Nr.

9, APRILIE 2009

INTERSECTII
,
 EDITOR
SibArt

REDACŢIA CUPRINS
Coordonator ediţie
Nicu Cârlig
Senior editor Pastorala de Înviere a Domnului .................. 3
Andrei Vartic
Echipa de redacţie Stegarul .......................................................... 6

Nicolae Ciobanu Fântâna Albă - un Katyn românesc ............. 7

Ion Mischevca
Vlad Madan Protest ............................................................. 9

Vadim Bolocan NATO - 60 de ani de securitate ..................... 10

Camelia Bazarcă
Viorica Deleanu Votăm pe contul dvs?... .................................. 12
Ilinca Babuci Înainte de săptămâna patimilor
Colaboratori
Mariana Ţăranu, Alexandru Lupuşor, a fost cea a protestelor ................................. 13
Eugen Frunză, Alexandru Lebedev,
Corneliu Comendant, Larisa Sârbu, Mai cred într-o schimbare ............................. 15
Marius Tărâţă. Daţi-ne ce merităm! ....................................... 16
Concepţie grafică
Ionuţ Murgu A fi CUC .......................................................... 17
Fotografie Pe scurt despre teoria elitelor ....................... 18
MEDIA ART
ISSN 2065 - 0531 Oamenii, între a fi “Îngeri şi demoni” ......... 19

“Suntem două suflete care nu pot

2009
trăi fără cântec” ........................................... 20
intersectii.revista@gmail.com

Potrivit Art. 206 C.P., responsabilitatea

juridică pentru conţinutul articolelor
aparţine autorilor.
Deasemenea, subliniem faptul că nu
toate articolele publicate au în totalitate
şi valoare actuală; dar, potrivit normelor
jurnalistice internaţionale, nu interven-
im în textele originale, responsabilitatea
aparţinând şi traducătorilor.
 INTERSECŢII Nr. 9, Aprilie 2009

† LAURENŢIU

ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI MITROPOLITUL ARDEALULUI

«ÎNVIEREA DOMNULUI ŞI SUFERINŢELE LUMII NOASTRE»

PASTORALĂ
LA
ÎNVIEREA DOMNULUI

2009

† LA U R E N Ţ I U

DIN MILA LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI MITROPOLITUL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de
la noi arhiereşti binecuvântări!

„Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi aşa să strigăm: «Hristos a înviat din
morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! »” (Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Imnele înălţătoare ale Canonului Învierii Domnului ne umplu inimile de bucurie sfântă în această noapte de taină
plină de lumină a Sfintelor Paşti. Ele sunt inspirate din cuvântul sfânt al Evangheliei, care ne împărtăşeşte peste veacuri marea
bucurie a Învierii Domnului. Când se lumina de ziua întâi a săptămânii, un înger ca un fulger de lumină s-a arătat femeilor
mironosiţe venite la mormântul Mântuitorului să-I ungă trupul cu miresme. Poruncindu-le să nu se teamă, glasul său le-a adus
vestea plină de nădejde că Iisus cel răstignit pe care-L căutau nu Se mai afla acolo, ci S-a sculat din morţi. Şi pe când alergau
ele cu frică şi emoţie de la mormânt ca să ducă această veste apostolilor şi ucenicilor, Însuşi Iisus cel Înviat le-a întâmpinat,
zicându-le: „Bucuraţi-vă!” (Mt. 28, 1-9). După aceea, arătându-Se şi apostolilor Săi, i-a încredinţat pe ei, şi prin ei pe noi,
pe toţi, prin cuvântul cel plin de mângâiere şi nădejde: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt.
28, 20).
Şi într-adevăr, Hristos Domnul cel Înviat este prezent cu noi cei adunaţi la acest praznic dumnezeiesc. Ridicat din
groapa mormântului de puterea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El, Hristos stă în mijlocul nostru, al creştinilor,
cu duhul, adevărul şi puterea cerească a Evangheliei Lui, în care se cuprind cuvintele vieţii veşnice. Această prezenţă a
Sa iubitoare, prin cuvântul mântuitor, ne pregăteşte pentru primirea prezenţei Sale dăruitoare din Jertfa Euharistică, prin
împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Scumpul Său Sânge. Noi, cei din Biserică, suntem fericiţi că putem primi această prezenţă şi
trăim în şi din puterea Învierii Domnului. Ea ne arată că, deşi în lume este mult rău, multă durere, suferinţă, ură, nedreptate
şi moarte, totuşi binele, iubirea, dreptatea, bucuria şi viaţa sunt cele ce vor avea ultimul cuvânt, prin Dumnezeu. Ştim că din
voinţa lui Dumnezeu, manifestată întâi în creaţie, această lume e menită să fie o lume a vieţii şi a luminii, nu a morţii şi a
întunericului. Prin Iisus Hristos cel Înviat ştim că Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este Viaţă, Iubire şi Lumină (1 In
1, 8; 4, 8 şi 1, 5). Tot praznicul Învierii ne învaţă, prin Evanghelia de la Sfânta Liturghie, că Viaţa noastră era din veci în
Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, Care era dintru început la Dumnezeu. Această viaţă era „lumina oamenilor”; ea s-a
arătat în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, şi ni se arată, prin Biserică, de atunci, ca „Lumina care luminează în
întuneric”, fără ca întunericul s-o poată cuprinde şi stinge (In 1, 4-5). Deşi „Lumina a venit în lume”, totuşi prin faptele rele
ale necredinţei „oamenii au iubit” şi iubesc „mai mult întunericul decât Lumina”. „Iar aceasta este judecata” (In 3, 19) lor,
„căci cel ce crede în El nu mai este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut” (In 3, 18).

3
Nr. 9, Aprilie 2009 INTERSECŢII

Iubiţi credincioşi,

Să nu uităm că primul răspuns al majorităţii contemporanilor lui Iisus la vestea cea bună a iubirii şi vieţii noi,
dumnezeieşti, pe care Acesta le-a adus-o a fost acela al necredinţei şi urii, care au culminat în răstignirea Sa pe crucea ridicată
pe dealul Căpăţânii. Aşa cum le-a spus dinainte Iisus oamenilor cărora le-a încredinţat „via” acestei lumi, Dumnezeu - Tatăl
L-a trimis la urmă pe Fiul Său, zicând: „Se vor ruşina de Fiul Meu!”. Dar lucrătorii viei, văzându-L pe Fiul, şi-au zis între
ei: Acesta e moştenitorul. Veniţi să-L omorâm şi să avem noi moştenirea Lui. Şi punând mâna pe El, l-au scos afară din vie
şi l-au omorât.” (Mt. 21, 37-39). Dar, deşi omorât pe cruce cu moartea cea mai cumplită, Fiul a murit iubindu-i fără margini,
atât pe cei care-L batjocoreau şi ucideau, cât şi pe Tatăl Său, Care L-a trimis în lume. Iar răspunsul Tatălui la dragostea Fiului
Său pe Cruce a fost Învierea Lui din morţi şi în El învierea noastră. Crucea şi Învierea lui Hristos arată cât de mult a iubit şi
iubeşte Dumnezeu lumea (In 3, 16), dar şi cât de mult se poate dărui prin iubire omul lui Dumnezeu.
Din puterea Învierii s-a ivit şi a crescut în lume Biserica lui Hristos, alcătuită din martorii Învierii Domnului grupaţi
în jurul Apostolilor, al Maicii Domnului, al mironosiţelor şi al celorlalţi ucenici ai Mântuitorului. Neînfricoşaţi de duşmănia
şi persecuţiile iudeilor, grecilor sau romanilor, creştinii, odată cu Înălţarea la cer a Mântuitorului şi cu venirea Sfântului Duh,
au descoperit o viaţă nouă, uimitoare, al cărei secret era trăirea plină de râvnă şi bucurie în duhul Învierii Domnului. Aşa cum
ne arată cartea Faptele Apostolilor: „Apostolii mărturiseau cu mare putere învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era
peste ei toţi” (Fapte 4, 33). Expresia credinţei în Înviere a primilor creştini era iubirea, iar iubirea se manifesta printr-o deplină
libertate, egalitate şi frăţietate: „inima şi sufletul mulţimilor celor ce credeau erau una şi nici unul nu zicea că e al său ceva şi
toate ale lor le erau de obşte” (Fapte 4, 32). Toţi cei care primiseră în Ierusalim cuvântul Apostolilor: „stăruiau în învăţătura
Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune” (Fapte 2, 41). Bucuria Învierii îi făcea, aşadar, pe primii
creştini să ducă în Biserică o viaţă nouă, de iubire deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, arătate într-o comuniune
desăvârşită întru toate cele ale vieţii lor, atât spirituale, cât şi materiale. Viaţa şi iubirea creştinilor până la sacrificiu era o
lumină a lumii, pentru că izvora din iubirea lui Dumnezeu, dusă până la jertfă. De aproape două mii de ani această lumină a
iubirii jertfitoare luminează în întunericul istoriei, care încearcă mereu s-o cuprindă.

Iubiţi credincioşi,

După sângeroasele prigoane ale Imperiului roman, care au durat sute de ani, lumea Europei a dorit să primească,
pentru o mie de ani, lumina lui Hristos. După aceea, însă, oamenii au început să uite de Hristos şi să se depărteze de Biserică;
au început să-şi organizeze cunoaşterea şi viaţa socială şi individuală în afara lui Hristos. În ultimele veacuri s-a ivit astfel o
ştiinţă, o cultură, o politică şi o economie fără Dumnezeu. Călăuzite de poftele curiozităţii, ale controlului şi ale dominaţiei
lăcomiei fără nici un fel de oprelişti, ele s-au ridicat nu numai împotriva lui Dumnezeu, pe Care au încercat şi încearcă să-L
scoată din minţile şi inimile oamenilor, ci s-au ridicat cu tot mai multă violenţă chiar împotriva oamenilor, a libertăţii şi
demnităţii lor.
Nici noi, românii, n-am fost scutiţi în ultimul veac de aceste încercări cumplite, care, în războaie mondiale şi dictaturi
totalitare şi ateiste au secerat sute de mii de vieţi omeneşti şi au mutilat destinele a zeci de milioane.
Anul acesta se împlinesc douăzeci de ani de la prăbuşirea în sânge a regimului dictatorial comunist, care a stăpânit
România timp de patru decenii. Comunismul a vrut să impună prin teroare şi violenţă un model de societate bazat pe egalitatea
forţată a oamenilor. Din mijlocul oamenilor a vrut să-L scoată pe Dumnezeu şi tradiţiile creştine, pentru a le înlocui cu
ideologia şi politica unui partid absolutist. Rezultatul a fost doar umilirea oamenilor prin frică şi sărăcie. Puterea credinţei
în Hristos cel Înviat din inimile oamenilor, mai ales ale tinerilor, s-a văzut însă în Revoluţia din Decembrie 1989. Am crezut
atunci că România îşi va regăsi repede demnitatea şi identitatea reprimate de comunism. Privind în urmă, vedem că în România
ultimelor două decenii s-au produs schimbări importante şi pozitive în multe privinţe: suntem o ţară europeană şi o societate
mai prosperă decât în 1989. Nu putem trece, însă, cu vederea faptul că noul tip de societate, bazat pe libertatea deplină a
oamenilor, pune tot mai evident în locul lui Dumnezeu goana nestăvilită după bani, plăceri şi distracţii. În acelaşi timp, se
restrânge libertatea adevărată a omului prin aservirea lui poftelor lumii acesteia. Într-o societate consumistă care ademeneşte,
dar şi constrânge în acelaşi timp, creştinul zilelor noastre este tot mai mult izolat de adevărata viaţă, de adevărata bucurie.
Fiind legat şi dependent de informaţia mass-media, dezorientat şi stresat de avalanşa de încercări care vin asupra lui, rupt
astfel de legătura sa cu Dumnezeu, omul contemporan tot mai greu găseşte un sens al existenţei sale. Mutilarea sufletească
a oamenilor, mai ales a tinerilor, prin uitarea credinţei creştine, a tradiţiilor româneşti şi a valorilor noastre spirituale este un
semn al unei decadenţe primejdioase, care poate aduce o intervenţie aspră a lui Dumnezeu în istoria neamului nostru.
Spunem aceasta fiindcă în acest an şi în cei ce urmează România intră şi ea, împreună cu întreaga lume, într-o
perioadă de cumpănă. Timpurile care ne aşteaptă vor fi grele. Vor fi timpurile unei cerneri, ale unei lămuriri spirituale. Poporul
nostru a trăit vremuri de criză în decursul istoriei lui, în care a fost privat de bunuri materiale dar şi spirituale, însă a putut trece
peste toate fiindcă a ştiut să îşi îndrepte cu totul nădejdea spre Dumnezeu, Singurul care poate face lucruri mari şi minunate

4
 INTERSECŢII Nr. 9, Aprilie 2009

tuturor celor care cu dragoste sinceră păzesc poruncile Lui.

Lipsurile economice sunt o judecată asupra vieţii noastre, a tuturor. A sosit, poate, vremea ca, înainte de a fi prea
târziu, să ne întoarcem la Dumnezeu, să devenim creştini adevăraţi şi nu doar de circumstanţă, să păzim poruncile Stăpânului,
să păzim toate posturile, să-L căutăm pe Dumnezeu în smerenie, simplitate şi milostenie, să căutăm viaţa simplă şi curată
a părinţilor şi strămoşilor noştri ale cărei roade sunt dragostea, bucuria, îndelungă răbdarea, discernământul, trezvia şi
nădejdea.
Dacă vom fi mai săraci în cele materiale, vom învăţa, poate, să fim mai bogaţi în Dumnezeu, în iubirea jertfelnică de
aproapele. Toate acestea sunt, însă, cu neputinţă fără credinţă, dar sunt cu putinţă celor ce cred în Hristos şi în Învierea Lui.
Noi, creştinii, va trebui să reînvăţăm noi înşine şi să-i învăţăm pe cei din jurul nostru virtuţile comunitare practice ale iubirii
ce izvorăşte din credinţa în Învierea lui Hristos şi în învierea noastră. Fiindcă, „precum Hristos a înviat din morţi prin slava
Tatălui, aşa şi noi trebuie să umblăm întru învierea vieţii” (Rom. 6, 4). Şi Dumnezeu nu ne va lăsa, va fi lângă noi, dacă nici
noi nu vom uita să fim lângă El şi cu El în toate zilele vieţii noastre, prin credinţă, nădejde şi iubire (1 Co 13, 13).

Iubiţi fraţi creştini,

Aceasta e noaptea şi ziua Învierii Domnului, ziua veşnică pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim
într-însa.
Vor urma zile, luni şi ani, pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ni-i va hărăzi şi care nu vor trece deloc aşa uşor,
cum am vrea să credem, dacă nu vom şti să îi transformăm într-o nouă şansă de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a ne regăsi pe noi
înşine, în Biserica lui Hristos cel Înviat, Domnul Vieţii.
Cu părintească dragoste, Vă chemăm pe toţi, fii ai Sfintei noastre Biserici, la înviere sufletească, din care să izvorască
faptele unei noi vieţi, de frăţietate şi solidaritate, prin care să răscumpărăm „vremea crizei” şi toate problemele ei.
Hristos Cel Înviat e cu noi toţi! Nu vă temeţi! Nu deznădăjduiţi! Pentru aceasta, vă adresăm tuturor îndemnul Sfântului
Apostol Pavel, care să ne însoţească mereu:
„Privegheaţi! Staţi tari în credinţă!
Îmbărbătaţi-vă! Întăriţi-vă!
Toate ale voastre în dragoste să se facă! (1 Co 16, 13)

Hristos a înviat!

