Nr.

4, NOIEMBRIE 2008

INTERSECTII
,
 EDITOR
SibArt CUPRINS
Politici româneşti în toamna electorală ..... 3

2000 de tancuri ruseşti pe Prut .................... 5

„O ţară divizată nu va progresa

niciodată” ..................................................... 6

REDACŢIA „Nu trebuie să condamnăm veteranii,

Coordonator ediţie
Nicu Cârlig indiferent de armata în care au luptat” .... 7
Senior editor
Andrei Vartic Apropo de ei... (monolog) .............................. 8

Echipa de redacţie Economia şi blestemul muncii ...................... 9

Nicolae Ciobanu
Ion Mischevca Economia naţională vis-a-vis de
Vlad Madan
Vadim Bolocan criza mondială ............................................. 10

Camelia Bazarcă
Despre ştirile ProTv ...................................... 11
Viorica Deleanu
Ilinca Babuci Violenţa: atac la demnitatea femeilor .......... 11
Colaboratori
Mariana Ţăranu, Alexandru Lupuşor, Am un sfat: LĂSAŢI FUMATUL! ............... 13
Elena Drăguţan, Viorica Pogreban,
Serivan Costel G., Simion Caragia, Turistul şi Moldova ........................................ 14
Tatiana Bernevec, Victoria Ţurcanu,
Eugen Frunză, Natalia Rezneac, Dragoş Toamna gutuilor ............................................. 15
Condrea.
Concepţie grafică De ce avem nevoie de religie de stat? ........... 16
Ionuţ Murgu
Fotografie Om între oameni şi episcop între
MEDIA ART episcopi (II) ................................................ 17
ISSN 2065 - 0531
2008 Judecata impostorilor trebuie grăbită ......... 19

Reuniţi pentru ziua de mâine ....................... 21

Oameni şi acordeoane ................................... 22

Potrivit Art. 206 C.P., responsabilitatea
juridică pentru conţinutul articolelor Opera lui Mircea Eliade între
aparţine autorilor.
sacru şi profan ............................................. 23
Deasemenea, subliniem faptul că nu
toate articolele publicate au în totalitate Paris, Paris... ................................................. 24
şi valoare actuală; dar, potrivit normelor
jurnalistice internaţionale, nu interven- Românii tăinuiţi în Serbia ............................ 25
im în textele originale, responsabilitatea
aparţinând şi traducătorilor.
 INTERSECŢII
Politici româneşti în toamna electorală
Apropierea alegerilor parlamentare din România anului
2008, dar şi noua, sângeroasa, escaladare a conflictelor
îngheţate din fosta URSS (devenită acută şi aproape
imposibil de rezolvat problemă globală), impune iar în
discuţia politică rolul Basarabiei şi Bucovinei pentru
destinul neamului românesc şi al României. Daca te uiţi
pe harta Europei, fie şi din goana supravieţuirii, observi
uşor că prinderea acestor străvechi teritorii româneşti (ba
chiar, aşa cum arată cercetarea arheologică, teritorii-matcă
ale neamului românesc, în Basarabia de Nord şi Bucovina
fiind atestată în Evul Mediu şi prima ţară românească)
între jocul geopolitic şi realitatea geopolitică are de foarte
mult timp semnificaţii globale. Nu zadarnic Rusia bate
cu pumnul în mesele de la ONU, UE, NATO sau OSCE
atât de năprasnic atunci când este vorba de această fâşie
îngustă de străvechi pământ românesc, atât de devastat
de batjocura geopolitică. Şi, fiindcă guvernanţii de la
Bucureşti din 23 august 1939 nu „înţelegeau” când aceste
lovituri de pumn sunt trişate şi când sunt adevărate (şi cine
e vinovat de slăbiciunea Armatei Române din acea vreme
încă nu ni s-a spus), şi cei de azi se fac a nu vedea că
poporul român din Basarabia şi Bucovina există în număr
de 4 milioane, cu puternice tradiţii româneşti, cu mari
războaie etnico-culturale ne-pierdute contra dominaţiei
ruseşti şi comuniste.
Dacă ar fi gândit altfel toţi basarabenii şi bucovinenii ar
fi redevenit - după cetăţenia lor, dar şi după origine -, încă
din 1 ianuarie 1990 cetăţeni români şi azi alta era harta
Europei Occidentale. Rusia, de pildă, a acordat cetăţenie
tuturor osetinilor, transnistrenilor de diferite etnii, inclusiv
românilor de acolo, abhazilor etc; Bulgaria, numai după
origine, tuturor bulgarilor din Basarabia; Germania, numai
după originea nemţească, tuturor nemţilor împrăştiaţi
prin fostul imperiu sovietic, inclusiv tuturor nemţilor din
Basarabia. Numai România s-a ruşinat de cele 4 milioane
de români din Basarabia şi Bucovina, aşa de parcă Mihail
Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile
Pârvan, Gherman Pântea, Ştefan Lupaşcu, Paul Goma,
Eugen Coşeriu sau mitropoliţii Naniescu, Plămădeală,
Vornicescu – ca să dăm numai câteva pilde - nu ar fi români
din Basarabia).
Or, trebuie să fii orb cu totul, vorba românului, ca să nu
vezi ce a văzut, de pildă, “Tratatul de pace de la Paris”, din
20 octombrie 1920, care a arătat şi politiceşte foarte moral
şi omeneşte foarte demn, că pentru binele păcii generale
Nr. 4, Noiembrie 2008
din Europa, pentru bunăstarea ei generală, Basarabia şi
Bucovina trebuie să fie unită cu România de la izvoarele
Nistrului şi până la vărsarea lui în Marea Neagră. De ce,
aşadar, puternicii acestei lumi (cu tragediile ei umanitare din
Cecenia şi Iraq, Georgia şi Afganistan, dar şi cu îngrăşarea
fără măsură, şi cu pustiirea peste măsură a sufletelor
cetăţenilor euro-atlantici – vezi cazurile demente ale
atrocităţilor din şcolile europene şi americane) nu permit - cu
atâta înverşunare! - ca micuţa Basarabie şi poporul român din
Basarabia să se reunească firesc cu România şi să dispară de
la sine un mare focar de instabilitate al Europei? Răspunsul
cel mai trist la această întrebare este că ţinta ruperii în două a
poporului român la hotarul lui de est (care e jumătate din
spaţiul de la Marea Neagră până la cea Baltică, aşa cum
stabilise şi “Tratatul de la Paris” din 1920), sângerarea
necontenită a celui mai sărac petic de pământ european
(sărac din cauza hrăpăreţilor geopolitici), este tocmai starea
lui de rană sângerândă, tocmai starea lui de virtuală fo-
coasă nucleară pe capul de pod de la Tiraspol, gata să ex-
plodeze după 27 august 1991 în orice clipă. Guvernărilor
recente ale României (nu şi ale întregului poporul român)
se vede că le prieşte această sângerare necontenită a 4
milioane de români dincolo de hotarul de est al României
şi, tocmai de aceea, refuză cu atâta îndârjire să le redea
basarabenilor cetăţenia lor românească (guvernul Năstase
a întrerupt în 2003 cu totul acordarea cetăţeniei române
pentru basarabeni, iar cel condus de C. P. Tăriceanu le-a
diminuat considerabil după anunţul de la Bruxelles din
ianuarie 2007 al preşedintelui României, Traian Băsescu,
că România ar putea acorda cetăţenia românească la cei
peste un milion de basarabeni care depusese o cerere în
acest sens). Nimic altceva decât cetăţenia lor românească.
Atâta le trebuie acestor oameni năpăstuiţi, dar deosebit de
harnici şi curajoşi (a spus-o încă Miron Costin) de la cel
mai instabil hotar al Europei, pentru a transforma Nistrul
din rană sângerândă în hotar de stabilitate al UE.
Problema ne-rezolvată a cetăţeniei române a basarabe-
nilor şi bucovinenilor sugerează o amoralitate politică de
proporţii - cu cât mai săraci şi mai batjocoriţi din punct
de vedere social, religios şi etnic sunt românii din
Basarabia şi Bucovina, cu atâta şed mai bine în funcţii
majoritatea politicienilor pragmatici (şi, de ochii lumii,
corecţi) ai statutului român. Cu cât mai deşelată este clasa
politică basarabeană (mituită copios şi din exterior, şi din
interior), cu cât este mai amorală, mai zombificată, mai
3
Nr. 4 Noiembrie 2008
vândută interesului rusesc şi comunist (de acest interes,
iar, nu pot uita mai ales comisarii UE, umiliţi necontenit
de gazele ruseşti), cu atât mai bine pentru cei care încearcă
şi azi să îndepărteze pe românii din Basarabia şi Bucovina
de patria lor fireasca şi de contextul lor european. Dar de
ce oare atâta bine pentru ei, şi atâta rău pentru românii care
trăiesc în spaţiul pruto-nistrean, cu voia lui Dumnezeu
apărători din totdeauna ai neamului românesc şi ai
hotarelor Europei?
Cel mai prim răspuns la această întrebare este că
nenorocirile e bine să se întâmple altora. Tunul războiului
şi jeluirea celui flămând este bine să bată în altă ţară. Dar,
totuşi, destul de aproape, aşa ca sătulul şi bine spălatul
să audă cum bate tunul şi cum se înghesuie păduchii pe
sărmanul (cu părere de rău, român) din ţara de alături (cu
părere de rău – Basarabia, străvechi pământ românesc). Al
doilea răspuns este cel geografic: făşia îngustă a Basarabiei
şi Bucovinei, jumătate din distanţa de la Marea Neagră la
cea Baltică, joaca rolul de hotar nu doar între civilizaţia
sedentară de tip euro-apusean şi cea nomadică de tip euro-
răsăritean şi siberian (polarizate încă din paleoliticul cel
primordial), ci şi între cele două şi răsăritul ne-creştin
al actualei explozii demografice, însetat prin masmedia
cu iluzia bunăstării apusene. Azi Basarabia filtrează
valul nomadic al răsăritului (şi în mare măsură reuşeşte,
vezi catastrofa umanitară din Italia sau Spania) nu doar
pentru a întări securitatea Uniunii Europene, ci şi pentru
cea a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, ultima în devenire
ca stat naţional. Al treilea răspuns este cel al scenariilor
războaielor globale virtuale, pe care Dick Cheney le-a
developat la un summit de la Vilnius, când a arătat din
deget şi Rusiei, dar şi Uniunii Europene, şi « naivului »
George Bush (care vede în ochii lui V. Putin doar tristeţea
Câmpiei Ruse, nu şi cele trei litere sumbre KGB). Or,
în perspectiva unei re-aprinderi a fitilului războiului la
această o jumătate de hotar al Europei Apusene, care e
Basarabia cea românească, cele mai multe rachete ruseşti
şi americane se vor ciocni de asupra Basarabiei. Capul de
pod rusesc de la Tiraspol, răşchirat cu voia de zombi a
lui Voronin, şi pe malul drept al Nistrului, nu este doar o
simplă prezenţă militară a Federaţiei Ruse pe un pământ
pe care ruşii îl vor cu îndărătnicie al lor, ci o realitate geo-
strategică de ordinul cel mai superior. Fiindcă fără făşia
de pământ a Basarabiei influenţa militară rapidă a Rusiei
în zona Balcanilor şi a Mediteranei devine imposibilă
(drept dovadă poate servi şi uriaşa ambasadă a Rusiei de
la Chişinău, una din cele mai mari din lume). Şi cât timp
nu se va schimba actuala generaţie de arme, iar asta se
va întâmpla pe la 2030, va fi foarte greu de împins Rusia
de la Tiraspol. Cât timp în NATO nu intră şi Ucraina
incertitudinea politico-militară din republica Moldova va
afecta grav şi securitatea naţională a României, şi pe cea
a Uniunii Europene. Dar şi una şi cealaltă pot fi lichidată
politic cu o simplă decizie a Parlamentului României –
pentru suferinţele uriaşe, inclusiv exproprierea tuturor
4
INTERSECŢII
averilor şi genocidul de proporţii (aproximativ un milion
de victime) la care au fost supuşi fără voia lor de fostul
regim sovietic românii din Basarabia şi Bucovina care nu
au participat direct la aceste atrocităţi redevin cetăţeni ai
României! Şi punctum!
Că strămoşii noştri s-au gândit adânc la starea de hotar
dintre sedentari şi nomazi a spaţiului pruto-nistrean, inclusiv
la evoluţia armelor şi la arta sacră a războiului (de care a
scris ca nimeni altul Alexandru Hâjdău, aşa cum a arătat
încă în 1932 Mircea Eliade), se vede măcar în felul cum au
zidit, cedat (pentru a se retrage în munţii cărunţi sau codrii
adânci), dărâmat, recucerit şi rezidit cetăţile lor de pe malul
drept al Nistrului unde se mai văd şi azi nu doar oraşele
getice de pe harta lui Ptolomeu sau cele din descrierea de
la 950 a împăratului bizantin Constantin Porfirogenitul (cu
urme de biserici şi cruci din piatră poroasă, locală), ci şi
cetăţuile proto-româneşti (sedentare, casnice şi creştine) de
la Alcedar sau Echimăuţi sau cele 4 cetăţi ale principatului
moldovenesc (Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă) ,
dar, mai ales cele 87 de complexele monastice rupestre
din stânca Nistrului (unele din ele, ca cele de la Socola sau
Ţipova fiind adevărate citadele ale creştinătăţii). În timpul
primordial al zidirii şi rezidirii, ctitoririi şi re-ctitoriii (cum
spune ÎPS Bartolomeu Anania) acestor complexe anume
pe malul drept al Nistrului slavii de la Kiev nu se creştinase
încă, iar unicul popor sedentar, casnic şi creştin din acest
spaţiu era poporul român, născut din străbunii săi şi pe
pământul străbunilor săi.
Cum să interpretăm la acest hotar al viitorului nostru
care este Basarabia şi Bucovina (şi fără punerea acestei
întrebări orice politică degradează în banalitate) aiurirea cu
strategii de securitatea naţională a multor politicieni de la
Chişinău şi Bucureşti, care se tem să pronunţe sintagma «
România de mâine » şi « neamul românesc de mâine » (aşa
cum o pronunţa Ştefan cel Mare, cel mai mare politician
român din toate timpurile) fiindcă se tem şi de Rusia, şi de
SUA, şi de UE, şi de păduchii interni, şi de revărsările de
ape interne (cele venite din Ucraina, de pildă, şi le toarnă
tot lor în cap fără a face, însă, nimic serios ca viiturile să
nu mai nenorocească atâtea sute de mii de români), şi care
mai vor să lase nepoţilor şi strănepoţilor lor doar cât mai
multă avere furată (dosită mai ales în conturi şi imobile
străine) ca să trăiască fără a munci. Aceşti politicieni,
cam tot acei de după alt 23 august, cel din 1944, corupţi,
ateişti, amorali, urâtori ai culturii şi tradiţiilor românilor,
caută interesul naţional al României numai în încâlcitele
jocuri geopolitice ale marilor puteri. Există o logică şi a
acestor căutări. Dar cel care a proiectat biserica Mănăstirii
Hurezi (şi el a fost un arhitect genial), anume acela a
ascultat (că de altfel nu era cu putinţă construcţia) şi pe
Brâncoveanul, şi pe Mitropolitul, şi pe duhovnicii din
stâncile Dealului Ulmului de pe care Hurezi se vede ca o
navă sclipitoare a întregii umanităţi. Dar şi glasul Cerului,
al lui Dumnezeu. Dar şi răsunetul vechilor construcţii de
 INTERSECŢII
piatră ale dacilor, aşa cum se mai oglindeau ele pe la 1690
în casa munteanului din aceste locuri, cu etaj şi preafrumos
pridvor, şi transcendentali stâlpi, şi mai ales, neasemuite
şiraguri de figuri geometrice din care Brâncuşi a şi pus
salbă estetică secolului XX.
Aşa a înţeles Brâncoveanu să descrie, prin biserica cu
pridvor de la Hurezi, interesul naţional al poporului român
la un secol (să nu uităm lucrul acesta) după efortul unificator
al lui Mihai Viteazul, şi la doua secole marile biruinţe
ale lui Ştefan cel Mare contra lui Mahomed al II-lea, cel
mai puternic împărat al vremii. Dar şi Ştefan Muşatinul
a scris letopiseţul interesului naţional al românilor tot în
arhitectura şi pictura unor biserici (cutremuraţi-vă, cei
care trăiţi cu gândul la cele sfinte, de măreţia divină a
Cavalcadei Sfintei Cruci de la Pătrăuţi, pictată la finele
domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt care reprezintă mersul
unor oameni îndumnezeiţi la întâlnirea cu Dumnezeu),
accentuând mereu prin post şi rugăciune, că tot ce a realizat
a fost voia lui Dumnezeu, şi nu poftele lui de pământean
orgolios şi arogant. Alexandru Hâjdău scria încă la 1830
despre aceste posturi şi rugăciuni ale marelui Domnitor,
pe care le impunea înainte şi după război nu doar sieşi,
boierilor şi ostaşilor, ci şi boilor şi cailor din armată. Tot
bătrânul Hăjdău ne mai îndemna să « intrăm în Patrie ca în
Templu ». Care este, însă, arhitectura acestui templu? Din
această întrebare se iscă întrebare întrebărilor pentru toţi
acei care se avântă în politica românească: cum trebuie să
2000 de tancuri ruseşti pe Prut
În timp ce România politică şi mediatică se interesează
miticeşte de felul cum tricotează public Elena Udrea, în
Basarabia, zisă şi republica Moldova, comunistul Vladimir
Voronin (urmaşul lui Lionea Tismaneţki din Soroca, tatăl
lui Vladimir Tismăneanu) nimiceşte cărţile editate în
România numai fiindcă au în titlu termenul
român (în RM este interzisă editarea unor
asemenea cărţi). Ce face România când
aceste năucisme comunisto-hitleriste se
întâmplă într-un stat membru al Consiliului
Europei? România politică tace. România
din masmedia tace. Gazetele centrale
româneşti tac. Institutele de cercetare a
crimelor partidului comunist tac şi ele.
Poporul român nu iese la demonstraţii
de masă în piaţa palatului Victoria. Şi
Voronin, susţinut de ortacii săi „creştini
şi democraţi”, trimite în rashod, adică
anihilează, adică arde, zeci de titluri de
carte românească (aşa cum s-a întâmplat
recent când au fost nimicite 64 de titluri
donate de municipiul Călăraşi din România
oraşului Călăraşi din RM).
Nr. 4, Noiembrie 2008
fie arhitectură edificiilor pe care trebuie să le ridice actuala
elită a poporului român, pentru a nu dispărea tot poporul
român în găurile negre ale viitorului, care oricum vin?
Gândul care rezonează cel mai dintâi cu această întrebare
este că în noile condiţii ale lumii, când tunurile nu se mai
trag cu boii, arhitectura de azi a poporului român pentru
necesitatea fiinţării lui în ziua de mâine, nu mai poate trece
peste făşia de demnitate şi sacrificiu care este Basarabia
şi Bucovina, unde, atât de fantastic, marea majoritate
a bisericuţelor de lemn de până la cotropirea ruşilor în
1812, aveau şi pridvor de Basarabi, dar şi turn de veghe
de Muşatini. De pe Dealul Ulmului se vede ca în palmă
mănăstirea Hurezi; de pe Stânca Şoimului, citadela lui
Daniil Sihastrul, se vede minunea Vorneţului ca oglindire
a răspunsului lui Dumnezeu la urcuşul mistic al omului
creştin; de pe stânca Nistrului, din cele vreo 90 mănăstiri
rupestre din acea stâncă, se vede şi Bagdadul, şi Moscova,
şi Teheranul, şi cam trecutul cu vederea imperiu indian, şi
Kievul (pe care l-a înnobilat creştineşte Petru Movilă), ba
chiar şi îndepărtata China (pe care a explorat-o la timpul
său spătarul Nicolae). Şi, misterios lucru, oglindirea acestei
privelişti, apocaliptice azi din motivul secularizatului suflet
comun european, are loc tocmai în fantasticul pridvor
basarab de la Hurezi, acolo unde omul şi Divinitatea, după
tradiţia creştină românească, şi-au dat întâlnire pentru un
destin care, din câte se vede, are nevoie şi de sacrificiul
Lui, şi de suferinţa noastră. Andrei Vartic
Aşadar, în timp ce fâş-pâşul electoral năuceşte bunul
simţ românesc cu promisiuni şugubeţe sau arogante (cică
fiece român care se va întoarce în România va primi de
la PSD câte 20.000 euro – înmulţiţi-le cu un milion şi
5
Nr. 4 Noiembrie 2008 INTERSECŢII

