Nr.

2, SEPTEMBRIE 2008

INTERSECŢII
 EDITOR
SibArt
CUPRINS

Independenţa şi Limba, sărbătorite

REDACŢIA în Republica Moldova ................................. 3

Coordonator ediţie Teroarea necontenită a istoriei ..................... 4

Nicu Cârlig
„Deschiderea pentru colaborare
Echipa de redacţie reprezintă filosofia facultăţii pe care
Nicolae Ciobanu
Victoria Rudi am onoarea să o reprezint” ........................ 6

Victoria Nafenco
Mandatul de 5 zile ......................................... 8
Ion Mischevca
Vlad Madan Teoria şi practica atrofierii ........................... 9
Marta Sterpu
Vadim Bolocan Mănăstirea Tabăra ........................................ 10

Camelia Bazarcă Aventură şi istorie: satul Rudi ...................... 11

Ilinca Babuci
Păun Dan Pe vremea lui Ţepeş ....................................... 13

Cum e să nu mergi la bal

Concepţie grafică
Ionuţ Murgu (alias banchet)? ............................................ 14

Fotografie
Phoenix - Legenda ......................................... 15
MEDIART
Frământările unui biet reprezentant
2008 al generaţiei de după ‘89 ............................. 16

Potrivit Art. 206 C.P., responsabilitatea Allez Bordeaux! ............................................. 17

juridică pentru conţinutul articolelor
aparţine autorilor. Nunta în Moldova .......................................... 18
Deasemenea, subliniem faptul că nu
toate articolele publicate au în totalitate
„Pentru ce există Republica Moldova?” ...... 20
şi valoare actuală; dar, potrivit normelor
jurnalistice internaţionale, nu interven-
im în textele originale, responsabilitatea
aparţinând şi traducătorilor.
 INTERSECŢII Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008

Independenţa şi Limba, sărbătorite în

Republica Moldova
De la ’91 încoace, an de an, fără excepţii, zilele de 27,
respectiv 31 august sunt marcate în calendar cu roşu. At-
mosfera de sărbătoare începe cu Ziua Independenţei,
când, pe lângă cuvântări şi depuneri de flori la monumen-
tul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, se dă şi câte un concert
grandios. În schimb, de Ziua Limbii, care se sărbătoreşte
în ultima zi a verii, şirul de evenimente culturale este
completat şi de vacarmul unor dispute interminabile.
Neînţelegerile intercetăţeneşti sunt cauzate de Articolul
13 din Constituţia moldovenească, în care se stipulează că
limba basarabenilor se numeşte moldovenească, pe când,
o parte însemnată dintre moldoveni vor s-o denumească
Română, iar mai recent unii îi zic scurt, Limbă de Stat.
Marcarea acestor sărbători în anul curent nu s-a deosebit
prin nimic de cele din anii precedenţi. Au fost şi cetăţeni
entuziasmaţi, dar nici nemulţumiţii nu au lipsit. Cu toate
acestea, adepţii feluritelor concepţii şi idei vizavi de Ziua
Independenţei şi Ziua Limbii s-au adunat în acelaşi loc:
monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Pe parcursul
acestor două zile de sărbătoare la picioarele domnitorului
au fost depuse sute de buchete de flori. De sărbători, mai
exact de Ziua Limbii, chiar şi soarele a strălucit mai neo-
bişnuit asupra Basarabiei. Acest lucru s-a întâmplat prob-
abil pentru că Artur Cozma, Ministrul Culturii, reprezen-
tant al puterii comuniste de la Chişinău a venit cu o jerbă
de flori la Monument. Ceilalţi lideri, printre care însuşi
Preşedintele Ţării nu „reuşiseră” să revină din concediu.
La sărbătoarea Limbii au luat parte cei mai patrioţi din-
tre patrioţi, printre care scriitori, profesori, politicieni, oameni
simpli etc. Trecând pe Aleea Clasicilor, ei au depus câte o
floare la fiecare bust, dându-le cinste Marilor Scriitori pentru
că au fost şi continuă să rămână Părinţii Limbii Române.
De pe scena montată chiar în imediata vecinătate a Aleii
Clasicilor din inima capitalei, au vorbit zeci de
personalităţi precum: preşedintele Partidului Liberal De-
mocrat din R.M., Vlad Filat, preşedintele Partidului Liberal
din R.M., Mihai Ghimpu, primarul general al municipiu-
lui Chişinău, Dorin Chirtoacă, consilierul prezidenţial din
România, Eugen Tomac, preşedintele Uniunii Scriitorilor care scria „Limba Noastră, Româna”.
din R.M., Mihai Cimpoi, scriitorii Arcadie Suceveanu, Pentru unii cetăţeni această zi a fost una, nu doar a
Nicolae Dabija, Traianus, Ion Mărgineanu, Doina Orico- bucuriei, ci, şi a tristeţii, pentru că la sărbătoare participă
riu, şi mulţi-mulţi alţii. Sărbătoarea a fost animată de câţi- tot mai puţină lume. Consilierul din cadrul Primăriei
va interpreţi printre care a fost şi artistul poporului Mihai Chişinău Oleg Cernei, a declarat în exclusivitate pentru
Ciobanu, melodiile căruia au alinat sufletele românilor revista noastră că îşi aminteşte de prima sărbătorire a Zilei
basarabeni, care mai aspiră la unirea cu Patria-Mamă. Limbii când în Piaţa Marii Adunări Naţionale era lume de
În timp ce unii literaţi ţineau cuvântare, cei din faţa peste lume. Totuşi, el e fericit că din urmă vine o generaţie
scenei strigau din toate puterile „Unire, unire, unire”, iar de tineri care sunt educaţi în spirit patriotic, cunoscători
primarul de Chişinău, tânărul şi bravul Dorin Chirtoacă, adevăraţi ai Limbii Române. El se declară pentru ca chiar
care nu doar vorbeşte ci şi gândeşte româneşte, trecuse pe şi conducerea de vârf, indiferent de coloratura ei politică,
la fiecare participant în parte şi-i oferise câte o insignă pe să sărbătorească această zi.
„Dacă vor rămâne la conducere acei pe care îi avem
3
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008 INTERSECŢII

în prezent, nu numai că nu vom mai putea vorbi limba

noastră, dar vom uita cum ne cheamă” exclamă decepţionat
pensionarul Victor Cătărău. În pofida vitregiilor vremii,
Mihai Ciobanu susţine că e mândru că s-a născut aici şi
că e român.
De Ziua Limbii, Intelectualii noştri au trecut şi pe la
cimitir, ca să depună câte un buchet de flori pe mormintele
regretaţilor Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Ion Vatamanu,
Nicolae Costin, Gheorghe Ghimpu etc, care au pus suflet
în lupta pentru valorile strămoşeşti.
Pentru românii din Basarabia, dacă Ziua Independenţei
e un prilej de bucurie doar pe jumătate (evadarea de
sub călcâiul sovietic), atunci, Ziua Limbii e sărbătoarea
inimii şi duhului lor. De 31 august, anual, peste Basarabia
poposeşte însuşi Duhul Sfânt. E Ziua în care românii din
Basarabia se simt mai români ca niciodată.
Nicolae Ciobanu

Teroarea necontenită a istoriei

Există fenomene care bulversează societăţi întregi şi
generaţii la rând, având puterea de a reveni asupra spiritului
şi conştiinţei umane cu noi impulsuri cutremurătoare.
Dacă acesta este cazul unei cărţi, adevărata valoare a ei
este incontestabilă, iar interesul pentru ea – asigurat pentru
decenii şi veacuri înainte.
Cartea care are un asemenea destin şi care a generat şi
rândurile de mai jos devine o revelaţie pentru cititorul
basarabean la mai mult de o jumătate de secol de la apariţia
ei propriu-zisă. Este vorba despre romanul lui C. Virgil
Gheorghiu Ora 25 – o scriere zguduitoare prin fiecare
rând al său, o evocare a unei imense drame care este şi a
personajelor (a tuturor!), şi a autorului, şi a cărţii însăşi.
Scrisă în limba română de către un exilat al destinului şi
tradusă imediat în toate limbile de circulaţie europeană,
cartea nu se poate întoarce în patria ei decât peste patru
decenii, iar peste hotarul ghimpat al Prutului trece şi mai
târziu, peste mai bine de un deceniu şi jumătate, mai fericită
totuşi decât autorul, care nu a mai reuşit niciodată să revină
acasă. Odată ajuns în faţa celor ce au plăcutul avantaj să-l
citească în limba în care a fost scris, romanul nu-şi pierde
din prospeţime şi actualitate nici la aproape şaizeci de ani
de la apariţie. Dimpotrivă, ne încearcă mereu senzaţia că
timpurile evocate în el le trăim aievea, pentru că problema
majoră a lucrării, din nefericire, nu s-a epuizat odată cu
încetarea războiului, care i-a devenit fundal de bază.
Eroul central al romanului, ţăranul transilvănean Ion plecării sale Suzana, fata pe care o iubeşte, va fi pierdută
Moriţ, începe a-şi trăi drama din momentul în care afirmă de propriul ei tată. Raportat la actualitate, la modalitatea
o valoare, fapt ce îl situează pe o poziţie superioară celei în care astăzi este preţuit sentimentul dragostei, cazul lui
atribuite uzual clasei sale. Moriţ, care are de gând să plece Moriţ este unul eroic. Prin gestul de a renunţa, în numele
pentru trei ani în America ca să adune bani şi să-şi cumpere iubirii, la posibilitatea sigură de a-şi face o situaţie materială,
pământ, renunţă la această intenţie, înţelegând că în cazul protagonistul se înscrie în lista imensă a marilor anonimi
4
 INTERSECŢII
prin al căror sacrificiu s-au perpetuat peste milenii valorile
neamului nostru. Linia aceasta o va continua autonom Ilie
Moromete care la fel prin sacrificiu încearcă să salveze
valorile familiei şi, de fapt, ale neamului.
Nu în zadar l-am înscris în lista anonimilor pe
protagonistul Orei 25: eroul îşi va pierde, pe parcursul
romanului, numele în repetate rânduri, fiind şi Iacob, şi
Iankel, şi Ianos, şi Johann. Dar, mai tragic, numele îl va
pierde pe dânsul. Printr-o ironie a soartei, evenimentele
romanului se declanşează în perioada când în Europa sunt
prigoniţi evreii, iar şeful postului de jandarmi din satul lui
Moriţ, dorindu-i nevasta tânără şi frumoasă, caută un mijloc
de înlăturare a bărbatului şi nu întârzie să-l găsească în
… asonanţa numelui acestuia cu unul evreiesc. Moriţ este
ridicat şi dus într-un lagăr de concentrare unde, alături de
alţi reprezentanţi ai populaţiei semite, lucrează la săparea
unor tranşei. Aici începe nu atât tragedia lui Ion Moriţ
– care nu va mai cunoaşte gustul adevărat al libertăţii,
pentru că nu-l mai vedem revenit în satul de baştină – cât
marea tragedie a omului, obişnuit a nu bate alarma atâta
timp cât pericolul nu-l priveşte direct. Argumentul că Ion
Moriţ trebuie eliberat din lagăr pentru că nu este evreu e
o monstruozitate, de care este conştient preotul Alexandru
Korugă – figura poate cea mai luminoasă a romanului – şi
pe care preotul îl va invoca, totuşi, în speranţa de a salva
cel puţin un suflet de calvarul concentrărilor.
Evadând din lagăr (de fapt, ajută unor evrei să evadeze,
cu speranţa ca şi aceştia să-l ajute să se salveze), Johann
Moritz, cum apare protagonistul în majoritatea paginilor
romanului, nimereşte într-o închisoare maghiară, învinuit
că a uneltit împotriva stabilităţii statului ungar. Puse în
situaţia de a plăti despăgubiri Germaniei, autorităţile
maghiare „se spală pe mâini” cu deţinuţii închisorilor şi
iată-l pe protagonist muncind la o uzină germană şi curând
înrolat în armata ei. Cu gândul mereu la ai săi de acasă
şi nutrind doar în vis speranţa revederii lor, Moritz se
lasă căsătorit cu Hilda, îndurând încă o umilitoare dramă
– cea de a fi nevoit să-şi ignoreze cununia. Pe de altă
parte, din cauza aceluiaşi şef al postului de jandarmi, care,
neobţinând apropierea fizică în ciuda înlăturării bărbatului,
o ameninţa prin încercarea de a-i lua casa, Suzana fusese
silită să ceară divorţarea de Johann întru a-şi păstra cuibul
familial. Îndurerat de distanţa care îl separă de casă, Johann
ajută nişte francezi să scape din închisoarea germană şi
nimereşte el însuşi în iureşul evadării. Când se pomeneşte
de partea aliaţilor, omul primeşte o dublă lovitură: pe de
o parte, se vede uitat de cei pe care i-a salvat, exact ca în
cazul cu evadarea evreilor; pe de alta, ceea ce este mult
mai grav, se pomeneşte învinuit de tot aceştia, de aliaţi, că
a luptat de partea nemţilor. Astfel se conturează una din
liniile centrale ale romanului, cea de a prezenta situaţia
dramatică a poporului român, ciopârţit de marile puteri,
pus să lupte pe diferite fronturi când de partea unor puteri,
când de partea altora şi mereu acuzat de către primele
de complicitatea cu celelalte. În oricare parte a arealului
românesc, poporul a suferit mereu aceeaşi dramă, căci,
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
potrivit unei revelaţii a protagonistului de la sfârşitul
romanului, „s-a născut în emisfera de răsărit”.
Conştiinţa damnării întregului popor şi a topirii suferinţei
lui, a lui Johann Moritz, în suferinţa milioanelor de oameni
asupriţi de hidoasa năzuinţă a marilor puteri de a deţine
întâietate îl marchează pe protagonist, îl particularizează,
plasându-l deasupra unui personaj ce-şi trăieşte orb
destinul. Este elementul ce salvează eroul de platitudine,
iar romanului îi atribuie originalitate şi profunzime. La
această conştiinţă Moritz ajunge datorită aflării sale lângă
Traian Korugă – scriitor neîmpăcat cu ideea de asuprire,
spirit luptător în numele a tot ce este uman în primul
rând. Cititorul îl cunoaşte pe Traian în momentul când
acesta împărtăşeşte zelos că scrie un roman: îngrijorat de
tensiunea sporindă a timpurilor, scriitorul are de gând să
evoce o eventuală fază a acestora când „orice încercare
de salvare ar fi prea târzie”. Faza s-ar numi Ora 25 şi ar
fi „nu ultima oră, ci ora după cea din urmă oră”, sugerând
fatalitatea la care poate duce ambiţia deşartă a mai marilor
timpului. Prezenţa personajului Traian Korugă în roman
este una profetică: afirmaţia sa cum că eroii îi „vor fi
obligaţi să trăiască aventuri dramatice pe care nici scriitori
de romane senzaţionale n-ar îndrăzni să le imagineze”
devine curând realitate dură a lui însuşi. Îndrăgostit de
frumoasa şi inteligenta Nora West, Traian face abstracţie
de originea evreiască a logodnicei. Iubirea pentru el e
mai presus de ameninţările antisemite care iau amploare
în întreaga Europă, sufletul său de poet e destul de larg
pentru a lupta împotriva discriminării rasiale, de fapt, a
discriminării umane în genere. Mai pragmatică decât
poetul, Nora se impune mai mult în planul acţiunii decât în
cel al ideii: prin cunoştinţele sale ea obţine pentru Traian
funcţia cu statut diplomatic de director al Institutului
cultural român din Ragusa. Nora îl sărută când, bucuros
de această numire, Traian îşi exprimă entuziasmul cu care
va lucra la Ragusa asupra capitolului următor al cărţii sale:
ea îi cunoştea aptitudinile profetice, dar nu vroia să ştie ce
avea să prevestească acest următor capitol.
Poate cea mai tare parte a romanului e în capitolele ce
oglindesc captivitatea lui Traian şi a Norei. Întemniţarea
lui Johann Moritz relevă absurditatea unor indivizi,
întemniţarea lui Traian Korugă semnifică absurditatea
existenţei umane în genere, când fiinţa omului este redusă
la mişcări robotizate. Aici se încheagă ideea romanului
– omenirea tinde spre progresul tehnic şi în goana spre
apogeul lui se dezumanizează, se preface în „sclav
tehnic”. Robotizarea reduce omul la nişte date înscrise
într-un dosar, astfel încât un argument de tipul „Scrie aici”
se plasează deasupra prezenţei aievea a omului, deasupra
manifestării intelectului şi spiritului său. Traian va lupta cu
toată fiinţa sa pentru păstrarea omenescului în om; el este
cel care îi dezvăluie lui Moritz adevărul metaforizat: „E
mai bine să mori ca un om decât să trăieşti ca un strigoi!”
Poetul va lupta pentru păstrarea dumnezeiescului în om
chiar într-un lagăr în care nu există biserică, iar prizonierii
păstrează nişte icoane desenate cu cărbune şi cu cretă pe
5
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008 INTERSECŢII