Sărbători Fericite! La mulţi şi fericiţi ani!

Al vostru al tuturor,
de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Laurenţiu

Mitropolitul Ardealului

5
Nr. 9, Aprilie 2009
Stegarul
La început de aprilie, în Răşinariul transilvan vede lumina
zilei Octavian Goga. În cele ce urmează, nu voi vorbi
despre Goga poetul, ci voi vorbi despre Goga – Stegarul
Ardealului.
1902 este anul când la Budapesta apare revista „Luceafărul”,
o tribună a culturii şi a unităţii naţionale a românilor din
Transilvania, aici apar cele mai multe dintre poemele lui
Goga, inclusiv majoritatea operelor din volumul „Poezii”.
Mult mai târziu, în 1933, poetul avea să afirme că titlul revistei
era înrudit cu starea sufletească şi cu conştiinţa literară din
acele timpuri.
Ca şi membru al „Asociaţiei transilvănene pentru literatura
română şi cultura poporului român - Astra”, Octavian Goga
fondează în 1907 revista „Ţara noastră”. În primul număr,
spunea în editorial: „O gazetă ridică punte între sufletele
cărturarilor şi ale ţăranilor care o slovesc duminica pe
genunchi. Toţi cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul
datoriei ce cere împlinire, îşi vor spune cuvântul pe această
hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul aşezământului nostru
cultural.” Din aceste spuse ale sale, lesne se înţelege că Goga
vrea să creeze o legătură trainică între cei doi piloni ai unei
naţiuni sănătoase – ţăranul şi intelectualul. El vede această
relaţie fără a ştirbi din splendoarea unuia sau a celuilalt.
Până la începutul primei conflagraţii mondiale, Octavian
Goga mai scrie şi pentru publicaţii ca „Epoca”, „România”,
„Adevărul”, „Flacăra”. La un moment dat, lucrările sale
ziaristice sunt comparate cu cele ale lui Eminescu. Ne putem
da seama de valabilitatea acestei comparaţii dacă aruncăm
o privire peste articole ca: „Dreptul criticii”, „Acum începe
războiul nostru”, „Adevărul” şi multe altele.
Publicistica lui Goga abordează practic în totalitate subiecte
ce ţin de originea şi continuitatea neamului românesc. Şi e
firesc să fie aşa, având în vedere că mai ales până la 1918,
în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară, discutarea
acestor chestiuni aveau o importanţă vitală pentru lupta de
rezistenţă identitară a românilor ardeleni nedreptăţiţi.
Prin revista „Ţara noastră”, Octavian Goga reuşeşte să
creeze o legătură cu ţăranii, devenind un adevărat mentor
pentru ei, iar revista în cauză, prin simpleţea dar în acelaşi
timp şi prin profunzimea ei, reuşeşte să ajungă la inima
fiecărui plugar.
Având în vedere avântul său patriotic şi situaţia politică de
la începutul secolului XX, era practic inevitabil ca Octavian
Goga să nu se implice şi în politică, astfel, în 1906, fiind ales
în calitate de secretar al „Asociaţiei transilvănene pentru
literatura română şi cultura poporului român - Astra”, ia
atitudine faţă de exploatarea ţăranilor în România, făcându-
şi cunoscută poziţia prin intermediul articolelor sale apărute
în „Ţara noastră”. Luarea de atitudine a lui Goga nu trece
neobservată de autorităţi şi astfel, în 1911 este arestat pentru
o lună. Arestarea curajosului publicist, îl face pe Caragiale
să scrie articolul „Situaţie penibilă”, în care îşi manifestă
indignarea faţă de întemniţarea lui Goga.
După ce a început primul război mondial, poetul se stabileşte
în România, de unde continuă să lupte pentru Transilvania.
Prin intermediul ziarelor „Epoca” şi „Adevărul”, Goga
continuă să aducă la cunoştinţa opiniei publice din România
6
INTERSECŢII
situaţia grea în care se află confraţii din Ardeal. Alături de
S. Bornemissa, O.C. Tăslăuanu şi O. Ghibu, semnează
scrisoarea ziariştilor transilvăneni refugiaţi în România,
pentru a continua eforturile pe tărâmul publicistic în ceea ce
priveşte eliberarea Transilvaniei.
În 1914, se desfăşoară Congresul extraordinar al Ligii
Culturale, prezidat de către V. Lucaciu, unde Octavian Goga
este membru al comitetului în calitate de reprezentant al
Transilvaniei.
Activitatea sa din România nu putea să treacă neobservată
de către Budapesta, astfel lui Goga ca şi cetăţean al Imperiului
Austro-Ungar îi este intentat un proces de înaltă trădare şi
este condamnat la moarte în absenţă.
Poetul nu a luptat numai pe paginile publicaţiilor patriotice,
în timpul războiului se înrolează în armata română şi luptă în
Dobrogea. După semnarea păcii de la Bucureşti, Goga pleacă
în Franţa, unde în vara anului 1918 este înfiinţat Consiliul
naţional al unităţii române, cu scopul de a determina marile
puteri spre obţinerea unităţii statale a românilor. 
Mult mai târziu, la sfârşitul deceniului al treilea al secolului
trecut, Octavian Goga devine prim-ministru pentru o perioadă
de doar 44 de zile. Chiar dacă în această calitate Goga nu a
reuşit să se afirme la fel de strălucit aşa cum s-a afirmat ca
şi luptător pentru cauza românilor din Ardeal, acest fapt nu
ştirbeşte cu nimic din meritele sale ca şi mare român. Fie în
versuri, fie în proză, fie în cărţi sau în paginile publicaţiilor
periodice, Goga a vorbit tuturor despre crezul său, pe care a
ajuns să îl vadă înfăptuit. El nu a fost un prieten al ţăranului,
el a fost frate al acestuia, fie că s-a aflat la Budapesta, la Paris
sau la Bucureşti, a avut mereu Răşinariul în suflet, a iubit
plugarul pentru care a şi luptat, l-a dat mereu drept exemplu
unor orăşeni dezaxaţi… Şi acum nu pot să nu-mi aduc aminte
de tulburătoarele şi atât de actualele versuri ale poetului:
La geam îmi cântă-n ritmuri cadenţate
Haotica Parisului năvală,
Când o ascult în goana-i triumfală,
Simt inima pământului cum bate.
……………………………………
Dar nopţile, când umbre moi se lasă
Şi-n jur de mine urlă Babilonul,
Eu mă visez în sat la noi, acasă…
Nicu Cîrlig
 INTERSECŢII
Fântâna Albă – Varniţa – 1 aprilie 1941
– un Katyn românesc
După ocuparea Bucovinei de catre sovietici la 28 iunie
1940, s-a dezlăntuit întregul aparat de represiune comunist
împotriva populaţiei românesti bastinase.
În februarie-martie 1941, în teritoriile ocupate de sovietici
s-a lansat zvonul ca aceia care doresc sa plece în România
sunt liberi sa o faca. Sa faca cereri pe care sa le depună la
resedintele raionale de militie. Şi oamenii, satui de raul
schimbarilor şi legilor sovietice, s-au repezit s-o faca. Dar
cererile trebuiau scrise în rusa, limba pe care nu apucasera
încă s-o învete.
S-au adresat învatatorilor şi functionarilor din zonă.
Precauti, acestia au refuzat. Singurii care au acceptat au fost
niste avocati evrei.
În fata multimii de cereri, autorităţile sovietice s-au speriat.
Activistii de partid locali intrasera în panica. Puteau fi traşi
şi ei la raspundere ca nu dusesera o bună munca politica
daca atat de multi români voiau sa plece din “tara fericirii”
declarand ca lasa celor ce traiesc în ea întreg avutul lor. Astfel
ca au anuntat ca nu vor mai primi cereri pană la noi ordine.
Astfel, în mai putin de o jumatate de an, viata a devenit
insuportabilă: oamenii erau ridicati în toiul noptii şi
deportati,taranilor li se impuneau tot felul de biruri şi dari catre
stat, astfel încăt singura solutie era refugiul în România.
A început, astfel, un exod în masa al românilor care nu a
putut fi stavilit de autorităţile sovietice decat prin adevarate
maceluri, cum ar fi cel de la Lunca pe Prut, din noaptea de
6-7 februarie 1941, în urma caruia au murit cateva sute de
oameni, care au fost aruncati mari gropi comune în apropierea
Prutului. La revenirea autorităţilor române în iulie 1941, nu
s-a mai gasit decat o singura groapa cateva zeci de persoane,
care au fost reînhumate în cimitirul satului Mahala.
Avem de-a face cu un genocid organizat de autorităţile
sovieto-ucrainene pe seama românilor, pentru a duce la
sfarşit politica de purificare etnica în urma careia populaţia
româneasca din actuală regiune Cernăuţi a ajuns, astazi, la
circa 200.000 de suflete.
Numai în comuna Bahrinesti în noaptea de 21 ianuarie 1941
au fost ridicate cu forta de armata sovietică 150 de persoane
şi duse cu saniile catre Adancata, fără a se mai sti vreodata
de soarta lor.
Este edificatoare incendierea caselor românilor din comuna
Tarnăuca, tot la începutul lunii aprilie 1941,taranii fiind opriti
de ruşi în încercarea lor de a stinge incendiul.
La începutul primaverii anului 1941, NKVD-ul lanseaza
zvonul ca trecerea spre România este în general libera pentru
români. Conform notei informative 1504 din 9 aprilie 1941,
întocmite de Legiunea de Jandarmi Radauti, în zilele de 27-28
martie în orasul Storojinet a avut loc “o revolta a populaţiei
românesti din oras şi din comunele învecinate (bărbaţi, femei,
copii).
În Storojinet au devastat edificiul Tribunalului şi închisoarea
unde se aflau un mare numar de arestati, pe care i-au eliberat.
Armata sovietică nu a tras în rasculati ci a impuns pe unii
dintre ei cu baionetele. După ce spiritele s-au mai linistit, au
Nr. 9, Aprilie 2009
fost întrebati care dintre ei doresc sa se repatrieze în România
şi au raspuns în cor ca toti doresc. Apoi au fost întrebati
ucrainenii daca nu au rude ce vor face în România şi ei au
raspuns ca sunt rude cu M.S. Regele Mihai I. Li s-a promis
ca se vor întocmi tabele şi vor fi repatriati. În urma acestei
promisiuni toti s-au reîntors la casele lor, iar în timpul noptii
toti capii au fost ridicati de autorităţile sovietice.
Motivele pentru care s-a produs aceasta revolta sunt
următoarele :
- populaţia este scoasa fortat la lucru pentru armata
sovietică la carat butuci, scânduri, lemne, pietris etc., fiind
întrebuintate la fortificatii sau carate cu camioanele în URSS,
fără a fi plătiti.
- sunt lipsiti de alimente, nu au cu ce şi nici de unde
cumpara. Articolele de imbracaminte şi încăltaminte lipsesc
cu desavarşire.
- pentru simple presupuneri sau pari făcute din ura sunt
imediat arestati şi închişi.
La 1 aprilie, dimineata, locuitorii satelor de pe valea
Siretului (Ropcea, Iordanesti, Patrautii de Sus şi de Jos,
Cupca, Ciudei, Corcesti, Carapciu, Suceveni, Prisecareni),
ce apartineau raioanelor Storojinet şi Hliboca, s-au hotarat sa
mearga la Hliboca-resedinta raională pentru a cere acceptul
unitatii de graniceri sovietice de a fi lăsati sa mearga în
România.
Nu erau înarmati; purtau costume populare şi aveau asupra
lor mancare, actele şi bani. Au plecat cu icoane, cruci şi
prapuri, cu un steag alb şi unul tricolor, sperand sa gaseasca
la autorităţile sovietice o cat de mica întelegere.Doreau sa
plece în România la fel cum au plecat şi nemtii şi polonezi în
tara lor de origine.Ofiterii NKVD care i-au întampinat le-au
comunicat ca plecarea lor în România este ilegală şi ca nu
pot traversa astfel frontiera de stat. Autorităţiile vor înstiinta
forurile superioare despre doleantele lor şi le vor comunica
un raspuns clar în zilele următoare, sfatuindu-i sa mearga la
casele lor.Vazand ca nu pot sa-i convinga sa se îndrepte la
casele lor şi necrezandu-i în stare sa traverseze frontiera un
ofiter rus le-a spus :
7
Nr. 9, Aprilie 2009 INTERSECŢII

“Da oameni buni, ce, va tine cineva cu forta, daca doriti sa arestaţi şi închişi cei care scăpaseră de moarte. Ei şi familiile
plecati, plecati, asta e treaba voastra!.” lor vor fi cei dintâi deportaţi în Siberia după invazia Uniunii
Crezand ca au primit încuvintarea pentru trecerea frontierei Sovietice de către armatele germane şi române. Nici acum nu
au izbucnit în urale şi s-au încolonat plecând spre frontiera cu se cunoaşte numărul exact al celor ucişi la Fantana Alba.
România. Echipele de miliţieni, NKVD au început încă de a doua
zi căutarea celor care au scăpat cu viaţă sau care erau răniţi
şi se refugiau prin păduri sau la casele lor.Lumea din satele
învecinate care a auzit despre masacru nu comentau şi nu
discutau cu nimeni de frică să nu fie arestaţi.
Pe tot parcursul regimului sovietic, zona masacrului a fost
interzisă iar în acel loc s-a plantat o pădure de molizi.
Nota informativă 1724 din 17 aprilie 1941 a Legiunii de
Jandarmi Rădăuţi menţionează despre masacrul de la Fântana
Albă următoarele: “În ziua de 1 aprilie 1941 populaţia
comunelor Pătrăuţii de Jos, Pătrăuţii de Sus, Corceşti, Cupca
şi Carapciu pe Siret au manifestat în masă arborând şi purtând
steaguri trei culori românesti strigând «să trăiască M.S.
Regele Mihai I al României», după care s-au îndreptat spre
frontiera cu scopul de a pătrunde cu forţa în România. Cum
în comuna Tereblecea şi Cerepcăuţi se găseau trupe ruseşti,
coloana de manifestanţi a fost înconjurată, angajându-se în
La podul peste Siret, ruşii au încercat sa opreasca coloană acest timp o luptă între populaţie şi armată. Parte din aceştia
de oameni dar nu au reuşit şi s-au retras la Adancata. au fost împuşcaţi, parte răniţi, parte arestaţi, iar alţii au reuşit
Neprimind nici un fel de încuviintare, oamenii au hotarat sa să fugă în păduri.
mearga spre grănita. La Suceveni, au fost ajunşi din urma de De asemenea, în noaptea de 29/30 martie 1941, prin dreptul
generalul Ieromenko cu o întreaga suita, care a avertizat sa nu conacului Turcanovici de lângă comuna Sinăuţi, au încercat sa
se mearga spre frontiera, întrucat se va trage. Însa nimeni nu treacă frontiera în România câteva sute de persoane. Trupele
l-a ascultat. Mii de oameni s-au îndreptat pe drumul forestier ruseşti au tras circa 150 rachete reuşind astfel să-i aresteze şi
ce ducea la Fantana Alba, cale de 12 km. de mers pe jos, fiind să-i ducă în interior.
secondati la departare de soldati ruşi calări. În ziua de 15 aprilie 1941, în urma convenţiei avută între
Ce nu stiau români era ca autorităţile sovietice se pregatisera comisia de repatriere română din Burdujeni şi cea sovietică,
de mult pentru acest masacru. Au adus lipoveni din satul a fost stabilită primirea unui transport de refugiaţi din URSS.
Fantana Alba, care au sapat trei randuri de transee pe cele trei Comisia română prezentându-se la punctul Muşenita nu a
laturi ale Poienii Varnita Camencai. De asemenea, în zonă găsit pe cea rusă şi după puţin timp au sosit doi ofiteri ruşi cu
au fost aduse camioane militare cu soldati de la unitatile de
graniceri din apropiere.
Coloana demonstrantilor a ajuns în Poiana Camencai spre
lasarea serii. Când s-au apropiat de transeele ruse coloana s-a
oprit şi au început sa parlamenteze cu ofiterul de graniceri
spunand ca au dezlegare de la NKVD0ul din Hliboca.
Ofiterul le-a raspuns agresiv ca el are ordin sa traga daca vor
încerca sa treaca frontiera.Mulţimea crezand ca graniceri nu
vor trage deoarece ei sunt cu mult mai multi au început sa
înainteze spre transee.
La un moment dat s-a tras o salva în aer. Acesta era
consemnul catre soldatii ce stateau în transee şi care au
secerat fără milă sute şi sute de români, barbaţi femei şi copii,
bătrâni şi tineri.
“Tinerii care erau în faţă cu crucile şi praporii din bisercica,
au aruncat crucile şi s-au împrăstiat bineînţeles aceia ce nu au
fost atinşi de gloanţe şi au fugit spre pădurea din spate.
O mulţime de oameni răniţi sau muribunzi au căzut şi
strigau şi se văietau.”
S-a iscat o panică groaznică, lumea căutând să fugă
prin pădure. Aici erau ajunşi din urmă de ofiţeri NKVD şi
împuşcaţi fără milă.
Morţii au fost îngropaţi în sanţul dinainte pregătit de soldaţii
înştiinţaţi asupra a ceea ce va urma, de către postul NKVD
din Hliboca. Din pădure şi din satele apropiate au fost apoi
8
 INTERSECŢII Nr. 9, Aprilie 2009

