biserica Ortodox si cea Catolic exist diferente dogmatice care zdrnicesc unirea, n schimb este o adevrat bucurie pentru toat Crestintatea c dinamicul pap Ioan-Paul al II-lea izbuteste, prin actiunile lui viguroase, s mobilizeze multime din toat lumea prin prezenta si cuvntul lui nflcrat. Prin actiunea lui laborioas el trieste n mijlocul lumii si nu se izoleaz de realittile zilei pe tronul pontifical. El deschide un drum noi Bisericii Catolice, n perspectiva unei perioade de nflorire, nu numai pentru aceast Biseric, ci pentru toat Crestintatea. Alegerea acestui pap nu s-a fcut prin obisnuitele aranjamente ale curiei Vaticanului, ci printr-o lucrare a Duhului Sfnt. Papa Ioan Paul al II-lea, provenit din surghiunul celor fr Dumnezeu, are misiunea s scoat Crestinismul din imobilitatea lui, iar papalitatea, din vechile ei tipare. Din ndemnul lui s-a initiat la 30 noiembrie 1979, cu ocazia vizitei la

Constantinopol, dialogul celor dou Bisericii, n vederea viitoarei uniri, hotrndu-se totodat s aib loc reciproce vizite anuale prin reprezentantii acestor Biserici si anume: la Roma, pe 29 iunie de hramul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, patronii Romei, si la 30 noiembrie, de ziua Sfntului Apostol Andrei, patronul patriarhatului ecumenic. n perspectiva unui adevrat ecumenism, se ntreste si speranta ca nceputul unirii s porneasc mai nti din Orient, cu Biserica copt, cu cea armean si celelalte comunitti crestine locale, care s-ar putea mai usor desprinde de vechile erori. n acest sens, colocviile neoficiale tinute ntre teologii ortodocsi si cei neocalcedonieni au deschis noi posibilitti si speranta pentru ca cele dou Biserici s ajung la o ntelegere deplin n vederea unirii lor. Un asemenea rezultat ar putea avea un puternic rsunet pentru afirmarea Ortodoxiei n toat Crestintatea si ar putea trezi multe consiinte la chemarea Domnului, ca si atunci cnd, pe drumul Damascului, lui Saul i s-a artat Mntuitorul sau cnd, la Emaus, ochii lui Cleopa s-au luminat cnd Hristos a frnt pinea. Note bibliografice
* Mihai URZIC, Biserica si viermii cei neadormiti sau cum lucreaz n lume taina frdelegii, Ed.Anastasia, 1998, p.224 1Daniel Rops, Ces crtiens, nos frres, Faguet, 1965, p.457-458 2 Biblia este tradus, n prezent, n 1431 de limbi si dialecte diferite.

3 La tradizione sono io, n Ce qu'on a fait de l'Eglise - Etude d'histoire religieuse, ed. a II-a, F.Alean, Paris, 1912, p.16; Io sono la Chiesa, n art. Resultats de l'ancien catholicisme al luiE.Michaud, publicat n anul 1867, Pius al IX-lea a anulat dreptul anterior recunoscut unitilor de a-si alege singuri episcopi. 5 G.A.Mavrocordatos, L'ultramontanisme dmasqu par lui-meme, rspuns dat autorilor brosurii Hellnisme ou Moscovisme, Atena, 1854, p.22. 6 Extras din paragraful 8 al Enciclicei grecesti ctre papa Pius al IX-lea. 7 Epistola 350, Ad Photium Patriarcham Constantinopolitanum, anno 879-882. De processione Spiritus Sancti, Migne, P.L. 126, col.944-946. 8 Hotrrea excomunicrii a fost luat de comun acord cu toti participantii la acel Sinod, n sedinta din 6 martie 880 si s-a referit si la Filioque. Vezi actele sinodului pentru sedintele citate n Tomos Haras, Rmnicu-Vlcea, 1705, p.96-102. 9 F.Dvornik, Les Slaves, Byzance et Rome au IX sicle, (Travaux publies par l'Institut d'etudes slaves IV), Paris, 1926, p.287. 10 Extras din Epistola 239 a Sfntului Vasile ctre Eusebiu al Samostatei; Migne, P.G. 32, 889-893, col 893B. 11 Les Actes du Concile Vatican II, Cerf, Paris, 1966, vol.I, p.197. 12 Ibidem, p.200. 13 Ibidem, p.235-236. 14 Episkepsis, nr.24, din 6 iunie 1971, p.10. 15 Observatore Romano, oficiosul Vaticanului nr.1055, din 6 martie 1970. 16 Patriarcat Oecumenique: Une entente et un accord prealables entre les Eglises Orthodoxes, comunicat publicat n Episkepsis, nr.28 din 6 aprilie 1971, p.192-193. 17 Pr. Jean Meyendorff, Ecumenismul, o erezie?, n revista The Orthodox Church, ianuarie 1973.