veţi obţine 20 de miliarde de euro. Are PSD şi România
aceşti bani?) acelaşi V. Voronin a lichidat limba română
a românilor din Basarabia şi pe Internet. Fiindcă nu există
şi limbă austriacă îndrăznim să întrebăm pe toţi miniştrii
de externe ai României de după 22 decembrie 1989, dar şi
pe toţi prim miniştrii şi preşedinţii României, cum se face,
domnilor, că pe Google (la opţiunile limbă preferată) ex-
istă „limbă moldovenească” (şi nu există limbă austriacă,
braziliană sau belgiană), că www.google.md este scris în
limba moldovenească, că pe Wikipedia este elogiată limbă
moldovenească, că în enciclopediile de diferite feluri ale mar-
ilor mahări de pe Internet limba moldovenească e la ea acasă,
de parcă nu are nici măcar vreo asemănare cu limba română?
Înţelegem şi ştim că opoziţia românească din Basarabia,
fiind organizată din intelectuali, lipsiţi şi de dreptul de a-şi
redobândi cetăţenia română (basarabenii bogaţi sau sunt
cu Voronin, sau sunt băgaţi la puşcărie, sau sunt alungaţi
din RM) nu are putere să influenţeze asemenea monştri
de pe Internet ca Google, Wikipedia sau Microsoft. Dar
România chiar să nu poată trimite un funcţionar superior
de la Ministerul de Externe în Bordul acestor imperii ale
Internetului şi să le demonstreze că nu există nici o diferenţă
– nu de dialect, ci de grai – între limba româna vorbită în
România şi cea vorbită în spaţiul pruto-nistrean?
Zădarnic, însă, vom aştepta răspunsuri de la Ministerul
de Externe al României la întrebările noastre. Tăcerea cât
un hău a cuprins toate Ministerele de Externe al României
după ce încă în decembrie 1989 au apărut aceste probleme
în păinjenişul global şi, mai ales, după ce Basarabia a scris
în „Declaraţia de Independenţă a republicii Moldova” că
limba de stat în acest stat (creat artificial de către serviciile
secrete ruse, dar şi cominterniste) este limba română.
De ce ignoră România mediatizarea atât de puternică a
limbii moldoveneşti pe Internet, dar şi în actele UE (cum
s-a văzut)? De ce nu-i pasă României politice de soarta a 3
milioane de români din Basarabia? Oare nu cumva fiindcă
cineva – sau mai mulţi de cineva – vor cu tot dinadinsul ca
2 sau 5 mii de tancuri ruseşti să apară într-o bună dimineaţă
pe toată lungimea Prutului? Sau a Siretului? Că aşa scandau
la Chişinău - de-şi rupeau gâtlejele - „comuniştii români”
la 28 iunie 1940: „Vrem Moldova până la Siret!”.
Andrei Vartic

Interviu

„O ţară divizată nu va progresa niciodată”

Interviu cu Anatol Croitoru, Preşedinte executiv al Asociaţiei de Cultură şi Drept „Transnistria”
- Care este relaţia Asociaţiei dvs. cu puterea actuală?
- Nu prea avem relaţii. În ultimii ani, nu ne-a păşit pragul
nimeni. Plătim singuri chiria. Nici nu ne comparăm cu cei
de la Ministerul Justiţiei. Au un mobilier de invidiat, pe
când la noi, în caz că bat cu pumnul în masă se scurge
rumeguş făcut de carii. Ne susţinem din bani proprii. Statul
nu ne acordă nici un ajutor. Asociaţia de Cultură şi Drept
„Transnistria”, are zilnic, zeci şi zeci de oameni care vin aici cu
multe probleme pentru a-i ajuta cu ce putem, să le dăm un sfat.

Câţi membri numără Organizaţia Dvs.?

Din satele de pe platoul Coşniţa suntem în jur de 600 de
combatanţi.

- Veteranii din 45 sunt mai privilegiaţi decât cei din

92?
- Da, desigur. Acum, combatanţii noştri sunt divizaţi şi
tot prin intermediul unora. Ni s-a dat o legitimaţie de par-
ticipant la război. În raza de 50 de km a Chişinăului avem
dreptul să circulăm gratuit. Din Chişinău spre sat gratuit,
însă din sat spre Chişinău, plătim. Până nu demult, dacă ară-tam
legitimaţia aveam acces şi la veceu. Acum veceurile sunt
proprii şi plătim şi acolo. La troleibuz mergem pe gratis.