bucăţi de carton. Venit să se roage în faţa unui crucifix de
carton, cu „spinii coroanei din tablă de cutii de conserve
tăiată mărunt”, Traian uită de propriile răni, uitându-se la
chipul lui Christ: „Niciodată nu te-am văzut răstignit mai
dureros, Iisuse!”
Actualitatea romanului rezidă în dureroasa conştientizare
că îl vedem în prezent pe Iisus tot mai dureros răstignit.
Istoria e tot mai necruţătoare cu omenirea. Poate că lectura
romanului, recomandată în licee, ar forma o generaţie
mai sensibilă la adevăratele drame, la pericolele ce ne
ameninţă existenţa – în primul rând, cea a sufletului.
Vom recomanda romanul prin afirmaţia marelui cărturar
Mircea Eliade: „Socotim că este de datoria fiecărui român
să-l citească, nu numai că este vorba de cea dintâi creaţie
literară importantă a emigraţiei româneşti, ci şi pentru că
revelează un aspect al istoriei contemporane pe care încă
nici un alt scriitor european sau american nu l-a pus în
lumină cu atâta claritate şi atât de pătrunzător. Este, în
fond, prima operă literară în care se oglindeşte teroarea
istoriei contemporane, istorie care însemnează, pentru
imensa majoritate a globului, fie moartea, fie transformarea
în maşină, depersonalizarea, dezumanizarea”.
Sergiu Orehovschi,
profesor de limba şi literatura română,
liceul „Spiru Haret”, Chişinău

Constantin Marin, decan al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova:

„Deschiderea pentru colaborare reprezintă filosofia

facultăţii pe care am onoarea să o reprezint”
Republica Moldova a aderat la Procesul de la Bologna în anul 2005. Reformele ce au urmat în învăţământul
superior au generat, în particular, reconsiderarea paradigmei de instruire universitară a specialiştilor în domeniul
jurnalismului şi ştiinţelor comunicării. Despre aceasta am vorbit cu Constantin Marin, decanul Facultăţii de
Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii de Stat din Moldova.
Domnule Decan, care sunt aspectele distinctive ale
Procesului de la Bologna în comparaţie cu vechiul
sistem?
Atunci când facem referinţă la Procesul de la Bologna,
avem în vedere, în primul rând, trecerea de la instruirea
universitară de patru ani, tradiţională la noi până în anul
2005, la cea în două cicluri: studii universitare de licenţă,
cu durata de 3 ani, şi studii universitare de masterat, cu
durata de doi ani. Aceasta este cea mai vizibilă deosebire,
care însă, nu trebuie absolutizată, ci trebuie umplută cu
un conţinut de o nouă calitate a instruii specialiştilor în
materie. Paradigma de referinţă a îndemnat catedrele să
elaboreze şi să adopte noi concepţii de instruire pentru
ciclul întâi şi pentru ciclul al doilea. Astfel la primul
ciclul studenţii au posibilitatea să obţină cunoştinţele
şi competenţele profesionale necesare pentru a a munci
ulterior pe post de executor (de exemplu, la specialitatea
Jurnalism ciclul întâi de studii este axat pe jurnalismul de jurnalismului, şef de secţie, redactor al unei publicaţii, şef
informare, drept efect, absolventii sunt instruiţi pentru a de departament, comentator, etc.
munci în calitate de reporteri în presa scrisă, electronică,
new media). Substanţa academică a celui de-al doilea ciclu Piaţa muncii din Republica Moldova dispune de locuri
de studii la aceiaşi specialitate este formată de jurnalismul vacante pentru absolvenţii Facultăţii de Jurnalism şi
comentativ. Totodată studiile de masterat la toate Ştiinţe ale Comunicării?
specialităţile (facultatea valorifcă 4 domenii de formare Locuri vacante sunt, însă condiţiile de remunerare a
profesională: jurnalism; ştiinţele comunicării; activitate muncii în presa noastră nu sunt întotdeauna atractive.
editorială; biblioteconomie, asistenţă informaţională şi Dacă li se oferă un salariu de o mie de lei, absolvenţii
arhivistică) cuprind programe ce pot asigura avansarea noştri, de regulă, preferă să-şi găsească un serviciu într-un
absolvenţilor în cariera profesională. Ei vor putea pretinde domeniu înrudit, dar mai bine plătit. În context, aş aborda
la posturi manageriale, să zicem, dacă rămânem în câmpul o altă problemă - piaţa muncii autohtonă, la moment, nu
6
 INTERSECŢII Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008

a conştientizat ce presupune şi ce înseamnă ciclul întâi

de studii universitare şi ce înseamnă studii de masterat.
Pe de altă parte, noi nu dispunem încă de un cadru legal,
de un clasificator al ocupaţiilor, care să ia în calcul noua
structură a învăţământului superior, spre deosebire de
alte ţări în care ocuparea unor posturi este condiţionată
de studiile respective. De aceea astăzi, îmi este greu să
răspund la întrebarea: „Ce post voi putea ocupa, obţinând
studiile universitare de master?”

La angajare, cine ar avea prioritate: absolventul

vechiului sistem sau al celui conform Procesului de la
Bologna?
Dacă aş fi angajator, aş prefera absolventul care
dispune de competenţele profesionale necesare pentru
funcţia la care pretinde. Nu contează că ai patru ani de
studii conform programului vechi, sau trei ani de studii
conform programului nou, contează, repet, competenţele
profesionale de care dai dovadă. Vreau să cred, că în trei
ani studentul sârguicios şi motivat reuşeşte să dobândească
abilitaţile necesare pentru munca pe post de reporter.
Trebuie să fim conştienţi de faptul că nici o facultate nu
poate asigura pregătirea absolută, toţi învăţăm pe parcursul
întregii vieţi.
Din punctul meu de vedere, avem relaţii bune cu
universităţile din Constanţa, Cluj şi Sibiu. De asemenea,
ţinem legătura cu Institutul de Jurnalism de la Universitatea
Naţională „Taras Şevcenko” din Kiev. Am prezentat
Facultăţii de Jurnalism de la Universitatea din Bucureşti
un proiect de acord pe care ni-l dorim semnat.
Universitatea de Stat din Moldova este implicată în
programul Erasmus Mundus, prin intermediul căruia avem
posibilitatea să sporim mobilitatea academică. Astfel,

“Dacă aş fi angajator, aş prefera absolventul care

dispune de competenţele profesionale necesare
pentru funcţia la care pretinde.”