santinele duble, s-au apropiat de comisia română, speriaţi şi
nervoşi, comunicând că nu au pe nimeni de dat şi dacă vor fi,
vor anunţa comisiunea română, şi fără a mai spune ceva au
plecat îndărăt conduşi de santinele”.
Pentru ca genocidul românilor bucovineni sa fie complet,
două luni mai târziu, în noaptea de 12/13 iunie 1941, peste
13.000 de familii de români au fost ridicate din casele lor şi
duşi în vagoane de vite pe drumurile Siberiei de unde puţini
au mai supravieţuit.
Cea de a doua etapa a suprimării elementului românesc din
actuala regiune Cernăuţi s-a desfăşurat sub semnul deportării
a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord şi
Republica Sovietică Autonomă Komi .
Aceste deportări oribile au avut loc între 12 şi 14 iunie 1941.
Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil ca o
jumătate din populaţia regiunii Cernăuţi ar fi fost deportată .
Pentru a urgenta soluţionarea chestiunii „duşmanilor
orânduirii socialiste”, în primăvara anului 1941, la Cernăuţi
şi în centrele raionale, au fost constituite niste organisme
extrajudiciare, numite „troici”. În urma hotărârilor adoptate
de acestea, în zilele de 9-14 iunie 1941, au fost arestate şi
deportate în regiunea Komi, din Rusia, 924 de persoane.
Întreaga operaţiune a fost pregatită din timp şi realizată în
baza Planului operativ referitor la conducerea operaţiunilor
legate de ridicarea elementului antisovietic, care prevedea:
La 11 iunie 1941, ora 20, a se efectua consfătuirea operativă
a întregului aparat operativ din NKGB şi NKVD, pe baza
căreia să se lucreze directiva Statului Major de district.
Să se înstruiască aparatul de agenţi înformatori în parţile
respective la descoperirea la timp a persoanelor, care au
intenţia de a executa acte teroriste, diversiuni, a fugi nelegal
peste frontieră şi a împrăştia versiuni antisovietice printre
locuitori.
În scopul de a impiedica posibilitatea unor asemenea
încercări de trecere nelegală peste frontieră, tocmai în perioada
pregătirii operative, precum şi în timpul executării acestora,
să se coordoneze activitatea cu comendaturile de grăniceri
de frontieră, orientând pe aceştia asupra măsurilor luate de
NKVD, în legătură cu deportarea elementului antisovietic.
În decurs de un an (28 iunie 1940-22 iunie 1941), numărul
jertfelor represiunii bolşevice în teritoriile anexate de sovietici
(Bucovina, Basarabia şi Ţinutul Herţa), potrivit unor estimări,
s-ar cifra între 67.000 şi 89.500 de persoane.
După “trecerea Prutului” la 22 iunie 1941, Consiliul de
Miniştri de la Bucureşti a instalat în Basarabia şi Bucovina
de Nord “guvernamente” care să administreze teritoriile în
perioada războiului mondial. Autorităţile militare instalate au
efectuat investigaţii referitoare la ceea ce s-a întâmplat după
ce armata română s-a retras fără lupta în vara anului 1940.
Adrian Crişan

PROTEST
Cu nedumerire şi indignare am aflat de decizia grupului de lucru pentru pregătirea finanţării presei scrise pentru minorităţi,
al Curatoriului Fundaţiei Publice pentru Minorităţile Naţionale şi Etnice din Ungaria, prin care se încearcă desfiinţarea
„Foii româneşti”, un ziar reprezentativ şi de o valoare inestimabilă pentru comunitatea românească din Ungaria.
Această decizie ne apare ca un gest inamical şi nefondat din partea autorităţilor competente. Am dori ca şi minoritatea
românească din Ungaria să se bucure de aceleaşi drepturi şi libertăţi de care se bucură şi minoritatea maghiară din România,
mai ales în ceea ce priveşte publicaţiile în limba maternă.
Vrem să credem că vor fi luate toate măsurile spre remedierea situaţiei şi abuzurile de orice fel vor înceta.  
Solidarizându-ne în totalitate cu iniţiatorii protestului,
Redacţia revistei „Intersecţii”
Reproducem mai jos textul protestului Asociaţiilor civile ale românilor din Ungaria, autoguvernărilor româneşti,
reprezentanţilor instituţiilor cu competenţă locală şi naţională:

PROTEST 
împotriva desfiinţării singurei gazete săptămânale 
în limba română din Ungaria, „Foaia românească” 
Asociaţiile civile ale românilor din Ungaria, autoguvernările Comisia Fundaţiei Publice anulează apariţia săptămânalului
româneşti, reprezentanţii instituţiilor cu competenţă locală şi „Foaia românească” printr-o decizie politică şi, în acelaşi
naţională, precum şi persoanele devotate protejării valorilor timp, favorizează, fără argumente profesionale, publicaţia
culturale româneşti din Ungaria au luat la cunoştinţă cu bilunară „Cronica”, susţinută de Autoguvernarea pe Ţară a
stupoare decizia grupului de lucru pentru pregătirea finanţării Românilor din Ungaria. 
presei scrise pentru minorităţi, al Curatoriului Fundaţiei Avem convingerea solidă că autoguvernarea pe ţară a
Publice pentru Minorităţile Naţionale şi Etnice din Ungaria, înfiinţat publicaţia mai sus amintită exclusiv cu scopul de a
luată la 3 aprilie 2009, prin care, practic, este desfiinţat un anihila gazeta tradiţională a românilor din Ungaria, „Foaia
ziar românesc ce apare de aproape 60 de ani.  românească”. 
9
Nr. 9, Aprilie 2009
Atragem atenţia factorilor de decizie asupra faptului că
legitimitatea conducerii actuale a Autoguvernării pe Ţară a
Românilor din Ungaria este în mod evident nesatisfăcătoare
pentru românii din Ungaria. Baza de susţinere a
autoguvernării pe ţară este formată din membri străini de
comunitatea românească, în primul rând din componenţi
ai autoguvernărilor ce funcţionează în Budapesta, iar forul
în discuţie, la şedinţa sa de constituire, a interzis folosirea
limbii române. Decizia luată de grupul de lucru delegat
de Curatoriu susţine indirect hotărârile acestei conduceri
autoguvernamentale şi aduce prejudicii grave şi ireversibile
libertăţii de exprimare şi a presei. 
Semnatarii prezentului Protest le cer reprezentanţilor
Fundaţiei Publice să revizuiască propunerea de finanţare
făcută de grupul său de lucru şi, în conformitate cu restricţiile
financiare previzibile pentru 2009, să asigure bugetul
minim necesar pentru apariţia săptămânală a gazetei „Foaia
românească”, care are o valoare tradiţională pentru românii
din Ungaria. 
Jula, 4 aprilie 2009 
NATO: 60 de ani de securitate
Până în ultimul moment, nu-mi venea să cred. Am obţinut
acreditare pentru summit-ul NATO, care a avut loc pe data
de 3 şi 4 aprilie la Strasbourg – Kehl – Baden-Baden, fiind
găzduit de către Germania şi Franţa, în semn de revenire a
Franţei în cadrul Alianţei şi de restabilire a prieteniei dintre
statele german şi francez. Am avut norocul să particip la o
ediţie specială a summit-ului, întrucât anul acesta Alianţa
Nord-Atlantică a serbat 60 de ani de la constituire.
Summit-ul a început pentru jurnalişti cu o zi înainte, pe
2 aprilie, deşi centrul special amenajat cu această ocazie
pentru presa a fost deschis încă pe 1 aprilie. Centrul media
era amplasat în imediata apropiere a Palatului Muzicii
şi Congresului din Strasburg, acolo unde s-au desfăşurat
lucrările propriu zise ale summit-ului.
Odată ajunşi la faţa locului, jurnaliştii au început să transmită
impresii despre Strasbourg, mai ales despre măsurile de
securitate aplicate de către administraţia municipală. Toată
presa scria că oraşul arăta de parcă s-ar afla sub asediu:
cordoane masive de poliţişti, zeci de elicoptere care survolau
non-stop zona, patrule ale armatei care supravegheau
neobosite. Totuşi, strasburghezii şi turiştii nu se prea arătau
sfiiţi de situaţia creată, toţi având un singur gând: în ziua
următoare trebuia să le sosească preşedintele Statelor Unite
ale Americii, Barack Obama.
În sfârşit, 3 aprilie. Agenda zilei respective anunţa în primul
rând sosirea la Strasbourg a cuplului prezidenţial american,
Barack şi Michelle Obama şi a celui francez, Nicolas şi
Carla Sarkozy. Conform agendei, urma să avem parte de
prima conferinţă din cadrul acestui eveniment, susţinută de
Obama şi Sarkozy, de o întâlnire în stil american al liderului
de la Casa Alba cu câteva sute de tineri, care forfoteau de
entuziasm şi plăcere şi, în fine, seara trebuia să înceapă cu
10
INTERSECŢII
un dineu oferit de cancelarul german, Angela Merkel , la
Baden-Baden, delegaţiilor ce reprezentau statele membre ale
Alianţei.
Dar să le luăm pe rând.
Ziua a început cu apariţia elegantă a soţilor Sarkozy,
care s-au deplasat într-un automobil marca Renault până
la Palais de Rohan din Strasbourg, acolo unde urmau să se
petreacă primele evenimente ale zilei, marca vehiculului
fiind un detaliu care merita atenţie, zic eu, în contextul crizei
economice care a afectat din plin Europa.
La câteva minute după sosirea preşedintelui francez şi a
consoartei sale şi-a făcut apariţia şi avionul prezidenţial
american. Maşina pregătită, escorta pregătită, uşa avionului
larg deschisă, presa gata pentru orice mişcare. Totuşi, soţii
Obama întârzie să apară. Am fost cu toţii în aşteptare timp
de aproximativ 15 minute, până când au apărut, în sfârşit,
mult-asteptaţii. Strategii PR ai proaspătului preşedinte SUA
au decis probabil că totuşi United States of America trebuie
să rămână United States of America sau trebuie menţinută
oricum acea impresie de “Preşedintele american – şef al
lumii”.
Odată sosiţi la Palais Rohan, cei doi şefi de stat şi soţiile lor
au avut o convorbire cu uşile închise timp de câteva minute,
după care a urmat prima conferinţă de presă din cadrul
summit-ului, susţinută de Obama şi Sarkozy.
Preşedintele francez a menţionat întâi de toate că are
încredere totală în cuvântul şi inteligenţa lui Obama.
“Nu trebuie să uităm niciodată ceea ce a facut democraţia
americană pentru europeni. Statele Unite ale Americii ne sunt
aliaţi şi prieteni”.
“Democraţia impune unui demnitar obligaţia de a spune
adevărul. (…) Convingerea mea este că vom reuşi să
 INTERSECŢII Nr. 9, Aprilie 2009