6
 INTERSECŢII
- Alte ajutoare materiale?
- Nu ne-a ridicat nici un fel de salariu, nimic. Ni se mai dau
nişte procente la achitarea căldurii. Dacă poliţiştii care au
luptat cu noi au ieşit la pensie mai devreme, de ce nu am
ieşit şi noi, pentru că am luptat cot la cot? Dacă sunt oferite
decoraţii, atunci poliţiştilor le sunt oferite, iar combatanţii
sunt uitaţi.
De ce nu constituiţi o asociaţie comună cu veteranii
celui de-al doilea război mondial?
Am stat de vorbă cu ei nu o singură dată. Ei sunt dirijaţi de
partidul de guvernământ, de aceea şi relaţiile lor sunt mai
strânse cu partidul comunist. Eu n-am fost şi nici nu voi fi
comunist.
- În 92 aţi luptat pentru reunirea cu patria mamă…,
sau?!
- Nu am luptat pentru unire, ci pentru integritate,
independenţă. Noi nu ne-am dorit unire cu nimeni. Unirea
nu s-a făcut şi nici nu o să se facă. Acest lucru a fost
spus de dl Snegur, de dl Lucinski, de dl Voronin, şi de
dl Băsescu. Acum când există siguranţa că nu va mai fi
unire cu nimeni, de ce cei din Transnistria nu renunţă la
separatism? A trecut pericolul de care ei se temeau cel mai
mult. De vreme ce mergem spre integrare europeană, haide
să lăsăm separatismul de-o parte şi să luptăm împreună
pentru progresul ţărişoarei noastre. Decât am trage toţi în
toate părţile, haide mai bine să muncim în folosul acestei
„Nu trebuie să condamnăm veteranii,
indiferent de armata în care au luptat”
Interviu cu Preşedintele Organizaţiei Veteranilor Pensionari din Moldova, doamna Ala Mironic
Câţi membri numără în prezent Organizaţia pe care o
conduceţi?
Organizaţia veteranilor pensionari numără 7000 mii de
veterani ai războiului. Aici sunt incluşi veteranii care au
luptat în Armata Rusă, dar şi în cea Română. Toţi sunt
membrii uneia şi aceleiaşi organizaţii. Cred că nu trebuie
să-i condamnăm pe unii, sau pe ceilalţi în ce armată au fost
înrolaţi. Totodată mai avem şi 613.000 de pensionari.
- Veteranii din ’92 activează separat?
- Ei au organizaţia lor aparte. Deşi au organizaţii obşteşti
de sine stătătoare, noi conlucrăm cu ei. Conlucrăm chiar şi
cu veteranii care au luptat în Afganistan.
- Nu aţi încercat să constituiţi o singură organizaţie?
- Noi le-am propus. Totuşi ei au alte probleme, pentru că
sunt mai tineri decât noi. Problemele noastre se axează pe
pensii, ajutor material etc. Totodată ne concentrăm atenţia
spre acei care sunt bolnavi sau singuratici. Diferenţa dintre
Nr. 4, Noiembrie 2008
ţări. O ţară divizată (Autonomia Găgăuză, Transnistria) nu
va progresa niciodată.
- În timpul războiului din ’92 în armata noastră erau şi
cetăţeni moldoveni de origine rusă, bulgari?
- Da, noi am luptat contra separatismului. Eu am fost
comandant de pluton şi erau şi găgăuzi, şi moldoveni, şi
ruşi. Toţi am luptat pentru o cauză. Noi nu ne-am dus să
luptăm pentru Unire, ci pentru o republică integră, de aceea
ne numim Combatanţi pentru Integritatea şi Independenţa
R.M.
Dl Voronin a spus că R.M. a declanşat prima războiul din
Transnistria. Nu-i corect.
Multe cupluri erau formate dintr-un membru din partea
dreaptă şi altul din partea stângă a Nistrului. Cineva
dintr-o parte avea poate fraţi şi surori acolo, pe care s-au
dus să-i apere. Noi oameni simpli, de la câmp, am sărit ca
să luptăm pentru a face dreptate în satele noastre.
- În armata transnistreană au fost înrolaţi moldoveni?
- Da. Cazacii au venit, au pus automatul în piept şi i-au
impus să lupte zicându-le oamenilor noştri: „Cum măi?
Noi am venit tocmai de la Don să luptăm pentru ţara ta, iar
tu să dormi lângă soţie-ta? Te împuşcăm dacă nu mergi.
Vrei nu vrei, ia automatul şi haide cu noi.” Am martori.
Sunt multe lucruri secrete pe care nu le putem spune. Cine
ştie ’om mai trăi după aceasta, ori nu.
noi veteranii şi ei este că ei au posibilitatea să lucreze pe
undeva pentru că sunt încă tineri. Ei mai au şi copii care
necesită ajutor. Deşi problemele noastre sunt diferite, la
anumite manifestări participăm împreună. Anul trecut am
sărbătorit aniversarea a 20-a de la fondarea organizaţiei
noastre şi i-am invitat şi pe ei. Am propus ca să organizăm
sub egida Guvernului R.M. un consiliu care ar uni toate
aceste organizaţii pentru că sunt foarte multe.
- Care este nivelul DVS de organizare?
- Structura noastră este foarte bună.Avem în sate organizaţiile
primare. În raioane dispunem de organizaţii raionale
orăşeneşti. Avem consiliul organizaţiei veteranilor. Noi
suntem organizaţie obştească, şi toate măsurile, ajutorul pe
care îl primim, vine din partea Fondului Republican, care
este sub egida Ministerului Protecţiei Sociale şi din partea
sponsorilor. Avem susţinere pentru că noi ne adresăm lor,
facem un contract, întotdeauna arătăm un certificat, facem
listele şi mai apoi ne ajută. Nu ne ajută în mod substanţial,
7
Nr. 4 Noiembrie 2008
dar, totuşi, e bine. Scopul organizaţiei este de a-i ajuta pe
veterani şi pensionari. Încercăm să facem ca veteranii să
participe, gratuit, la toate festivalurile precum „Vă invită
Maria Bieşu”, la Filarmonică etc. Avem o bună conlucrare
cu Biblioteca Mihai Eminescu. În fiecare lună are loc câte
o întrunire cu diverşi scriitori, cu muzicieni, prezentări de
cărţi etc.
- Cu cine aţi conlucrat mai bine. Cu dl Snegur, dl
Lucinski sau dl Voronin?
- Eu am preluat această funcţie nu demult, şi conlucrez
cu puterea actuală. Noi îl informăm pe Preşedintele Ţării
cu privire la activităţile noastre, îl invităm la şedinţele
plenare, dar mai conlucrăm şi cu Guvernul. Atunci când
avem adunări şi sunt nişte propuneri către Ministerul
Educaţiei, Ministerului Protecţiei Sociale, Ministerului
Sănătăţii, noi ne adresăm lor. În anii trecuţi au fost iniţiate
câteva programe, printre care „Ochelarii”, „Căruciorul”.
Fiecare veteran şi pensionar care a necesitat ochelari, ne-a
prezentat anumite documente prin care să certifice că într-
adevăr are nevoie de ei. Cel mai tânăr veteran al războiului
Apropo de ei… (monolog)
Încarceraţi între 4 pereţi (a se citi gânduri), tinerii de
astăzi sunt confuzi. Ne caracterizează o stare de apatie
generală şi impotenţă psihologică. Am uitat să citim
printre rânduri (dacă am ştiut asta cândva). Suntem un
pic orbi, şi tare proşti… nu vreau să generalizez însă.
Cunosc şi oameni foarte interesanţi (a se citi deştepţi),
dar care sunt puţin alcoolici. De fapt ştiţi cum e – oricare
dintre noi are un viciu, şi apropo de vicii, mi-a plăcut ce
a spus o doamnă pentru care am un deosebit respect (a
se citi doamna Georgeta Stepanov) – fiecare om are un
viciu, e imposibil să nu-l ai, problema se pune în felul
următor – dacă scapi de viciul pe care-l ai acum, de unde
ştii că următorul pe care-l vei căpăta, nu va fi mai rău decât
primul??? Interesant, nu?
Masa aceasta de fiinţe pe care de obicei o numim „tineri”,
în ultimul timp a devenit amorfă. Tot ce putem să facem, e
să ne plângem cât de greu ne este, cât e de tristă şi de urâtă
viaţa pe această gură de rai numită Republica Moldova,
sau cât e de idioată conducerea (ei aici tre’ să recunosc
că chiar – a mise ierta cacofonia, îmi place cum sună şi
o fac intenţionat – e idioată, proastă, tâmpită, alcoolică,
demoralizată, etc., etc., etc.), cât de bine este în SUA (deşi
am muncit mai ceva decât nişte robi pe plantaţie pentru
a îmbogăţi pe alţii), cât de faină este Europa – DU-TE!,
PLEACĂ!, nimeni n-o să-ţi ducă dorul. Apoi mai este şi
cealaltă parte a monedei – de ce vorbim doar, de ce nu
facem ceva concret, de ce nu ieşim în stradă să ne cerem
drepturile, de ce nu mergem la vot, de ce suntem amorfi,
inapţi şi mereu cu gândul la plecare? De ce? Răspunsul,
8
INTERSECŢII
are 80-82 de ani.
Deşi conlucrăm cu diverse organizaţii, pensionarii şi
veteranii continuă să mai aibă probleme serioase care-s
legate de pensie. Totuşi când participăm la diferite adunări
prin raioane şi sate ei sunt mai mulţumiţi decât cei din
oraş. În fiecare lună până la data de 11, ei primesc banii,
de multe ori fiindu-le aduşi chiar acasă. Pensia pentru cei
de la sate s-a mărit semnificativ.
Avem veterani şi pensionari care au rămas singuri. Grija
organizaţiei primare a veteranilor din sate are grijă de-
ai ajuta. Este şi un alt moment pozitiv. De vreo doi ani
pentru pensionarii singuratici a fost organizat Institutul
de Lucrători Sociali şi fiecare lucrător social angajat
de stat, atât în sat cât şi oraş, are nu mai mult de zece
pensionari şi veterani în subordine. Direcţia socială are
listele tuturor persoanelor învârstă care-s fără copii,
singuratici. Lucrătorul social, vine, îi ajută cumpărându-le
medicamente, produse alimentare etc.
Vă mulţumesc!
Interviuri realizate de : Nicolae Ciobanu
şocant sau nu, este probabil pentru că ne e lene. Pentru că
e mult mai comod să stai acasă în faţa TV-ului, să te dai cu
părerea, iar atunci când mergi să agăţi o tipă bună în bar,
să o faci şi tu pe deşteptul atribuindu-ţi opinia expertului
care a vorbit la televizor! Să comentezi şi să te dai mare şi
tare, dar… după război, mulţi eroi.
Mai este o meteahnă tipică acestui popor, care mă irită
la maxim, şi nu o au doar tinerii, o avem în general ca
persoane ce existăm în acest spaţiu politico-geografic
numit Basarabia. Ne este foarte caracteristică zicala –
„capul plecat sabia nu-l taie...” sesizaţi faptul că am pus
trei puncte de suspensie, şi ştiţi de ce? – pentru că această
zicală are şi o continuare, pe care foarte puţini o cunosc –
„...dar nici soarele nu-l vede!” – trist nu? Trist şi patetic
totodată.
Apatia care a prins rădăcini atât de adânci în societatea
noastră, are o explicaţie logică pe undeva, şi de fapt e una
dintre cele mai simple – când omul nu are ce mânca, nu
se prea gândeşte la cine-i preşedintele lui, cu ce se ocupă
domnu’ (mai recent doamna) prim-ministru, şi multe altele
– adică pur şi simplu nu-l interesează politica cotidiană. Îl
acuzaţi pe acel om? Eu nu... faza este că astfel de cetăţeni
sunt foarte mulţi în Republica Moldova, iar cei de sus ştiu
de aceştia... cuiva însă îi convine această stare de lucruri.
Nu vreau să mă dau mare şi tare, lucrurile pe care le-
am scris aici sunt arhicunoscute şi arhivehiculate. Iar ţie,
celui care citeşti aceste rânduri, îţi dau un singur sfat –
DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!
Dragoş Condrea
 INTERSECŢII
ECONOMIA ŞI BLESTEMUL MUNCII
Motto: „În sudoarea frunţii îţi vei mânca pâinea ta,până te vei întoarce în pământul din care eşti luat;
căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea, 3.9)
Dumnezeu a voit şi a creat Paradisul oferindu-l lui Adam.
La rândul său, Adam a păcătuit şi creat Realitatea lumii pe
care ne-a impus-o nouă. „Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din
el în toate zilele vieţii tale” (Facerea 3, 17), aşa este
stigmatizat de Dumnezeul veterotestamentar Adam, în cea
dintâi dintre cărţile lui Moise. Până la sfârşitul timpului,
gestul adamic va fi constitutiv realităţii noastre mundane şi
condiţiei noastre de muritori. O dată cu primul om, noi
toţi am primit în „dar” moartea şi nemuritorul blestem al
muncii. D eacum în colo, omul se recunoaşte în captivitatea
realităţii lumii, înfruntând stihia destinală a blestemului
muncii. La limită, am putea surprinde că blestemul
muncii, mai mult decât moartea însăşi (cele două con-
secinţe majore şi concurente ale păcatului adamic), vine
să afirme umanitatea omului. Interesant ar fi de amintit, în
acest context, faptul că marxismul, înţeles aici ca o erezie
iudeo-creştnă, va încerca să interpreteze viaţa umană
(socio-istorică) în termeni de praxis – datul antropologic
primar fiind tocmai munca. Un alt fapt demn de remarcat
aici este afinitatea semantică a expresiilor româneşti a fi
muncit şi a fi chinuit: „Când vrei să spui despre un om
că este chinuit, spui că e muncit” (Nae Ionescu).
Fiindu-i închise porţile Edenului şi ne mai putând
fi stăpân decât pe rodul muncii sale, omul va căuta să
Nr. 4, Noiembrie 2008
scape de acest blestem al muncii. În faţă îi vor sta două
posibilităţi. Prin una dintre ele, omul va căuta să renunţe
la realitatea muncii, să respingă munca văzută ca realitate
umană, adică să reziste imperativelor propriei sale condiţii
existenţiale. Este calea prilejuită, cu generozitate, de lene
şi de formele acesteia. Însemnele lenei par a fi cele ale
adevăratei condiţii edenice. Forma contrară a muncii pare
a fi lenea unui „mare boier” care doarme. Totuşi, această
lene păstrează ceva din sacralitatea actelor vădit religioase
şi aceasta în măsura în care lenea va fi însoţită de somnul
ispitei. Câştigul lenei va fi adormirea în sine a încercării
şi tentaţiei mefistofelice care zace în fiecare dintre noi.
Deci nu e vorba de banala lene proletară, care mai curând
seamănă, în temeiul acestor date, cu o formă profană a lenei.
Prin cea de a doua posibilitate, omul se va îndrepta către
îmblânzirea caracterului de blestem al muncii, să vadă în
muncă o virtute, adică o modalitate de idealizare a muncii.
Acest efort de îmblânzire a muncii ca blestem pare a fi tocmai
ceea ce numim economie. În mod primar, economia ca un
alt nume al realităţii noastre lumeşti, ar trebui concepută ca
o „etică a muncii”, în contrast cu lenea ce ocazionează, din
câte am putut constata, o „metafizică a muncii”. Economia
instanţiază munca în calitate de ideal etic: „a munci pentru
sănătatea şi fericirea morală a oamenilor”. În acest sens,
economia, sau mai bine zis economicul, nu reprezintă
– cum se consideră în mod curent – o slujire a celor
pământeşti ca şi cum acestea ar desemna superficialitatea
lumii. Greşit înţeleasă, economia ne răneşte, devine un
„fiu risipitor”, căruia îi tot sacrificăm viţelul cel gras, dar
care se întoarce tot mai flămând, fără a dobândi „pâinea
cea întru Fiinţă”. Se pare totuşi că adevărata miză a
economicului, gândită în orizontul blestemului adamic al
muncii, ar fi realizarea unei confluenţe armonioase (etice)
între spirit şi materie, fiind, în cele din urmă, o manifestare
a „nostalgiei spiritului după perplexietate” (Matei
Călinescu). Cu alte cuvinte, după căderea în materie,
efortul omului de redobândire a cerului său nu poate, însă,
neglija cele pământeşti. La limită, economia devine o cale
de angajare a omului întru edificarea propriului său destin.
Fapt ştiut, termenul de ordine a discursului etic este
binele. Economia îşi descoperă (supra)dimensionalitatea
etică în măsura în care propune un mod de slujire a
binelui. În această ordine de idei, munca devine tocmai
o astfel de formă de slujire a binelui şi ar trebui, în
deplinătatea sensului său, înţeleasă ca atare. „La baza
întregii sfere economice stă, desigur, un fapt simplu şi
implacabil (...), este vorba de necesitatea muncii pentru
supravieţuire” (Vl. Soloviov). Interpretarea economiei în
termenii unei „etici a muncii”, vrea să arate că munca, nu
este neapărat o formă de cădere în lumesc, ci, dimpotrivă,
poate fi o cale exemplară de ieşire din îngustimea acestuia.
9
Nr. 4 Noiembrie 2008
Munca îşi arată adevărul, deopotrivă blestem şi
virtute, unei fiinţe care îşi înţelege rostul şi are conştiinţa
valorilor autentice ale demersului său existenţial. În
mod cert, nimic nu poate fi creat într-un neant (e altceva
a crea din neant). Dincolo de avere, putere şi plăcere
(cei trei „viţei de aur”), dincolo de schematismul vieţii
Economia naţională vis-a-vis de criza
mondială
Efectele crizei financiare globale vor fi practic nule
în Republica Moldova, susţin unii economişti, precum
şi oficialii de la Chişinău, totodată scepticii spun că
impactul crizei va fi simţitor.
Economia Republicii Moldova având un caracter
deschis pronunţat, este expusă factorilor externi de
influenţă. O declaraţie în acest sens a fost făcută marţi,
4 noiembrie, de către consilierul economic din cadrul
Ambasadei României la Chişinău, Ion Şerban. Potrivit
expertului, criza economică mondială care a afectat serios
piaţa financiară europeană, se va extinde în curând şi
peste graniţele ţărilor UE. Putem să ne aşteptăm la o
scădere a creşterii economice, fluctuaţiei continue a
cursului monedei naţionale, precum şi o apreciere a
inflaţiei. Potrivit consilierului român, acest lucru se va face
resimţit în special din cauza presiunilor pe care le vor
face marile bănci, ce vor dori să-şi mărească profiturile
mai ales în ţările mici, printre care Moldova şi România.
În timp ce prim-vicepremierul, ministrul Economiei
şi Comerţului Igor Dodon a declarat că în pofida crizei
mondiale, în Moldova nu există pericole în ceea ce priveşte
executarea bugetului. Astfel, el a menţionat că în 10 luni
ale anului 2008, încasările la bugetul de stat au constituit
cu 5% mai mult decât nivelul planificat. Un alt indicator
care reflectă stabilitatea în sectorul financiar este cursul
de schimb al valutei naţionale faţă de principalele valute
străine. De asemenea, acesta este un semnal important
şi pentru populaţie. În context, el a subliniat că cei care
10
INTERSECŢII
cotidiene, pentru a a se împlini, omul are nevoie de sens,
de iubire, credinţă şi speranţă, are nevoie de vise şi culori
cu care să facă lumea mai frumoasă. Altminteri, la ce bun
toată munca acestei vieţi, fie ea şi blestem?
Alexandru Lupuşor, lector universitar, USM
încearcă să facă agiotaj, vor să destabilizeze intenţionat
situaţia în scopuri electorale, menţionând că
„Guvernul a asigurat, asigură şi va asigura stabilitatea
financiară, macroeconomică. Motive pentru panică în
sectorul bancar, depozite, curs valutar, nu există” .
Urmărind suprapunerea de păreri şi pronosticuri, se poate
afirma cu certitudine că sistemul bancar este suficient de
stabil pentru a face faţă crizei economice mondiale. Asta
însă nu înseamnă că economia Moldovei este imună la
aceasta criză, precum a declarat recent Ion Sturza, fost
prim-ministru al Republicii Moldova – „Ar fi o exagerare
să spunem că Moldova e atât de izolată pe plan global,
că nu va fi afectată într-o formă sau altă”. Ţările bogate
se „infectează” una de la alta prin intermediul pieţelor
de bunuri, precum şi prin intermediul pieţei de forţă de
muncă.
Evident, criza mondială poate avea efecte pozitive
pentru economia naţională, în primul rând, prin reducerea
reminiscenţelor va scădea presiunea de apreciere a leului,
astfel sporind competitivitatea produselor moldoveneşti
pe piaţa externă. Pe de altă parte, creşterea spectaculoasă a
costurilor de producţie în ţările care au aderat recent la UE
reprezintă un factor care ar putea atrage companiile străine să
investească în Moldova, ceea ce ar putea constitui un stimu-
lent important pentru tinerii absolvenţi care au părăsit ţara, de a
se întoarce pentru a începe o carieră în Republica Moldova.
Victoria Ţurcanu
 INTERSECŢII
Despre ştirile Pro Tv
Am început să atrag tot mai multă atenţie fenomenului
„Pro Tv”. Bine, cu Pro Tv-ul românesc totul e clar de
multă vreme, dar am observat cu câtă străduinţă încearcă
cei din echipa de la Chişinău să-l copieze pe „fratele mai
mare”...
Angela Gonţa – apreciată drept un jurnalist foarte bun,
cu o prestaţie pe măsură în calitatea sa de prezentatoare
de ştiri; am rămas un pic scârbită când am observat
întrun buletin de ştiri că respectiva a încercat, foarte
superficial, să imite unele gesturi, intonaţii şi maniere
ale Andreei Esca. Pentru ce? Nu e mulţumită de propria
personalitate, vrea mai multă popularitate şi s-o fi gândit
că ceea ce ţine la publicul românesc o să meargă şi la cel
de peste Prut?
Personal, nu agreez maniera ştirilor Pro TV. Denumiri
şi limbaj prostesc, note comerciale care-ţi sar în ochi.
Uneori am impresia că buletinul de ştiri este o emisiune
de divertisment. Recunosc că urmăresc şi eu ştirile pe
acest post, în primul rând pentru faptul că de multe ori
numai Pro Tv-ul redă latura mai mult sau mai puţin
tangibilă cu realitatea în care trăim. Nu se află sub cen-
zura comuniştilor şi, în genere, a niciunui partid politic.
Mă deranjează că dispun de libertatea de exprimare,
atât de preţioasă în Moldova, însă nu se folosesc de ea
corespunzător. Uneori, vizionând ştirile lor, am impresia
că mă uit la telenovele: una a comandat asasinarea
iubitului pentru ai lua banii, nunţi în tiruri, etc.... Chiar
Violenţa: atac la demnitatea femeilor
Devenită cea mai răspândită încălcare a drepturilor
omului, violenţa împotriva femeilor continuă să fie
întâlnită în fiecare ţară şi cultură. În medie, cel puţin
una din trei femei este bătută, obligată să facă sex sau
supusă altui abuz de-a lungul vieţii. Deşi majoritatea
societăţilor condamnă violenţa împotriva femeilor,
realitatea este deseori ascunsă sau trecută cu vederea.
Actele de violenţă împotriva femeilor constituie un atac
la demnitatea lor. Ca urmare a acestui fenomen, femeile
îşi devalorizaeză potenţialul şi abilităţile, fiind paralizate de
temeri legate de siguranţă, securitatea personală, în familie
ori în afara ei. Majoritatea din ele sunt marginalizate
în societate şi ţinute departe de zona decizională care
determină dezvoltarea comunităţilor în care cu toţii trăim.
Violul, „crima pentru zestre”, căsătoria timpurie,
mutilarea genitală sau discriminarea sunt unele din formele
de violenţă împotriva femeii. Cert este că toate formele de
violenţă împotriva femeii sunt încălcări inacceptabile ale
drepturilor omului şi stau în calea egalităţii de şanse dintre
femei şi bărbaţi. Or, articolul 3 al Convenţiei europene a
Drepturilor Omului prevede că „nimeni nu poate fi supus
Nr. 4, Noiembrie 2008
şi în noutăţile din sfera politică găsesc aceeaşi notă te-
lenovelistică: „Ping-pong la primărie”... Nu mai vorbesc
de „glamourul” pe care se străduieşte să-l afişeze cu orice
preţ şi Gonţa, şi Cheptene, şi Bogza... Îmi pare uneori
că Oxana Iuteş a rămas cea mai „dreagă”, cum ar zice
moldovenii in limbajul popular. Are propria intonaţie şi
gesturi, e destul de simplă dar originală în manierele sale
de prezentatoare de ştiri. Sper doar să nu se
îmbolnăvească şi ea de protevismul bukureshtean...
Se întâmplă să mai apară câte o ştire despre simbolul
luxului moldovenesc – Gabriel Stati. Senzaţie. Angela
Gonţa şi Natalia Cheptene se sparg în figuri ca să relateze
ce a mai făcut glamourosul sex-symbol al Chişinăului.
Nu ştiu cât de regulat se uită Gabriel la Pro TV-ul
moldovenesc ca să le observe străduinţa. Acelaşi lucru
cu diferite petreceri şi „evenimente” din cluburile de
noapte, restaurante şi alte localuri care te zăpăcesc cu
totul, nemaiştiind dacă să tinzi spre strălucire, snobism
şi „integrare în cercurile cremei moldoveneşti”, sau să te
gândeşti la bunica de la ţară care târâie, sărmana, căldări
cu apă zeci de metri de la fântână până acasă, pentru că
în sat încă nu există apeduct... Nu văd o delimitare clară a
subiectelor şi un stil în relatarea noutăţilor.
E păcat, pentru că nu multe surse mass-media pot oferi
ceea ce ar putea oferi Pro Tv-ul prin intermediul
buletinelor de ştiri. Am impresia că în curând acesta va
deveni postul TV al snobilor. Şi atunci cu ce rămânem
noi - muritorii de rând, neatinşi de glamourul cosmopolit
al Chişinăului?
Viorica Deleanu
Strasbourg, Franţa
11
Nr. 4 Noiembrie 2008 INTERSECŢII

torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante”, fapt pentru care autorităţile publice trebuie să ia
măsuri eficiente pentru a proteja femeile împotriva violenţei.
„AM FOST BĂTUTĂ CU COPILUL ÎN BRAŢE!”
Pe Elena P. am cunoscut-o întâmplător. Era la Policlinica
nr.6 din Chişinău. Este victima unei agresiuni fizice. N-am
ezitat şi am întrebat-o ce s-a întâmplat. „Am fost bătută şi
jignită de soţul meu. Acum aştept să intru şi eu la medicul
de familie”. „A mai dat în mine, dar nu ca acum. Nu
este alcoolic. Dar a venit enervat din oraş. La bucătărie
am început să discutăm… eram cu băieţelul de 2 ani în
braţe. I-am reproşat că prea mult umblă pe drumuri. El s-a
sculat şi m-a început a lovi cu palmele şi pumnii peste faţă.
Copilul a început a plânge. S-a speriat foarte tare. Acum
pentru dânsul am venit la spital, fiindcă tresare noaptea
prin somn”. „Nu am făcut plângere la poliţie, mi-e şi
frică parcă… mi-e milă de copil că nu va avea tată dacă
divorţez” avea să-mi spună cu lacrimi în ochi, Elena P.
Asemenea situaţii pot fi întâlnite sau auzite de fiecare
din noi. Puţine din victimele agresiunii fizice au şi curajul
de a recunoaşte, în primul rând, încălcarea drepturilor
omului. Frica sau teama de consecinţe le opreşte pe
multe femei de a face declaraţii împotriva partenerului.
FEMEILE DIN MOLDOVA SUNT SUPUSE
VIOLENŢEI ÎN FIECARE A PATRA FAMILIE
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, între
40% şi 70% din femeile ce au fost victime ale crimelor
înfăptuite în ţări precum Australia, Canada, Israel,
Africa de Sud şi SUA au fost omorâte de partenerii lor
de viaţă. În Columbia, la fiecare şase zile o femeie
este omorâtă de fostul sau actualul partener de viaţă.
În Republica Moldova, conform datelor oferite de
Fondul ONU pentru populaţie (UNFPA) femeile din
Moldova, cu vârste cuprinse între 16-35 de ani, sunt
supuse violenţei în fiecare a patra familie. Violenţa poate
fi sexuală, fizică, psihologică şi/sau instigată de nevoi
economice. În acest raport se mai arată că, în majoritatea
cazurilor, agresorul este un bărbat. În cazul femeilor
tinere, cu vârste cuprinse între 16-24 de ani, agresorul
este, cel mai des, tatăl, iar în cazul femeilor cu vârste
cuprinse între 25-35 de ani - soţul sau partenerul de viaţă.
Aceleaşi date arată că violenţa nu are limită de vârstă sau
limite economice şi geografice, aceasta fiind raportată
de aproximativ 22 la sută din femeile intervievate.
om a devenit un chin. Am tot sperat că este aşa, o perioadă,
şi se va schimba. În urma unei bătăi crunte, m-am ales cu
fracturi multiple cranio-cerebrale. Atunci părinţii mei au
intervenit şi am divorţat. Nu mai era cale de întoarcere”
susţine parcă retrăind aceleaşi clipe de tortură Maria.
În societatea noastră violenţa împotriva femeilor este
tolerată şi chiar încurajată. Pentru unele femei de la ţară
încă şi acum „a lua bătaie de la soţ” este ceva natural.
Proverbele ce concentrează adevăruri pentru diferite
comunităţi pot confirma normele şi valorile sociale. Mai în
glumă, mai în serios, Tudor Calmâc din Anenii Noi spune
că „Piatra de moară trebuie bătută de trei ori pe zi, iar femeia
de şase ori”. „Fiindcă chiar dacă nu face nimic rău acum,
ea va face mai încolo. Aşa că mai bine să-ţi ştie de frică”.
Aceste percepţii trebuie schimbate sau chiar
combătute. „Luând în consideraţie importanţa tradiţiei
pentru populaţia din mediul rural, cele menţionate mai
sus reprezintă adevărate provocări pentru bărbaţii şi
femeile din Moldova care încearcă să trăiască în relaţii
parteneriale” este de părere psihologul Adrian Mocanu.
FEMEILE MALTRATATE TREBUIE SĂ ŞTIE
UNDE POT SOLICITA AJUTOR
Comitetul CEDAW în Recomandarea Generală
19 menţionează, că statele sunt obligate nu doar să
blameze toate formele de discriminare faţă de femei,
dar şi să întreprindă acţiuni perceptibile în vederea
eliminării acestora. La noi, de regulă, este de preferat
să nu se afişeze public excesele de violenţă în familie şi

„FEMEIA TREBUIE BĂTUTĂ IAR EA VA ŞTI DE

CE”
Maria are acum 27 de ani. S-a căsătorit mult prea tânăra
- la 17 ani. Poate de aceea, zice ea acum, a suferit atât
de mult şi nu a ştiut ce sa facă, unde să plece sau la cine
să se adreseze. Împreună cu fiica lor, Ana, suportă beţiile
şi loviturile tatălui. Bărbatul le terorizează pe amândouă.
„După ce ne-am căsătorit, la doar o lună de zile a început
să mă lovească mai întâi cu picioarele. Apoi, îmi spunea că
„dacă am să te bat tu vei şti de ce”. „Viaţa mea lângă acest
12
 INTERSECŢII
consecinţele lor pentru „a nu scoate gunoiul din casă”.
Femeile maltratate din Republica Moldova pot suna
la linia fierbinte 0 800 77777 pentru a solicita sprijin.
De asemenea, să apeleze la ajutorul unor organizaţii
care activează în domeniu. La noi acestea sunt Refugiul
„Casa Mărioarei” (linia fierbinte 725861), Centrul
Naţional de Studii şi Informaţii pentru Problemele
Femeilor din Republica Moldova, UNIFEM (Fondul
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Femei) sau
Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova.
VIOLENŢA ÎN FAMILIE DUCE LA IMIGRARE
Faptul că tot mai multe femei ale noastre pleacă la muncă
în străinătate nu mai este o noutate. Altele refuză să se mai
întoarcă acasă, în familie. Majoritatea din ele răspund că
se simt libere, nu mai sunt ameninţate de bărbaţi şi nu mai
sunt bătute. Când vin însă acasă, intentează divorţul. Aşa
Am un sfat: LĂSAŢI FUMATUL!
Prin intermediul acestui articol, vreau să mă adresez nu
doar fumătorilor, sau celor care luptă zi de zi cu acest viciu, ci
tuturor, deoarece fumul de ţigară îi otrăveşte atât pe cei ce
îl sorb intenţionat, cât şi pe nevinovaţii din preajma lor.
Sunt student la medicină şi rămân şocat când văd ce se
petrece în jur – atâţia copii şi tineri care fumează, de poţi
tăia fumul cu cuţitul în jurul lor.
Haideţi să vedem cum afectează fumatul sănătatea
fizică. În primul rând, mă refer la plămânii nefumătorilor,
care sunt nevoiţi să suporte zi de zi mirosul neplăcut şi
să inhaleze cantităţi enorme de nicotină.
Despre plămânii fumătorilor nici nu mai vorbesc,
Nr. 4, Noiembrie 2008
s-a întâmplat şi în cazul Ludmilei Cârlig. A fost căsătorită
de 14 ani. Principalul motiv pentru care a plecat în Italia,
spune ea, a fost gelozia bărbatului, cauză şi a bătăilor. „De
fiecare dată când ieşeam de la serviciu eram urmărită de
el. Mă suspecta de relaţii extraconjugale. Pentru el orice
cunoscut reprezenta o eventuală partidă. Această bănuială
îl transforma într-o fiară. Nu se mai putea controla. Mă
ameninţa cu moartea şi în fiecare zi eram înjurată. Mi-am
luat inima în dinţi şi am plecat în Italia. După doi ani am
venit acasă şi am pus punct definitiv, am divorţat”. Ludmila
a fost urmărită de soţul ei agresiv mai mult timp după divorţ.
Zilnic primea ameninţări. „Mă suna şi îmi spunea că o să
regret că am divorţat. A zis chiar că îmi va lua şi copilul
cel mai mic, de 13 ani. Dar este deja mare şi îşi dă foarte
bine seama cine e tatăl său”. Acum, în opinia Ludmilei
decizia de a părăsi ţara a fost cea mai bună soluţie pentru
ea şi nu regretă nimic, doar faptul că nu este lângă copii.
Eugen Frunză
deoarece aceste persoane pur şi simplu nu au aşa ceva.
Fumătorii au doar un sistem de tuburi şi capilare căptuşite
cu gudron. Ce mai vorbă, sigur că merită să-ţi faci praf
plămânii tăi şi ai celor din jur doar pentru a o face pe
şmecherul şi maturul. Absurd…
Cred că nu există o modalitate mai bună de a-ţi irosi
sănătatea, timpul şi banii de cât cea de a fuma o ţigară –
două dimineaţa, în loc de a face trei minute de gimnastică…
Vai de fumători. Acuma nu pot afirma că toţi nefumătorii
fac sport dimineaţa, dar decât să bagi otravă în tine, mai
bine nu faci nimic, stai şi te uiţi în pod.
Am ajuns şi la capitolul sănătate psihică. E destul de
bolnavă lumea din jur…Ne minunăm de multe prostii
13
Nr. 4 Noiembrie 2008
şi bazaconii, iar fumatul nu este o excepţie. Milioane
de oameni citesc zilnic o frază care ar trebui să-i
pună pe gânduri: ,,FUMATUL DĂUNEAZĂ GRAV
SĂNĂTĂŢII DUMNEAVOASTRĂ ŞI A CELOR DIN
JUR”. Dar mă întreb, la ce bun să scrii acest mesaj, dacă
nimeni nu-l citeşte, sau dacă îl citeşte, pufneşte în râs sau
pur şi simplu se gândeşte că această avertizare nu se referă
la el. Şi totuşi cine scrie această frază pe mizerabila cutie
de ţigări? Sărmanul producător, care este obligat să-şi
facă antireclamă… Ce truc ieftin… Stimaţi producători
de ţigări, daca vă pasă atât de mult de sănătatea celor
dependenţi de tutun, atunci NU MAI PRODUCEŢI
ACESTE BLESTEMATE DE ŢIGĂRI ŞI NU FIŢI
IPOCRIŢI!
Înţeleg, este vorba de o afacere foarte rentabilă – să vinzi
oamenilor produse ce provoacă dependenţă – dar pe lângă
sumele colosale de bani pe care le câştigaţi prin această
mizerabilă modalitate, vă mai alegeţi şi cu blestemele
rudelor şi prietenilor fumătorilor, cuvinte pe care le meritaţi
din plin de altfel.
Chioşcuri, chioşcuri, chioşcuri….de presă; ciudat, dar nu
prea văd ca oamenii să cumpere ziare sau reviste. Ţigări,
ţigări, ţigări… rânduri de nicotinomani stau la chioşcuri
în aşteptarea dozei de otravă. Nu procură un ziar, ca să
mai vadă ce se întâmplă în lume, dar cumpără ţigări.
Am impresia că s-au întors timpurile ,,marelui deficit de
mărfuri”, când pentru a-ţi lua o pâine, trebuia să stai la
coadă o veşnicie.
Atunci când ies la plimbare cu prietena, văd cupluri de
părinţi tineri ţinând de mână copilul, iar în cealaltă mână
ţin ţigara! CÂT DE ORIBIL ESTE ACEST LUCRU!
Şi astfel îşi educă părinţii copiii?! Halal de aşa
educaţie! Ce va învăţa micuţul de la unul sau ambii
părinţi fumători? Să fumeze. Iar mama şi tata riscă să-şi
vadă copilul încercând să fumeze la patru ani.
La Universitate, în pauză, fumătorii înghit fumul cu
atâta
Turistul şi Moldova
Mergând pe străzile centrale ale Chişinăului, uşor
parfumate de toamnă, în perioada lunilor septembrie
- octombrie, te trezeşti cu feţe de oameni bizare pentru
lumea din oraş... Indivizi îmbrăcaţi stilat, cu pantofi
scumpi, având şi aparate de fotografiat de tot neamul,
pozând zâmbitor lângă monumentul lui Ştefan cel Mare.
Ăştia sunt turiştii...sau „stranierii”. Păi, cu atâtea sărbători
„simbolice” nu e de mirare! Da, oameni buni, avem şi
aşa-zisele sărbători, inventate exclusiv pentru oamenii
din afară (altfel nu pot spune, pentru că noi basarabenii,
suntem într-un penitenciar parcă). Ziua Vinului, ziua în
care moldoveanului (care are rolul de figurant) îi este
permis să bea din plin, adică să-şi scoată la iveală talentul
prin simpla manifestare a prostiei, poate omenească, chiar
dacă mai mult animalică, căci, cum spunea şi Georges
Carlin: „Uneori o mică dereglare la creier poate fi utilă”,
14
INTERSECŢII
lăcomie, de parcă ceea ce fac este vital pentru ei, şi dacă
nu vor fuma… vor muri, nu altceva.
Unii fumează pentru a se numi bărbaţi, ce fel de bărbat
te poţi considera, dacă riscul de a deveni impotent este de
0.4 ori mai ridicat decât la un nefumător.
Au găsit unii de ce să depindă, de ţigară… În loc să
cumpere o pâine sau un pachet de lapte, produse indiscutabil
mai ieftine şi mai sănătoase decât ţigările, anumiţi cetăţeni
preferă să arunce banii în vânt.
Fetelor, la ce bun fumaţi? Sunteţi stresate, aveţi
probleme? Cine nu le are? Oare fumatul este o soluţie?
De fapt, nu doar fetele argumentează astfel decizia de a
fuma. M-am adresat domnişoarelor, pentru că în ultimul
timp, numărul fumătoarelor este tot mai mare. Sincer, nu
îmi dau seama ce se întâmplă, dar mă gândesc cum se va
dezvolta fătul în cele nouă luni de sarcină în burtica unei
fumătoare? Oare pruncul trebuie să devină dependent de
nicotină chiar din primele zile de viaţă.
Nu glumesc, nici nu vă sperii, vă vorbesc despre fapte
şi consecinţe reale, pe care nu le cunosc din auzite, ci am
avut nefericita ocazie să le văd. Nu sunt braşoave de ale
politicienilor, care aleargă după voturi, nu sunt minciuni
ale celor ce încearcă să ne manipuleze, sunt tragedii care se
întâmplă zi de zi in lumea noastră păcătoasă, ce îşi iroseşte
şi aşa mult prea scurta viaţă ocupându-se cu nimicuri.
Într-un final, am să le spun fumătorilor, că abisul în care
cad nu are sfârşit şi ar fi bine să se agaţe de capătul de
frânghie care i-ar scoate la suprafaţă până nu a dispărut şi
acesta. Iar pe nefumători îi rog să nu înceapă să fumeze
şi să facă tot ce le stă în puteri pentru a-i determina pe
fumători să se lase de acest viciu.
ÎN SPERANŢA CĂ PRODUCĂTORII DE ŢIGĂRI
VOR DA FALIMENT ÎN CEL MAI SCURT TIMP
POSIBIL, VĂ UREZ SĂ AVEŢI VOINŢĂ DE FIER
ŞI SĂNĂTATE DE OŢEL.
Vadim Bolocan
este de fapt o atracţie turistică. Mi-am dat seama că turistul
venit în Moldova anilor ’90 se deosebeşte enorm de cel de
astăzi. Această concluzie am făcut-o după ce am citit cartea
lui Stephen Henighan – „Provincia pierdută”, apărută la
editura „Arc” în 2005. S. Henighan, un francez din Canada,
sosit în Moldova, provincie aflată în derivă, în anii 1993 -
1994, pentru a fi profesor de engleză, este brusc implicat
în dezbaterile acerbe cu privire la legile lingvistice, care au
reprezentat o sursă de conflict în întreaga ţară (ca şi în ziua
de astăzi!). Autorul învăţase româna cu ajutorul unei cărţi
de gramatică. Citise clasici români, fiind impresionat de
operele acestora. Narează cu lux de amănunte şederea sa
într-o familie tipică de moldoveni, membrii căreia sunt ferm
convinşi că vorbesc „moldoveneasca”. Deci, preocupat de
ideea că limba moldovenească este doar un rezultat al celor
cincizeci de ani de propagandă sovietică, S. Henighan
simte că reprezintă o dezamăgire demoralizantă pentru
membrii acestei familii. Cum în acele timpuri existau doar
 INTERSECŢII Nr. 4, Noiembrie 2008

posturi ruseşti, autorul spune că găseşte televiziunea foarte
favorabilă culturii. De câte ori cineva deschidea televizorul,
se ducea în camera de alături ca să citească. Consternant
este că pe tot parcursul cărţii, eşti cuprins de sentimente
profund patriotice; S. Henighan explorează cu multă
intuiţie domeniul asumat. Când revine în Chişinăul anului
2000 (sfârşitul cărţii), observă că arhitectura oraşului s-a
„occidentalizat”, păi, modernizare într-un fel sau altul,
evoluăm şi noi... Totuşi, turistul de astăzi, comparativ cu
cel venit în primii ani de independenţă, este puţin atras de
cultura bogată a Moldovei. El vine cu scopul de a vizita
beciurile de la Cricova, pentru fete frumoase (poate fură
vreo una) şi afaceri. Se duce în cele mai „glamour”-oase
cluburi (că doar şi acolo eşti înconjurat de „cultură” – fum
de ţigară, băuturi scumpe şi piţipoance), dansează şi stă
pe fotolii de piele aruncând bani în stânga şi în dreapta.
Priveşte cu ochii larg deschişi cum dansează cu mişcări
erotice fetele în fustiţe (sau fără), pentru că aşa ceva în ţara
lui natală, poate vedea doar la televizor.
Concluzie: Oameni buni, e nevoie oare să mai
suportăm o lecţie dură a istoriei ca să demonstrăm că
avem ceva mai multă cultură de cât pare, ca străinii
să nu ne viziteze pentru fete, vin şi petreceri, ci pentru
ţară, cu totalitatea valorilor ei autentice, de care este
păcat, pentru că se pierd...
Natalia Rezneac