Cu ce facultăţi din cadrul altor universităţi
colaborează Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale
Comunicării a Universităţii de Stat din Moldova?
Timp de 4 ani facultatea a făcut parte dintr-un consorţium
internaţional cu parteneri universitari din Roma şi Madrid.
Configuraţia actuală a facultăţii se datorează tocmai
acestei colaborări. Am avut relaţii de colaborare cu Şcoala
Superioară de Jurnalism din Lille, Franţa. De asemenea,
în cadrul unui proiect comun cu Centrul Independent
de Jurnalism de la Chişinău, am colaborat cu Şcoala de
Jurnalism din Missourri, SUA, marcat de un schimb
masiv de profesori şi seminare metodologice. În prezent
colaborăm cu Institutul de Studii Înalte în domeniul
comunicării sociale din Bruxelles (IHECS). Profesorii de
acolo au vizitat universitatea noastră, având şi prelegeri,
iar doctoranda noastră Aneta Gonţa a beneficiat de stafiu
ştiinţific. Împreună am realizat primul duplex pe parcursul
căruia am avut posibilitatea să abordăm şi să elaborăm
cu forţe comune o schiţă de strategie pentru promovarea
imaginii Republicii Moldova în ţările europene.
6 din cei 12 studenţi ai USM care se află acum la studii
peste hotare pentru un an de zile, sunt de la Facultatea de
Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării - în Grecia, Spania,
Franţa şi Portugalia. La întoarcere, studenţii vor veni cu
sugestii privind perfecţionarea procesului de instruire.
Ce vreţi să le uraţi şi să le sugeraţi studenţilor la
începutul noului an de studii?
Întotdeauna le spun studenţilor două lucruri: în primul
rând, vreau ca ei să fie motivaţi profesional, adică să
manifeste curiozitate, interes şi nu în ultimul rând dorinţă
de a activa în domeniul jurnalismului, al biblioteconomiei,
activităţii editoriale sau al ştiinţelor comunicării. Iar în al
doilea rând, le doresc să fie creativi şi inventivi, să fie cu
iniţiativă. Devenirea lor profesională se produce atât la
orele de curs, cât şi în activitatea extracurriculară.
Vă mulţumesc.
Interviu realizat de Victoria Nafenco
7
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
Mandatul de cinci zile
În pofida riscului de a părea emfatic, dar în virtutea
conştientizării că „lauda de sine nu miroase a bine”, îţi
spun, dragă cititorule, că am avut o primă experienţă...
politică (la ce te gândeai să-ţi crească-n frunte!). Acum,
ar fi injust să afirm că regret participarea în cadrul primei
sesiuni a „Parlamentului Tinerilor”, desfăşurată în această
primăvară. Până la urmă, ştiam unde-mi bag nasul: într-un
proiect de simulare legislativă, organizat de către Institutul
Tineretului Guvernator, în parteneriat cu Parlamentul
Republicii Moldova, National Democratic Institute (NDI)
şi Asociaţia pentru Democraţie Participativă (ADEPT),
unde semenii (18–25 de ani) urmau să-mi fie colegi...
parlamentari, dar... s-a dovedit că oala nu fierbea pentru
(cei ca) mine.
Cu această ocazie, m-am convins pe propria-mi piele că
(şi) tinerii politicieni sunt în mare, fie instabili (îţi promit
ceva înainte de şedinţa în plen şi votează cu totul altceva),
fie indiferenţi. Dar precizez: nu sunt indiferenţi faţă de ei
înşişi (fiecare făcându-şi în final concluziile de rigoare), ci
faţă de tânăra generaţie, pe care, în mod normal, trebuiau
s-o reprezinte. Evident, acest fapt este teoretic scuzabil,
căci toţi cei 51 de „deputaţi”, selectaţi din cca 400 de
candidaţi, deţineau criteriul legalităţii, nu şi al legitimităţii
(nu au fost aleşi de către tineret).
Totodată, aceşti lideri cu viziuni preconcepute, cu scopuri
clar definite, nu lăsau loc de prea multă flexibilitate, astfel
încât, unica soluţie s-a dovedit a fi nu compromisul /
persuadarea politic(ă) sau măcar negocierea, ci identificarea
unui deziderat dinainte conştientizat şi împărtăşit (în
privinţa identităţii şi securităţii naţionale).
Pe parcurs, s-au profilat două categorii de tineri
parlamentari: unii care şi-au propus să se manifeste activ
şi creativ, să-şi spună ferm şi coerent punctul de vedere,
pentru a da un exemplu legislativului actual, pe când alţii
aveau drept scop camuflarea, observarea şi mai puţin
implicarea. Aceştia din urmă, din păcate – mai mulţi la
număr, au preferat să se pună bine pe lângă conjunctura
politică de moment, să sufle în direcţia în care bate vântul;
Doamne fereşte să înoate contra curentului! Motivul ar fi
nu atât solidaritatea de partid (pentru că cca 3/4 nu erau
afiliaţi politic), cât şi lipsa de curaj şi de voinţă, altfel
spus – frica. „Frica-la-români” a existat şi va mai exista,
indiferent dacă ne place / ne convine sau nu. Eu unul,
subscriu remarcii lui Paul Goma – promotorul mişcării
pentru drepturile omului din România anului 1977 – : „va
fi el românul prudent şi uneori lipsit de curaj, dar nu şi de
isteţime”.
Prin urmare, lupta nu a fost dusă chiar împotriva morilor
de vânt, întrucât s-a format un grup de 24 de tineri deputaţi
care a reuşit să strecoare în rezoluţiile finale (cu aportul a
altor 3-4 colegi, deci, o majoritate fragilă şi surprinzătoare,
dar oportună!) următoarele amendamente extrem de
importante:
8
INTERSECŢII
1. facilitarea fenomenului migraţiunii de frontieră
cu România (până la 50 km de la ambele maluri ale
Prutului, în conformitate cu iniţiativa guvernului de la
Bucureşti) şi
2. demararea negocierilor cu Uniunea Europeană
pentru obţinerea de către Republica Moldova a statutului
de membru asociat (mai ales că, în anul curent expiră
Acordul de Parteneriat şi Cooperare).
Tot acest grup de tineri a înaintat amendamente la
revizuirea articolelor 11, 13 şi 118 din Constituţie,
referitoare la neutralitatea şi la limba de stat a Republicii
Moldova. Propunerile respective nu au întrunit, însă,
numărul necesar de voturi pentru a fi adoptate în şedinţa
plenară.
Anterior, în cadrul şedinţelor Comisiei pentru Politică
Externă şi Integrare Europeană şi a celei Juridice şi
a Drepturilor Omului, pe lângă subiectele de reper:
integrarea europeană a Republicii Moldova, procesul de
emigrare şi exod intelectual, au parvenit propuneri de
includere în proiectele de rezoluţii a iniţiativei de retragere
a Republicii Moldova din CSI, precum şi aderarea la
NATO, ca o precondiţie a integrării europene. Dar unul
dintre organizatori, din partea Aparatului Parlamentului,
s-a opus vehement acestor abordări.
În celelalte Comisii: pentru Protecţie Socială, Sănătate
şi Familie; pentru Educaţie, Cultură şi Sport şi pentru
Ecologie şi Dezvoltarea Teritoriului subiectele dezbătute
– protecţia mediului înconjurător, angajarea tinerilor în
câmpul muncii şi asigurarea lor cu spaţiu locativ, calitatea
studiilor şi corupţia din sistemul educaţional – au provocat
divergenţe/disensiuni nu de fond, ci de formă.
Activitatea în comisii s-a încheiat odată cu adoptarea a
cinci proiecte de rezoluţii, care au fost propuse pe ordinea
de zi a şedinţei plenare.
La finalul întregului proiect, acelaşi grup de tineri
„emancipaţi” a semnalat prin două Declaraţii publice
(vociferate de la tribuna centrală) faptul că dintr-un
exerciţiu au apărut multiple probleme, exprimându-şi
 INTERSECŢII
nemulţumirea vizavi de abaterile, dar mai ales de încălcările
regulamentului „Parlamentului Tinerilor”. Semnatarii,
printre care şi subsemnatul, au menţionat trecerea unor
deputaţi de la o fracţiune la alta (în urma intervenţiei crase
a liderului unui partid consacrat), intenţionarea creării
unei fracţiuni noi de către cinci parlamentari, exluderea
nejustificată a Comisiei pentru Politică Economică,
precum şi influenţarea sau chiar nerespectarea flagrantă a
deciziilor din cadrul Comisiei pentru Politică Externă şi
a celei Juridice. Personal, ajungând printr-o derogare de
la regulament la Fracţiunea Socialiştilor, am deconspirat
şedinţa informală a acestei fracţiuni, desfăşurată la sediul
Comsomolului, fapt ce demonstrează tendinţele politizării
proiectului.
În pofida acestor carenţe, specifice mai mult unui
parlament moldovenesc în miniatură, decât unuia care
se dorea a fi european (am fost repartizaţi pe fracţiuni
parlamentare conform principalelor doctrine politice
europeane: Fracţiunea Conservatorilor, a Liberalilor,
a Socialiştilor, a Verzilor şi a Popularilor), consider că
proiectul are nevoie de continuitate pentru tinerii care au
viziuni obiective şi care au soluţii la problemele societăţii,
în ansamblu, şi la problemele lor, în special.
De altfel, Marian Lupu, asistând la şedinţa în plen, a
declarat că rezoluţiile finale adoptate (unanim) de către
tinerii parlamentari urmează a fi transmise ca propuneri
pentru comisiile permanente din cadrul Parlamentului
R. Moldova, precum şi ministerelor ce sunt vizate în
documentele respective, pentru a fi luate în consideraţie
Teoria şi practica atrofierii
De la momentul căpătării Independenţei Naţionale, limba
noastră a fost mutilată de cei mai cruzi detractori, astfel că
oamenii rămaşi să cârmuiască un petec de pământ mărginit
de două şiroaie de lacrimi, cresc şi educă generaţii de
dispozitive de stocare a degenerării pentru care gândirea
raţională sau trăirea vreunui sentiment nobil sunt străine
sau chiar ostile. Şi cum ar putea fi altfel, dacă monumentele
celor mai mari fii ai neamului românesc sunt profanate de
tinerii care găsesc în preajma chipurilor de bronz locuri
bune de WC, sau îşi întorc pe dos măruntaiele din cauza
abuzului de alcool.
Logos-ul nu mai are valoarea pe care i-a dat-o Eminescu,
Blaga sau Eliade, acum cuvântul este doar un mijloc de
propagare şi preamărire a viciilor şi prostiei.
Sute, poate chiar mii de analfabeţi păşesc pragul
universităţilor cu scopul de a obţine o diplomă pentru a
decora cu ea sanctuarul sumbru şi infect al prostiei.
Avem o societate care se doreşte a fi sau chiar se
autodeclară civilizată, cu aspiraţii europene, etc., etc.,
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
(!). Dumnealui a mai menţionat că proiectul „Parlamentul
Tinerilor” reprezintă un exerciţiu util pentru tânăra
generaţie şi că urmează a fi continuat prin cel puţin o a
doua sesiune, în toamnă (deja cu un număr de 101 de tineri
deputaţi).
La cele opinate de spicherul moldovean, aş comenta
astfel: „vom trăi şi vom vedea”. În sens că nu am nicio
îndoială că proiectul – care poate fi considerat un test,
un subtil barometru de opinie – va continua în acest An
(electoral) al Tineretului, dar sper să nu fie la ultima
zvâcnire... (pare-mi-se, dl Lupu a pomenit discret şi de o
sesiune terţă).
În ceea ce mă priveşte, le sunt recunoscător organizatorilor
pentru seminarele de familiarizare cu modul de constituire
şi funcţionare a Parlamentului, cu modalitatea de iniţiere
şi dezbatere a unei iniţiative legislative, cu fenomenul
liderismului şi a comunicării publice, precum şi pentru
acel grup de prieteni pe care mi l-am făcut şi pentru ocazia
de a vedea din interior cum decurge procesul legislativ.
Totodată, ţin să le mulţumesc pentru contribuţia indirectă
la a mă determina în domeniul în care urmează să mă
specializez, prin simplul fapt că acum ştiu exact ce nu-mi
doresc să devin (sic!).
Ceea ce am constat, pe lângă faptul că în Parlament până
„şi furculiţele au urechi”, e că politica din R. Moldova nu
se va schimba radical în următorii 20 de ani. Oricum, a
fost bine pentru prima şi, cred, ultima dată, când am avut
(măcar pentru cinci zile) imunitate parlamentară.
Ion Mischevca
etc. Dar realitatea este cu totul alta - proasta pregătire a
cadrelor în instituţiile superioare de învăţământ din RM
influenţează dramatic calitatea muncii şi implicit a vieţii.
Miezul problemei se regăseşte în modul în care se
desfăşoară studiile nu doar în perioada universitară, ci
şi în cea liceală, unde are loc cristalizarea bagajului de
cunoştinţe, proces început încă în gimnaziu. Promovarea
sau chiar propagarea grosolană a prostiei în cadrul
procesului de formare a individului este o bombă cu efect
întârziat, a cărei efecte încep a se face simţite. Cel mai
important factor care stă în calea învăţământului calitativ
sunt banii, anume micile sau uriaşele atenţii oferite
cadrelor didactice pentru a merge mai departe - ucigătorul
obicei care hrăneşte iluzia unor reuşite; însă curând, mult
prea curând, iluziile se vor spulbera şi ne vom trezi din
aburii halucinaţiilor.
Iar până atunci, mulţumesc regizorilor şi actorilor pentru
spectacolul scârbos la care sunt nevoit să asist, noapte
bună. Simion Caragia
9
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008 INTERSECŢII