combatem teroriştii, însă nu prin metode teroriste, ci prin ample manifestaţii, care se prevedea a fi violentă. Grenade
metode democratice”. lacrimogene şi petarde, manifestanţi cu fetele acoperite, gata
În momentul în care a fost atinsă chestiunea Rusiei, în orice clipă să reacţioneze violent şi să opună rezistenţă
preşedintele american a declarat: “Este important că aliaţii intervenţiei forţelor de ordine.
NATO să coopereze cu Rusia. Cu toate astea, există şi Am riscat şi m-am “amestecat” printre ei. Am întrebat
dezacorduri. Trebuie să menţinem dialogul cu ruşii în privinţa câţiva dintre protestatari de ce sunt contra NATO, de fapt.
respectului faţă de ţările europene. Eu am criticat invazia rusă “Această organizaţie nu a făcut decât să stârnească razboaie
în Georgia şi nu am vazut ulterior o stabilizare a situaţiei. de la începutul creării sale, NATO este terorismul legal. Este
Dorim să cooperăm cu Rusia, însă nu utilizând vechile o organizaţie capitalistă, care apară interesele mafiei, întâi de
maniere. Nu către un nou război rece trebuie să ne întreptăm toate. De exemplu, NATO reprezintă mafia din Kosovo , şi
acum.” nu o forţă menită să aducă pacea în această zonă. Suntem
Nicolas Sarkozy s-a pronunţat, la rândul lui, asupra acestei împotriva a tot ceea ce reprezintă această alianţă! ”.
probleme: “Mereu îi spun lui Medvedev că URSS nu mai În centrul Strasbourgului - din nou proteste. De data
e. Nu avem nevoie de un alt război rece, iar preşedintele aceasta, mai paşnice. Un grup de tineri s-a“instalat” în zona,
rus trebuie să respecte asta. Avem nevoie de un nou acord aduncâdu-şi saltele, instrumente muzicale şi pancarte cu
între SUA şi Rusia, avem nevoie de unitate în lume, avem diferite mesaje anti-NATO. Poliţia – neaşteptat de numeroasă
nevoie de un spaţiu economic comun între Rusia şi Europa. şi gata să intervină la orice mică mişcare. Chiar şi jurnaliştii
NATO nu este făcut contra Rusiei, Pactul de la Varşovia a sunt priviţi suspect.
luat sfârşit”.
Întrebat care ar fi mesajul lui pentru Coreea de Nord,
preşedintele Obama a răspuns:
“Le-am spus coreenilor foarte clar că acţiunile lor sunt
provocatoare şi că trebuie să înceteze lansărilede rachete.
Şi nu suntem doar noi cei care le-au transmis acest mesaj”,
făcând aluzie la negocierile privind denuclearizarea Coreei
de Nord, la care participă de ani de zile Japonia, SUA, China,
Rusia şi Coreea de Sud.
Desigur, nu puteau lipsi declaraţiile referitor la Afghanistan.
Deşi Obama îndeamnă cu insistenţă membrii NATO, inclusiv
Franţa, să trimită cât mai multe trupe în Afghanistan, Sarkozy
a declarat că Franţa nu va face acest lucru, însă va trimite cât
mai multe trupe de poliţie, care vor instrui poliţia afghană.
“Am discutat cu preşedintele Obama despre Afghanistan –
Franţa susţine întrutotul noua strategie americană. Noi nu
ducem un razboi contra Afghanistanului, noi îl ajutăm să
se reorganizeze. Îmi face plăcere să lucrez cu preşedintele
Statelor Unite, un preşedinte care doreşte să schimbe
lumea”.
Barack Obama de asemenea a salutat curajosul leadership
al preşedintelui Sarkozy în cadrul NATO, declarând că
Franţa, cel mai vechi aliat al Statelor Unite, a jucat un rol
extraordinar în cadrul Alianţei.
“Atacul terorist de la 11 septembrie nu a vizat New-Yorkul,
ci democraţiile. Recunoaştem că este mult mai probabil ca
Al-Qaeda să lanseze un serios atac terorist în Europa, iar
în acest caz trebuie să fim solidari unii cu alţii, aşa putem
câştiga”, a mai adăugat preşedintele Franţei.
Mai târziu, Barack Obama a mai susţinut o conferinţă la
Baden-Baden, alături de Angela Merkel. Fiind întrebat dacă
prevede un nou design pentru NATO, în perspectiva lărgirii
numărului de membri ai alianţei, Obama a răspuns: “If NATO
becomes everything, then is nothing ” – “Daca NATO devine
totul, atunci este nimic”. Ziua a doua de summit a început cu o ceremonie pe raul
Ziua a doua de summit a început cu incidente. Înaintea Rin, unde a fost tinut un minut de reculegere în memoria
zilelor de 3 si 4 aprilie mai multe grupuri de tineri anti- celor care şi-au sacrificat viaţa în serviciul pentru Alianţă
NATO au manifestat violent la Strasbourg contra desfăşurării (mai mult de 70 000 barbaţi şi femei).
summit-ului, avertizând că vor încerca să impiedice buna lui Pe durata aceleiaşi ceremonii, preşedintele Sarkozy, venind
desfăşurare. din partea franceză, a intalnit la jumatatea podului de peste
Aşadar, chiar de dimineaţa m-am trezit în mijlocul unei Rin cancelarul Angela Merkel şi secretarul NATO, Jaap de
11
Nr. 9, Aprilie 2009
Hoop Schefer, în semn de restabilire recentă a poziţiei Franţei
în cadrul Alianţei.
Lucrările summit-ului s-au desfăşurat timp de aproximativ
3 ore, cu uşile închise. Sunt foarte fericită ca am reuşit sa
iau parte la conferinţa de presă finală, susţinută de Nicolas
Sarkozy, Angela Merkel şi Jaap de Hoop Schefer, iar, mai
târziu, de Barack Obama. Am avut o senzaţie deosebită,
aflându-mă la mai puţin de 10 metri de aceste personalităţi.
Nu voi reda acum declaraţiile şefilor de stat, care au fost
publicate de zor în toată presa, voi încerca doar să fac un mic
rezumat al acestei conferinţe.
Toţi au declarat că summit-ul din acest an a fost un mare
succes. Acest lucru se datorează în mare parte revenirii Franţei
în “familia NATO”, aşa cum s-a exprimat Sarkozy, după ce
în 1966 Franţa, sub preşedinţia generalului De Gaulle, s-a
retras din rândurile organizaţiei, motivul fiind supremaţia
americană în cadrul NATO, acest lucru fiind considerat drept
o ameninţare pentru indepedenţa statului francez.
Care sunt, de fapt, succesele? În primul rând – alegerea
unui nou secretar general al Organizaţiei, în persoana
premierului danez, Anders Fogh Rassmusen. Deşi Turcia
s-a opus insistent de la început acestei candidaturi, fiind
nemulţumită de reacţiile lui Rasmussen în cazul scandalului
provocat de caricaturile profetului Mohamed, dar şi de faptul
că primul ministru nu a interzis emiterea de către un post de
televiziune kurd din Danemarca, candidatura lui Rasmussen
a fost unanim votată. În al doilea rând – Sarkozy şi Obama
au repetat că Statele Unite ale Americii nu sunt în siguranţă
fără Europa şi vice-versa. Cei doi lideri şi-au manifestat
încă o dată bucuria de a lucra împreună şi dorinţa ca această
colaborare să fie cât mai strânsă şi eficientă.
Voi spune, totuşi, că Afghanistanul a fost laitmotivul acestui
summit, ajuns la a 60-a aniversare în acest an. În contextul
în care preşedintele american a îndemnat insistent membrii
Votăm pe contul dvs?…
Aşa cum mulţi dintre noi, fiind cu criza în gură şi cu
tot mai puţini bani în buzunar, s-au transformat inevitabil
în mari analişti economici, tot aşa am devenit, în această
perioadă, preocupaţi de politică.
Pot zice că am simţit pulsul campaniei electorale,
deplasându-mă ca voluntar al unui partid în 7 sate din
3 raioane diferite (câte unul din sudul, centrul şi nordul
republicii). La început, am observat o sfială de fată mare la
potenţialii alegători, pentru ca apoi interesul să crească direct
proporţional cu scurgerea timpului.
A fost o experienţă deosebită, o reîntoarcere la oamenii de la
ţară, care sunt unici atât prin bucuriile, cât şi prin nefericirile
lor şi care nu contenesc să te surprindă. Replici de genul:
„votăm împăratul?”, „v-o trimis acela cu faţă de buldog?” sau
„numai nu cu spurcaţii de comunişti, care un stricat Uniunea
Sovietică” te-au făcut să guşti din ceea ce musteşte la sate. A
existat un caz când colega a fost cerută în căsătorie, dar nu i-a
surâs viaţa de la coada caprinelor (apropo, înscrierea la starea
civilă din satul Borogani, r-nul Leova, costă doar 15 lei).
Bineînţeles, am fost primiţi de unii cu pâine şi sare, iar de
alţii – doar cu sare, dar nu iodată, ci stropită cu acid. Mai face
12
INTERSECŢII
europeni ai Alianţei să trimită trupe pe teritoriul afghan,
toată lumea a început să se întrebe dacă nu cumva America
doreşte iarăşi să impună o poziţie dominantă în Organizaţie.
Trio-ul Sarkozy-Merkel-Obama a declarat de mai multe
ori că terorismul nu este o problemă care ameninţă doar
continentul nord-american, ci şi Europa în egală măsură, de
aceea îmbunătăţirea şi stabilizarea situaţiei din Afghanistan
ar fi neapărat şi în folosul statelor europene.
Tot despre Afghanistan cei trei au declarat că este imperativă
o schimbare a situaţiei drepturilor omului, a politicii din
domeniul social, militar, economic, de securitate.
În fine, întrunirea s-a arătat a fi promiţătoare.
Am rămas cu impresii unice după întâlnirea cu liderii
american, francez şi german – Sarkozy e un omuleţ mereu
vesel, care nu scapă nicio ocazie de a face glume, dar şi extrem
de inteligent; Obama e un domn rafinat şi foarte atrăgător,
iar Angela Merkel este pur şi simplu uluitoare – puternică,
inteligentă, dură, însă i se citeşte pe chip o bonomie aleasă.
Pentru mine, ca jurnalist debutant, participarea la summit a
fost o experienţă nemaipomenită. A fost o onoare şi o plăcere
enormă să lucrez alături de jurnalişti cu nume greu, jurnalişti
care reprezentau “The Economist”, BBC sau “Le Monde”.
Deşi au fost multe lacune organizatorice, reuniunea s-a
desfăşurat şi s-a incheiat cu succes. Cât despre organizare,
un jurnalist ceh mi-a povestit că summit-ul de anul trecut
de la Bucureşti a fost mult mai bine organizat. Spre seară
Strasbourgul a început să prindă din nou viaţă, grupurile de
oameni ai legii retragându-se aproape în totalitate.
Din păcate, starea asta de bucurie nu a durat mult, pentru că
a doua zi după summit, la 5 aprilie, am vazut (din nou) roşu
înaintea ochilor...
Viorica Deleanu
Strasbourg
să zic că am fost, ce-i drept, o singură dată, trimis la origini
sau că mi s-a cerut „măcar un 20 de lei”? La această ultimă
solicitare, l-am întrebat pe vajnicul gospodar dacă poate să-
mi dea în schimb măcar un kg de făină, aşa, ca să nu plec cu
mâna goala. Chiar nu credeam că cineva se poate vinde atât
de ieftin.
Unii ardeau de nerăbdare să afle dacă şi cu cât am fost plătit
şi nu puteau înţelege că o făceam pe gratis, având doar prânzul
asigurat, iar alţii vroiau cu tot dinadinsul să-şi spună oful.
Asta e – oamenii nu vor să asculte, ei vor să fie ascultaţi. Am
întâlnit şi persoane încăpăţânate, convinse că deţin adevărul
absolut. Atunci am înţeles că interpretarea forţată distruge
argumentele, aşa că am sădit în mintea lor doar nişte semne
de întrebare, care sper să încolţească.
Aş putea face o distincţie între regiunile ţării, dar prefer să
constat cu mâhnire o caracteristică generală: sărăcia.
N-am să uit de acel domn din satul Dominteni, r-nul
Drochia, care ne-a invitat în casă şi ne-a ospătat. Un singur
lucru ne-a posomorât – neîncrederea lui. Ne-a spus că nu ţine
cu nimeni, că el are partidul său. Iar în sinea mea, întrebarea:
„dacă aşa va gândi fiecare?” m-a posomorât şi mai tare. Aş
 INTERSECŢII
fi vrut să-i răspund prin cuvintele lui Aristotel:
„ospăţul e mai îmbelşugat cu participarea tuturor,
decât cel plătit de o singură persoană”.
Când scriu aceste rânduri, mă aflu la două ore
distanţă de închiderea urnelor şi la adăpostul unui
vot deja exprimat. Am urmărit cu sufletul la gură
derularea procesului electoral. Incidentele din satul
Corjova, aflat în stânga Nistrului, dar sub jurisdicţia
Chişinăului, le-am perceput aproape ca fiind fireşti.
Urna de vot, sechestrată de către aşa-zişii miliţieni,
te face să crezi că o fi conţinând vreo comoară.
Salutară mi se pare insistenţa alegătorilor din acea
localitate, care au mers pe jos, cu inima în dinţi
şi cu buletinele pe sub haină, până la următoarea
secţie de votare din satul Cocieri. Sper să fi existat
şi o altă motivaţie, mai patriotică decât: „fructul
interzis e mai dorit”.
Această parte a articolului e bazată pe datele exit-
poll-ului. Directul Institului de Politici Publice,
dl Barbăroşie, a susţinut că sondajul nu trebuie
comparat cu rezultatele alegerilor, ci cu alte sondaje
paralele, care, vezi Doamne, nu s-au realizat.
Dumnealui a invocat fenomenul Bradley din SUA,
când americanii au declarat, la ieşirea de la urne,
că au votat pentru un candidat, iar rezultatele au
demonstrat contrariul. Toate bune şi frumoase, doar
că nu-mi imaginez ca moldovenii să sufere de frica
de a fi catalogaţi drept rasişti. Am putea spune, mai
degrabă, că moldovenii suferă de frică, şi atât.
Cele 44% pe care partidul de guvernământ le-a
obţinut, conform exit-poll-ul, ar putea însemna că
„marele învingător poate deveni marele învins”.
Încerc să nu mă îmbăt cu apă rece. Ambele variante
ale scenariului, scris de către electorat sau nu doar
de către acesta, sunt posibile. Cert este că partidul
comuniştilor şi-a folosit partidele–sateliţi pe post
de aburire şi că lupta se dă între cât de convingător
a fost mesajul „stabilităţii de cimitir” (Vlad Filat,
lider PLDM) şi cel al partidelor de dreapta. Apropo,
acestea au declarat că dacă nu vor obţine majoritatea
pentru a forma guvernul (52 de mandate necesare),
cel puţin vor boicota alegerea preşedintelui (62
mandate) şi vor provoca alegerile repetate. Referitor
la riscul unei noi trădări, asemenea celei din 2005,
primul tovarăş a opinat: „voturile o să se mai mute
de colo-ncoace”, iar Chirtoacă a conchis: „să-şi
pună Voronin pofta-n cui”.
În ceea ce priveşte împărţirea fotoliilor de
preşedinte, de spicher şi de premier între partidele
de opoziţie, în eventualitatea victoriei acestora, s-a
enunţat următorul lucru: „Bine că nu sunt dubii
în privinţa funcţiei de primar al Chişinăului”,
subliniindu-se că rezultatele finale vor lămuri
situaţia.
În loc de încheiere, aş zice că ziua de 5 aprilie
2009 nu a adus cu ea apocalipsa. Mă bucură prezenţa
masivă la urne, de cca 60 %, a electoratului şi mă
întristează comiterea presupuselor fraude, dar cum
se poate fără ele? Ion Mischevca
Nr. 9, Aprilie 2009
Înainte de săptămâna
patimilor a fost cea a
protestelor…
Republica Moldova este unul dintre cele mai democratice state,
pentru că la noi şi morţii pot să voteze. Şi încă ne miră faptul că, din
informaţiile furnizate de CEC, reiese că fiecare al 2-lea alegător a votat
pentru comunişti. Calculele sunt simple: 3 femei au fost la vot – 2
moarte, una vie, câte voturi o să fie?...
Dacă rezultatul anunţat de exit-poll părea exagerat (44% PCRM),
atunci datele alegerilor au arătat că cineva se ţine şi cu dinţii de fotoliu.
Scăderea evidentă în sondaje, dar şi în alegerile din 2005 şi 2007,
demonstrează cum s-a încercat îngrăşarea porcului în ajun. În timp ce
toţi candidaţii, oponenţi ai partidului de guvernământ, participau la
dezbaterile televizate, cineva lucra pe la spate.
Oricine îşi dă seama că nu opoziţia controlează organele de forţă şi
de securitate din ţară. Ea nici măcar nu a fost în stare să-i controleze
pe protestatari. Cine a fost în piaţă atât luni, cât şi marţi, a observat cât
de mult se deosebeau cele două manifestaţii de protest – ca de la cer la
pământ. Dacă luni tinerii s-au adunat spontan, frustraţi şi nemulţumiţi
de rezultatele alegerilor, răspunzând apelului anunţat pe internet tot de
către semenii lor, atunci marţi am fost martorii unui plan diabolic, a
unei manipulări în masă.
De ce luni mitingul nu a degenerat în violenţă şi în distrugeri? Poate
pentru că cei care se aşteptau la o reacţie din partea cetăţenilor, nu
credeau că aceasta avea să fie atât de promptă. Tinerii au luat prin
surprindere atât partidele de opoziţie, cât şi pe cel de guvernământ.
Luni nu a existat niciun cordon de poliţie, niciun fel de provocatori,
şi totuşi, mulţimea a ajuns în faţa preşedinţiei, a scandat „Afară”, „Jos
comuniştii”, „Refuz, rezist – sânt anticomunist” fără a avea nici cea
mai mică intenţie de a devasta clădirea instituţiei respective. După
cca o jumătate de oră, protestatarii paşnici s-au retras în Piaţa Marii
Adunări Naţionale, acolo unde au apărut Filat şi Chirtoacă, vădit şocaţi
de rezultatele alegerilor, dar şi nepregătiţi de a lua în mâini frâiele
manifestaţiei. Până şi ideea de a ne întruni în ziua următoare la ora
10:00 a fost una spontană: unii strigau să stăm „până la 10” (adică ora
22:00), iar alţii să venim „mâine la 10”.
13
Nr. 9, Aprilie 2009 INTERSECŢII