Toamna gutuilor...
Zilele sfârşitului de octombrie. Una caldă, alta rece. Una
dulce, alta amară. Dar parcă niciuna „dulce-amăruie”. Din
păcate, s-a cam pierdut aroma de gutuie...
Ziceam de zile. 29 octombrie a fost zi de sărbătoare pentru
unii, iar 30 – zi de comemorare pentru alţii. Primii, puţini
şi gălăgioşi, au defilat prin sectoarele Ciocana şi Râşcani
ale Chişinăului ca nişte netrebnici ce sunt, cu câte un
drapel ceva mai puţin roşu decât ar trebui să le fie obrazul,
aniversând astfel 90 de ani de la înfiinţarea Comsomolului
(organizaţia de tineret a Partidului Comunist). Pe când în
data de 30 octombrie, un grup mai numeros de tineri s-a
îndreptat în mod paşnic către Cimitirul Armenesc, pentru
a comemora 16 ani de la trecerea la cele veşnice a soţilor
Ion şi Doina Aldea-Teodorovici.
În timp ce caraghioşii au lăsat nişte mâzgălituri de graffiti
pe asfalt cu chipul lui Che Guevara, aidoma unor câini
care, scoşi la plimbare, mai lasă câte ceva în urma lor (ăştia
nu au avut nici măcar instinctul animalului, pentru că n-au
încercat să-şi ascundă treaba), celălalt grup a depus flori şi
lumânări la mormântul părinţilor spirituali ai Basarabiei,
neavând cu ei niciun drapel, întrucât acţiunea n-a fost una
politică, ci sufletească, asemenea unui pelerinaj.
Promit să nu mă mai refer la rătăciţii aceia cu ochii
înroşiţi, pentru că şi-aşa sunt nebăgaţi în... seamă.
Am să încerc să explic (deşi sentimentele nu se explică),
de ce acei vlăstari ai neamului, făcând abstracţie de ceea ce
făcuse pleava statului cu o zi înainte (mă iertaţi, nu m-am
putut abţine) au răsărit „ca grâul cel verde, ca lacrima”.
Dar, corect ar fi să spun mai întâi de ce am participat şi eu
la acea manifestaţie comemorativă – am făcut acest lcuru Fără îndoială, aceste suflete-gemene ne lipsesc.
pentru că „acum nimeni nu mă poate minte”. Pentru că Dar contemplându-le monumentul (situat vizavi de
până acum „mi-l furară, Doamne, adineauri / pe înaltul Universitatea de Stat), ascultându-le muzica şi, de ce nu,
domn, cu tot cu lauri”, dar de acum înainte nu voi mai zâmbind la vederea carghioşilor celora înhămaţi cu cârpe
permite una ca asta. Ajunge cât au încercat să ni-l bage roşii la gât, realizezi că soţii Aldea-Teodorovici nu vor
pe gât pe Che Guevara şi pe tătuca Lenin! Noi credem în pieri niciodată şi că vor rămâne veşnic în inimile noastre,
altcineva, noi credem în Ion şi Doina Aldea-Teodorovici! precum gutuia la fereastră...
„Mere purpurii pe ram / văi cu spic de aur pline / Totuşi ce Ion Mischevca, student, anul I, Facultatea de
săraci suntem / neavându-vă pe voi!”. Istorie şi Filosofie, USM
15
Nr. 4 Noiembrie 2008 INTERSECŢII

De ce avem nevoie de religie de stat?

Fiecare naţiune se identifică cu ceva, noi ne
identificăm în primul rând cu Ortodoxia, din
simplu motiv că ne-am născut ca popor în această
lege. Şi este absolut normal ca ceea ce ne reprez-
intă să fie protejat şi promovat la nivel de stat. În
plus, de-a lungul timpului, în Ţările Române a ex-
istat o intensă şi fructuoasă colaborare între con-
ducerea lumească şi Biserică, autorităţile eclesi-
astice fiind domnitorilor sfetnici de nădejde.
Să luăm arhicunoscutul exemplu al convorbirii
dintre Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Daniil Si-
hastrul, pentru a vedea ce importanţă avea poziţia
clerului chiar şi în privinţa chestiunilor lumeşti,
însă absolut vitale pentru existenţa statului.
Sau să luăm exemplul Sfinţilor martiri
Brâncoveni, care arată foarte clar cât de mult
însemna Ortodoxia pentru înaintaşii noştri. Nu
cred că trebuie să menţionez şi nenumăratele
ctitorii domneşti, la care se mai adaugă şi
suportul financiar acordat de către autorităţi
atât locaşurilor sfinte din ţară, cât şi mănă-
stirilor de la Sfântul Munte Athos de exemplu.
Iar cel mai important lucru este că toate
aceste acţiuni erau aprobate fără rezerve de poporul de desăvârşire; în acest sens vă dau un singur indiciu –
binecredincios. Sfântul Constantin cel Mare. Datorită lui Bizanţul se
Cu toată trăirea profundă a credinţei, românii nu s-au identifică cu Dreapta Credinţă.
manifestat niciodată ca şi habotnici, din contra, s-au Într-adevăr, astăzi convieţuim pe acelaşi pământ cu
dovedit a fi foarte toleranţi cu reprezentanţii altor confe- reprezentanţii diferitor culte, dar am mai spus-o,
siuni şi religii, oferindu-le chiar şi adăpost celor persecu- niciodată nu am dat dovadă de ură sau dispreţ faţă de
taţi pentru convingerile lor religioase (aşa cum s-a aceştia, din contra, le-am oferit tuturor condiţii optime
întâmplat în cazul ruşilor staroveri). pentru a-şi putea practica religia, iată de ce o eventuală
Iată de ce proclamarea Ortodoxiei ca religie de stat declarare a Ortodoxiei drept religie de stat, nu ar crea ab-
exclude din start orice manifestări violente din partea ma- solut niciun fel de probleme minorităţilor religioase.
jorităţii drept-măritoare faţă de reprezentanţii altor culte. Acum despre chestiunea cu separarea Bisericii de stat –
Dintr-o relaţie mai strânsă cu Biserica, staul ar avea fie, numai să decidă fiecare pentru dânsul; dacă francezul
doar de câştigat, pentru că acţiunile sale ar deveni pur şi vrea biserică aparte şi stat aparte – să aibă, dacă englezul
simplu mai morale, or activitatea instituţiilor pământeşti vrea acelaşi lucru – voia lui. Dar dacă românul, grecul,
nu se bazează numai pe sugestiile experţilor în domeniul rusul, bulgarul şi sârbul de exemplu vor ca Biserica şi
militar, economic, social sau oricare altul, mai este nevoie statul să colaboreze strâns – aşa să fie! Pentru că sunt la
şi de altceva, de un sfat cuminte din partea unui slujitor a ei acasă şi pot decide singuri ce este mai bine pentru ţările
lui Dumnezeu. De ce să nu existe în acest sens comisii lor.
speciale formate din reprezentanţi ai Bisericii care ar activa pe Şi încă ceva, dacă cineva înţelege prin colaborarea dintre
lângă parlament şi guvern? Gândiţi-vă cât de frumos şi de stat şi Biserică, amestecul statului în chestiunile bisericeşti,
bineplăcut ar fi dacă primul lucru pe care l-am vedea de- atunci să ferească Dumnezeu, este cel mai urâcios şi mai
schizând Constituţia, ar fi „Crezul”, iar primul articol din periculos lucru cu putinţă, istoria ne-a demonstrat asta din
Legea Supremă ar consfinţi Ortodoxia drept religie de stat. plin. Numai Biserica prin reprezentanţii săi poate interveni
În sensul unei fructuoase colaborări a statului cu Biseri- în treburile statului, şi nu mai cu un singur scop, de a-şi
ca am putea lua nu numai exemplul Ţărilor Române, ci şi aduce aportul la crearea şi menţinerea bunăstării şi a
exemplul Imperiului Bizantin, poate statul cel mai apropiat păcii.
Într-un cuvânt, cel puţin noi avem nevoie de religie de
stat pentru a nu uita cine suntem, de unde venim şi încotro
ne îndreptăm. Doamne ajută!
Nicu Cîrlig
16
 INTERSECŢII Nr. 4, Noiembrie 2008