Mănăstirea Tabăra
Din cele mai vechi timpuri, unii oameni au privit
monahismul ortodox de după un zid de suspiciuni, văzînd
în retragerea fizică a călugărilor un dispreţ faţă de viaţa
de familie, o atitudine mizantropă, excentrică sau antiso-
cială. În prezent, cînd omului toate îi sunt puse la
dispoziţie, pentru a se realiza din plin în această viaţă,
unică pe pământ, ascetismul capătă, în viziunea unora, un
contur tragic. „De ce ai plecat la mănăstire? Poate ai păţit
ceva?” – întrebări rutinate pe care monahii le aud de
nenumărate ori în viaţa lor. Nu dintr-un protest violent
faţă de lume pleacă aceştia din societate, ci dintr-un
protest faţă de cele ale lumii, se însingurează în locurile
pustii. Nu din ură faţă de oameni, se retrag ei în mănăstiri,
ci din dorul după Dumnezeu şi conştientizarea că acest
dor nu se poate împlini în mijlocul pricinilor de păcătuire.
Luând calea spre Tabăra, una dintre cele mai cunoscute
mănăstiri din Basarabia m-am gîndit că de fapt toată viaţa Un drum proaspăt reparat, zidul nou, după care ţi se
nu facem altceva decît să ne orientăm şi să deschid toate într-o lumină neobişnuită. În umbra sobră a
căutăm sensuri noi, mai vii, mai logice sau mai blocului de chilii, se pot obseva căsuţele vechi ale maicilor,
absurde pentru viaţa aceasta. Chiar şi atunci pur şi care s-au mutat la Domnul, lăsându-le într-o
simplu plictisiţi şi obosiţi de toate, spiritul nu ne mai singurătate tainică şi smerită. Poate uneori, toamna mai
îndeamnă la nimic, ni se oferă de undeva un imbold de a ales, simt o nostalgie după vremurile cele dedemult,
ieşi din contextul celor strâmte şi clare spre altceva. după duhul şi râvna maicilor de altă. E bine aici.
În drum spre Mănăstirea Tabăra mă gândeam cum o Dar pe mine nu m-aduce aici doar drumeţia, ci renumele
fi arătând această mănăstire... Apropiindu-mă simţeam în suflet mănăstirii, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni
o linişte deosebită, care parcă-mi deschidea o uşă spre un alt şi nu în ultimul rând dorinţa de a discuta cu arhi-
tărâm. mandritul Vasile, duhovnicul acestui aşezământ monahal.
Ultimile raze de soare ale toamnei luminează feţele ...În valul curgător al vieţii răsar bărbaţi adevăraţi ai
oamenilor, întâlniţi în cale, de parcă şi-ar împărţi bucuria neamului, care prin providenţa divină şi vrednicia lor,
cu fiecare drumeţ. După amiaza unei zile obişnuite de Dumnezeu le-a dăruit înţelepciunea minţii,
toamnă, mă aşez pe o piatră de pe marginea drumului frumuseţea sufletului şi bogăţia faptelor bune.
pentru a-mi linişti gândurile şi încep a alege cuvintele Viaţa îşi urma cursul său obişnuit cînd în 2000 la Tabăra
ce s-ar potrivi acestui loc binecuvântat - Tabăra. a venit părintele Vasile. În acele vremuri de grea cumpănă
Cînd ajungi în codrii Orheiului, primul gând ce-ţi vine enoriaşii aveau nevoie de un slujitor al altarului care prin
în cap e că te-ai rătăcit într-un crâmpei mic de Rai. Mai întâi vezi vorbe şi fapte să le facă oamenilor viaţa mai uşoară pe
dealurile: extraordinar de luminoase şi verzi... Apoi apare şi plan spiritual. Şi iată că la Tabăra a venit părintele Vasile,
satul... un bărbat bine făcut, atent şi receptiv la toate necazurile

10
 INTERSECŢII
enoriaşilor. Din discuţia cu duhovniul mănăstirii aflăm că
monahismul este ceva ce nu poate fi explicat prin cuvinte,
el trebuie trăit...
Drumul i-a fost greu până a ajunge la Tabăra. Dar acest
drum greu de urmat, calea spinoasă, aspră l-a făut să nu
se abată nici la stânga nici la dreapta datorită cărui fapt a
câştigat foarte repede simpatia enoriaşilor. Fiind născut într-o
familie foarte evlavioasă, părintele Vasile, are ca principiu
fundamental al vieţii sale nevoia neîncetată spre cea mai
severă autocunoaştere, spre disciplina cugetului îndreptându-l
numai către Dumnezeu, practicând adevărata vieţuire creştină
care cere desăvârşită curăţire a tainelor gândului şi sufletului,
fortificarea raţiunii, trezvia necesară vieţii şi duhovniceşti
după voia dumnezeiască în duhul iubirii creştine.
Duhovnicul mănăstirii arhimandritul Vasile ne-a întâl-
nit cu bunăvoinţă şi în ciuda primului frig puternic din
toamna respectivă, ne-a povestit detaliat despre viaţa şi
preocupările duhovniceşti ale maicilor ce veţuiesc aici
dar şi despre istoricul acestui sfînt lăcaş.
Surse documentare cu privire la apariţia exactă a mănăstirii
sunt prea puţine şi prea nesigure, însă toate fac trimiteri la
un oarecare Tudor Carp, vătavul boierului Gheorghe Russo,
care ar fi construit acest sfînt lăcaş. În ciuda acestor neclarităţi
există 2 versiuni mai credibile potrivit cărora anul în care s-a
pus piatra de temelie a Mănăstirii Tabăra, este 1779 şi cea de
a doua ipoteză susţinută de majoritatea istoricilor este 1794.
Toate sursele ne confirmă că până în 1915 mănăstirea a
fost locuită de monahi, iar in acest an, din porunca
Mitropolitului Gavriil, aici au fost aduse călugăriţe de la
Schitul desfiinţat „Fântâna Doamnei”, care se afla
deasemenea în judeţul Orhei.
În centrul satului, în preajma mănăstirii, se află un izvor
puternic, cu apă rece ca gheaţa şi limpede ca lacrima.
Potrivit afirmaţiilor sătenilor izvorul ar fi fost construit în
udi
Despre satul Rudi pot fi scrise cărţi. Nu este o apreciere
subiectivă, ci o realitate obiectivă. Desigur, dacă e să descrii
o locaţie turistică, cea mai sigură variantă e să enumeri
echidistant fiecare punct ce merită a fi vizitat, anexând şi
o descriere seacă. Astfel ajungi să-ţi faci datoria faţă de
redactor, fără a trece printr-un filtru personal informaţia,
deci fără a depune un efort în plus. Cu toate acestea, risc
să trec acest material printr-o filieră personalizată, unica
dorinţă fiind cea de a trezi un viu interes vizavi de localitate
şi nu de a furniza o informaţie strictă pentru turişti care nu
doresc altceva decât să treacă în agenda lor un nou loc
vizitat.
Când intri în sat, ai senzaţia că eşti într-o localitate
ca şi oricare alta: aceleaşi parcele de pământ prelucrat,
aceleaşi case, aceleaşi drumuri, aceeaşi atmosferă. Cu
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
1886 iar apa ce curge din el are puteri miraculoase. Se
spune că dacă o persoană bea apă din acest izvor va reveni
în acest loc la sigur, poate acesta este şi secretul că oamenii
venind în aceste părţii şi-au construit case în jurul lui...
Soseşte anul 1960, cel mai cumplit din istoria mănăstirii.
Toate maicile şi surorile, circa 200 la număr se aflau în câmp.
La mănăstire rămăsese doar maica de serviciu. Reprezetanţi
ai autorităţilor din acea vreme au pătruns în mănăstire şi
au distrus tot ce le-a stat în cale. Măicuţele care îşi aveau
fiecare căsuţa sa, şi respectiv nu puteau fi strămutate cu traiul,
li s-a oferit de lucru la fabrica de covoare din localitate unde
activează pînă în anul 1989 când mănăstirea a fost redeschisă.
Începând cu anul 1989 Mănăstirea Tabăra se reface atât
în sensul reconstituirii edificiilor sale, cât şi în sensul
zidirii duhovniceşti. Aici vin să-şi lumineze sufletele
creştinii din satele vecine şi pelerinii din toată ţara.
Tabăra – este nu numai o mărturie, o lume a trecutului
nediscifrată încă ce a ajuns până la noi prin dragoste şi
credinţă de Dumnezeu, ci constituie o mărturie că am
fost, că suntem şi vom fi creştini.
CuvântulMântuitorului „Cel ce vrea să vină după Mine, să
se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie” a făcut pe unii să-
şi dedice viaţa slujirii şi chemării lui Hristos în afara vieţii de
familie. Aceştia, într-un cuget adunaţi, în anumite comunităţi
numite monahale, duceau un mod diferit de viaţă, renunţând
la plăcerile lumii şi dându-se în ascultarea unor duhovnici
experimentaţi pentru a-i călăuzi pe calea vieţii desăvârşite.
Cu părere de rău, ne vom limita, pentru început, doar la
aceste aspecte ce ţin de acest edificiu dumnezeiesc, din care s-
au mai păstrat mărturii suficiente, dar care necesită inves-
tigaţii speciale pentru a le descopri şi a le pune în valoare,
de a aduna vestgiile acestui locaş sfânt, risipit de vitregiile
timpului, la locul cuvenit şi de ce nu într-o monografie.
Vlad Madan
11
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
toate acestea, aflat la aproximativ 200 km de Chişinău,
satul Rudi reprezintă un complex istorico-natural definit
prin existenţa unor vestigii preistorice, fortificaţii antice şi
peisaje naturale de excepţie. Satul oferă turiştilor o serie
de locaţii, precum: „Farfuria Turcului”, mănăstirea „Sfânta
Treime”, o fortificaţie din secolul al IV î.e.n., o peşteră
naturală, o cascadă, punctul geodezic Rudi, biserica „Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Tot aici, a fost găsit un oraş
antic roman, căutat de arheologi pe teritoriul întregului
continent european – Maetonium – o importantă fortificaţie
a Imperiului Roman. În primii ani ai descoperirii, istoricii
au lucrat, efectuând săpături arheologice, care, din motive
financiare sunt oprite în prezent. Aşa că, cine ştie ce anume
mai ascund pământurile satului Rudi.
Dar, uite că a venit momentul să vorbesc în parte
despre fiecare locaţie. Ai două oportunităţi: îţi pui toate
cele necesare într-un rucsac şi porneşti într-o excursie
de neuitat ori stai liniştit pe o canapea şi citeşti datele
acestui material, continuând să visezi frumos la o posibilă
escapadă în trecut. Deci, să începem vizita imaginară cu
una dintre cela mai vechi mănăstiri din Moldova – „Sfânta
Treime”, ctitorită de un autor necunoscut, în anul 1777.
Formele acesteia, deşi au anumite nuanţe străine, transpun
caracterul arhitectural moldovenesc (schiţe – www.
monument.md).
Construcţia acestei mănăstiri este legată de o legendă
care spune că pe acest teritoriu se află un izvor, apa acestuia
salvand de la moarte pe Ghica Vodă, rănit într-o bătălie.
O dată cu instaurarea regimului comunist, soarta „Sfintei
Treimi” nu a fost diferită de cea a altor mănăstiri, căci
după o perioadă scurtă de timp a fost transformată într-un
sanatoriu pentru copiii cu deficienţe mintale. La începutul
anilor 90, mănăstirea a fost reconstruită. Pe pereţii acesteia
au fost descoperite picturile făcute de artişti italieni. În
prezent, „Sfânta Treime”, mai este supusă unui îndelungat
12
INTERSECŢII
proces de reconstruire.
După ce ai văzut teritoriile vaste ale mănăstirii de maici, te
poţi îndrepta direct spre cele două cetăţi inelare de pământ
– „Farfuria Turcului” şi „Germinariul”. Se presupune că
anume defileul „Farfuria Turcului” a constituit deseori
o fortificaţie solidă împotriva invaziilor turceşti. Forma
acestui defileu lateral cu valea unui râu este cea a unei
farfurii – de aici provenind şi denumirea.
Rezervaţia peisagistică din satul Rudi deţine şi o cascadă
de 10 m înălţime, formată de râul Bulboaca. Interesante
sunt, cu precădere, monumentele naturale ale satului:
de exemplu, fiind în Rudi, vei observa o mulţime de
stânci care au forme ciudate („Harpa eoliană”, „Văgăuna
Lupilor” etc.).
Dacă vei trece pe lângă cimitirul satului, nu ezita să faci
o escapadă în „Peştera Răposaţilor” care are o lungime
de mai bine de 100 m şi se află exact sub morminte. Este
de remarcat faptul că această descriere obscură nu vine
drept o îndemnare la aventuri pline de adrenalină, ci ca
o simplă constatare a locaţiei peşterii, care, dealtfel, are
mai multe camere cu forme oarecum ciudate (de exemplu:
Camera crocodilului). Cercetătorii, însă, au constat faptul
că peştera nu este studiată suficient, lungimea acestea fiind
cu mult mai mare.
Vorbeam mai sus despre un oarecare punct geodezic
Rudi. Acesta, face parte din Arcul Geodezic Struve,
obiectiv ce constituie o importantă realizare ştiinţifică în
domeniul măsurărilor terestre. Înregistrat în anul 1848,
punctul geodezic Struve din satul Rudi a fost inclus, în
2005, în lista patrimoniului mondial UNESCO.
Şi aici, excursia de abia începe! Aşa că renunţa la orice
material documentar (inclusiv şi la acesta)! Porneşte
în excursia vieţii tale. Descoperă tu însuţi istoria! Fii
tu aventurierul dornic de noi cuceriri! Satul Rudi te
aşteaptă!
Victoria Rudi
 INTERSECŢII Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008