Ceea ce s-a întâmplat marţi a fost un teatru bine regizat. Aş să stigmatizezi tinerii, creându-le imaginea unor huligani. Câte
fi vrut ca liderii de opoziţie să-i organizeze pe cei aproximativ dintre televiziuni, şi mai ales cea finanţată din banii publici,
20 de mii de manifestanţi, dar nu apăruse nimeni la orele au arătat că cea mai mare parte a protestatarilor s-a întors în
dimineţii. Lumea s-a mobilizat, exact ca şi în ziua de luni, piaţă, fără a se implica în devastarea clădirilor Parlamentului
prin intemediul internetului. O întrebare nevinovată: de ce şi Preşedinţiei? Câte dintre instituţiile mass-media au relatat
unele site-uri, inclusiv sociale (odnoklasniki, facebook, că şi în zilele următoare au avut loc proteste, în totalitate
twitter), nu au fost blocate de luni spre marţi, ci de marţi spre paşnice. Şi asta în ciuda unei propagande psihologice, cum
miercuri? Poate pentru că cineva avea nevoie de o mulţime că organele de forţă ar putea utiliza armele din dotare. Cred
dezorganizată în ziua de 7 aprilie şi vroia să profite de furia că am văzut-o cu toţii pe doamna prim-ministru în ziua de joi
necontrolată a acelora care înţeleg că a ajuns cuţitul la os. la televizor. Dar unde era dumneaei miercuri, ca să nu zicem
Doar cine a fost atunci în piaţă poate să confirme că un grup marţi? Dacă tot a cerut pedagogilor să le interzică elevilor
de tineri, care venise dinspre Botanica, s-a îndreptat spre şi studenţilor să se ducă vineri în piaţă, de ce nu şi-a arătat
preşedinţie, iar ceilalţi i-au urmat, pentru că n-avea cine să-i îngrijorarea faţă de tinerii reţinuţi şi bătuţi prin subsoluri?
oprească. Şi aici cred că e vina tuturor, că nu ne-am dat seama
de scenariul planificat, dar mai ales, e vina opoziţiei, care nu
a prevăzut cum avea să escaladeze situaţia şi nu ne-a dirijat.
Să fim serioşi, dacă opoziţia ar fi organizat mulţimea, nu
s-ar fi ajuns aici. Să ne gândim cui îi este convenabilă situaţia
actuală. Cine trage foloasele? Cine încearcă să împuşte mai
mulţi iepuri de-odată, anihilând concurenţa economică,
învinuind statul vecin, încercând să discrediteze opoziţia şi
băgând frica în oameni?... De 20 de ani luptăm să scăpăm de
frica moştenită de la sovietici şi în 2 zile ne întoarcem mai
rău decât de unde am pornit.
Totodată, dacă tinerii ar fi intrat în cele două clădiri, fără
a distruge ceva, ar fi blocat intrarea şi ar fi declarat guvern
provizoriu, atunci asta ar fi însemnat lovitură de stat. Dar ei
nici nu s-au gândit la aşa ceva, ei practic nu gândeau, pentru
că au acţionat ca o gloată. Cei care s-au dedat actelor de
vandalism, au fost instigaţi de provocatorii infiltraţi printre
ei.
Se încearcă formularea acuzaţiei de tentativă de puci, dar
întrebarea este: ce i-a împiedicat pe cei intraţi în clădirile
instituţiilor respective să realizeze aşa-zisa tentativă?
Materialele video dovedesc că poliţiştii au părăsit edificiile
la intrarea protestatarilor, care i-au lăsat să plece în timp ce
strigau „poliţia e cu noi”. Există posibilitatea ca scutierii să fi
avut rol de momeală, de a-i atrage pe protestatarii furioşi în
clădiri. Nu încercăm să-i acuzăm în niciun fel, doar că orice
om întreg la cap îşi dă seama că dacă ar fi existat mai multe
rânduri de poliţisti, dacă nu ar fi puşi să disperseze mulţimea
pe str. Sfatul Ţării, aţîţând-o mai tare, în Preşedinţie şi în
Parlament nu ar fi intrat nici tancul şi nici nu ar fi existat
victime. Cred că ştim cu toţii cine se face vinovat de vătămarea
poliţiştilor, dar şi a tinerilor prinşi în capcană. Pe lângă cca 200 de tineri reţinuţi şi maltrataţi, fără ca
Să-mi explice cineva cum poţi să ajungi pe acoperişul măcar părinţii să ştie de soarta lor, alţii sunt speriaţi cu
instituţiilor statului în câteva minute, în condiţiile în care posibile exmatriculări din instituţiile de învăţământ, nefiind
lumina este deconectată, iar calea de acces până acolo nu îţi exclus datul afară din cămin, retragerea bursei – măsuri ce
este cunoscută? În acelaşi timp, cum e posibil ca majoritatea sunt pe cât de aberante, pe atât de eficiente în a băga frica în
uşilor să fie descuiate, iar seifurile să fie deschise doar cu tineri.
bucăţile de piatră care erau la îndemână? În ceea ce priveşte drapelul României, se ştie că acesta a
De ce, după aflarea rezultatelor exit-poll-ului, s-a declarat fost şi drapelul statului nostru timp de câteva luni, până a fost
că nici nu se va încerca a se ajunge la o înţelegere cu opoziţia? adoptată stema ţării (de pe 27 aprilie până pe 3 noiembrie
S-a făcut aluzia că, în cel mai bun caz, se vor asigura câteva 1990). Nemaivorbind că ambele au la bază cele 3 culori
voturi necesare alegerii preşedintelui. Asta în condiţiile în naţionale: albastru, galben, roşu.
care ştim cât de şantajabili sunt mulţi dintre concetăţenii Plus la aceasta, un drapel costă între 150 şi 225 de lei
noştri. moldoveneşti. Aproape oricine putea cumpăra dintr-o librărie
Reiese că cineva nu dorea stabilitate, ci monopol. Acum, sau dintr-un magazin drapelul, să zicem, al Federaţiei Ruse,
când societatea este polarizată mai mult ca oricând, e inuman să-l ţină ascuns în geantă (pentru că altfel nu cred că ar fi
14
 INTERSECŢII
fost lăsat să treacă prin mulţime) şi dacă cunoştea drumul
până pe acoperişul Preşedinţiei – să-l arboreze. Sunt de
acord că drapelul are cea mai puternică valoare simbolistică
şi o semnificaţie deosebită, dar trebuie să ne gândim la
conjunctura în care este arborat şi de către cine. Fie că e un
tânăr ce crede şi simte româneşte, fie că e o persoană care a
vrut să destabilizeze situaţia dintre R. Moldova şi România,
cert este că acest fapt nu poate fi o dovadă a amestecului
statului vecin în ceea ce a fost doar o revoltă imprevizibilă a
tinerilor. Dacă, ipotetic, România s-ar fi implicat, nu cred că
am fi în situaţia în care suntem astăzi.
Trebuie să recunosc că am fost martorul mai multor zvonuri,
care mai de care. Conform unuia plauzibil, cică în ultimile
două luni, Ministerul Dezvoltării Informaţionale a emis mai
multe fişe de însoţire ale buletinelor de identitate decât în
ultimii doi ani. Din câte am înţeles, dacă această informaţie
este veridică, atunci observatorilor internaţionali, dar şi locali,
le-ar fi fost imposibil să depisteze fraudarea în acest mod
a alegerilor. Un cetăţean, având mai multe fişe de însoţire
pentru buletinul său, putea vota de mai multe ori, la diferite
secţii de votare. Iată de ce este importantă nu renumărarea
voturilor, aşa cum vor unii, ci verificarea listelor.
Totodată, am aflat de la o persoană ce locuieşte în apropierea
unei închisori că, în ziua de marţi, a observat o maşină de
penitenciar deplasându-se la locul protestelor şi întorcându-
se înapoi.
Un alt zvon circulă, cum că edificiile Preşedinţiei şi
Parlamentului urmau a fi reparate din bani europeni, nefiind
reconstruite de când au fost date în exploatare, adică de la
Mai cred într-o schimbare
Mă gîndesc încontinuu la protestele din Piaţa Marii
Adunări, la cîştigul miraculos al comuniştilor şi nu pot să
prevăd nicidecum ce se va alege de noi. În 2005 PCRM a
acumulat 56 de mandate. În 2009 - 60 de mandate? Nu pot
să cred aceasta, nu pot să înţeleg mentalitatea celor care i-au
susţinut şi îi susţin, cu toate că le găsesc o anumită scuză şi
anume – dezinformarea. „Ce baftă pe conducători că oamenii
nu gîndesc” a spus Hitler. Ce nenoroc pentru comunişti că
există mulţi tineri care gîndesc.
Cei care au votat cu Partidul Comunist au nevoie vădită
de dictatură. Ei trăiesc în trecut şi nu le oferă un viitor mai
bun tinerilor. Sînt optimistă totuşi: se spune că o conducere
se schimbă în cazul revoluţiei sau atunci cînd falimentează
ţara, la noi una din acestea două cu siguranţă va fi. Mă amuză
exagerările din partea celor de stînga: cum că pe 7 aprilie a
avut loc în Chişinău o tentativă de lovitură de stat (act de
violare a constituţiei stabilite prin care un grup de persoane
preia cu forţa puterea într-un stat) sau puci (încercare a unui
grup politic militar de a răsturna prin violenţă un regim
politic, o ordine statală). Cine a crezut că va prelua puterea
cu forţa sau care grup politic militar a dorit răsturnarea
prin violenţă a regimului politic actual? Ceea ce a avut loc
la Chişinău poartă denumirea de miting (întrunire publică
pentru discutarea unor importante evenimente politice)
sau protest (manifestare energică împotriva unor încălcări,
Nr. 9, Aprilie 2009
sfârşitul anilor ’80. De partea cealaltă, gura satului spune
că cele 300 de mln de lei, necesare reparaţiilor, vor cauza
neachitarea pentru o perioadă îndelungată de timp a salariilor
şi pensiilor, cu toate că această sumă, exagerată din punctul
de vedere al unor agenţi economici, constituie nici mai mult,
nici mai puţin de jumătate din banii pe care-i primesc salariaţii
bugetari pentru o lună, nu şi pensionarii, nu şi angajaţii
privaţi. Stai şi te gândeşti: cine a fost dispus să plătească
un asemenea preţ, pentru a ieşi uscat din apă şi pentru a-şi
discredita definitiv adversarul.
În fine, dacă luni a fost „ziua uşilor deschise” la multe
dintre instituţiile statului, atunci marţi a fost, din păcate, „ziua
geamurilor sparte” la Preşedinţie şi Parlament. Ai impresia că
oficialităţile sunt tentate să lase cât mai mult timp devastate
aceste clădiri, pentru a a-i arăta poporului la ce sacrificii s-a
recurs pentru binele acestuia. Înţeleg că nici turiştii nu prea au
ce vedea în ţară şi de aceea lăsăm Preşedinţia şi Parlamentul
pe post de muzee, dar trebuie să realizăm că aceste clădiri nu
sunt simboluri ale poporului, aşa cum este Arcul de Triumf
sau monumentul lui Ştefan cel Mare, ci ale statalităţii, ale
puterii de stat.
Multă apă va curge pe Nistru până ne vom da seama de
tot ce s-a întâmplat. Cert este că în săptămâna de dinaintea
patimilor, înainte de învierea lui Hristos, poporul şi, în
special, tinerii „s-au trezit din somnul cel de moarte”. Altceva
e că din această trezire s-a făcut un coşmar, care sperăm să
nu se mai repete.
Ion Mischevca,
Facultatea de Istorie şi Filozofie, USM, Chişinău
a unor acţiuni nedrepte). Iar devastarea Parlamentului şi a
Preşedinţiei a fost o acţiune spontană şi irascibilă exercitată
de către anumiţi oameni, în urma unor provocări. Nu cred că
cei care au aruncat cu pietre au urmărit un anumit scop, ei pur
şi simplu erau într-o stare de afect, li se poate ierta fapta. Însă
nu li se poate ierta nimic celor ce prostesc o ţară întreagă,
celor care fac arestări ilegale, celor care aplică violenţa asupra
celor arestaţi etc. Despre ce democraţie poate fi vorba? În
„Ultimul tren spre România” de Anatolie Paniş, sînt descrise
unele scene în care sînt arestaţi oameni nevinovaţi care nu
sînt de partea guvernării, care sînt apoi maltrataţi - le găsesc
aproape identice cu arestările ce se petrec zilele acestea la noi
în ţară. Ei bine, Paniş descrie evenimente din 1940, noi trăim
în 2009, adică în mai bine de jumătate de secol mentalitatea
unora a rămas la acelaşi nivel? Găsesc absurdă decizia de a
impune vize pentru cetăţenii români, însă atunci cînd Voronin
a făcut această declaraţie, a vorbit subconştientul lui: „Frate-
frate, da’ brînza-i cu bani”, adică la nivel instinctiv simte şi el
că sîntem fraţi cu România!
Din păcate nu pot să trag nici o concluzie referitor la toată
situaţia dată. Rămîn a fi naivă sau plină de un optimism orb
pentru unii, însă eu mai cred într-o schimbare. Cu siguranţă că
nu vom trăi în acea stabilitate caricaturizată a comuniştilor!
Avem nevoie de răbdare, curaj şi fermitate.
Dumitriţa Paladi
15
Nr. 9, Aprilie 2009 INTERSECŢII