Om între oameni şi episcop între

episcopi (II)
La aproape doi ani de la trecerea la cele veşnice a PS
Dorimedont Episcop de Edineţ şi Briceni
scaunul episcopal rămâne a fi şi în continuare vacant.
În toată această perioadă de timp clericii Mitropoliei
Moldovei au propus mai multe candidaturi pentru
suplinirea acestei funcţii.
În paginile presei de la Chişinău au fost vehiculate mai
multe nume ce ar putea fi înaintate pentru episcopat, însă
până la ora actuală nu a fost confirmat official nici unul.
Cei mai mulţi clerici dar şi mireni au cerut ca scaunul
Episcopal să fie ocupat de fratele regretatului PS
Dorimedont, egumenul Hariton (Cecan), vieţuitor la Lavra
„Sf. Serghie” din Serghiev Posad (Rusia).
Potrivit presei de la Chişinău egumenul Hariton a declarat că
niciodată nu a fost contactat de vreo persoană din Cadrul
Mitropoliei Moldove cu care să convină o posibilă
candidare pentru funcţia aflată vacantă aproape doi ani, pe
când Mitropolitul Vladimir a declarat că egumenul Hari-
ton refuză cinstea de episcop şi nici nu răspunde
invitaţiilor sale de a veni în Moldova. După lungi discuţii
unii preoţi din cadrul Mitropoliei Moldove se arătau
îngrijoraţi că Înalt Prea Sfinţitul Vladimir Mitropolit
al Chişinăului şi al Întregii Moldove ar fi pregătit în
mare taină pentru hirotonire ca episcop de nord pe
arhimandritul Filaret, stareţul Mănăstirii Căpriana.
Lipsa unui episcop la nordul ţării deseori mai estre
interpretat ca un act politic. În acest context trebuie să Hâncu” (aflându-se sub oblăduirea canonică a Patriarhiei
menţionăm că PS Dorimedont Cecan a fost unicul episcop Moscovei).
din Republica Moldova care a votat contra ridicării la rangul Un aspect destul de controversat rămâne a fi condiţiile
de episcop a arhimandritului Petru Musteaţă, duhovnicul în care s-a petrecut accidentul în urma căruia PS
Mănăstirii Hâncu. Însă contrar voinţei „unora” prin decizia Dorimedont şi-a pierdut viaţa.
nr. 76 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 6 În seara zilei de 5 decembrie 2006, PS Dorimedont,
octombrie 2005, arhimandritul Petru Musteaţă a fost numit Episcop de Edineţ şi Briceni a suferit un grav accident
ca Episcop de Nisporeni şi Vicar al Mitropoliei Chişinăului rutier petrecut pe şoseaua Donduşeni - Otaci, în condiţii de
şi a Întregii Moldove. În ajunul hirotonirii sale ca episcop, minimă vizibilitate, din cauza ceţei abundente. Accidentul
un grup de preoţi a trimis o scrisoare Patriarhiei Moscovei s-a produs pe la orele 18.30, când PS Dorimedont, însoţit
prin care cereau ca arhimandritul Petru Musteaţă să nu fie de arhidiaconul Ioanichie Veşca şi protodiaconul Onufrie
hirotonit, declarând că refuză să-i recunoască autoritatea Cecan (fratele mai mic al episcopului) se deplasau pentru
arhierească şi anunţând că vor trece la Mitropolia Ortodoxă slujba de priveghere la Mănăstirea Călărăşeuca, care, în
a Basarabiei, subordonată Patriarhiei Române. Ulterior, ziua următoare, îşi sărbătorea hramul.
odată cu numirea PS Petru ca episcop de Ungheni, presa Conform rezultatelor cercetărilor în apropierea satului
de la Chişinău a dezvăluit faptul că arhimandritul Petru Moşana din raionul Donduşeni, maşina, care mergea cu
Musteaţă şi-ar fi cumpărat calitatea de episcop cu 300.000 o viteză mai mică de 70 de km pe oră, a intrat cu roata
de euro, o parte din aceşti bani ajungând la Patriarhia dreaptă într-o groapă, iar şoferul a pierdut controlul asupra
Moscovei. Faptele ulterioare aveau să demonstreze că PS acesteia. Automobilul a zburat de pe şoseaua aflată la o
Dorimedont a avut dreptate când a votat împotriva acestei înălţime de un metru faţă de nivelul pământului, s-a lovit
hirotonii. Însă aşa se întâmplă în Republica Moldova că frontal de un stâlp şi de gardul unei case, iar apoi s-a întors
greşelile se pedepsesc cu avansarea în post, lucru valabil şi cu roţile în sus. Deşi autoturismul (un Renault Megane din
în cazul nostru, PS Petru episcop de Ungheni şi Nisporeni 2005) avea şase airbaguri, acestea nu s-au deschis, lucru
îndeplineşte în prezent funcţia de vicar al Mitropoliei destul de straniu. În momentul impactului, tetiera de la
Chişinăului şi a Întregii Moldove, cu titlul de “Episcop de bancheta pe care şedea ierarhul s-a dislocat, lovindu-l cu
17
Nr. 4 Noiembrie 2008
tijele în spate. Din acest moment se încep marele prob-
leme. De remarcat că acest accident s-a petrecut în condiţii
suspecte. În această ordine de idei destul de relevantă s-a
dovedit a fi întrebarea unui ziarist ce a încercat să arunce
lumină în acest caz. PS Dorimidont luat...sau trimis la cele
veşnice? Răspuns la această întrebare se caută şi astăzi.
Imediat după accident, în deplină conştiinţă PS
Dorimedont a fost transportat la Spitalul din Donduşeni
unde mari îngrijiri nu i s-au acordat, ca apoi aproximativ
la ora patru dimineaţa să fie transferat la Spitalul Insti-
tutului de Neurochirurgie din Chişinău. După ample con-
sultaţii s-a constatat că pacientul suferea de traumatism la
coloana vertebrală, mai concret - fractură a vertebrei C5 a
coloanei vertebrale cervicale care s-a rupt completamente,
deplasându-se în toată lungimea spre măduva spinării, la
cap, la plămâni şi şi-a rupt mâna stângă. La 6 decembrie
2006 episcopul a suportat o primă intervenţie chirurgi-
cală, care cu părere de rău s-a dovedit a fi nu prea reuşită.
A doua zi după intervenţia chirurgicală chirurgicală, se îm-
plineau 20 de ani de la tunderea sa în monahism. Cu această
ocazie episcopul (fiind în deplină conştiinţă) a fost vizitat atât
de diferite feţe bisericeşti cât şi de mireni. Printre ierarhii
care l-au vizitat a fost PS Petru de Ungheni şi Nisporeni –
dimineaţa şi PS Anatolie de Cahul şi Comrat – seara pe la
orele 17.00. În tot acest interval de timp (cât a fost internat
în spital) Mitropolitul Vladimir nu l-a vizitat pe episcop.
Dacă în prima zi medicii luptau pentru menţinerea ier-
arhului în viaţă şi considerau că acest lucru este posibil
(fiind conştienţi căci doar printr-o minune ar putea miş-
ca mâinile şi picioarele) atunci în ziua imediat următoare
18
INTERSECŢII
s-au dovedit a fi foarte sceptici, recomandând rudelor să
se pregătească pentru înmormântare.
După spusele celor care l-au vizitat, PS Dorimedont
fiind conştient de starea în care se afla s-a exprimat astfel:
„Dacă Domnul a hotărât să mă ia, fie voia lui”.
În seara de 7-8 decembrie starea de sănătate se înrăutăţeşte
brusc. Cu aportul financiar al mai multor creştini şi în
special al oamenilor de afaceri Victor Copiimulţi şi Anatol Sta-
ti, care au suportat toate cheltuielile, (este vorba de 16 mii de
euro pentru transportare şi 50 de mii euro pentru intervenţia
chirurgicală care avea să urmeze) episcopul Dorimedont
este transportat de urgenţă la Clinica de Neurochirurgie
„Lorenz Bohler Krankenhaus” din Viena (Austria).
În a doua jumătate a zilei de 8 decembrie pacientul a
suportat o primă intervenţie chirurgicală, care a durat
aproximativ 10 ore şi care se părea a fi destul de reuşită.
Potrivit unor surse medicii de la Viena au constatat că
episcopul suportase o lovitură foarte puternică la cap care
cu părere de rău la Chişinău nici nu fusese tratată, cu atât mai
mult ei au constatat că cu adevărat fusese fracturată coloana
vertebrală dar nu şi nervul, nemaivorbind de măduva
spinării. În ultimele zile ale anului 2006 starea de sănătate
de ierarhului s-a înrăutăţit brusc din cauza unei puternici
inflamaţii a plămânilor. Astfel la 31 decembrie 2006 în
Clinica de Neurochirurgie din Viena (Austria), episcopul
Dorimedont Cecan la doar 45 de ani trece la Domnul.
La 2 ianuarie 2007 trupul neînsufleţit al episcopului
Dorimedont a fost adus în ţară fiind întâmpinat la
Aeroport de sute de enoriaşi şi clerici şi însoţit de un
 INTERSECŢII
convoi (din care făceau parte episcopii Anatolie de Cahul
şi Comrat şi Iustinian de Tiraspol şi Dubăsari) la Catedrala
Mitropolitană. Funeraliile au avut loc la 4 ianuarie 2007 şi a
fost îngropat în capela cu hramul „Acoperământul Maicii
Domnului” din preajma Catedralei mănăstirii Noul Neamţ
din Chiţcani. Numeroase persoane politice cât şi feţe bis-
ericeşti au venit pentru al conduce pe ultimul drum pe cel
care a fost PS Dorimedont, printre ele am putea remarca:
ÎPS Onufrie Berezovski, mitropolitul de Cernăuţi şi Bu-
covina, ÎPS Serghie Gensiţki, arhiepiscop de Ternopol şi
Cremeneţk şi P.S. Meletie Egorenko, Episcop de Hotin şi
vicar al Mitropoliei de Cernăuţi, nemaivorbind de toţi ier-
arhii din Republica Moldova. De asemenea, a fost prezen-
tă şi o delegaţie din partea Bisericii Ortodoxe Române de
stil vechi în frunte cu Mitropolitul Vlasie Mogârzan.
De remarcat că PS Dorimedont nu era privit cu ochi buni
de unii lideri politici de la Chişinău pentru ideile sale, ex-
istând cazuri cînd a şi fost numit „spion român”. Numele
ierarhului este legat de mai multe evenimente bisericeşti
printre care votul împotriva alegerii arhimandritului Petru
Musteaţă ca episcop de Nisporeni în 2005 şi a arhimandritului
Marchel Mihăescu ca episcop de Bălţi şi Făleşti în 2006.
Conform unor surse PS Dorimedont era considerat un
adversar aprig al Mitropolitului Vladimir Cantarean cu
care intrase în mai multe conflicte cum ar fi cel legat de
intenţia mitropolitului de a ceda în anul 2001 Mănăstirea
Nou Neamţ din Chiţcani episcopiei de Tiraspol
şi Dubăsari. Episcopul, care fusese 8 ani stareţ la
acea mănăstire, s-ar fi opus categoric, reuşind să
obţină rămânerea ei în cadrul Arhiepiscopiei Chişinăului.
Uneori mă întreb ce înseamnă a fi episcop. Conform
Judecata impostorilor trebuie grăbită
Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova a
pus fundamentul juridic pentru edificarea unui stat
unitar în cadrul frontierelor din fosta URSS. Între
timp reacţia antinaţională şi-a găsit expresia cea
mai pregnantă în Declaraţia privind proclamarea
independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene
(septembrie 1990), care a avut drept consecinţă
instaurarea aşa-zisei „statalităţi transnistrene”. Voinţa
majorităţii covârşitoare a populaţiei din Republica
Moldova de a se desprinde de Uniunea Sovietică şi de
a-şi afirma independenţa a provocat reacţia ostilă a
unor lideri politici rusofoni şi rusofili din partea stângă
a Nistrului. Liderii comunişti de la Tiraspol nu au
acceptat reformele democratice. În timpul puciului din
august 1991, ei şi-au exprimat deplina solidaritate cu
organizatorii acestuia. După înăbuşirea puciului de la
Moscova, autorităţile sovietice au sprijinit acţiunile
separatiste din stânga Nistrului.
Nr. 4, Noiembrie 2008
DEX-ului episcopul este acea persoană aleasă şi sfinţită
prin sacramentul preoţiei în treapta superioară a episco-
patului de către cel puţin doi episcopi, căreia ii este dată
spre păstorire o dieceză. În acest context apare o altă
întrebare firească. În ce măsură unii dintre noi pătrund în
sensul tainic al acestei dificile misiuni pământeşti?
Fără îndoială alegerea unui episcop constituie un
eveniment major în cadrul unei comunităţi creştine însă
moartea unuia constituie o pierdere enormă pentru întreaga
turmă păstorită. Cel care tinde de a fi episcop trebuie să
fie întruchiparea acelei personalităţi dăruite de Dumnezeu
cu darul blândeţii, seriozităţii, având totodată harisma
apropierii şi înţelegerii celorlalţi, cu dorinţa de a menţine
şi întări unitatea şi coeziunea eparhiilor, cu orientare
spre dezvoltarea şi lărgirea acţiunilor de promovare a
Ortodoxiei, de misiune şi evanghelizare şi de extindere,
sub toate aspectele pozitive, a trăirii şi credinţei ortodoxe.
Arhimandritul Roman Braga spunea că episcopul pe care
îl vom alege trebuie să fi dovedit Bisericii că este într`adevăr
capabil să ducă mai departe misiunea încredinţată de Hristos
Trupului Său tainic şi anume: să înveţe, să curăţească, să
sfinţească, să vindece şi să întărească prin sacramente, să
conducă în dragoste turma de credincioşi spre limanul
păcii, al speranţei şi al mântuirii. Între Episcopul la care ne
gândim a-l alege şi Biserică trebuie să existe deja acelaşi
fel de relaţii sfinte care există între Hristos şi Biserică. În
contextul celor remarcate mai sus mă întreb şi vă întreb
stimaţi cititori cine va fi noul Episcop de Edineţ şi Briceni?
Va întruchipa toate aceste calităţi?
La finalul acestui articol mă gândesc câtă dreptate
avea deputatul Valeriu Cosarciuc, care considera că
„pierzându-l pe PS Dorimedont, pierdem independenţa
Bisericii şi orice şansă de a mai ieşi de sub ruşi”.
Vlad Madan
În fruntea acestor acţiuni banditeşti a fost numit
criminalul şi dubiosul Igor Smirnov, strămutat la
Tiraspol acum câteva decenii. Anturajul lui Smirnov îl
constituie un grup de aventurieri rataţi, marginalizaţi
la ei acasă, toţi ca unul cetăţeni ai Federaţiei Ruse. Igor
Smirnov, întregul său grup de complici şi membrii
familiilor acestora, pe bună dreptate, sunt declaraţi
persoane non-grata într-un şir de state ale lumii.
Pentru nimeni nu este un secret că crearea şi
menţinerea pseudo-statului RMN a fost posibilă doar
datorită multiplelor ajutoare, primite pe parcursul
întregii perioade de existenţă, de la Kremlin. În pofida
acestui fapt, independenţa statului fantomă nu a fost
recunoscută de nimeni, nici chiar de Moscova. Fiecare
ţară care se respectă este conştientă de faptul că creatura
Moscovei în regiunea de Est a Republicii Moldova
contravine oricăror norme naţionale şi internaţionale,
iar impostorii vor fi judecaţi.
19
Nr. 4 Noiembrie 2008
An de an, la 2 septembrie, pe parcursul ultimului deceniu
şi jumătate, autoproclamaţii lideri politici rusofoni şi
rusofili din stânga Nistrului, dirijaţi de Kremlin, impun
locuitorilor din raioanele de Est ale Republicii Moldova
sărbătorirea unei aniversări imaginare – cea a creării unui
stat fantomă, denumit de ei Republica Moldovenească
Nistreană.
Propaganda oficială manipulează zilnic opinia publică.
Dezinformarea se realizează inclusiv prin bruierea
posturilor de radio şi de televiziune, emise de Chişinău,
mai mult chiar, se furnizează informaţii trunchiate,
părtinitoare, care au un singur scop: convingerea maselor
de legitimitatea puterii acaparate anticonstituţional de
criminalii ruşi. În ultimii ani la Tiraspol au fost editate
mai multe lucrări ale unor persoane suspecte, cu puţină
ştiinţă de carte. Aceştia, în dorinţa de a se face utili
regimului fantomă din stânga Nistrului, pentru un onorar
simbolic, depun eforturi majore de denigrare a oricăror
principii şi norme fundamentale de existenţă. Un exemplu
clasic în acest sens îl constituie cazul lui Gheorghe B.
Komarniţki, fost tractorist, actualmente pensionar, autor
al unei veritabile mostre de dezinformare şi manipulare
a cititorului, intitulate „Mina zamedlionnogo deistvia”
(„O mină cu efect întârziat”). Pe paginile acesteia autorul
dă dovadă de lipsa unor cunoştinţe elementare atât în
probleme de istorie regională, cât şi de istorie universală,
utilizează inadecvat o avalanşă de termeni juridici, ceea ce
denotă un agramatism total. Exemple de acest gen pot fi
aduse cu sutele.
Apare fireasca întrebare: de ce întârzie reacţia oficială
a Chişinăului? În viziunea mea, este un paradox faptul că
preşedintele V. Voronin, fiind originar din partea stângă
a Nistrului şi reprezentantul oficial al tuturor locuitorilor
Republicii Moldova, în timp ce trece cu vederea fărădelegile
şi tratamentul inuman al consătenilor săi (şi nu numai),
îşi catalizează atenţia asupra luptei cu Bucureştiul, de
parcă Europa ar fi duşmanul numărul unu al Republicii
Moldova!
Şi anul acesta, la 2 septembrie, a fost sărbătorită
proclamarea unilaterală a independenţei statului fantomă
Republica Moldovenească Nistreană faţă de Republica
Moldova. Cu această ocazie, banda smirnovistă a organizat
ample manifestaţii la Tiraspol, inclusiv tradiţionala
paradă.
Suita de manifestaţii a debutat cu depunerea de flori la
monumentul ostaşului necunoscut, căzut la datorie (nu s-a
specificat la care). După aceasta, grupul de profitori uşor
manipulabili, în frunte cu Igor Smirnov, s-a deplasat spre
tribuna centrală, amplasată în Piaţa Suvorov din centrul
oraşului Tiraspol. Mitingul a fost deschis prin cuvântarea
„ministrului apărării” al statului fantomă RMN Stanislav
Hajeev. Dânsul, în alocuţiunea sa, fără nici un pic de jenă,
s-a referit la politica agresivă promovată de Chişinău
împotriva „poporului multinaţional” din RMN. Mai mult
chiar, a făcut o trecere în revistă a principalelor direcţii ale
politicii externe a Chişinăului faţă de Tiraspol. Ulterior,
20
INTERSECŢII
vorbitorul a pus accent pe „expansiunea militară” din
1992, în care partea transnistreană a pierdut 809 eroi, şi
pe blocada economică din partea Chişinăului, declarată
în 2006. (Decizia din 2006 a autorităţilor de la Chişinău
de a interzice toate importurile şi exporturile pe porţiunea
de graniţă nistreană între Republica Moldova şi Ucraina
este tratată de autorităţile de la Tiraspol drept blocadă
economică).
Pentru a calma, chipurile, starea de spirit a populaţiei,
Hajeev a continuat afirmând că, în pofida tuturor
obstacolelor, „poporul multinaţional” şi dornic de libertate
al RMN a supravieţuit doar datorită ajutorului frăţesc oferit
dezinteresat de Moscova. Mai mult chiar, „transnistrenii
pot fi siguri că republica noastră dispune de suficiente
forţe pentru a apăra independenţa, iar substituirea căştilor
albastre ruse cu alte trupe de menţinere a păcii este
inadmisibilă”. În concluzie, Hajeev şi-a confirmat calităţile
de criminal şi profitor, menţionând ferm, că conducerea
de la Tiraspol nu va accepta nici un fel de negocieri cu
Chişinăul şi nu se va mai integra niciodată cu Republica
Moldova. Comentariile sunt de prisos...
Discursul a fost urmat de un recital de poezii, mesajul
cărora s-a axat pe patriotismul ostaşului căzut la datorie,
deopotrivă s-a glorificat buna înţelegere a „poporului
multinaţional” ce convieţuieşte paşnic undeva prin Rusia
sau a convieţuit în URSS, amplasarea geografică a acestui
„colţişor de rai” fiind ambiguă.
Atenţia celor prezenţi a fost focalizată către parada
organizată special cu acest prilej. Anul acesta, spre
deosebire de anii precedenţi, parada s-a desfăşurat fără
tehnică militară. La paradă au participat aproximativ 400
de militari: infanterişti, grăniceri, kazaci, unităţi speciale
şi ale trupelor de interne, adică mai multe detaşamente de
militari au defilat în faţa tribunei, decorate cu drapele roşii,
unde se aflau aventurierii politici ruşi.
La paradă au fost prezente mai multe mii de cetăţeni,
marea majoritate fiind vorbitori de limbă rusă, îndoctrinaţi
până în măduva oaselor de ideologia smirnovistă, obişnuiţi
 INTERSECŢII
deja cu priveliştea ce se repetă an de an. Printre cei prezenţi
erau, însă, şi cetăţeni ai altor state care, cu jumătate de
voce, îşi exprimau între ei indignarea faţă de spectacolul
la care participau prin voia întâmplării. Feţele lor trădau
o mare nedumerire, creându-ţi impresia că au nimerit pe
altă planetă.
Cei mai în vârstă localnici au venit la eveniment cu
flori. Pe reverul hainei le era agăţată o panglică bicoloră
(roşie-verde) cu inscripţia: „Sunt cetăţean al RMN”
(evident, în limba rusă). A atras atenţia faptul că cei
prezenţi erau preponderent de vârsta a treia sau copii şi
adolescenţi, reprezentanţii vârstei medii, practic, lipseau.
În viziunea mea, aceasta ar însemna fie că au plecat peste
hotare la muncă, fie că sunt saturaţi de ideologia utopistă
smirnovistă.
O parte din cei prezenţi, mult mai mulţi decât ar fi fost
cazul, aveau misiunea de a menţine ordinea publică:
miliţieni, „drujinari” etc. Toţi miliţienii erau înarmaţi cu
pistoale, lăsând astfel să se creeze impresia că reprezentanţii
societăţii civile din piaţă ar fi nişte criminali de război.
Intuiesc că în acele momente mulţi nu prea realizau că
trăiesc în secolul XXI, că geografic se află în Europa, însă
de un lucru erau siguri: respiră aerul unei regiuni care se
visează a fi stat şi în care la moment domneşte o disciplină
miliţienească.
Şi principalele oraşe ale statului fantomă au fost pregătite
amplu de sărbătoare. La fiecare 50 de metri era instalat
câte un panou sau ceva de acest gen, care îţi amintea că
te afli în autoproclamatul stat RMN şi că ai venit într-o
zi de sărbătoare – 2 septembrie. Majoritatea inscripţiilor
de pe panouri erau cu caracter propagandistic şi aveau
următorul conţinut: „ Mândria noastră - RMN”, „RMN –
Reuniţi pentru ziua de mâine
Dezechilibrul politic face să persiste conflictul între
locuitorii de pe cele două maluri ale Nistrului, „factorul
transnistrean” este privit de cei de pe malul drept ca
o problemă a locuitorilor şi nu o nereuşită a statului.
Ciocnirea intereselor economico – teritoriale influenţează
totodată şi eventuala posibilitate de a crea un viitor demn
cât în Transnistria, atât şi în Republica Moldova.
A păşi cu încredere spre un viitor asigurat îşi doreşte
fiecare, mai cu seamă noi – tinerii din Transnistria.
Tineretul transnistrean aspiră la un viitor sigur – un lucru
greu de realizat având în vedere situaţia la momentul actual
în Republica Moldova.
Tinerii, care constituie aparatul locomotor al ţării, au
faţă de stat cerinţe legitime, în ceea ce priveşte oferirea
unui suport real, care i-ar ajuta să răzbată în viaţă. De
multe ori, ciocnindu-se cu realitatea dură, suferind eşecuri,
dezamăgiţi în ceea ce priveşte implementarea ideilor şi
planurilor de afaceri, tinerii îşi pierd entuziasmul, iar statul
în loc să le ofere un ajutor concret, se limitează la declaraţii
optimiste şi promisiuni.
Nr. 4, Noiembrie 2008
la 17 ani”, „Republica Mea – te slăvim”, „RMN – ţara
păcii şi a prieteniei” etc., un alt grup de panouri conţineau
stema, harta şi cuvintele imnului imaginarei RMN. Oraşele
Tiraspol şi Tighina au fost invadate de drapele bicolore
roşu-verzi (această simbolistică şi-au atribuit-o şarlatanii
politici ruşi, stabiliţi la cârma republicii secesioniste) şi de
drapelele unei ţări amplasate geografic la sute de mii de km
de hotarele legitime ale Republicii Moldova – Federaţia
Rusă.
Evenimentele oficiale au fost urmate de un şir de
expoziţii prezentate de locuitorii raioanelor incluse în
cadrul autoproclamatei republici. Fiecare raion a prezentat
câte un mic concert. În limba română au prezentat câteva
cântece doar cei din Camenca, în rest - programele muzicale
au fost în limba rusă şi parţial în limba ucraineană.
Deşi oficial se consideră că în republica secesionistă
funcţionează trei limbi de stat: „moldoveneasca”,
ucraineana şi rusa (le-am inserat în ordinea în care le-a
nominalizat în timpul discursului său Hajeev, aşa-
zisul ministru al apărării din nerecunoscuta RMN), atât
ceremonia oficială, cât şi restul manifestaţiilor s-au realizat
exclusiv în limba rusă.
Nu pot înţelege, până când vom tolera acest spectacol,
regizat atât de bine de Moscova, până când vom accepta
ca mica noastră Ţară să continue a fi „Cuba Europei”? Mă
întreb pe mine şi vă întreb şi pe voi: oare n-a sosit timpul
să-i tragem la răspundere pe aventurierii, complotiştii,
criminalii cu cetăţenie rusă care, prin abuz, şi-au atribuit
puterea politică în regiunea de Est a Republicii Moldova?
Consemnat la 15 septembrie 2007
Mariana ŢĂRANU
doctor în ştiinţe istorice
Noua generaţie transnistreană nu întârzie să profite de
privilegiile oferite de Chişinău. Se speculează foarte mult
pe marginea statutului de „refugiat”, pentru că aceasta este
cea mai uşoară şi cea mai în vogă cale de a-ţi aranja cât
de cât viitorul. Unul dintre privilegii este cel care permite
tinerilor transnistreni să devină studenţi la universităţile din
Republica Moldova, în special la instituţiile de învăţământ
superior de stat, unde le este rezervat un număr de locuri
în afara concursului. Toate aceste favoruri provoacă o
dependenţă comodă şi spulberă orice intenţie de a mai
încerca găsirea unei soluţii pentru conflictul transnistrean,
din contra, se profită chiar de pe urma acestei probleme.
Atâta timp cât lucrurile vor decurge astfel, ideea unui
viitor demn va fi o utopie. Soluţia necesară, dar şi cea mai
dificilă, este reunirea celor două maluri ale Nistrului. Un
prim pas în acest sens, ar fi recunoaşterea şi afirmarea
identităţii naţionale de către fiecare în parte. ...Frumoase
cuvinte, ce sună atât de cunoscut, dar care nu sunt
transformate în fapte, rămânând de prea mult timp simple
sunete! Viorica Pogreban
21
Nr. 4 Noiembrie 2008
Oameni şi acordeoane
de vorbă cu Eugen Negruţă, conducătorul colectivului artistic „Concertino”
La 18 octombrie 2003, 10 entuziaşti – Eugen Negruţă
(conducător), Olga Boiangiu, Serghei Fomin, Mihai
Grosu, Olga Cociurca, Serghei Paramonov, Iurii
Ostrikov, Iaroslav Batijmanschi, Vitalie Negruţă şi
Vladimir Leca – având în dotare 7 acordeoane, un
pian, un flaut şi un set de tobe, la care au mai adăugat
ani de muncă asiduă şi nopţi nedormite – înfiinţează
colectivul artistic „Concertino”.
Atâţia şi atâţia oameni, francezi, italieni, chinezi, au
avut posibilitatea să audieze renumitele piese ale lui
Astor Piazzolla şi geniala lucrare a maestrului Eugen
Doga „Tandra şi gingaşa mea fiară” în interpretarea
acestei formaţii.
Impresionaţi de talentul celor 10 tineri ce alcătuiesc acest
grup, au fost şi membrii juriului de la Concursul Internaţional
de acordeonişti din Italia „Citta di Castelfidardo”, dovadă
fiind cele cinci Grand Prix-uri aduse acasă de la această
competiţie de către cei de la „Concertino”.
Despre visuri şi aspiraţii, despre realizări şi năzuinţe,
am discutat cu Eugen Negruţă, conducătorul artistic al
colectivului artistic.
Eugen, la ce ai visat când erai copil?
Visat… ? Nu am avut timp de aşa ceva, nu prea am avut
timp pentru visare şi nici pentru prieteni. Prieten devotat
îmi era acordeonul, şi parcurgeam un singur traseu: casa
– şcoala de artă şi invers. Să devin un acordeonist faimos,
cred că acesta a fost visul meu din copilărie.
Cum e să fii conducătorul unui colectiv artistic?
Este greu desigur, deoarece trebuie să fiu sever atunci
când este vorba de muncă şi în acelaşi timp nu trebuie să
uit că cei cu care muncesc îmi sunt prieteni. Sunt cazuri
22
INTERSECŢII
când îmi rezerv dreptul de a lua anumite decizii şi sunt
cazuri când luăm decizii împreună, ca atunci când hotărâm
la ce concursuri participăm. Succesul nostru se datorează
în mare parte faptului că suntem o echipă foarte unită.
Cu ce greutăţi v-aţi confruntat atunci când v-aţi
propus să participaţi la un concurs sau altul?
Desigur că cea mai mare problemă este de ordin financiar,
nu avem suport de la nicio instituţie de stat, bugetul nostru
este creat din sursele proprii, la care se mai adaugă şi mici
sponsorizări . Anul acesta am participat pentru a cincea
oară la Concursul Internaţional de acordeonişti din Italia
„Citta di Castelfidardo”. Aici au apărut alte probleme, unuia
dintre membrii colectivului nostru i s-a refuzat deschiderea
vizei, am fost nevoiţi să plecăm doar 9 persoane.
Ce emoţii aţi încercat înainte de a evolua la acest
concurs?
Deşi am participat la foarte multe concursuri şi am susţinut
concerte în diferite ţări ale lumii, emoţiile pe care le-am
trăit înaintea evoluării noastre la „Citta di Castelfidardo”
au fost similare cu cele de la debut. Nu este vorba de frică,
este mai degrabă un fel de încordare, te simţi ca înainte
de examen, pentru că evoluarea la un concurs asta este,
iar în faţa ta stau profesionişti din toată lumea, cei pentru
care acordeonul este viaţa lor. Într-un concurs de profil, nu
contează numai repertoriul, ci şi spiritul de echipă, felul în
care lucrezi.
Anterior, de la acelaşi concurs v-aţi mai întors cu
patru premii pentru locul I, aţi fost siguri că veniţi
acasă cu premiul mare şi pentru a cincea oară?
Nu, dimpotrivă, ne gândeam că deja este timpul să cedăm
cuiva locul de frunte, că mai sunt oameni talentaţi şi că a
cincea oară chiar nu mai ocupăm locul
I. Ne spuneam că pentru întâia oară nu
vom mai fi primii. Dar, nu a fost să
fie, am demonstrat încă o dată că ne
merităm laurii.
După ce aţi participat la Citta di
Castelfidardo” o perioadă nu aţi fost
în ţară, v-aţi luat o vacanţă?
Vacanţă nu, practic nu ne permitem
un asemenea lux. Am fost în Polonia
şi apoi în Germania, unde am susţinut
câteva concerte. Mai întâi am fost la
Zary şi Wroclaw, după care am plecat
la München. La toate concertele am
fost primiţi foarte bine de public, a fost
o experienţă pe cât de utilă, pe atât de
frumoasă pentru noi.
Cu ce program v-aţi prezentat la
aceste concerte?
Piesele pe care le interpretăm
 INTERSECŢII Nr. 4, Noiembrie 2008