Pe vremea lui Ţepeş…

„Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o
furi tu de la tine. Ăsta-i voievod absolut, Vlad Ţepeş. Păi
fără ăsta istoria românilor e o pajişte cu miei!”
Petre Ţuţea

Indiscutabil, Vlad Ţepeş a fost un Domnitor foarte

crud, însă cruzimea sa nu a fost o manifestare maniacală,
ci a fost o reacţie atât la ameninţările care veneau din
exterior, cât şi la comportamentul social nesănătos care
ameninţa stabilitatea Ţării Româneşti din interior.
Ţepeş a încetat să mai fie diplomat atunci când şi-a
văzut ţara exploatată de turci. Or, în aceste condiţii nu
mai poate fi vorba de dialog, tratative şi alte vrăjeli, ai
două soluţii – lingi toată viaţa papucii sultanului şi
trăieşti ca un câine, sau pui mâna pe sabie (în cazul de
faţă ascuţi ţeapa) şi îţi faci dreptate. Se ştie că nepotul lui
Mircea cel Bătrân a ales cea de a doua cale.
Şi cum Vodă nu se prea omora cu plătitul birurilor către
Poartă, sultanul a trimis soli la Târgovişte ca să ceară so-
coteală Domnitorului; acesta din urmă i-a ascultat răbdă-
tor, numai că birul nu l-a plătit, însă a făcut trimişilor turci
câte un dar semnat „Vlad Ţepeş” - a dat poruncă să li se
bată câte un ditamai cuiul în cap, ca să nu le cadă turbanele.
„Da’ cum se poate?” – s-ar putea revolta vreun cultivat, –
„Păi barbarul ăsta a încălcat toate normele internaţionale
valabile pentru acele timpuri, e o bestie”. Ba bine că nu,
Ţepeş nu a încălcat nimic, el pur şi simplu a pedepsit, şi-a
văzut ţara batjocorită, a luat atitudine, laconic şi eficient. în loc să intre la sultan, intră la un paşă pe care îl trimite
Evident, reacţia sultanului nu s-a lăsat mult aşteptată şi în degrabă pe ceea lume.
scurt timp, un trimis al acestuia, un anume grec Catabolinos, Până la urmă sultanul obosit de hărţuirile organizate cu
este însărcinat să-l ademenească pe Ţepeş la Constantinopol, atâta măiestrie de Kapoluk (cel care face ţepi), se întoarce
pentru a da socoteală. Numai că nu a fost să fie, Vodă şi-a la Constantinopol…
demonstrat încă o dată ospitalitatea – într-o pădure din preaj- Iată deci puterea diplomaţiei alternative, diplomaţiei lui
ma Brăilei a pregătit pentru grec şi însoţitorii săi purtători Ţepeş, făcută cu ţeapa, nu cu pana. Până şi atotputernicii
de şalvari câte o frumuseţe de ţeapă în care i-a şi instalat. turci s-au strivit de zidul ridicat din dragoste jertfelnică
Sultanul, „încântat” peste măsură de îndrăzneala şi pentru ţară şi ură de moarte pentru duşman.
originalitatea gheaurului, a hotărât să-l onoreze pe Ţepeş Însă ţeapa nu a fost doar un „instrument” diplomatic,
cu o vizită, mai luând cu el şi un alai de fesuri. Iar Vlad, ci şi un excelent remediu pentru maladiile sociale care
gazdă primitoare, ne mai putând de dorul sultanului, trece ruinau Ţara Românească din interior, aşa cum erau hoţia şi
Dunărea ieşindu-i înainte, prinde ca la vreo 25 de mii de cerşetoria de exemplu. Toţi cetăţenii care aveau una dintre
turci şi îi pune în ţepe (ce vrei, puterea obişnuinţei). îndeletnicirile de mai sus, se „bucurau” de acelaşi tratament
După această ispravă, Ţepeş se retrage în interiorul ţării, din partea lui Vodă – evident, trasul în ţeapă. De fapt, la
ademenind armata otomană în bălţile Dâmboviţene, unde capitolele tortură şi pedeapsă cu moartea, imaginaţia lui
izbeşte turcii cu nemăsurată furie. Şi ca să-i amărască de Ţepeş pare să nu fi avut margini, după cum ne spune şi
tot zilele sultanului, într-o noapte îi face prăpăd în tabără, Florian Cristescu în a sa „Poveste a Neamului nostru”: „Şi
numai că fiind o noapte fără stele, Ţepeş încurcă cortul, şi multe şi grele pedepse mai avea. Dumnezeule mare! Că
pe unii îi ardea de vii, pe alţii îi jupuia de piele şi-i lăsa de
13
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
mureau în chinuri nemaiauzite; pe unii îi băga în cazane
să-i fiarbă, pe alţii îi spânzura cu capul în jos, şi alte multe
asemenea pedepse grozave născocea. […] Iar dintre toate
pedepsele una îi plăcea mai mult lui Vlad-Vodă. Pedeapsa
cu ţeapa.”
Ţepeş nu s-a limitat numai la pedepsirea criminalilor
ordinari, a fost categoric mai ales cu cei care complotau
pentru a-l detrona (şi ăştia erau destui); să luăm cazul
Poienarii spre exemplu – toţi complotiştii inapţi de muncă
au fost căţăraţi pe ţepe, iar cei mai voinici au fost „poftiţi”
„să pună umărul” la ridicarea cetăţii Poienarii din munţii
Argeşului.
Anume prin aceste metode radicale Vlad Ţepeş a reuşit
să pună la respect duşmanii (e drept, pentru un timp mult
prea scurt, dar să nu uităm că Domnitorul era practic
singur în lupta sa pentru neatârnarea Ţării Româneşti) şi
să asigure în ţară o ordine publică exemplară.
Ţepeş nu a făcut-o pe iertătorul vreo dată, cel puţin nu
există nicio mărturie în acest sens; a fost sângeros, am mai
spus-o, însă a fost drept, or dreptatea este mai presus de
milă. Şi dacă Ţările Române ar fi avut măcar o dată la o
sută de ani câte un Domnitor asemenea lui Vlad, atunci
Cum e să nu mergi la bal (alias banchet)?
Ce n-ai zice, doar faptele vorbesc de la sine.
Cu certitudine, exagerez şi sunt patetic, dar în momentul
în care scriu aceste rânduri simt de parcă toată povara
lumii apasă pe umerii mei – tocmai am refuzat (într-un
mod irevocabil) să merg la bal.
Poate sunt şi necizelat, şi haotic în exprimare, căci oricât
de mult n-ar dori bătrâna explicaţie, totuşi, copilăreasca
scuză nu-i va oferi locul!
E adevărat: când vrei, cauţi soluţii, când nu – cauţi motive.
Ei, şi de-acum încolo, ţine-te bine: ba că n-ai timp (chiar
dacă pentru toţi ziua e de 24 de ore), ba că n-ai bani (ca şi
când i-ai avut sau îi vei avea vreodată), ba că nu-i sfârşitul
lumii (aspect cosmogonic), ba că nu prea ştii să dansezi
(variantă telurică), ba că lucrezi în ziua aceea (of, ce-s de
neîngăduitori şefii ăştia, mai ales când nici nu te deranjezi
să le ceri liber), ba că te aştepţi din clipă-n clipă să te invite
cineva într-o excursie (de parcă vei înţelege ceva din ea),
ba notele de la Bac vor fi anunţate cu două zile mai târziu
(şi cum să faci o nuntă înainte de-o îmormântare?) etc.,
etc., etc.
Ecuaţia se complică, fiindcă necunoscuta mi-e foarte
cunoscută. Ce să mă-nvârt în jurul cozii: ştiţi voi cum sunt
fetele!
Of, şi celebrele replici rupte din lumea mondenă, aidoma
unor săgeţi bine ţintite: „ai scuipat în fântâna din care ai
băut”, (apoi se schimbă macazul:) „cum să nu vii, dacă,
14
INTERSECŢII
turcii şi nu numai ei, ar fi rostit cu o pioasă teamă numele
românilor până la sfârşitul lumii.
Şi într-un final – să fie clar, Voievodul Vlad Ţepeş NU
este Dracula! Vlad Ţepeş este unul dintre cei mai mari
Domnitori pe care i-a dat vreo dată acest pământ iar Dracula
este un personaj dintr-un roman de duzină mâzgălit de un
scriitoraş oarecare. Acest Dracula este un demon, slugă a
satanei, ceea ce nu este Vlad – apărător al Sfintei Cruci.
Iar nouă, celor de azi, să ne fie ruşine, pentru că în loc să
cinstim memoria înaintaşului nostru şi să ne rugăm Bunului
Dumnezeu ca să-i ierte păcatele şi să-i odihnească sufletul,
îl transformăm într-un personaj de parc de distracţii şi filme
de doi bani, or nu pentru asta a urcat Vlad Ţepeş pe tron şi
nu pentru nerecunoştinţa noastră şi a întregii Europe a stat
de strajă la poarta Creştinătăţii.
Iartă-ne Măria Ta că nu te pomenim aşa cum s-ar
cuveni…
Iartă-ne Măria Ta că îţi târâm numele prin noroi…
Iartă-ne Măria Ta nimcinicia…
Iartă-ne Măria Ta trădarea…
Nicu Cîrlig
uite, până şi cutare vine”, (şi se-ncheie simfonia cu fanfara
militară:) „eu nu te oblig”, „e, totuşi, odată în viaţă” etc.
Şi când te gândeşti că totul e doar de ochii lumii (după
principiul: să moară de ciudă capra vecinei), iar sărbătoarea
s-ar putea să înceapă atât de frumos şi să sfârşească atât de
urât...
Vă rog să mă credeţi, începând cu acest pasaj textul e
plămădit din alt aluat. Tocmai acum, cucuoana curtată
îndelung şi-a schimbat în al doisprezecelea ceas părerea,
precum o şopârlă – pielea, şi a făcut-o pe prinţul urcat
pe cal alb, care la distanţa unui sunet ajunse la balconul
Julietei, înainte ca aceasta să-şi întindă rufele.
Of, recitesc cele scrise şi ştiu că sunt neverosimil, dar
am ca martori paharul cu cvas vărsat pe jos şi pulsul ca
al unuia care a făcut maratonul. Asta e, nu sânt neamţ, n-
am sânge rece, nici inimă de gheaţă – sunt un amărât de
absolvent care mai are de învăţat a zice „nu”.
Ca să fiu sincer până la capăt, n-am idee cum va fi
banchetul, dar parcă nici nu mai contează, acum că am
trecut de la agonie la extaz şi, mai ales, când am simţit
(pe pielea mea) cum e să nu crezi că vei merge la bal
(nerecomandat cardiacilor). Vă rog să-mi fie iertată şi
această ultimă divagaţie, dar să ştiţi că scrisul poate fi
o bună terapie. Acum rămâne de văzut dacă e şi un bun
sfetnic...
Ion Mischevca
 INTERSECŢII
Munte, codru, cer albastru şi haiducie – e Pheonix, e
metal, e Nicu Covaci.
Înaite de a fi Oraşul Revoluţiei din ’89, Timişoara anului
’62 este Oraşul Revoluţiei Phoenix. Chiar de la primele sale
apariţii, proaspăt formata trupă, face autorităţile comuniste
să scrâşnească din dinţi – nonconformismul şi stilul lor
mult prea occidental nu prevestea nimc bun, muzica lor
nu putea fi pusă în slujba partidului şi a conducătorului,
din contra, putea deveni chiar un impediment în calea
construirii socialismului. Astfel, apucăturile toatalitariste
ale regimului îşi spun cuvântul şi băieţilor li se taie calea
spre scena mare, fiind nevoiţi să cânte la cantina facultăţii
de mecanică din Timişoara. Mâna lungă a cenzurii îi ajunge
şi aici şi din ’65 Phoenix concertează în incinta unui
club muncitoresc. Chiar şi aşa, trupa se bucură de un enorm
succes, datorită muzicii cu parfum de libertate pe care o
fac. Popularitatea crescândă face imposibilă interzicerea
pieselor lor, se fac înregistrări radiofonice, au loc primele
turnee naţionale. Totuşi autorităţile încearcă să-i controleze
pe cei de la Phoenix, punându-le la dispoziţie săli pen-
tru repetiţii şi ocupându-se de organizarea turneielor.
Prigoana din partea puterii oricum continuă - cenzurări peste
cenzurări, confiscarea manuscrisului unei opere rock, şi
cu toate acestea Phoenix se avântă tot mai sus, participă la
festivaluri internaţionale în Polonia şi Cehoslovacia, unde
sunt primiţi foarte bine. În aceiaşi perioadă, între anii ’72
şi ’73, trupa scoate trei dintre cele mai reprezentative al-
bume ale sale – „Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de
fluier” şi „Cantafabule”, vânzările lp-urilor fiind de or-
dinul sutelor de mii - Phoenix devine astfel o legendă vie.
În ’76, Nicu Covaci, liderul trupei, prigonit de
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
Phoenix - Legenda
către autorităţile comuniste pleacă în Olanda, ca să revină
anul următor şi dând dovadă de curaj şi punându-şi viaţa în
pericol, să-i scoată din ţară, ascunşi în boxe Marshall, pe
ceilalţi membri ai formaţiei. Membrii trupei se stabilesc în
Germania, debutul lor în Occident fiind foarte promiţător,
însă la un moment dat trupa se destramă.
Anii ’80 însemană pentru Phoenix transformări şi noi
succese; trupa îşi schimbă componenţa, câştigă trofeul
acordat de către „Deutsche Phonoakademie”, Nicu Co-
vaci cântă împreună cu Dzidek Marcinkiewicz, apar
single-urile „Ballade for you” şi „Tuareg”. În ’89, la
„Hyde Park”, Osnabrück, Phoenix susţine un concert
dedicat revoluţiei care a început în România.
După ’90, trupa revine acasă şi în România postcomunistă
apar albumele „Symphoenix”, „Cantafabule”, „Aniversare
35” şi altele. Anul ’98 este unul de referinţă în istoria
Phoenix – este organizat cel mai mare turneu naţional al
formaţiei inspirat în mare parte din albumul „Cantafabule”.
În 2000 Phoenix lansează albumul „La umbra marelui
urs”, şi o variantă engleză a acestuia, intitulată „In the
shadow of the big bear”.
În 2007 s-au împlinit 45 de ani de istorie Phoenix, 45 de
ani de luptă şi rezistenţă prin cultură, 45 de ani de scarificii,
de muncă asiduă uneori neapreciată.
Muzica făcută de Phoenix nu este altceva de cât versificarea
şi cântarea identităţii româneşti. Phoenix fiind trupa, care
a ştiut să îmbine perfet arhaicul cu rock-ul fără a ştirbi cu
ceva din splendoarea unuia sau a celuilat. Dovadă stau piese
reprezentative deja nu doar pentru Phoenix, ci pentru pen-
tru România: „Strunga”, „Mugur de fluier”, „Andrii Popa”.
Şi e păcat, aproape crimă, să ai asemenea modele şi să
nu înveţi ceva de la ele, să nu ei seama la experienţa lor,
or asta fac cei ce vin din urmă, în goana lu după bani uită
de valori, uită de autentic...
Nicu Cîrlig
15
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
Frământările unui biet reprezentant al
generaţiei de după ’89
Când toţi sunt în vacanţă, eu sînt într-o dilemă. Mă aflu
la o răscruce şi nu ştiu încotro s-o apuc. Dintotdeauna, m-
a interesat cât negru sub unghie în ce direcţie bate vântul,
iar de mers cu turma nu-s obişnuit (nici cu ţinutul în ţarc,
de altfel). Cu certitudine, zodia racilor mi-e străină, aşa
că n-am cum să dau îndărăt. Totuşi, stau pe gânduri ca
soacra între patru scânduri, căci semaforul basarabean e
încă blocat pe roşu şi eu nu-s daltonic!
Am impresia că „patru generaţii dintr-ai mei n-au gândit
cât mă frământ eu de o lună” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust). Fiind un cosmopolit al spaţiului mioritic, mai am
un pic şi mă resemnez. Până una alta, mă supun unui alter
ego, inspirat din creaţia blagiană: „sapă, sapă, până vei da
de apă”, chiar dacă nu mai ai un pământ al tău pe care să-l
sapi (fiecare-şi vede de fâşia lui de 30-50 km sau vrea să
încolţească pe asfaltul din Chişinău).
Cu siguranţă v-aţi prins de faptul că m-am născut (mi-o
fi trebuit?) într-un an de graţie, şi anume, în zorii renaşterii
naţionale. Să nu credeţi că-mi asum vreun merit, – doar
o constatare. Însă, aşa cum după una caldă vine una rece,
„moleşeala amiezii” a adus cu ea „somnolenţa serii”,
astfel încât plictisindu-ne să tot picurăm, ne-am pomenit
deşteptându-ne în al doisprezecelea ceas! Dar oare n-am
pierdut trenul? Nu sunt unul dintre cei speriaţi de umbra lor
şi care nu mai mişcă-n front, dar mă simt străin acasă...
Să vă explic, totuşi, de ce aş face-o pe dezertorul, aidoma
lui Apostol Bologa, şi n-aş mai pune piciorul pe acest plai
„gură de rai”, cu Iisus Hristos declarat primul comunist, cu
o sârmă ghimpată la Prut – un fel de „poartă a Edenului”
şi de ce aş fi obraznicul (poate chiar, Doamne fereşte, unul
dintre susţinătorii forumiştilor) care nu apreciază toate
pedofiliile politice la care a fost supus el şi semenii săi, în
acest An (electoral) al Tineretului.
Mai întâi, permiteţi-mi să mă laud (mai exact – să mă
plâng; am deschis paranteza, căci dl Lupu a zis că aşa
putem să comunicăm şi noi în limba română, nu doar în
cea moldov’nească) de prilejul de a intra, literalmente, în
vorbă cu distinsul domn, pardon – tovarăş, care e un vice-
prim, ceva, în ţara asta, a lui moto-moto. Dânsul a început a
da din coate în ultima vreme, băgându-şi nasul în activităţi
extra-şcolare (la conferinţa „Patrimoniul naţional – parte
componentă a celui european” şi la olimpiada republicană
la istorie), chiar şi cu riscul ca toată treaba să miroase urât
nu numai la subraţ. În fine, pentru că nu eram în stare
să rezist defectuoasei sale pledoarii (căci nu e cu capul
în nori, doar între seceră şi ciocan, şi ştie că se apropie
sfârşitul) l-am provocat prin argumente (prea mult spus
– contra-argumente, pentru că ale lui lipseau) la polemici
(atenţie) ştiinţifice, nu politice. Prins pe picior greşit (nu se
aşteptase, căci în comunism nu se critică), s-a cam prăbuşit
în groapa pe care şi-o tot sapă. L-am contrazis, fără a mă
16
INTERSECŢII
îmbăta cu apă rece că el ar putea fi adus pe drumul cel bun.
Ştiam că pe-o ureche-i intră şi pe alta-i iese şi că nu poate
fi dat pe brazdă. În schimb, conştiinţa (şi nu alte interese)
m-a determinat să nu tac chitic şi să le comunic tinerilor
veniţi din raioane (alias judeţele) adevărul istoric (atât cât
îl ştiu sau, hai să zicem, pe cel potrivit căruia 27 martie
nu e doar Ziua Teatrului, iar 1 decembrie e mai mult decât
Ziua Internaţională a combaterii SIDA). Am făcut-o pentru
ca aceşti tineri (de la care am primit semnale pozitive) să
discearnă, să „digere”, nu să „înghită” tot ce zboară şi nu
se mănâncă. Ştiu că pe undeva mi-am cam aprins paie-n
cap, dar sînt conştient de asta! Strămoşii noştri nu se vor
răsuci în morminte din cauza mea, iar „urmaşii urmaşilor
noştri” nu vor avea de ce să le fie ruşine.
Apropo de acest sentiment. Mai dăunăzi, făcând un ban
cinstit cu ocazia campionatului european la fotbal, m-am
pomenit cu şeful zicând în treacăt: „Mie nu mi-i ruşîni sî
grăiesc în limba di stat” (între noi fie vorba, s-o fi dumerit
că nu-s totalmente fidel slujbei de vară, având şi o altă
profesie – patriotismul, ce-i drept, cam nerentabilă). În
cazul dat, recunosc, nici mie nu mi-e ruşine să „grăiesc”,
fiindcă limba de stat e, de fapt, „un grai”. Curios lucru,
însă, ne-am înţeles până la urmă de minune, fără a construi
vreun turn Babel sau / şi fără a ridica vreun zid al Berlinului.
Dar parcă eu l-am înţeles mai bine decât o făcuse el, căci în
grădina limbii române se află floarea graiului moldovenesc
şi nu viceversa!..
Dragi cititori, vă rog să mă iertaţi dacă „povestesc
ce ştiu, chiar dacă, uneori, nu ştiu ce povestesc” (Paul
Goma, Culoarea curcubeului ‘77) şi permiteţi-mi să vă
zic despre întrevederea pe care am avut-o cu câţiva tineri
din România. Am vorbit în doi peri, ca şi când ne-ar paşte
piaza rea sau ne-ar fi frică să nu depăşim / irosim acel scurt
timp de vizită – exact ca-n puşcărie. Şi totuşi, i-am felicitat
pentru spectacolul pe care l-au prezentat pentru copiii
chişinăueni (proiect organizat de Biblioteca Judeţeană „N.
M. Spătarul” din Vaslui şi finanţat prin Phare), întrebându-
i cum se simt la noi. Mi-au oferit un răspuns cu iz turistic,
după care m-au invitat la ei. Noroc că ne-am dumerit la
final, zicându-ne: „Adică ne poftim de acasă acasă?”. Şi
ne-am despărţit cu un zâmbet aprobator, de parcă am fi
pus ţara la cale.
Nu în acelaşi asentiment a decurs întrevederea cu cinci
cetăţeni români, veniţi pentru o nuntă ce urma să aibă loc
între doi îndrăgostiţi strecuraţi printre ei. I-am identificat
după accentul bucureştean şi după „ospitalitatea”
moldovenilor, care-i priveau ca pe extratereştri. Nu m-
am sinchisit să mă apropii şi să „încasez” fireasca lor
frustrare. La finalul discuţiei clădite pe lexemul „acasă” s-
a determinat surprinzătoarea polisemie a acestuia, întrucât
confraţii mei ţineau morţiş că, vezi tu, în Republica
 INTERSECŢII Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008