Daţi-ne ce merităm!
După lungi săptămâni de vacarm politic – dezbateri un partid, soţia alt partid, copiii un altul. Minciunile turnate
electorale televizate; ziare încărcate cu adevăruri şi minciuni; cu găleata în structurile mass-media silesc să se certe frate cu
zvonuri; certuri; sondaje părtinitoare şi nepărtinitoare etc. – soră, soţ cu soţie, fin cu nănaş… Într-un final, ne dăm seama
noi, moldovenii, de la mic la mare, am păşit obosiţi şi plictisiţi că tot noi avem de pierdut.
pe tărâmul zilei cu numele Adevăr, zi în care să decidem cine
merită să guverneze Republica Moldova.
„De aproape două decenii suntem trădaţi, furaţi şi amăgiţi”,
s-a plâns dl Ion Grosu. Astfel gândesc tot mai mulţi basarabeni.
Din cauza situaţiei politice actuale, aceştia zâmbesc din ce în
ce mai rar. Sunt trişti, decepţionaţi.
În satul Moleşti, raionul Ialoveni, atmosfera din cadrul
secţiei de votare era funebră, ca la înmormântare. Era şi
de aşteptat – mai poţi zâmbi fiind sărac?! Din nefericire,
am întâlnit şi oameni care s-au arătat foarte mulţumiţi de
rezultatele înregistrate de guvernările anterioare, mai cu
seamă de Partidul Comuniştilor. „De când au venit comuniştii
la putere, ne-au fost majorate salariile”, a declarat Anatol
Roşca. Totuşi, mulţi nu-şi dau seama că, în pofida lefurilor
majorate, au ajuns să fie mai săraci ca înainte de 2001. Unele
familii sunt atât de nevoiaşe, încât nu dispun de bani ca să
perfecteze buletinele de identitate pentru copiii care au atins
majoratul. De aceea, aceşti tineri nu pot vota, deşi au dreptul Din majoritatea declaraţiilor făcute de alegători, am
să ia parte la alegeri. tras concluzia că moldovenii vor o schimbare radicală
În drum spre secţia de votare am întâlnit şi persoane (în în conducere. Deja este ştiut faptul că Alianţa „Moldova
special tineri) care se arătau foarte optimiste: „Eu sunt Noastră”, Partidul Liberal Democrat din Moldova şi Partidul
democrat, de aceea îmi voi da votul pentru democraţi. A venit Liberal vor face front comun, ca să debarce comuniştii de
timpul schimbării, iar schimbarea poate fi realizată numai de la conducere. Totodată se ştie că unele partide, care-şi spun
către democraţi”, a spus Ion Cujbă. „Rezultatul alegerilor democrate, sociale, creştine etc., sunt potenţiali sateliţi
din acest an depinde de modul de operare al politicienilor de ai comuniştilor. Alegătorii, în majoritate, îşi vor da votul
orientare democrată. Sunt ferm convinsă că după opt ani de pentru partidele care au dat dovadă de verticalitate (partide
guvernare proastă şi imatură, comuniştii vor trece în opoziţie de orientare democrat-liberală, dar şi Partidul Comuniştilor).
neavând dreptul să mai batjocorească acest popor”, s-a dat Anume aceste partide vor intra în Parlament. De aceea,
cu părerea Maria Gobjilă. „Eu particip pentru prima dată la spun cu toată convingerea că de data aceasta nestatornicii,
alegeri şi îmi voi da votul pentru comunişti”, declară un alt puşlamalele şi trădătorii, nu mai au nici o şansă să păşească
tânăr. Din cauza opiniilor politice diverse, societatea noastră pragul Parlamentului. Partidele lor sunt partide moarte.
s-a divizat în mai multe grupări. În unele familii soţul susţine Nicolae Ciobanu

Moarte misterioasă
Valeriu Boboc era un tînăr de 23 de ani, tată al
unui copil de 1 an şi 8 luni, avea o soţie şi o familie
iubitoare. A murit la comisariatul de poliţie. Deşi
versiunea oficială a autorităţilor este că a murit
intoxicat cu fum în timpul acţiunii de protest
de la 7 aprilie, corpul său avea urme vizibile de
violenţă şi mai multe oase fracturate. S-a iniţiat o
cauză penală pe marginea acestui caz, dar e prea
tîrziu pentru a se mai face dreptate.
În locul lui ar fi putut fi oricare tînăr care a
participat la mitingul de pe 7 aprilie. Cu moartea
se plăteşte faptul că îţi doreşti un viitor mai
bun?

16
 INTERSECŢII Nr. 9, Aprilie 2009

A fi CUC
Timpul nostru liber – ce facem cu el? Fiecare alege , în
funcţie de priorităţile sale, cum să-l folosească. Unii dorm,
alţii sunt cu gaşca. Unii au vreun fan-club, sau practică
sporturi. Eu vreau să vorbesc despre faptul de a fi CUC, nu
singur cuc, dar CUC. Unii fac haz referitor la asta însă, spun
eu, cea mai neuronală dependenţă este cea de CUC.
Ce este CUC? CUC este un acronim banal folosit printre
cei iniţiaţi în acest joc, pentru că este un joc, dar când vine să
explici cuiva ce este, deseori eşti nevoit să parcurgi mai mulţi
paşi. Primul ar fi, să dai înţeles fiecărei părţi a acronimului,
adică CUC = Ce? Unde? Când?. Însă nici asta nu este prea
explicit. Al doilea pas e să faci analogie la popularul joc rus şi
să lămureşti că denumirea de CUC este o calchiere al acestuia
şi dacă nici aici nu eşti destul explicit, deja trebuie să expui
esenţa în detalii.
Iată ce spune site-ul oficial al acestui joc www.cuc.md :
Jocul „Ce? Unde? Când?” constituie principala activitate a
membrilor Clubului Moldovenesc de Jocuri Intelectuale .
Acesta constituie varianta adaptată a unui joc televizat apărut
în Uniunea Sovietică şi intitulat „Chto? Gde? Kogda?” (în
rusă - „Ce? Unde? Când?”).
La jocul „Ce? Unde? Când?” participă echipe formate
din câte 6 jucători, care trebuie să răspundă la întrebări de
inteligenţă, logică, erudiţie, perspicacitate. Întrebările sunt
citite de către un prezentator pentru toate echipele concurente
simultan.
De regulă:
- pentru fiecare întrebare se oferă un minut de gândire şi
discuţii în sânul echipei.
- răspunsurile se dau în scris pe foiţe unui juriu care decide
asupra corectitudinii acestora.
- pentru fiecare răspuns corect echipele câştiga 1 punct.
- un set de întrebări cuprinde de la 36 până la 50 de întrebări,
împărţite pe runde cu pauze între ele.
- câştigătoare devine echipa care acumulează cele mai
multe puncte, adică răspunde la cele mai multe întrebări.
Eu sunt CUC, de fiece dată când cineva o spune, o spune cu
mândrie pentru că prin această etichetare arătă că substanţa pe toate şi fiecare e ca o mică enciclopedie mişcătoare. Iar
ce o are e capabilă de a fi concurentă cuiva. Iar jocul în sine, e dacă pui una lângă alta aceste enciclopedii, obţii biblioteci
o artă a gândirii, de la alcătuirea întrebărilor până la răspunsul ambulante. Cristalizarea echipei şi compromisul dintre
în echipă a acesteia. Ideile pentru alcătuirea întrebărilor pot membri face ca o echipă să fie puternică.
veni oricând şi mereu aduc ceva ce ai vrea să spui şi vecinului. Nimic nu se compară la nivel de neuroni, satisfacţia şi
Iar cele mai reuşite sunt considerate acele în care răspunsul adrenalina simţită atunci când dai un răspuns corect cu
e atât de logic încât îţi vine să te baţi singur că nu ai răspuns ajutorul echipei în ultimele secunde. Însă în acelaşi timp e
corect. Întrebările bune sunt acele pe care le iau o treime din cam frustrant atunci când ai două versiuni şi scrii pe foiţă
cei prezenţi, dacă le iau toţi, e o întrebare prea uşoară. Dacă răspunsul greşit.
nu o ia nimeni atunci nu a fost formulată cum trebuie. Atunci Un CUC pune în bagajul să de cunoştinţe orice informaţie
când alcătuieşti întrebări, scopul nu e acela de a arăta cât de utilă, deoarece ştie că această informaţie îi va folosi la un joc
deştept eşti, dar de a aduce informaţii noi şi utile jucătorilor. viitor.
Odată intrat în circuit, vezi totul în jur prin prisma CUC, încât Vă invit şi pe voi să fiţi jucători CUC, pentru că astfel
ajungi să adaptezi ceea ce înveţi în timpul jocului la ceea ce aveţi posibilitatea să vă dezvoltaţi multi-direcţional. Şi totuşi
trăieşti zi cu zi. ATENŢIE : jocul creează dependenţă şi aflarea în afara zonei
CUC presupune şi dezvoltarea abilităţilor de a lucra în de acoperire CUC poate crea neplăceri intelectuale aşa că
echipă şi de a avea încredere în echipă. Cei ce sunt CUC, se în cazul în care aceste simptome apar, adresaţi-vă cât mai
cunosc între ei, iar concurenţa dintre e numai la masa de joc. curând unui CUC sau unei echipe CUC.
Echipa e foarte importantă pentru că singur nu le poţi cunoaşte Alex Lebedev
17
Nr. 9, Aprilie 2009
PE SCURT DESPRE TEORIA ELITELOR
Teoria elitelor, formulată la începutul secolului de
sociologii italieni Vilfredo Pareto şi Gaetano Mosca, apărea
ca reacţie împotriva unidimensionalei viziuni marxiste asupra
claselor sociale şi a puterii. Criticând fundamentul concepţiei
marxiste, conform căruia puterea politică nu reprezintă decât
consecinţa firească a domonaţiei economice exercitate de
clasa care deţine mijloace de producţie, reprezentanţii „şcolii
elitiste italiene” propun o nouă abordare , care va face carieră
nu doar în sociologie, ci şi în celelalte ştiinţe sociale.
Astfel, V. Pareto (1848-1923) dedică un întreg capitol din al
său Tratato di sociologia generale (1916) celei ce s-ar putea
numi „classe elette”. Se postulau acum observaţiile lui G.
Mosca (1858-1941) din Elementi di scienza politica (1896),
cu privire la existenţa şi importanţa, în orice tip de societate,
indiferent de regimul politic (monarhic sau republican) sau
de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup redus
de persoane care exercită o dominaţie incontestabilă asupra
societăţii respective.
În tratatul său, Pareto definea elita din două perspective
pe cât de diferite, pe atâ de complementare. Pe de o parte,
dintr-un punct de vedere strict static, elita semnifică acea
categorie socială cuprinzând indivizii cei mai apreciaţi în
domeniul lor de activitate. Se poate astfel vorbi de o elită
diplomatică, religioasă, politică sau chiar interlopă. A doua
abordare paretiană este, însă, cea care s-a impus şi anume
cea bazată pe exercitarea puterii. Apărea acum importantă
distincţia dintre elita guvernantă (dominantă) şi cea guvernată
(dominată), prima desemnând ansamblul indivizilor care
participă direct sau indirect la procesul decizional ce priveşte
întreaga comunitate.
Monopolizarea puterii este rezultatul formei superioare de
organizare a păturii superpuse care, acţionând coordonat, îşi
asigură dominaţia politică şi socială în raport cu o majoritate
dezorganizată, lipsită de voinţă, de o ideologie coerentă,
neavând, în definitiv, ceea ce Mosca numeşte „formulă
politică”, înţelegându-se prin aceasta un plan comun de
acţiune.
Resursele elitelor sunt predominant de natură materială –
bani, funcţii, poziţii sociale şi politice. Factorul moral este,
în bună măsură, exclus, elitele folosind orice mijloace pentru
a justifica inegalitatea politică şi a-i înşela pe cei dominaţi.
Incapabilă de a-şi crea un discurs original, de a se constitui
într-o grupare exemplară, elita guvernantă, în accepţiunea
lui Pareto, este caracterizată doar de un sistem de valori şi
de comportamente latente, numite reziduuri şi reprezentând
fundamentul coeziunii sale. Din cele şase reziduuri identificate
de către sociologul italian, două par a fi mai importante:
primul stimulând curajul şi puterea fizică, celălalt inteligenţa
şi compromisul.
Observând că elitele nu sunt nici stabile, nici eterne, şi
că ele se substituie neîncetat unele altora, în funcţie de
nevoile societăţii, Pareto avea să formuleze celebra „teorie
a circulaţiei elitelor”. Astfel, evoluţia societăţii era explicată
prin alternanţa a două tipuri de elite, numite metaforic „lei”
şi „vulpi” (o preluare după Machiavelli). Geneza oricărei
societăţi era rezultatul acţiunilor violente ale „leiilor” – indivizi
caracterizaţi prin predominanţa primului tip de reziduu,
18
INTERSECŢII
înclinaţi către folosirea metodelor radicale pentru instaurarea
ordinii, eliminarea corupţiei şi a anarhiei. Odată stabilizată
situaţiei, scade necestăţii exercitării unor atare acţiuni. Este
momentul în care cel mai eficient dintre guvernanţi este „cel
ce cunoaşte cel mai bine arta de a-şi slăbi adversarul prin
corupţie, de a recupera prin fraudă şi înşelăciune, ceea ce
părea cedat la presiunea forţei”. Este stăpânirea „vulpilor”
şi care va continua până atunci când haosul, corupţia şi lipsa
de perspectivă a societăţii respective devine atât de evidente,
încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare
ale „leiilor”. Elitele nu dăiunuie. Indefirent de cauze, în mod
inevitabil, după un anumit timp ele dispar. În cele din urmă,
istoria ni se descoperă ca un cimintir al elitelor.
Dispariţia elitelor este explicată de Pareto atât în funcţie de
criterii demografice, cât şi în baza celor de ordin psihologic.
Era introdus astfel terminul de „circulaţie socială” semnificând
trecerea indivizilor de la un grup social la altul, cu tot cu
aptitudinile latente ale acestora. Pentru perpetuare, clasa
guvernantă trebuie să fie întreţinută, numeric şi calitativ, de
indivizii dotaţi din păturile de la baza societăţii. Ea trebuie,
de asemenea, să elimine din rândurile sale pe cei care şi-au
pierdut calităţile necesare pentru a face parte din elită.
Această circulaţie a indivizilor constituie elementul
determinant al stabilităţii unei societăţi, absenţa sa afectând
profund structura şi dinamica societăţii. În funcţie de viteza de
circulaţie şi de deschiderea clasei guvernante către receptarea
elementelor capabile din păturile supuse, schimbarea capătă
forme evoluţionare sau revoluţionare. În opinia lui Pareto,
avem evoluţie atunci când rata de schimb este suficientă
pentru absorbţia indivizilor care pot pretinde puterea. În
schimb revoluţiile se produc pentru că, fie din cauza unei
înceteniri a circulaţiei elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente
de calitate inferioară se acumulează în straturi superioare.
Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să le
menţină la putere şi ele evită să facă uz de forţă, în vreme
ce în clase inferioare se dezvoltă elemente superioare care
posedă reziduurile necesare pentru a guverna şi care sunt
dispuse să facă uz de forţă. O atare schemă îi permite lui
Pareto să descrie linia descendentă pe care se situa burghezia
europeană din acele vremuri, ca şi ascensiunea unor eliite
provenite din mediul muncitoresc şi socialist.
Această circulaţie neînreruptă a indivizilor împiedică
formarea unei clase dominante închise în sine, aşa cum
considerau teoreticienii marxişti. Tot în contradicţie cu
aceştia, se declară imposibilitatea existenţei unei societăţi
lipsite de clase, postulându-se existenţa necesară a unei elite,
adică a unui grup restrâns de indivizi care exercită puterea.
La jumătatea drumului între o teorie a puterii şi una
socială, accentul fondatorilor cădea, cu precădere, asupra
naturii necesarmente structurată ierarhic a societăţii umane
şi a distrubuţiei inegale a puterii în cadrul acestea. Mosca
recunoştea, totuşi, specificitatea sistemului democratic, în
care diferitele forţe sociale se echilibrau reciproc. În pofida
acestor explicaţii, oarecum formale şi aistorice, teoria „teoria
şcolii elitiste italiene” a fost periodic repusă în discuţie atât
de sociologi, cât şi de istorici.
Alexandru Lupuşor
 INTERSECŢII
Oamenii, între a fi „Îngeri şi demoni”
Cine n-a auzit de Dan Brown? Un scriitor controversat al
sec. XXI, care a exploatat cel puţin două din cele trei subiecte
literare aducătoare de inerente câştiguri financiare şi de o
celebritate aproape garantată, şi anume: dragostea (mai mult
sau mai puţin erotică) – laitmotiv dezvoltat de către P.Coelho,
în special în „Unsprezece minute”, fantasticul (cu un anumit
grad de copilăresc, dozat cu magie) – fenomen de care a profitat
din plin J.K.Rowling, creatoarea lui „Harry Potter” şi religia –
ecuaţie cu multe necunoscute sub formă de „x”-uri inversate,
adică de „+” ( să zicem, cruci)...
Parafrazându-l pe L.Blaga, permiteţi-mi să afirm că lumea
e constituită din mistere şi că oamenii au fost dintotdeauna
fascinaţi de ceea ce nu au putut explica. Dar în aceeaşi măsură,
descifrând o enigmă (atenţie: cu ajutorul ştiinţei, deoarece câte
descoperiri / invenţii s-au făcut prin rugăciune?), individul
uman îşi manifestă treptat dezinteresul faţă de aceasta. Spre
exemplu, aflând din ce este compusă apa şi ce proprietăţi are,
omul a început să o folosească iraţional, ajungând până a polua
această substanţă (H2O) care îi este vitală. Totodată, lipsa unor
răspunsuri exacte cu privire la aşa-zisele manifestări extraterestre
şi tentaţia cunoaşterii originii omului continuă să ne stârnească
curiozitatea.
Iată ce am spicuit din operă, la acest capitol: „Toate întrebările
au fost iniţial spirituale. Încă de la începutul lumii, spiritualitatea
şi religia au fost chemate să completeze ceea ce ştiinţa nu putea
înţelege. Răsăritul şi apusul soarelui erau odinioară puse pe
seama lui Helios şi a carului său înflăcărat. Cutremurele şi
inundaţiile erau considerate furii ale lui Poseidon. Ştiinţa a
dovedit între timp că acei zei erau doar nişte falşi idoli. În curând
va demonstra că toţi zeii sunt nişte falşi idoli. Ştiinţa oferă astăzi
răspunsuri la aproape toate întrebările omului. Au mai rămas
doar câteva nelămurite: De unde venim? Ce căutăm aici? Care
este sensul vieţii şi al universului?”
Dan Brown a valorificat în lucrarea „Îngeri şi demoni”
diamantul numit misticism, l-a şlefuit cu un fir narativ împletit
cât se poate de atractiv şi l-a lustruit cu o acţiune detectivistă.
E foarte posibil ca în toiul lecturii (adică a „procesului de
prelucrare a pietrei preţioase”), să ne sară în ochi o anumită
cantitate de praf, care n-ar trebui să zdruncine fundamentul
credinţei noastre. Dar vom reveni asupra acestui moment.
Cert este că autorul a reuşit să confere celor două linii de subiect
(prima învăluită de taina Confreriei, cea de a doua – de derularea
propriu-zisă a evenimentelor) o aură de realitate incontestabilă,
afirmând că „Toate operele de artă, tunelurile şi obiectivele
arhitecturale din Roma, menţionate în această carte, sunt reale
(ca şi amplasamentul lor). Toate există şi în momentul de faţă”,
la care adaugă o minciună premeditată: „Confreria Illuminati
este, de asemenea, reală”. Un alt exemplu poate servi Conseil
Européen pour la Recherche Nucléaire (CERN) – chipurile un
institut ştiinţific, responsabil de crearea „antimateriei” (o sursă
imaginară de energie cu randamentul de 100%, în comparaţie cu
fisiunea nucleară – 1,5%), care ar fi fost posibilă prin următoarea
formulă logică: „Lumea a fost creată din perechi opuse: lumină şi
întuneric, rai şi iad, yin – yang... Echilibru perfect. Prin urmare,
şi materia trebuie să aibă opusul ei”.
Tot în cadrul Institutului respectiv s-ar fi inventat şi internetul.
Asupra acestui fapt, protagonistul, Robert Langdon, se arată
nedumerit, întrucât crezuse că Web‑ul este o tehnologie
americană. Dar directorul CERN, Maximilian Kohler, îi explică
Nr. 9, Aprilie 2009
de ce europenii nu clarifică situaţia: „O neînţelegere minoră
cu privire la o tehnologie minoră”, adăugând: „Majoritatea
americanilor nu consideră Europa ca fiind liderul mondial în
cercetarea ştiinţifică; pentru ei, noi suntem doar un pitoresc
district comercial – o idee bizară, dacă ţinem seama de
naţionalităţile unor oameni ca Galileo, Einstein sau Newton.”
În ceea ce priveşte Confreria Illuminati, al cărei simbol e
reprezentat printr-o ambigramă (cuvânt ce poate fi citit în ambele
sensuri), membrii ei considerau că „dogmele superstiţioase
propo­văduite de Biserică reprezintă cel mai mare pericol pentru
omenire”. Ei se temeau că, dacă religia continua să promoveze
un „mit pios ca fiind realitatea şi adevărul absolut, progresul
ştiinţific ar fi încetat şi omenirea ar fi fost condamnată la un
viitor de neîntrerupte şi absurde războaie religioase” (aşa cum
au fost cruciadele).
Personajul principal afirmă că „mulţi dintre Illuminati voiau
să combată tirania Bisericii prin acte de violenţă, dar cel mai
respectat reprezen­tant al lor i‑a convins să se răzgândească. El
era pacifist şi unul din­tre cei mai de seamă savanţi ai tuturor
timpurilor... Galileo Galilei era un Illuminatus. Şi, totodată, un
catolic fervent. El a încercat să îmblânzească poziţia Bisericii
faţă de ştiinţă, proclamând că aceasta din urmă nu numai că
nu subminează poziţia lui Dumnezeu, ci o consolidează. El a
susţinut că religia şi ştiinţa nu sunt inamici, ci, mai degrabă,
aliaţi – două limbi ce spun aceeaşi poveste”.
Odată cu persecutarea oamenilor de ştiinţă (în perioada
Evului Mediu), Illuminati ar fi trecut în ilegalitate. „Membrii
ei erau nişte supravieţuitori, s-au regrupat treptat într‑o altă
organizaţie secretă... o confrerie a unor meşteri cioplitori din
Bavaria: francmasonii.” Ulterior, s-ar fi instituit „O nouă ordine
mondială”, bazată pe ilumi­nismul ştiinţific şi denumită „doctrina
Luciferică”. Biserica a pretins că Lucifer este o referire la
diavol, dar Confreria a insistat că termenul era folosit în sensul
său literal din limba latină, acela de „aducător de lumină” sau
Illuminator.
Cu toate că autorul încearcă să schiţeze o consecutivitate
cronologică în evoluţia Confreriei, acesta recunoaşte că e posibil
ca simbolul Illuminati să fi fost preluat de către alte grupuri:
„Procesul se numeşte transfer şi este frecvent în simbolistică.
Naziştii au preluat svastica de la hinduşi, creştinii au adoptat
forma de cruce de la egipteni etc.” Cert este că la descoperirea
simbolului Illuminati „se simţea ca un paleontolog ce se
pomeneşte faţă‑n faţă cu un dinozaur... viu”.
Revenind la antimaterie, autorul precizează că aceasta ar fi
o substanţă extrem de instabilă: „explodează la contactul cu
absolut orice, chiar şi cu aerul. Un singur gram de antimaterie
are energia unei bombe nucleare de 20 de kilotone – de mărimea
celei care a distrus oraşul Hiroshima”. Numărătoarea inversă se
declanşează odată cu furtul antimateriei, creată în laboratoarele
CERN de către preotul-fizician Leonardo Vetra. Visul acestuia
era să armonizeze ştiinţa cu religia, pe care le considera „două
do­menii perfect compatibile – două abordări diferite, menite să
iden­tifice acelaşi adevăr”. Savantul a încercat să „soluţioneze
unul dintre cele mai grave conflicte dintre ştiinţă şi religie:
creaţionismul – disputa referitoare la modul în care a apărut
universul”.
De fapt, acest personaj omniprezent pe parcursul firului
narativ, fusese încă din prologul lucrării torturat şi asasinat de
către presupuşii Illuminati, asta, evident, pentru a-i aprinde
19
Nr. 9, Aprilie 2009 INTERSECŢII