va avea loc următorul?

sunt variate, de la clasic la contemporan, majoritatea se
regăsesc pe cele două 2 CD ale noastre:   „Piazzolla” şi
„World Music”. Primul CD a fost destinat în special celor
ce cunosc şi apreciază creaţiile lui Astor Piazzola, iar cel
de al doilea CD este destinat publicul larg.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru concertele pe care
le-am susţinut în Polonia şi Germania, am încercat să ne
diversifică programul, pentru ca toată lumea să rămână
mulţumită.
Când aţi susţinut ultimul concert la Chişinău şi când
Din păcate nu avem aşa de multe concerte în Moldova,
deşi suntem sub egida Sălii cu Orgă şi a Ministerului
Culturii, nu avem posibilitatea să organizăm atâtea concerte
cât ne-am dori noi. Ultimul concert la Chişinău a avut loc
în luna iulie a. c., iar următorul sperăm că va fi înainte de
revelion, pentru a serba astfel şi jubileul nostru.
Am dorit să organizăm şi la noi un concurs de profil, să
invităm acordeonişti din Europa, dar din păcate iniţiativa
noastră a rămas la nivel de proiect.
Şi într-un final, ce mesaj ai pentru cei ce caută
frumosul?
Important este să găsească esenţa, să deosebească binele
şi răul, să poată face diferenţa între ceea ce este veritabil
şi cea ce este fals. Să poată distinge arta de pseudo-artă. Să
treacă cultura prin prisma propriilor viziuni, fără a neglija
cumva adevărata valoare.
La aceste frumoase cuvinte numai pot adăuga nimic,
pot doar să îi mulţumesc lui Eugen Negruţă pentru
amabilitatea de a-mi acorda acest interviu şi să urez celor
de la „Concertino” mari succese. Elena Draguţan