Moldova se vorbeşte foarte mult limba rusă (de parcă în
dreapta Prutului nu-i la modă engleza) şi că, astfel, aici ei
nu se simt ca acasă. Ironia constă în faptul că aşa afirmase
cel ce urma să ia de nevastă o basarabeancă. Dacă nici
legământul nunţii nu poate combate stereotipurile...
Simt că mă apasă o piatră pe suflet, însămânţată acum
optsprezece ani. Parcă-l redescopăr pe Hamlet: „a fi sau a
nu fi”, doar că nu în postura de spectator. Pe de o parte, îmi
cam tai craca de sub picioare dacă mă aventurez în vestul
sălbatic, neavând spatele asigurat (cetăţenie română), pe
de altă parte, rămân a fi un „ostatic exilat cu tot cu ţară”
(N. Dabija). Finalmente, realizez că trebuie să-mi continui
studiile în dependenţă, în primul rând, de specialitate
aleasă, căci „înainte de a fi un bun român, trebuie să fii bun
la ceva” (Cristian-Tudor Popescu, preşedintele Clubului
Român de Presă). Ion Mischevca

Allez Bordeaux!
Bordeaux este unul dintre oraşele franceze care
candidează pentru titlul de Capitală Culturală Europeană
în 2013, decizia juriului fiind făcută publică în februarie
2009.
Pentru a obţine titlul de Capitală Culturală Europeană,
trebuie depus un efort considerabil - fiecare oraş candidat
va expune un program cultural complex, angajându-se să-
l realizeze în caz de victorie. Locuitorii mai au timp până
la sfârşitul lunii septembrie pentru a convinge juriul că
oraşul lor este demn de asemenea onoare.
Începând cu 1985 şi până astăzi, 32 de oraşe au fost
desemnate Capitale Culturale Europene, printre care:
Sibiu, Liverpool, Cork şi Patras.
Misiunea învingătorului este de a pune în valoare
bogăţia şi diversitatea culturii europene, de a iniţia un
intens schimb de valori şi experienţe în acest sens. Pe
lângă Bordeaux, şi celelalte trei oraşe franceze candidate
- Marseille, Lyon, şi Toulouse au prezentat proiectele
lor unui juriu european competent. Juriul va evalua nu
numai calitatea şi originalitatea proiectelor, ci şi motivaţia
locuitorilor respectivelor oraşe de a deveni pentru un an
cetăţeni ai Capitalei Culturale Europene.
Între unu şi patru septembrie, juriul a vizitat cele patru
oraşe franceze candidate. Primul pe listă a fost Bordeaux;
în timpul manifestaţiei „O oră pentru a convinge juriul
european”, sute de locuitori ai oraşului – francezi,
brazilieni, portughezi, de orice vârste sau categorii sociale
– s-au adunat în faţa primăriei. Cu paharul de vin în mână,
aşezaţi pe jos, organizând pique-nique-uri în scuarul din
faţa primăriei, delectându-se cu muzică de calitate – cei
din Bordeaux au întâmpinat juriul. La fiecare zece minute
răsunau strigăte de susţinere pentru candidatura oraşului,
iar baloanele imprimate cu simbolul evenimentului au Printre cei care au aderat deja la „BX13” se numără zeci
inundat piaţa. Turiştii urmăreau cu uimire şi admiraţie de alte asociaţii, universităţi sau simpli cetăţeni de pe tot
acţiunile localnicilor care puneau atâta suflet în promovarea cuprinsul Franţei.
Bordeaux-ului. Numeroşi locuitori ai oraşului se înscriu în rândurile
Doritorii de a susţine candidatura acestui oraş pentru titlul voluntarilor pentru a ajuta la organizarea diverselor man-
de Capitală Culturală Europeană, o pot face de exemplu ifestări culturale întru susţinerea candidaturii Bordeauxu-
prin intermediul internetului – printr-o procedură foarte lui. Peste tot sunt lipite afişe şi mesaje de încurajare. În
simplă şi pentru o sumă simbolică, practic oricine poate pieţe se adună muzicanţi, dansatori şi jonglori care poartă
deveni membru al asociaţiei „BX13”, creată cu scopul tricouri imprimate cu sloganuri de genul „BORDEAUX
de a număra voturile de susţinere a candidaturii oraşului. 2013” sau „BORDEAUX VA CÂŞTIGA!” . Oraşul este