cititorului interesul, care va mocni pe parcursul lecturii sub
formă de suspans. De altfel, Umberto Eco a spus despre „Îngeri
şi demoni” că „este o carte pe care nu o poţi lasă din mână”.
Unul dintre meritele acestei opere este fluxul de informaţii
ştiinţifice, inclusiv de ordin lingvistic, cum ar fi explicaţia
originii cuvântului „asasin”, care provine de la „hassasin”,
ceea ce înseamnă „adept al haşişului”. I s-a găsit o descifrare
şi termenului islamic de „shaitan” – „duşman... duşmanul lui
Dumne­zeu”. În acest context, D. Brown afirmă: „Biserica ar fi
ales un cuvânt din limba musulmanilor, considerată necurată,
pentru a denumi ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de Satan”.
Şi sintagma biblică Pietro e la pietra a fost descifrată drept
„Petru este piatra”, făcându-se referire la „credinţa Sf. Petru în
Dumnezeu, care era atât de puternică şi de neclintită, încât Iisus
îl numise piatră – ucenicul neşovăitor, pe umerii căruia Hristos
avea să‑şi clădească Biserica. Exact pe colina Vaticanului fusese
Petru crucificat şi îngropat. Primii creştini au construit un mic
altar deasupra mormântului său. Pe măsură ce noua religie
s‑a răspândit, altarul a devenit tot mai mare şi mai impunător,
culminând cu bazilica de azi. Întrea­ga credinţă catolică a fost
clădită, în cel mai adevărat înţeles al cuvân­tului, pe Sfântul
Petru. Piatra”.
Totodată, cititorul îşi îmbogăţeşte bagajul de cunoştinţe atât
în domeniul astronomiei: „teoria Big Bangului a fost propusă
de un călugăr catolic, pe nume Geor­ges Lemaître, în 1927, cu
toate că astronomul american Edwin Hubble este considerat
autorul ei, odată cu publicarea acesteia în 1929, la doi ani după
Lemaître”, cât şi în teologie, prin aflarea procedurii de alegere a
Papei (convocarea conclavului – Colegiul cardinalilor), precum
şi definirea lui il camerlengo – camerierul Înaltului Pontif.
În calitate de simplu cititor am rămas plăcut surprins de
câteva perle caracteristice unui scriitor de mare clasă, printre
care acestea: „Omul nu trebuie să aibă neapărat cancer pentru
a‑i studia simptomele”, „Omului modern trebuie să‑i făureşti
demoni moderni” şi „Cel mai periculos duşman este acela de
care nimeni nu se teme”.
Dintre bilele negre, care pot fi atribuite romanului, se enumeră
abundenţa datelor tehnice, din fizica nucleară; inventarea unei
asasinări a Papei; învinovăţirea indirectă de escaladarea situaţiei
a acelor jurnalişti imaginari şi utilizarea unui prototip uzat de
personaj principal (mă refer la Robert Langdon, care e acelaşi
profesor la Harvard, cu ochii albaştri, claustrofob, identic
protagonistului din „Codul lui DaVinci”).
Aşa cum am afirmat la început, autorul a profitat de slăbiciunea
oamenilor vizavi de fantastic şi chiar de credinţa oarbă a
unora, creând un science-fiction documentat şi bine închegat
(descifrarea Diagrammei lui Galilei, rolul Gărzii Elveţiane,
detalii despre intrigile din Capela Sixtină ş.a.), în care a pus
elementul religios într-o lumină artistică. Toate acestea au fost
stropite cu sarcasm şi încălzite la focul dragostei (fapt de care se
va convinge cititorul, urmărind evoluţia relaţiei dintre Robert şi
Vittoria, fiica preotului-fizician).
Revenind la efectul pe care operele sale, dar mai ales – filmul
ecranizat după romanul „Codul lui DaVinci”, l-au produs în
întreaga lume creştină (ortodocşi şi catolici, deopotrivă), mă
simt obligat să dezaprob atitudinea doamnelor preacuviioase,
care i-au blestemat şi i-au înjurat pe cei ce-au vizionat filmul sau
pe cei ce i-au citit lucrările. În primul rând, pentru că asemenea
gesturi nu sunt tocmai creştineşti şi, în al doilea rând, aşa cum
se spune în această oper sută la sută artistică a lui D.Brown:
„Biserica nu este unicul suflet iluminat de pe planetă! Fiecare îl
caută pe Dumnezeu în felul său”. Ion Mischevca

“Suntem două suflete care nu pot trăi

fără cântec”
Născute la Chişinău, având rădăcini în satul basarabean, Elena şi Viorica Lupu – două tinere interprete de muzică
populară, simt şi iubesc româneşte,cântând cu drag pentru sufletul românului.
Nu se ocupă cu politică, dar au ţinut neapărat să menţioneze că nu sunt rudă cu Marian Lupu (mâna dreaptă a
preşedintelui comunist al Republicii Moldova), care, după părerea lor, nu îşi merită acest nume…
Redactor: Cine sunt Viorica şi Elena Lupu?
Elena şi Viorica Lupu: În afară de simpli cetăţeni, suntem
persoane care iubesc tot ceea ce este frumos şi românesc.
Iubim arta în general şi arta tradiţională, în special. Suntem
nişte împătimite a tot ceea ce înseamnă “folclorul românesc”:
cântec, dans, port popular, obiceiuri. Suntem două persoane
care nu pot trăi fără cântec, pentru că astfel, sufletele noastre
“se înalţă” şi simt că trăiesc cu adevărat doar atunci când
dăruim spectatorilor clipe de revelaţie şi bucurie.
R: Când puteţi spune că a avut loc marea întâlnire cu
folclorul? Cum a intrat el în sufletele voastre? E o moştenire
de familie?
În copilarie am locuit la ţară, în satul Vălcineţ, raionul
Călăraşi. Şi acum ne amintim cu drag de zilele în care mergeam
cu bunicul la strâns de fân. Niciodată nu vom putea uita acele
momente şi senzaţii de libertate deplină, pe care ne-o inducea
cântecul păsărilor. Cu siguranţă, această apropiere de natură
şi de lumea satului încă din fragedă copilarie ne-a apropiat
mult de cultura tradiţională. Zilele de duminică erau pentru
noi o adevărată sărbătoare de suflet, pentru că aşteptam cu
20
 INTERSECŢII Nr. 9, Aprilie 2009