Opera lui Mircea Eliade între sacru şi profan

,,Un geniu nu face nimic altceva decât să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră până atunci
obscure, inerte sau nesemnificative”, spunea însuşi Mircea Eliade.
Ecourile răsunătorului succes mondial al lucrării lui
Mircea Eliade despre istoriile religiilor nu s-au stins încă.
Succesul acestei cărţi se datorează perspectivei originale
abordate de către autor. În opera sa, nu se apleacă asupra
ideilor religioase sau asupra ideilor despre Dumnezeu, ci
încearcă să explice manifestarea sacrului şi a profanului
precum într-o societate arhaică aşa şi în timpurile actuale.
El descoperă sentimentul de spaimă în faţa sacrului pentru
un om arhaic şi poziţia pe care o ocupă sacrul în societatea
contemporană.
Citind opera, omul îşi dă seama de existenţa
elementului mistic, pentru că acesta se manifestă
ca un lucru cu totul diferit de profan. Pentru a reda
actul acestei manifestări a sacrului, Eliade ne propune
termenul de hierofanie, care se explică prin faptul
că exprimă numai ceea ce este cuprins în conţinutul
etimologic, numai ce este sacru. Am putea spune că
istoria religiilor este alcătuită dintr-o acumulare de
hierofanii, din manifestările realităţilorsacre. Hierofania
cea mai elementară, de exemplu manifestarea sacrului
într-o piatră sau un copac, ajunge până la hierofania
supremă, întruparea lui Dumnezeu. Aceste manifestări
,,poartă” cu ele mereu aceiaşi taină, prezentarea unei în ,,sacru”, în prejma obiectelor consacrate cât mai mult
realităţi ,,altfel”, în lucruri ce nu aparţin lumii noastre, în timp. Tendinţa acestuia este lesne de înţeles – pentru
lucruri ,,sacre şi profane”. omul societăţilor arhaice sacrul însemna putere, realitate,
Un occidental modern se va simţi oarecum stânjenit perenitate şi eficienţă. S-a arătat în numeroase rânduri că
în prezenţa anumitor forme de manifestare ale sacrului, orice hierofanie, chiar şi cea mai elementară, reprezintă
neputând crede regăsirea acestuia în pietre sau arbori. un paradox. Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine
Pe de altă parte, omul arhaic tindea mereu să trăiască altceva fără a înceta să fie el însuşi, deoarece continuă să
23
Nr. 4 Noiembrie 2008
facă parte din mediul său cosmic. O piatră sacră este tot o
piatră, din punct de vedere profan, nimic nu o deosebeşte
de celelalte pietre. Pentru cei cărora o piatră li s-a arătat
sacră, realitatea sa se preschimbă în realitate supranaturală.
Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă,
întreaga natură se poate înfăţişa ca sacralitate cosmică,
cosmosul poate deveni o hierofanie.
Pas cu pas, citind opera marelui Eliade, descoperi cât de
adâncă este prăpastia care desparte cele două modalităţi de
experienţă – sacră şi profană – studiind capitolele privitoare
la spaţiul sacru, varietatea experienţelor religioase ale
timpului, raporturile omului religios cu natura, lumea
uneltelor, etc.
Scopul primordial al lucrării lui Mircea Eliade, este
de a prezenta dimensiunile specifice ale experienţei
religioase şi de a arăta prin ce anume se deosebeşte
Paris, Paris...
Ce face Parisul când afara e frig şi plouă, iar ceaţa
acoperă până şi turnul Monparnasse? Capitala Franţei pare
că se cufundă în linişte , iar parizienii, care sunt văzuţi de
restul francezilor ca nişte pretenţioşi şi nişte snobi, îşi iau
umbrelele şi ies la plimbare...
În Franţa, ca de altfel în multe alte ţări ale lumii,
capitala este un fel de stat în stat, cu legi aparte, ceea ce,
evident, stârneşte „ura” provinciei. Această ură nu are o
altă cauză decât profunda şi neagra invidie însoţită de o
dezorientare totală a neparizianului – să-i zicem domnul
T – care vine pentru prima dată la Paris. Şi domnul T,
de fiecare dată când se va afla în capitală, va blestema
stând în ambuteiaje, se va pierde pe străzile aglomerate
şi va învinui pe nebunii de parisienii de toate relele care
se întâmplă în Franţa, va vorbi în termeni foarte duri de
imoralitatea care domneşte în Paris, se va arăta îngorzit
de numărul mare de divorţuri. Apoi,cuprins de mândrie
pentru “la campagne française”, va afişa pe faţă o expresie
de mulţumire pentru că locuieşte într-un sat ce se află
la vre-o 800 de km depărtare de lumea asta nebună iar
împrejur sunt numai dealuri şi păduri. Singura amintire
care îi va strica aceste momente de profundă mândrie va
fi cea despre vizita neaşteptată şi absolut nedorită a vreo
unei familii de ţigani care au obiceiul să intre în casele
oamenilor din aceste sate izolate pe timpul când se strâng
strugurii, să golească frigiderul şi să-şi găsească noi ţinute
vestinetare în dulapurile proprietarilor.
Momentul culminant al vizitei lui T la Paris, va fi
încercarea disperată a acestuia de a comanda o cafea la
prima brasserie ieşită în cale, pentru că chelnerului îi vor
trebui 5 minute ca să înţeleagă ce vrea bărbatul a cărui
accent sudic transformă franceza într-o limbă străină
parizienilor.
Iată de ce urăşte provincialul francez Parisul şi
parizienii.
Eu însă îl iubesc. Deşi locuiesc de puţin timp aici, am
învăţat să-i ascult şi să-i înţeleg jazz-ul. Am învăţat să
24
INTERSECŢII
aceasta de experienţa profană e lumii. Nu se va simţi
faptul că autorul evidenţiază nenumăratele schimbări
pe care trăirea religioasă a lumii le-a suferit de-a lungul
istoriei. Sistemele de simboluri ale lumii religioase sa-u
dezvoltat alcătuind un sistem religios bine articulat pentru
arhaici, atât pentru cei ce lucrau pământul cât şi pentru
cei a căror îndeletnicire era vânătoarea. Şi unii şi alţii
trăiau într-un univers sacralizat, făceau parte dintr-o
sacralitate cosmică, manifestată atât în lumea animală, cât
şi în cea vegetală. Va fi de ajuns să comparăm situaţiile
lor existenţiale cu cea a unui om al societăţilor moderne,
care trăieşte într-un cosmos desacralizat. Avântul spre
modernizare şi satisfacerea oarbă a plăcerilor, au condus
la degradarea omului modern, transformându-l într-un
,,robot” ce trăieşte urmând anumite reguli, făcându-l să
uite de necesităţile ,,sacre”. Sarivan Costel G.
apreciez acest oraş pentru lucruri banale cum ar fi cafeaua
de dimineaţă savurată la brasseria de lângă casă, ori ziarul
sau cartea citită în metrou. Am învăţat să admir adevaraţii
parizieni care nu stau niciodată închişi între 4 pereţi ai
unui apartament de 200 m.p., ci sunt primii la coadă la
casa de bilete pentru a putea vedea noua expoziţie de la
Grand Palais, nu pierd niciun eveniment cultural şi au pe
rafutrile bibliotecilor personale deja câteva zeci, daca nu
chiar sute de cărţi citite.
Cu puţin timp în umră, am stat la o cafea cu o doamnă
(una dintre cele pe care le invidiez pentru forţa lor şi pentru
dragostea de viaţă) care la cei 70 de ani împliniţi, nu se
plânge de greutăţile bătrâneţilor şi nci nu se izolează în
vreo una din miile de case de bătrâni ca să aştepte moartea;
a vizitat Statele Unite, China, întreaga Europă, recent s-a
conectat la internet pentru a putea procura mai uşor bilete
la avion.
Anume pentru astfel de oameni energici iubesc Parisul
şi înţeleg de ce vreau să fiu anume aici şi nu în altă parte.
Aştept doar să mă cufund la maximum in viaţa aceasta
nebună care nu lasă loc pentru regrete şi gustul pentru
care, se pare, mi-a intrat deja în sânge.
Ilinca Babuci -Paris, Franţa
 INTERSECŢII
Românii tăinuiţi din Serbia
În Serbia, comunitatea românească din Valea
Timocului a avut şi are, încă, un destin dramatic. Spre
deosebire de românii din Voivodina, recunoscuţi ca
minoritate de statul sârb, românii din Timocul sârbesc,
mult mai numeroşi, nu se bucură de învăţământ sau
presă în limba maternă. Timp de 170 de ani autorităţile
sârbeşti nu au făcut decât să-i desprindă de neam pe
românii timoceni, astfel încât aceştia până şi în prezent
apar în statisticile oficiale sârbeşti în calitate de „vlahi”
şi nicidecum „români”.
În calea afirmării la nesfârşit a identităii naţionale,
în spiritul creştinismului şi a valorilor democratice,
românii din Valea Timocului au înfiinţat asociaţii şi prin
demersurile şi activităţile sale încearcă să bată la uşile
autorităţilor. Acest lucru îl fac câteva asociaţii, care s-au
unit într-un Consiliu Naţional al Minorităţii Naţionale
Rumâne. Vice-preşedintele Consiliului Naţional este
interlocutorul interviului de mai jos - Zavisa Jurj - care
mai este şi preşedintele Asociaţiei pentru cultura vlahilor-
românilor din Serbia “Adriadnae Filum”.
Dle Jurj, vă rog să ne prezentaţi cartea de vizită a
comunităţii româneşti din Valea Timocului?
Potrivit datelor statistice oficiale sârbeşti, comunitatea
noastră – de la sud de Dunăre – majoritatea o constituie
sârbii, circa 20% se declară vlahi şi doar 1% se declară
drept români. Cifra reală a românilor variază între 250 –
300 mii de etnici români, care locuiesc în 154 de sate şi
46 de localităţi mici. E vorba despre o comunitate care
singură are grija să supravieţuiască, să-şi păstreze limba,
cultura, tradiţiile şi obiceiurile. Deseori când sunt întrebat
care este situaţia în comunitatea noastră, zic că suntem
într-o situaţie foarte grea şi nu sunt mulţumit de ceea ce
am reuşit să realizăm până în prezent. Dar dacă întrebarea
este următoarea: care este diferenţa dintre anul 2008 şi
acum cinci ani– atunci e cerul şi pământul. Pur şi simplu
nimeni nu discută despre acest subiect. Toată lumea a
înţeles că suntem sârbi, de acum 170 de ani de stăpânire
sârbească, aşa ne-au învăţat, asta a fost propaganda ţării
în care trăim.
Asociaţia „Ariadnae Filum”, a cărei preşedinte sunteţi,
vine să trezească conştiinţa naţională a românilor din
Valea Timocului. Acesta a fost obiectivul de bază?
Pe când eram mic, am citit undeva şi foarte des îmi
amintesc că atunci când înveţi mai multe litere, tu scrii cine
eşti. Eu am terminat mai multe şcoli, am ajuns la facultate
şi la un moment dat am realizat cine sunt eu şi din ce popor
mă trag, cu o simplă explicaţie - am învăţat limba, graiul
pe care îl vorbesc din casă, de la părinţi, chiar dacă la
şcoală am învăţat că străbuneii mei sunt slavii vechi.
În Serbia când a început o democraţie, cum o numesc eu
o democraţie „stearpă”, oricum şi minorătăţile au început
să-şi vadă de problemele lor, să înfiinţeze asociaţii. Au fost
Nr. 4, Noiembrie 2008
încercări şi mai demult, dar acesta este răspunsul - pur şi
simplu am vrut să ne păstrăm ca neam.
Care este relaţia dintre asociaţile cultural-naţionale a
românilor cu autorităţile?
Asociaţia „Ariadnae Filum” face parte din asociaţia-
umbrelă a românilor, din Federaţia Românilor din Serbia,
care include patru asociaţii şi un partid politic. Avem un
Consiliu Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne şi
în acest an la 11 mai, când au fost alegeri, comunitatea
noastră a participat cu sloganul „Românii împreunaţi din
Serbia”, unde am ieşit singuri la alegeri. Ne-a fost greu
să adunăm 10 mii de semnături necesare, în loc de 3 mii
cum era cândva. Am făcut acest pas din cauza că relaţiile
cu autorităţile sârbeşti locale nu sunt prea bune, nu avut
niciun sprijin,pe când forţele democrate de la Belgrad
sunt mai prietenoase cu noi. Discutând cu ei, ne înţeleg,
dar când ajungem la subiectul despre cultură, iarăşi nu
dipsunem de o oarecare susţinere. Astfel, nu am avut decât
să ne unim şi să facem o adunare românească mai mare şi
să le demonstrăm că existăm.
Cum apreciaţi relaţiile cu România?
Există o colaborare cu fraţii din România la nivel de
instituţii şi persoane fizice, ne-am făcut cunoştinţe la
întâlniri în diferite părţi cu diferiţi oameni, iar sprijinul
instituţiei care ar trebui să ne ajute în primul rând, precum
este DRRP, nu există, noi în ultimii trei ani nu am mai
primit niciun sprijin. Nici proiectul pentru biserica din
Malainiţa pentru anul 2008 nu a trecut la DRRP.
În ce constă proiectul pe care l-aţi înaintat, referitor la
biserica din Malainiţa?
Biserica din Malainiţa este unica instituţie, din cele
154 de localităţi româneşti, în care este vorbită limba
română. Lăcaşul a fost construit în 2004, cu susţinerea
Institutului Cultural Român. Parohul ei, părintele Boian
Alexandrovici, trăieşte în oraşul Negotin şi se deplasează
zi de zi la biserică, în pofida tuturor greutăţilor. Proiectul
constă în construirea unei case pe lângă biserică, în care
să locuiască cineva dintre preoţi. Scopul nostru este să
facem la Malainiţa un loc viu, ca de fiecare dată când va
veni cineva să găsească pe cineva acolo, care să sprijine
şi să spună o vorbă bună. Din păcate, în prezent biserica
funcţionează doar de zile mari, la sărbători şi duminica, iar
părintele Boian trebuie să parcurgă un cerc de 250 de km
ceea ce este foarte greu.
În ce condiţii Biserica Ortodoxă românească din
Malainiţa a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Române?
De la început au fost foarte mari probleme din partea
Bisericii Ortodoxe Sârbe, chiar în ziua în care a fost
sfinţită biserica. Episcopul sârbesc din Timoc a ieşit cu
nişte declaraţii la mai multe posturi de televiziune locală
unde a spus că vlahii, cum ne numesc ei, au făcut un act de
separatism, a adunat la acel loc mii de oameni care să facă
luptă. După aceea ne-am orientat toate forţele spre Europa
25
Nr. 4 Noiembrie 2008
şi spre Belgrad, am reuşit să apărăm biserica. Dar funcţiile
episcopului de Vârşeţ pentru românii din Serbia au fost
retrase până la Dunăre, astfel au rămas numai pentru
Voievodina şi n-a mai avut drept să aibă vreo legătură
cu noi. Mulţumim tuturor care ne-au ajutat, în special
Patriarhului Daniel, care a ţinut să ne sprijine şi până în
ziua de astăzi biserica din Malainiţa se află sub jurisdicţia
Patriarhiei Române.
Să trecem la viaţa cotidiană. Care este ocupaţia de bază
a românilor din Valea Timocului?
Românii din Valea Timocului locuiesc în spaţiul dintre
trei râuri – Timoc, Dumbrava şi Dunărea. Este un teritoriu
foarte mare, de vreo 250 de km. Eu vin din oraşul Bor,
care este centrul raional a 12 sate, unul dintre care este
sârbesc, iar 11 româneşti. Oraşul Bor a fost acum o suta de
ani un sat cu o populaţie sută la sută românească. Printr-o
strategie a statului în acest oraş a fost construită o minărie
şi o uzină topitoare de cupru. Ca urmare, aici, unde 90 la
sută din populaţie o constituie românii, au venit sârbi din
zonele cele mai sărace ale ţării şi până în prezent nu au mai
plecat. Foarte mulţi români lucrează în centrele raionale,
alţii se ocupă de agricultură la sate. Din păcate fraţii noştri
de la hotarul cu Bulgaria şi România, după perioada celui
de-al doilea război mondial nu au avut locuri de muncă,
nu-şi puteau asigura existenţa numai din agricultură şi
foarte mulţi au plecat la muncă în străinătate. Analiza
noastră a arătat că aproximativ 50 de mii de români din
Valea Timocului au migrat în Viena.
Care sunt principalele preocupări ale tinerilor din
comunitatea D-voastră?
Tinerii ajută părinţii, se ocupă cu sportul, învaţă în şcoli.
Acum câţiva ani românii din Serbia, să spun mai simplu,
nu erau atraşi de şcoală, pentru că nu era studiată limba
în şcoli şi nu prea o înţelegeau. Nu mergeau la şcoală
îndeosebi fetele. Acum, tânăra generaţie merge la studii,
absolveşte facultăţi în Serbia, acum ultimii 10 ani avem
legatură şi cu România, în ţară nu fac diferenţa dintre
etnicii sârbi şi alte minorităţi.
În scoala nu este instituit niciun curs de studiere a
neamului, a ţinutului natal, cel puţin?
Nu există nimic, din păcate. La orele de istorie elevii
învaţă că rădăcinile lor se trag de la slavi vechi, nu este
scrisă nicio propoziţie care ar explica adevărul despre
noi. Într-o lege care este destul de bine expusă teoretic,
dar nu este aplicată în practică este prevăzut ca fiecare
minoritate din Serbia are dreptul la limba maternă
cu elementele culturale şi istoria naţională. Noi, prin
Consiliul Naţional al Românilor din Serbia, bineînţeles, şi
cu sprijinul Guvernului şi al Ministerului Învăţământului,
care reprezintă o forţă nouă, ce are o mai bună colaborare
cu minorităţile, vom încerca în termen de cel puţin doi ani
să obţinem dreptul acesta. Chiar dacă nu se va ajunge până
la studierea limbii române în şcoli, ne dorim un curs în
limba sârbă, dar la care să învăţăm despre cultura şi istoria
noastră, o parte să fie destinată studierii culturii şi istoriei
ţinutului în care locuim, iar de cealaltă parte să fie studiata
istoria României şi a românilor de pretutindeni.
26
INTERSECŢII
În pofida tuturor presiunilor, respectaţi tradiţiile
strămoşeşti. Care sunt cele mai reprezentative obiceiuri
ale românilor din Valea Timocului?
Noi avem tradiţii foarte specifice, care fac parte din
cultura româneasca, păstrată timp de 170 de ani, de când
am devenit sub statul sârb. Românii din Valea Timocului
îşi zic că sunt ortodocşi, dar nu sunt prea ortodocşi,
fiindcă bisericile mult timp au fost închise. Noi avem nişte
obiceiuri ortodoxe, dar cu elemente păgâne. De exemplu,
atunci când facem un praznic sau sărbătorim hramul casei
ne rugăm şi către Dumnezeu, totodată închinând rugăciuni
şi la soare, luceafar, furcile pământului, lună. Să mergi
cu colinda la noi este un obicei viu, la care copiii, chiar
dacă tot mai puţini vorbesc limba română, învaţă colinzi
şi merg cu căciula din piele de oaie noaptea pe la case.
Casele româneşti din zona noastră sunt foarte depărtate
una de alta, la o distanţă de 200 de metri, dar copiii totuşi
merg şi atunci când ajung la vreo casă, ei încep a cânta la
vatra focului:
„Bună seara la Ajun,
Şi mai bună la Crăciun,
Căluşei, mieluşei, purceluşi, viţeluşi,
Bani în pungă, oi în strungă,
Berechet în pod.
Câte cepe, atâtea iepe,
Cât usturoi, atâţia boi,
Câţi purici pe cojoc, atâţia copii lângă foc...”
Este o rugă de bucurie. După aceea, fiecare gospodar,
ca să-i meargă bine tot anul, le dă copiilor carne, brânză,
făină de porumb. După aceea, tot grupul se adună, vin şi
fete, cu muzică, fac o cină comună, unde sărbătoresc până
de Crăciun. Mai avem un obicei interesant, la care ţinem
foarte mult. Fiecare român, la Ignat, atunci când taie porcul,
păstrează coasta dreaptă de la porc pentru moaşă sau dacă
o femeie se duce moaşă undeva, atunci cu pâinea şi vinul,
la uşa casei, la intrare, copilul este ridicat de trei ori până
la grindă şi prin cuvintele: „Să fie viu, sănătos, la putere
vârtos ca oul, tare ca piatra, să trăiască, să îmbătrânească,
cosiţe albe să-şi împletească...”. Astfel se face o mică
veselie ca copii să trăiască.
Participând la numeroase manifestări organizate de
către România pentru românii din afara graniţelor, în
ce măsură tinerii români din Serbia conştientizează
legătura firească cu Ţara?
Cu totul altfel stau lucrurile când cineva le povesteşte
despre România, şi mult mai bine este când ei singuri au
posibilitatea să vadă. Ne dorim în continuare să ţinem o
legătură strânsă cu România, participând la şcoli de vară,
festivaluri de folclor, conferinţe ştiinţifice ş.a.
Vreau să adresez un mesaj tuturor comunităţilor
româneşti din afara graniţelor României: la păstrarea
neamului, a limbii, istoriei şi culturii trebuie să contribuie
fiecare român în parte nu cu declaraţii mari, dar cu fapte
mici.
Vă mulţumesc.
Interviu realizat de Tatiana Bernevec
 Oră nouă

E lacrima Amurgului ce plouă...

Bătutul drum, stingher, pe faţa mea.
Înveşmântată-n negru bate-o oră nouă,
Iar paşii deviază călători de la şosea.

Trepte scăldate-n umbră, halucinante gem,

Lumina cunoştinţei chemând spre ascendent,
Fărâma înţelepciunii arhivelor o chem,
Dar autoru-mi strigă: „uită!” cu timbru-i strident.

E boaba de speranţă ce-o ard pe ruguri mieii,

Când duşi ca jertfă Firii îngenunchează muţi.
Fărâma purităţii îşi iau în parte zeii...
Şi-n urma nefiinţei rămân copii desculţi.

Bănuitoare-mi plâng în hohot disperarea,

Acerba nebunie mă înfiaoară lin...
Clipa pierdută -se pare- aduce inspirarea,
Rime şi rime mă-ntreb de unde vin?

Iar paşii deviază călători de la şosea...

Înveşmântată-n negru bate-o oră nouă,
Bătutul drum, stingher, pe faţa mea:
E lacrima Amurgului ce plouă.

Camelia Bazarcă