17
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008 INTERSECŢII

plin de energie şi optimism, toată lumea crede

în victorie.
În caz că va obţine acest titlu, Bordeaux se va
îmbrăca în schele – arhitecţii şi artiştii locali
având patru ani la dispoziţie pentru a-şi
demonstra profesionalismul şi creativitatea.
Oraşul francez care va deveni Capitală
Culturală Europeană, va împărţi acest titlul cu
unul dintre oraşele slovace care şi-au înaintat
candidatura - Nitra, Martin, Presov sau Kosice.
Şi în Slovacia pregătirile sunt în toi, competiţia
fiind la fel de strânsă.
Iar eu nu mă îndoiesc nicio clipă de victorie şi
de aceea vă invit să vizitaţi în 2013 Bordeaux-ul
– Capitala Culturală Europeană.
Ilinca Babuci
Bordeaux, Franţa

Nunta în Moldova
Anumite obiceiuri din nunţile moldoveneşti sânt
universale. Şi mi se pare un lucru firesc, deoarece la
rădacină au aceleaşi semnificaţii, precum şi intenţii, deja
subconştiente.
Acum nunta se percepe în mod diferit de către tineri. Pentru
cineva este o eliberare de sub tutela părinţilor, iar pentru
alţii o adevărată „legare de glie”. Tradiţiile legate de nuntă
nu se mai respectă, atât din motiv de necunoaştere a aces-
tora, cât şi din motive „ideologice”. Femeia nu mai vrea
să fie percepută doar ca un obiect al casei, fapt reflectat în
numeroase obiceiuri legate de nuntă (furatul miresei, dezbră-
carea miresei, etc.). Chiar şi aşa, nunţile moldoveneşti se
fac, mai mult la ţară sau de către moldovenii plecaţi peste
hotare, ca o încercare disperată de a se simţi mai acasă.
Primul furt al miresei. Cu câteva săptămâni înainte de
nuntă, mirele fură mireasa de la casa părintească şi o duce la ,acesta având legat cu panglică roşie o ramură de
casa sa, unde o ţine trei zile, după care se întoarce la casa busuioc. Invitaţia poate fi refuzată, dacă aceasta a venit
miresei, împreună cu toţi vorniceii, întrebând parinţii acesteia „prin poştă”. În societatea contemporană, în special la
dacă “nu au o pierdere”. Acest fapt pare a fi absurd, adică oraş, pare ireal să inviţi la nuntă pe fiecare în parte, un
lipsa unei fiice poate fi „observată” abia peste vreo trei zile?!simplu e-mail poate fi considerat invitaţie.
Mireasa vine mai târziu şi aşteaptă la poartă, fară să Pregătirea de nuntă. Mireasa este „gătită” de nuntă la
intre în ogradă. Pentru iertarea sa, parinţii pot să o casa părintească. Vornicica o ajută, o îmbracă în rochie.
impună să meargă până la ei în genunghi, ea deja Vornicelul, la rândul său, îl ajută cu „gătitul” pe mire.
numindu-se măritată. Astfel i se iartă „măritişul”. Acest Mireasa cumpară îmbăcămintea mirelui şi invers - mirele
din urmă act se numeşte „iertăciune”. Pâna la cumpără rochia miresei. Păcat că rochia miresei nu are
„dezbrăcarea miresei”, ea se va numi „coana mireasă”. acelaş preţ cu costumul mirelui, adică păcat pentru mire…
Într-un fel, noroc au părinţii că fiica li se căsătoreşte, dar Mirele, cu toţi vorniceii vine la mireasă acasă, cu flori (fără
ruşinea fetei?! de care mireasa nu-l primeşte). Când vine, mireasa stă în
Nuntaşii. Mirele şi mireasa îşi aleg vorniceii de onoare. spatele vornicelelor. Vornicica de onoare îi pune condiţii
Funcţia lor este de a avea grijă de distracţie şi de nuntaşi... mirelui, pentru ca acesta să poată intra. După îndeplinirea
Mirii, părinţii acestora şi naşii de cununie îşi cheamă acestora, vornicica îi pune o sumedenie de întrebări, el
fiecare invitaţii proprii la nuntă. La „invitare” fiecare fiind nevoit să răspundă sincer (în caz că e posibil). Dacă
aduce cu sine, la casa nuntaşului, câte un ulcior de vin mireasa are o soră mai mică, atunci aceasta iese în pragul
uşii, în întâmpinare. Ea pune cuţitul în chenarul uşii şi nu
permite „alaliului” mirelui să intre, inclusiv, până acesta

18
 INTERSECŢII
nu scoate suma de bani cerută de soră. Ca într-un
adevărat târg! Când intră, în sfârşit, toţi tinerii stau la
masă, după care pleacă împreună după naşi. Apoi mai
stau şi la naşi acasă. Înainte de a ieşi din casa acestora,
mireasa leagă prosopul naşului, iar mirele - naşei.
Cununia. La cununie participă mirii, naşii, vorniceii şi
părinţii (la dorinţă). Înainte de a intra în biserică, mirii
trebuie să stea pe un covoraş în faţa icoanei Maicii
Domnului, sub care, fără a fi observată, naşa pune bani.
Care din miri pune primul piciorul pe covor, acela va fi
capul familiei (de parcă n-ar fi evident că cel ce dă banul,
posedă obiectul cumpărat şi titlul de stăpân!).
Mireasa stă în partea stângă a mirelui. Lângă mireasă stă
naşul, iar lânga mire - naşa. În spatele miresei stă vornicica de
onoare, iar în spatele mirelui - vornicelul. Aceştea le ţin
cununa deasupra capului. Cununa nu se ţine cu mâna goală, ci
doar având în ea o basma. Fiecare din participanţii la cununie
vor avea câte o lumânare, care va arde până la sfârşitul
ceremoniei religioase. După rostirea rugăciunilor, preotul
leagă mâinile mirilor cu o basma. Apoi, cei şase (mirii, vorni-
ceii şi naşii) fac trei cercuri în jurul icoanei Maicii Domnului.
Toată ceremonia religioasă, jurămintele mirilor, durează
aproximativ o oră.
Spre sfârşitul cununiei, toată lumea iese afară. În biser-
ică rămân doar mirii, care stau în genunchi în faţa
altarului şi preotul se roagă pentru fericirea lor.
După cununie, dacă cineva dintre rudele de gradul întâi
al mirilor este decedat, aceştea (cu sau fără restul in-
vitaţior, dar neapărat cu vorniceii de onoare) merg la cim-
itir, la mormântul decedatului. Mireasa sau mirele trebuie
să pună o lumânare şi un buchet de flori (numărul cărora
este par) la mormânt, unde se exprimă părerea de rău faţă
de lipsa acestuia şi se roagă ca sufletul să fie prezent la nuntă.
Nunta. Tradiţional, nunta se face în cort. Pe pereţii
acestuia sânt întinse covoare tradiţionale, cel mai frumos
şi bogat fiind în spatele mesei mirilor. În faţa acestora, pe
masă, sânt două lumânări mari, numite făclii, legate între
ele cu o panglică lungă, care ard în timpul „primei mese”.
De obicei, se aranjează două mese, una pentru tineri, alta
pentru cei mai vârstnici. Dacă nunta este mare, se
aranjează trei mese, cea din mijloc fiind ocupată de tineri.
La nuntă se obişnuieşte să se facă două mese,
adică să se pună de două ori mâncare, prima masă
este „masa rece”, unde se servesc gustări reci. Cea
de-a doua este „masa caldă”, de obicei bogată în
mâncare fierbinte - sarmale, cartofi la cuptor, etc.
La sosirea invitaţilor, aceştea trebuie să vină la
masa care este aranjată perpendicular celorlalte
mese, adică la masa mirilor, a părinţilor acestora şi
a naşilor, să-i salute („să dea mâna cu mirii”) şi să
pună bani în coşul miresei. Tot aici se dau florile.
Primul dans este al mirelui şi miresei, exclusiv.
Apoi se dansează împreună cu părinţii.
După acest dans (între cele două „mese”), mamele
îşi leagă neamurile mai apropiate cu volănaşe, perdele
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
sau feţe de masă (pe femei) şi cu cămăşi (pe bărbaţi).
Apoi, ambele mame pun într-un platou o găină acoperită
cu o farfurie şi o „dansează”, timp în care naşii şi apoi
ceilalţi membri ai familiei pun bani.
În timpul nunţii, tradiţional se dansează „Peliniţa”.
Tineretul este nevoit să danseze în jurul mesei vârstnicilor,
astfel invitându-i la dans, dansul fiind neapărat o sârbă.
Podul dragostei. Înainte de prima masă, toţi vorniceii
se aranjează în două rânduri şi cu florile aduse de invitaţi
formează un pod „al dragostei” pe sub care mirele îşi
duce în braţe mireasa spre masa acestora. Acest pod sem-
nifică trecerea de la dragostea dintre iubiţi la dragostea
dintre soţ şi soţie. Adică s-a sfârşit cu florile, luna şi
stelele şi încep vasele murdare, ciorapii aruncaţi la
nimereală şi o veşnică amorţire a imaginaţiei!
La un moment dat, în timpul nunţii, se face linişte.
Atunci mirii îngenunchează în faţa propriilor părinţi şi le
mulţumesc pentru că i-au crescut, cerându-şi iertare pentru
că pleacă de la casa părintească. În semn de iertare, părinţii
îşi ridică copii în picioare, luându-i de mână.
În timpul nunţii, pe la mijloc (sau sfârşit, dar înainte de
dezbrăcarea miresei), mama transmite zestrea miresei:
şase perne, două plapume, aşternuturi de pat, etc. Zestrea
băiatului constă în însuşi faptul că mireasa se mută la casa
lui.
Furatul miresei. Toţi vorniceii, minţind mireasa, o fură şi
o duc într-un loc necunoscut. Vornicelul de onoare ramâne cu
mirele, pentru a asigura necunoaşterea de către acestuia a
faptului de „furt”. Dacă mirele o găseşte, nu are voie pur
şi simplu s-o ia, el trebuie să „negocieze” cu vorniceii pentru
„returnarea miresei” (plata poate fi în bani, găini, porci,
etc.). Şi iar târg! El trebuie să-şi dea acordul imediat, pentru
a i se da miresa, astfel demonstrând dragostea faţă de ea.
Dezbrăcarea miresei. Înainte de toate, mirele este aşezat
în scaun, cu mireasa în braţe. Naşa îi scoate năframa şi o
aranjează pe capul vornicicăi de onoare. Ea trebuie să
joace „năframa miresei” împreună cu vornicelul, în care
timp mirilor li se dau darurile de nuntă. În locul năframei,
miresei i se pune pe cap o basma, iar la brâu i se leagă un
şorţ, astfel atribuindu-i-se statutul de gospodină. Din
acest moment locul ei e la bucătărie. Mândria îi este luată
19
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008 INTERSECŢII

odată cu năframa…Cam asta înţeleg eu prin acest proces
de „dezbrăcare al miresei” şi nu prea pot găsi vre-o altă
semnificaţie, sau nu vreau s-o găsesc. Între timp, nuntaşii
care aduc darurile (acestea fiind ustensile de bucătărie) de
asemenea pun bani în basmaua de pe capul miresei.
Pe durata acestui proces se cântă un cântec specific,
„Iaţi, mireasă, ziua bună!”, la care miresa poate sa
plângă, deoarece se desparte de părinţi, de casa
părintească, de copilărie (de vise...).
La sfârşitul nunţii, mireasa aruncă buchetul către
fetele nemăritate, care nu au fost la fel de norocoase…
Sărmanele!..
Apoi mirii şi vorniceii de onoare petrec naşii acasă,
după care pleacă şi mireasa , împreună cu mirele, pentru
a petrece o primă noapte împreună.
Dimineaţa, proaspeţii căsătoriţi sânt invitaţi la naşi
pentru a mânca zeamă.
Şi cu asta se sfârşeşte şi nunta moldovenească. Banii s-
au adunat la numeroasele ocazii, mireasa a fost declarată
norocoasă şi compătimită în acelaşi timp, mirele a sărăcit
tot cumpărându-şi soţia şi destul de neatent s-o piardă chiar
de la începutul căsniciei, părinţii s-au întristat şi bucurat că şi-
au „pierdut” copii, nuntaşii au băut şi mâncat pe săturate, deci
un alt pas a fost făcut. Şi toate tradiţiile au fost îndeplinite.
Consider că a ţine minte obiceiurile şi tradiţiile e un
lucru mai important decât a le urma cu sfinţenie. Dar asta
depinde de fiecare, mă rog...
Marta Sterpu

Ion Cebanu – consilier, Consiliul Municipal Chişinău, membru al Biroului Permanent al PL:

„Pentru ce există Republica Moldova?”