nerăbdare emisiunile de folclor de la noi („Evantai

folcloric”, „La vatra jocului”) sau cele ale Televiziunii
Române: “O vedeta Populară” sau “Tezaur Folcloric”.
Acestea ne-au întărit dragostea pentru folclorul şi
tradiţiile româneşti. Există şi acum interpreţi a căror
cântec ne produc sentimente deosebite, declanşând
în sufletele noastre vibraţii indescriptibile în cuvinte.
Cu toate acestea, credem că dragostea pentru muzica
populară vine de la Dumnezeu.
Elena Lupu: Eu cânt de la vârsta de patru ani, iar
Viorica - de la şase. Pentru mine, întâlnirea cu folclorul
a avut loc în anul 1988, când împreună cu mama am mers
la un spectacol al Teatrului Epic de Etnografie şi Folclor
“Ion Creangă”. Trupa de atunci avea în repertoriul ei
spectacole dramatice muzical-coregrafice cum ar fi “La şi admiraţia pentru valorile culturale şi folcloristice şi tot
moartea lui Ştefan-Vodă” sau “Aşa-i viaţa omului”etc. Noi ea a fost mentorul primelor noastre expediţii de culegere a
însă am ales să mergem să vizionăm “Şezătoarea”. Atunci, cântecelor populare din satele moldoveneşti, piese ce ulterior
în valul renaşterii naţionale, era un lucru neobişnuit să vezi au reprezentat repertoriul ansamblului “Opincuţa”.
actori îmbrăcaţi în costume populare autentic româneşti R: Când s-a produs debutul vostru oficial?
(adunate de prin părţile Bucovinei, întrucât la noi ele nu se mai Viorica Lupu: Am debutat în 2004, pe scena Palatului
păstraseră), iar pe de altă parte, un spectacol care se juca nu pe Naţional din Chişinău, cu ocazia sărbătorii Sfântului Vasile
o scenă şi într-o sală de spectacole obişnuită, ci într-o căsuţă (pe stil vechi). Sunt mândră că am debutat alături de orchestra
de genul celor de la Muzeul Satului. Teatrul funcţionează şi LĂUTARII de la Chişinău, condusă de maestrul Nicolae
acum, în acelaşi registru al autenticului, o dovadă în plus, Botgros ceea ce îmi conferă o responsabilitate şi mai mare
spectatorii fiind aşezaţi pe acele bănci folosite odinioară la pentru viitor. Peste Prut am debutat în 2007, la Festivalul-
nunţile moldoveneşti de la sate. Din 1988 până în 1991 am Concurs al Tinerilor Interpreţi de Folclor “De Ispas, la
făcut parte din trupa de copii a teatrului. La vârsta de 4 ani am Năsăud”, unde juriul mi-a acordat premiul al III-lea.
avut primul meu turneu, la Moscova. Timp de 2 săptămâni Elena Lupu: Debutul meu oficial s-a produs cu un an
am cântat pe scenele Moscovei “Basarabie frumoasă / De mai târziu, când împreună cu Viorica am devenit laureate
trei ori ai fost mireasă / Şi a patra ai fost arsă...”, spectatorii ale primei ediţii ale Festivalului-Concurs “Nicolae Sulac”
ruşi neînţelegând adevăratul mesaj al cântecului meu. de la Chişinău. Chiar dacă în concurs am participat separat,
Viorica Lupu: Apoi, în 1990 mama noastră, Maria maestrul Nicolae Botgros a ţinut neapărat ca în spectacolul
Lupu, a înfiinţat asnsamblul de cântece şi dansuri folclorice de gală să cântăm un duet. Ideea a prins foarte bine la public,
“Opincuţa”, care în prezent activează în cadrul Liceului răsplătindu-ne cu multe aplauze. În România însă, debutul
Teoretic “Ion Creangă” din Chişinău, liceu pe care l-am meu este legat de Festivalul-Concurs Naţional al Tinerilor
absolvit şi noi. Eu şi Elena am fost membre ale acestui Interpreţi de Folclor “Vară, vară, primăvară” de la Sibiu,
ansamblu. Am activat în calitate de soliste, dansatoare, iar ediţia 2007, când am obţinut Premiul Special al Juriului. De
din 2005 până în 2007, Elena a fost şi coregraf-asistent al atunci am intrat în familia folclorului românesc, am cunoscut
ansamblului. multe dintre numele de referinţă ale folcorului românesc
Elena Lupu: Dintotdeauna am simţit cu toată fiinţa mea că (acei idoli pe care îi vedeam doar la televizor), chiar dacă în
dansul popular mă face să simt libertatea în toată puterea ei. acest sens suntem abia la început de drum.
Amândouă am învăţat un an la facultatea de coregrafie, dar, R: Înţeleg că aţi participat la multe concursuri obţinând
la un moment dat a trebuit să alegem între cântec şi dans, deseori premii. Care sunt distincţiile cu care vă mândriţi cel
pentru că ne-am dat seama că nu mai avem timp pentru a le mai mult?
face în mod profesionist pe amândouă şi...am ales cântecul.
Viorica Lupu: Fiind membre în asamblul folcloric
“Opincuţa” am participat în repetate rânduri la spectacole
şi festivaluri în Republica Moldova, România şi în alte ţări.
Alături de colegii noştri am trăit cu lacrimi în ochi fiecare
succes sau insucces. Pentru noi, ansamblul “Opincuţa”
a însemnat o a doua familie şi cel mai important a fost să
înţelegem, în turneele noastre peste Prut, că fiinţa noastră
simte româneşte, că graiul nostru moldovenesc e asemeni
celui de la Vaslui sau Iaşi. Şi de atunci România reprezintă
pentru noi “acasă”.
Elena Lupu: Abia pe la 14-15 ani am simţit că folclorul
reprezintă pentru noi mai mult decât o simplă activitate
extraşcolară. Părinţii noştri erau talentaţi, dar niciunul dintre ei
nu şi-a valorificat acest har. De la mama am preluat dragostea
21
Nr. 9, Aprilie 2009
Elena Lupu: Începând cu 2007, eu şi Viorica am primit
peste 15 premii, de la menţiuni şi premii speciale până la
trofee. Fiecare concurs înseamnă multă muncă, atât în ceea
ce priveste repertoriul, interpretarea şi prezenţa scenică, dar şi
foarte mult autocontrol în privinţa stăpânirii emoţiilor. Astfel
am obţinut: Premiul I la „Maria Tănase” (Craiova, 2007),
Trofeul „Ion Albeşteanu” (Slobozia, 2007), Premiul Special
la „Festivalul Naţional al Cântecului de Cătănie” (Cluj, 2007),
Trofeul „Cântă, cântă gură scumpă” (Beiuş-Bihor, 2008),
Menţiune la „Mariana Drăghicescu” (Timişoara, 2008) etc.
Viorica Lupu: Premiul II la “Dumitru Sopon” (Gilău-
Cluj, 2007), Premiul II la “Maria Lătăreţu” (Tg. Jiu, 2007),
Premiul de popularitate - „Flori în Ţara Bârsei” (Braşov,
2008), Premiul III: „Pe deal la Teleormănel” (Alexandria-
Teleorman, 2008), Trofeul „Irina Loghin” (Vălenii de Munte,
Prahova, 2008) - sunt numai câteva dintre realizările mele.
Dincolo de importanţa şi valoarea (sentimentală şi materială)
premiilor, fiecare concurs înseamnă o nouă experienţă.
Mulţumirile noastre se îndreaptă către părinţii colegilor care
ne-au găzduit de atâtea ori în peregrinările noastre de la un
concurs la altul.
R: Vorbiţi-ne despre activităţile voastre în prezent şi despre
planurile de viitor.
Activităţile noastre se rezumă la participarea la diferite
concursuri, spectacole, emisiuni şi festivaluri de profil din
România şi străinătate. Din păcate, în Republica Moldova
se poate vorbi de foarte puţine manifestări de folclor pentru
promovarea tinerilor. Cât despre viitor, nu ne grăbim să
dezvăluim prea multe, cu excepţia faptului că lucrăm la
primul nostru CD de muzică populară, care va conţine atât
piese interpretate individual, cât şi de duet. Dacă ne ajută
Dumnezeu, sperăm să finalizăm înregistrările în luna iunie,
iar în toamnă să ieşim cu el pe piaţa muzicală românească.
R: Aveţi un vis special legat de cariera voastră, o dorinţă
poate?
Avem şi noi vise, dar nu mai multe ca oricare alt om. Unul
dintre ele, este să ne stabilim în România. Deocamdată nu
ştim ce oraş vom alege, aceasta depinzând şi de ofertele pentru
studiile la masterat, întrucât asta intenţionăm din toamnă.
Elena Lupu: Unul dintre visele mele este să cânt de Ziua
Naţională la Alba-Iulia. Sper să trăiesc acest moment pe care
mi-l doresc din suflet.
Viorica Lupu: De asemenea, un alt vis al nostru este
să reuşim pe viitor să ne implicăm şi în alte proiecte şi
activităţi ce urmăresc promovarea culturii şi artei tradiţionale
româneşti.
R: Ce reprezintă pentru voi folclorul ?
Folclorul este hrana noastră spirituală, este dorul de a te
întoarce acasă. Cântecul popular ne dă posibilitatea de a gândi
cu voce tare în mijlocul oamenilor, de a ne exprima emoţiile
şi trăirile interioare. În profunzimea versurilor populare (de
multe ori scrise de noi înşine) găsim echilibrul, stare pe
care o împărtăşim celor ce-şi deschid sufletele către cântul
popular. Este aflarea acelui egal între bucurie şi suferinţă,
vorba cântecului: “Cântecu-i a me mândrie/La necaz, ori
bucurie...”
R: Care cântece vă sunt mai aproape de suflet ?
În general, repertoriul liric ne este parcă mai aproape de
suflete, poate şi pentru că noi, românii de dincolo de Prut,
22
INTERSECŢII
am avut parte de-a lungul istoriei de multe vitregii. Nu
subestimăm nici piesele ritmate, care trebuie să recunoaştem,
se regăsesc în repertoriul nostru. În speţă, cântecul trebuie să
sensibilizeze, contând mai puţin dacă e o horă sau o sârbă,
dacă e o doină sau o horă de ascultare. Important este să se
plieze pe sufletul şi starea ascultătorului.
R: Atunci când viaţa ne poartă pe drumuri diverse,
încercăm să revenim la locul acela de unde ne pornim în
lume, acel pe care-l numim acasă. Mai e valabilă pentru voi
afirmaţia asta acum?
Da, fireşte. Oricât de frumos şi de bine ar fi în alte locuri,
dorul de casă te arde mereu. Depinde, desigur, ce fel de
persoană eşti şi care sunt idealurile tale. România pentru noi
înseamnă “acasă”. Evident că locurile unde ne-am născut şi
am copilărit, vor fi mereu la loc de cinste, oricât de perfidă ar
fi politica. În locul de unde venim noi este şi durere şi bucurie
înegală măsură. Nu poţi să te rupi de lumea de unde vii, de
părinţi, bunici, rudele şi prietenii care rămân acasă. Toate
acestea nu pot fi suplinite cu niciun bun din lume.
R: Există diferenţe între publicul din R. Moldova şi cel din
România?
Peste tot există oameni şi oameni. Cert este că în România,
folclorul şi-a păstrat mai mult din “parfumul” tradiţional şi
pentru că interesul faţă de cântecul popular a fost constant,
acest lucru a făcut ca publicul să înţeleagă mult mai bine
diferenţa între valoare şi pseudo-valoare. Însă, trebuie
să menţionăm că în Republica Moldova artiştii primesc
mai multe flori. Cel mai important mod de valorificare a
talentului, este cântărit în aplauze, “volumul” şi “specificul”
cărora nu depind din care parte a Prutului vin, ci de educaţia
şi inteligenţa spectatorului.
R: Va rog să transmiteţi un gând cu ocazia sărbătorilor
pascale pentru românii de pretutindeni.
Vrem să transmitem tuturor românilor din lumea întreagă
urări de bine şi multă sănătate. Fie ca Învierea lui Hristos să
ne găsească împăcaţi unii cu alţii şi cu credinţa într-un viitor
mai bun. Românii să nu uite că adevăratele valori şi iubirea
de neam pot fi transmise generaţiilor ce vin doar prin adevăr
şi credinţă.
Interviu realizat de Viorica Deleanu
 OVIDIU CĂRPUŞOR
Pictor. Restaurator
A absolvit Universitatea Nationala de Arte, Bucuresti - Sibiu -
Profilul Arte Plastice si Decorative, Licentiat in arte, Specialitatea:
Conservarea si restaurarea operei de arta, promotia 2003 (clasa
prof.. Vasile Sotelecan), Master in Viena – Academia de Arte
Frumoase - arte plastice si restaurare. A desfasurat timp de 10 ani
o activitate creativ-artistica intensa in Sibiu si Brasov obtinand
si noua premii I si II la festivalurile nationale si concursurile de
pictura si caricatura. A organizat si executat proiecte de promovare
oficiala a imaginii Romaniei la Ambasadele Romaniei si ICR din
Viena, Budapesta, Camberra, Detroit, Vatican, prin organizarea a
unor evenimente, programe culturale si vernisaje in perioada 2001-
2006. Expune lucrari de pictura, grafica si icoane in Saloanele
internationale din Istambul (1999), Tokyo (2000), Vatican (2001),
Camberra, Melbourne, Weldingen (2002), Paris (2004), Viena,
Budapesta, Paris, Londra (2005), Copenhaga, Halmstad, Budapesta
(2006). In tara a participat la peste 40 de expozitii din Sibiu (1999-
2003), Bucuresti (1999-2002), Sebes-Alba (2002) Braila (2004),
Brasov 2004-2007. Are lucrari in colectiile de stat si muzeale din
Bucuresti si Brasov, in cele particulare din tara, la Ambasadele si
ICR din Australia, Austria, Ungaria, Vatican, in colectiile particulare
din Anglia, Franta, Japonia, Australia, Austria, Suedia, Spania, USA,
Germania.
Expozitii personale :
Istambul (1999), Tokyo (2000), Vatican (2001), Camberra,
Melbourne, Weldingen (2002), Paris (2004), Viena, Budapesta,
Paris, Londra (2005), Copenhaga, Halmstad, Budapesta (2006),New
York (2008), Sibiu (1999-2004), Tg.Mures (2000), Brasov (2004-
2006).
Fragmente - COMENTARII CRITICE   :
«Un Har ales si o suprema Pretuire – Ovidiu Carpusor cultiva in
daruirea sa suprema, arta reprezentativa a viziunii sacre bizantine
– o impletire totala intre un arhaism quasiautentic si o deschidere
contemporana, manifestata mai ales pe plan psihologic, reducand la
un simbol monovalent, un afara expaspatial si nu cu adresare numai
ritualica. »
GHEORGHE CIOBANU
Critic de arta – Expert
«Carpusor Ovidiu – un maestru al culorii ! al compozitiei si
al sintetismului poetic-liric al picturii de sevalet ! un cavaler al
sufletului concretizat prin juxtapunerea cromatica a viziunilor sale. »
VIRGIL CANDEA
Academician – Cultura si Arta – Vicepresedinte - Academia Romana
«Pictura este pentru Carpusor o necesitate sufleteasca, dar si o
datorie sociala. Este fara indoiala experienta unei activitati picturale
care, reflectandu-se pe sine, a ajuns la un nivel de autocunoastere
care-i permite sa se instaleze in zona certitudinilor si, epurandu-si
viziunea, reuseste sa o impinga pana in pragul abstractiei»
VERONICA BODEA TATULEA
Critic de arta - Expert
« Mijloacele sale de expresie sunt : preferinta pentru zone
cromatice vibrate, dar si pentru precizia contururilor, fie trasate,
fie obtinute prin juxtapunerea suprefetelor de culoare, iar linia care
desparte teritoriul imaginii figurative de acela al decorativului se
face prezenta in preferinta pentru virtutile expresive ale suprafetei. »
VERONICA BODEA TATULEA
Muzeul de Arta Brasov, decembrie 2004