Pablo Neruda - Oda Cepei Ceapa, limpede sip, petala cu petala frumusetea ta s-a-nchegat, solzi de clestar te-mplinira, si in taina

taranei obscure pantecul tau de roua se rotunji. Dedesubtul pamntului minunea, se-nfaptui si cand tulpina ta verde, firava, se isca si se nascura frunzele tale, ca lancii-n gradina, pamantul isi arata intreaga putere in goliciunea ta stravezie. Si dupa cum mareai cea departata isi zamisli inca o data magnoliile, inaltand sanii Afroditei, tot asa pamantul te-a zamislii pe tine, ceapa, limpede ca o planeta, menita sa stralucesti, constelatie statornica, roza invoalta de apa, pe masa saracilor. Darnica, tu iti desfaci globul tau proaspat in clocotul ceaunului ce fierbe si fasia ta de clestar in caldura aprinsa a untdelemnului se preface intr-un carliont auriu de pene. Dar n-am sa uit nici cat de puternic inrauresti tu savoarea salatei, si parca si cerul contribuie, dandu-ti forma delicata a grindinei, intru slavirea luminii tale risipita pe emisferele unei tomate. Dar cand ajungi in mana poporului stropita cu untdelemn, presarata c-un strop de sare, tu astamperi foamea zilierului, truditor pe drumul cel greu. Stea a saracilor, zana buna infasurata in foita gingasa, tu iesi din tarana

vesnica, neatinsa, neprihanita, ca o samanta de stea si atunci cand cutitul te taie-n bucatarie, se naste singura lacrima fara durere. Tu ne faci sa plangem fara mahnire. Eu am slavit tot ce-i pe lume, ceapa, dar tu imi pari mai frumoasa decat o pasare cu penele scaparatoare, pentru ochii mei tu esti o sfera cereasca, o cupa de platina, un dans nemiscat de anemona alba ca neaua. Mireasma pamantului e vie in fiinta ta de clestar.