Recent am avut ocazia sa vizitez câteva localităţi
de pe valea Tiligului, localităţi în care mai există
încă populaţie vorbitoare de limba română. Ce se poate
spune despre diaspora moldovenească? În ce măsură
statul intervine sau sprijină comunităţile care traiesc
dincolo de frontierele moldoveneşti, în est sau vest?
Subiectul aşa zisei „ diaspore moldoveneşti” nu este
deloc unul uşor. Exista numeroase comunităţi formate în
timp de către cei plecaţi din spaţiul basarabean, atât în
Occident cât şi în ţările fostei Uniuni Sovietice. Poate mai
cunoscuţi sunt cei din vest pentru ca ei au contacte per-
manente, muncesc şi trimit bani familiilor. În est există comu-
nităţi istorice formate cu secole în urmă. Unele îşi cunosc
originea, altele sunt deja pierdute sau pe cale de dispariţie.
Specificul fiecăreia dintre aceste comunităţi depinde şi de
mediul în care trăieşte. Politicul deseori îşi spune cuvântul
şi în cazul acesta. Membrii diasporei folosesc atât timp
cât servesc politicii de la centru. Dacă nu folosesc, atunci
nici interes pentru autorităţile statului nu există. Comu-
niştii încearcă să fundamenteze existenţa statului Repub-
lica Moldova şi prin eforturile depuse în recunoaşterea
diasporei. În est sau vest, cei plecaţi sunt îndemnaţi să se
recunoască drept o diasporă diferită de cea românească, o
diasporă moldovenească. Şi astfel se continuă abil dezbina- Republica Moldova este un stat tânăr care azi devine
rea gândită de cei de la centru pentru a servi strategiilor lor. un subiect cunoscut şi dezbătut în cancelariile europene
Pe de altă parte, să nu uităm că în multe dintre ţările în şi nu numai. Cum percepe un tânăr politician realităţile
care trăiesc cei plecaţi din Basarabia se fac eforturi pentru contemporane ale acestei entităţi?
deznaţionalizare. În Ucraina se duce o puternică propagandă Republica Moldova ca stat este format în urma marelui
antiromânească. Comunităţile noastre sunt supuse şi acolo jaf de după pactul Ribentropp – Molotov. Un stat care
fragmentării: moldoveni şi români, astfel încât unitatea este supus mereu presiunilor şi influenţelor din afară. Se
identităţii să fie spartă şi să se creeze disensiuni. Şi asta acreditează azi încă ideea că noi suntem mai apropiaţi de
se întâmpla nu numai în perioada comunistă ci şi în anii ruşi decât de români, că avem istorii şi identităţi diferite.
recenţi. Statul nostru nu face nimic nici pentru românii de Ca jurist ştiu – statul există juridic. Dar asupra acestui
aici dar nici pentru cei din diaspora. stat există o permanentă intrebare: pentru ce există
Republica Moldova? Comuniştii încercă să fundamenteze
20
 INTERSECŢII
linia stalinistă de promovare a moldovenismului. De fapt
toate conducerile de dupa 1990 au o sorginte comunistă.
Privind retrospectiv, şi Snegur şi Lucinschi tot de formaţie
comunistă sunt - ei au fost funcţionari de rang înalt în cadrul
conducerii comuniste din URSS. Vladimir Voronin pledează
pentru promovarea unor valori construite de către ideologi
ai PCRM – idei bazate pe falsuri istorice şi politice toc-
mai pentru a explica avantajul existenţei statului Moldova
Ce ar trebui să înţeleagă România şi românii atunci
când este vorba despre Basarabia?
Eu ca român din Basarabia mă întreb mereu, care este
planul de activităţi al României în ceea ce ne priveşte.
Basarabia este preponderent românească dar noi nu vedem
aici, de multă vreme, niciun un plan coerent al Ţării faţă de
problemele noastre. Evident, există sprijin, sigur, dar politica
Bucureştiului rămâne încă incoerentă atunci când e vorba de
Basarabia. Instituţia Departamentului pentru Românii de
Pretutindeni activează, dar am impresia ca eforturile acesteia
au multe carenţe. Problema cetăţeniei rămâne încă una nere-
zolvată de foarte multă vreme. Preşedintele Traian Băsescu a
precizat deseori că va facilita obţinerea cetăţeniei, dar încă
nu s-a întamplat acest lucru. Realităţile au rămas neschimbate
şi toate acestea ne fac să credem că la Bucureşti lucrurile
ori nu sunt foarte clare, ori nu există o voinţă politică ce
ar putea să pună problematica Basarabiei în agenda principală
a autorităţilor din ţară. Poate nu constituim o prioritate.
Am totuşi impresia că există o imobilitate manifestată şi
de statul român. Dar ceea ce este mai rău, în condiţiile în
care nu exista fapte concrete, oamenii rămân în continuare
supuşi manipulării, lipsiţi de perspective şi deznădăjduiţi.
Noi de aici nu putem avea iniţiative, nu avem o statalitate
definită. Avem numai un instinct românesc, avem limba,
religia, cultura. Iniţiativa trebuie să vină de la Bucureşti
pentru că acolo este capitala românismului. A promova la
nivel de politică românismul în Basarabia este neproductiv.
Unionismul nu mai este viabil în politică pentru că reprezintă
o idee care stârneşte reacţii. Astăzi problema principală a
noastră o constituie integrarea în Uniunea Europeană. Dar
noi suntem încă la capitolul demagogie, nu putem vorbi
de lucruri concrete atât timp cât autorităţile înţeleg să
folosească subiectul integrării numai în scop electoral, fără
a fi convinse că aceasta este direcţia de care avem nevoie.
Nu vreau sa arunc piatra peste Prut. Acum pentru mulţi
importante sunt priorităţile economice. Prin intere-
sul economic trebuie însă să promovăm şi interesul
naţional. Salvarea Basarabiei vine prin regăsirea în UE.
Republica Moldova este asociată mereu cu subiectul
transnistrean. Agendele politicii internaţionale dovedesc
interes pentru acest subiect care încă nu-şi găseşte re-
zolvarea. Conflictul din Georgia a determinat noi dezba-
teri care afişează similitudini de conjuncturi şi în
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008
cazul Transnistria. Cum se percepe acum acest fapt?
Există temerea că ceea ce s-a întâmplat în Caucaz se poate
repeta şi aici în Transnistria. Noi am cerut în urma acestui
război ieşirea din CSI, pentru că exemplul Georgiei este unul
clar. Numai partidele proruse din Republica Moldova au
susţinut intervenţia rusească din Caucaz. Alte partide precum
PPCD-ul nu s-a prea manifestat în această situaţie pentru că
probabil are alte priorităţi. Partidul Patria Rodina al lui Valerii
Klimenko a fost categoric în susţinerea intervenţiei ruseşti.
Conflictul transnistrean nu se va soluţiona până la alegerile
din anul următor. Contează foarte mult cine va ieşi câştigător
în 2009. Dacă Victoria o să fie de partea forţele proeuropene,
atunci cred că lucrurile se vor mişca şi vor fi anumite presiuni
asupra Transnistriei. Trebuie păstrate mult mai bine legaturile
cu Ucraina care are graniţă directă cu Transnistria. Noi
credem ca după exemplul georgian, Rusia va încerca să
recunoască şi independenţa Tiraspolului, asigurându-şi şi
permanentizând astfel autoritatea sa aici. Nu are altă variantă
dacă vrea să îşi menţină influenţa în zonă. Acest fapt nu poate
constitui o realitate convenabilă nici pentru Republica
Moldova, nici pentru UE şi România. Iar maniera politică
a spaţiului rus are o factură aparte. Să nu uităm că
Medvedev la investirea sa în calitate de preşedinte, a
precizat că una din preocuparile sale fundamentale va fi
garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru ca
în primul an de mandat să încalce cu tancurile tocmai
aceste drepturi.Rusia poate interveni militar în Transnis-
tria prin flota din Crimeea şi prin unităţile militare ale lui
Smirnov. Această armată este ceva mai mare decât cea a
Republicii Moldova şi posedă un arsenal mai bogat. Rusia
a vrut să demonstreze lumii întregi că apropierea NATO
de graniţele ei nu va rămâne nesancţionată. Iar interesul
Georgiei şi al Ucrainei pentru aderarea la NATO a determinat
acest conflict. Asta este politica Rusiei - politica forţei.
Am participat la câteva seminarii „Transnistria – Republica
Moldova” şi am înţeles că populaţia din fâşia transnistreană
este menţinută într-o îndoctrinare fantastică. Manipularea
opiniei publice este la fel de puternică precum în perioada
sovietică. Am cunoscut tineri care susţin că suntem ocupanţi,
invadatori, dar şi tineri care înţeleg cu adevărat ceea ce se
întâmplă de fapt, ce şi cine are interese acolo. Din păcate
populaţia transnistreană nu are deschidere, nu poate cunoaşte
alte realităţi, alte puncte de vedere. Presiunile politicii de
acolo sunt mari, serviciile secrete funcţionează din plin.
Însă cei care vin aici la studii reuşesc să îşi schimbe per-
spectivele. Noi încercăm să ne implicăm şi politic dar şi
la nivel social şi educaţional, însă nu putem colabora cu
clasa politică transnistreană ci mai degrabă cu oamenii simpli
sau cu sectorul nonguvernamental. Este clar că liderii din
Tiraspol vor cânta mereu aşa cum vrea Moscova. Dar în timp,
oamenii realizează care este viitorul lor. Pentru noi, poporul
este cel mai important şi trebuie să-I caştigăm încrederea.
Interviu realizat de Laurenţiu Toma
21
Nr. 2, SEPTEMBRIE 2008 INTERSECŢII

22
 Vecinul care-a murit
În celula de alături a murit alaltăieri unul.
Era un vieţaş ofticos.
Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul,
şi-o noapte-a vărsat sânge pe jos.

Sta zugrăvit cu văpsele sărace - sfânt pe şindrilă -

când lacătu’n zori a svâcnit.
Amar, înlemnise obrazul în crâncenă silă.
Gardianul aşa l-a găsit.

Au venit alţi doi paznici, trăgând mohorâţi din ţigară,

şi’ntr-o pătură ruptă l-au pus.
Mâna-i curgea ca o zdreanţă din uniforma-i murdară,
şi ei l-au luat şi l-au dus.

Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuţi, osândiţii

cum leşul afară e scos.
Pe gardieni şi pe mort ploua vânăt, după tradiţii,
vânăt, tărăgănat şi cleios...

În celula de alături a murit alaltăieri unul.

L-au luat şi l-au dus de la noi...
Dar, noaptea, când ploşniţa suge şi luna e ca tutunul,
ocnaşul mort a venit înapoi.

Mi-a venit la vizetă cu paşii de frunze: - Hai, frate.

Am sărit de pe scândura mea.
Obrazul şi ochii-i luceau de fericiri dilatate,
şi putredă-i gura zâmbea.

-Hai, frate, mi-a spus, şi-un freamăt parcă-l bătea într-o dungă.
M-aşteapta afar’ un landou.
Deasupra temniţei m-am plimbat cât e noaptea de lungă,
şi plec cu landoul din nou. RADU GYR
Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’n celulă mi l-am lucrat.

Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.

Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnaşilor: uite, i-am întâlnit printre stele
din lanţuri sunând, în convoi.

Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trăsură.

Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini.
Ne-aşteaptă’n luceafar Iisus, cu lapte cald şi prescură
şi-un pahar plin cu lacrimi, în mâini.