Nr.

14, SEPTEMBRIE 2009

INTERSECTII
,
 EDITOR
SibArt

CUPRINS
REDACŢIA Necesitatea de a ignora .............................. 3
Coordonator ediţie Independenţa Republicii Moldova
Nicu Cârlig
la majorat .................................................. 4
Echipa de redacţie Dorinţa de a fi un nimeni ........................... 5
Nicolae Ciobanu
Ion Mischevca Acomodare şi stereotipuri .......................... 6
Vlad Madan
Admiterea ca aventură ............................... 7
Vadim Bolocan
Camelia Bazarcă Situaţia mass-mediei .................................. 9
Viorica Deleanu
Democraţia şi internaţionalismul .............
Dan Nicu 10
Dumitriţa Paladi Dacă putem gândim româneşte,
Colaboratori
Mariana Ţăranu, Alexandru Lupuşor,
putem scrie istoriceşte despre România?.. 11
Alexandru Lebedev, Daniela Cervinschi Bijuterie tricoloră ....................................... 15

Fotografie Consideraţii privind societatea

SIBART creştinească .................................................. 16
ISSN 2065 - 0531
Mitropolia Basarabiei - trecut şi prezent .. 18
2009 Sulina, oraşul de la poarta apelor .............. 19
intersectii.revista@gmail.com Creaţia lui Ilie Motronea trece ca un fir
tricolor prin toată creaţia mea .................... 20
publicaţie realizată cu sprijinul
Fundaţiei Emanuil Gojdu - Sibiu Milostivirea plină de îndurare în pictura
lui Daniel Susa .............................................. 21
Potrivit Art. 206 C.P., responsabilitatea
juridică pentru conţinutul articolelor
aparţine autorilor.
Deasemenea, subliniem faptul că nu
toate articolele publicate au în totalitate
şi valoare actuală; dar, potrivit normelor
jurnalistice internaţionale, nu interven-
im în textele originale, responsabilitatea
aparţinând şi traducătorilor.
 INTERSECŢII
Necesitatea de a ignora
Nu fără puţină atenţie urmăresc schimbările ce
au loc pe scena politică din Basarabia. A căzut un
regim, mişelesc până la urmă, vine un altul, adus de
vânturi liberale. Basarabenii aşteaptă, Cotroceniul
aşteaptă, Kremlinul aşteaptă şi el, nervos e Tiraspolul.
Eu nu aştept, nu scriu pe bloguri articole triumfal-
iste, pur şi simplu mă plictisesc. De ce? Pentru că nu
mai cred în bipedul ce poartă numele de „politician”.
Şi-a pus oare cineva dintre cei care aplaudă acum de
îşi rupe mâinile şi ovaţionează de îşi vomită plămânii, ce
se ascunde în spatele liricii electorale ale politicianului?
Eu mi-am pus această întrebare şi am descoper-
it că după vorbele frumoase, stă „interesul” care
pune în mişcare diforma dar perfect funcţionabila
maşinărie a politicianismului. Este vorba de interesul
individual sau de grup, însă nici într-un caz de IN-
TERESUL NAŢIONAL. Şi acest lucru este valabil
pentru absolut toate partidele care s-au perindat la
putere, indiferent de culoarea lor politică. Nu zic nu,
poate se mai zbate pe undeva un idealist, doi, însă
aceştia sunt repede corupţi sau anihilaţi de „interes”.
Într-adevăr, respir uşurat că am scăpat de
regimul comunist, însă pesimismul rămâne. Oa-
menii care au venit acum la putere nu îmi inspiră
nici cea mai mică încredere, aşa cum nu mi-au in-
spirat încredere nici politicienii din anii ’90, cum
nu mi-au inspirat-o nici comuniştii lui Voronin.
Atât în aprilie, cât şi în iulie nu am votat pen-
tru „opoziţie”, am votat împotriva comuniştilor,
aşa am înţeles eu să îmi fac datoria de basarabean.
Şi totuşi, odată cu accederea la putere a „noilor”
s-a schimbat ceva – decorul. Şi tot e înainte, măcar
vezi nişte măşti noi - aşa devine şi sărmanul om
de rând mai creativ, mai inventează o înjurătură
nouă, întotdeauna este nevoie de o „schimbare”.
Văzând, dar mai ales simţind insalubritatea politică,
atât de caracteristică nouă, nu pot să nu fredonez
încetişor „Vreau să vă doară” de Paraziţii, şi tot aşa,
încetişor să mă minunez şi să mă întristez puţin,
de câtă dreptate a avut şi încă mai are Caragiale.
Sunt un mare pesimist, nu dau o ceapă degerată pe
vorba unui politician, repet, indiferent de culoarea
cravatei pe care o poartă. M-am învăţat să ignor aceste
insecte. Şi ignorantul de mine trăieşte foarte bine,
Nr. 14, Septembrie 2009
nu îşi umple capul cu excrementele media, aruncate
în faţa bietului om, aproape îndobitocit de sărăcie.
Pentru că sunt ignorant, am timp să mângâi
mâna mamei, să mă pierd în ochii iubitei, să
urmăresc o pasăre în zbor şi să visez la liber-
tatea ei, să ascult înţelepciunea unui bătrân.
Fiind ignorant, nu sunt anarhist, din contra, ura
şi ignoranţa mea pentru sistem vine dintr-o dra-
goste şi un respect pentru nişte valori care astăzi
sunt batjocorite cum nu au fost batjocorite nici de
păgâni. Sunt ignorant pentru că vreau să mă dedic
păstrării şi promovării acestor valori, pentru că
vreau să pun şi eu umărul la sprijinirea a tot ceea
ce înseamnă Spiritualitate şi Tradiţie Românească.
Invit pe toţi cei care mai moţăie, legănaţi de vi-
cleana şoaptă politicianistă să se trezească, să
cântărească şi să decidă, moţăie mai departe
până intră în amorţire sau se spală cu apă rece şi
rezistă. Este o decizie pe care trebuie să o ia fie-
care în parte, conştient că va suporta consecinţele
indiferent de care parte a baricadei se va afla.
Regret să dezamăgesc oamenii care cred sin-
cer într-o schimbare - nu se va schimba nim-
ic în afară de decor, aşa cum am mai spus-o.
Schimbarea trebuie să înceapă de la noi.
Un lucru mă consolează însă, Dumnezeu este sus şi le
vede pe toate, şi fiecare va primi după meritele sale. Dar
până la Răsplată vă invit să fiţi ignoranţi, dar responsabili.
Nicu Cîrlig
3
Nr. 14, Septembrie 2009
Sărbători de suflet
Independenţa Republicii Moldova la majorat,
Limba Română la două decenii
De-i soare, de bate vântul, de plouă sau de e arşiţă,
în Basarabia zilele de 27 şi 31 august sunt mar-
cate, an de an, cu mult fast. Aceste zile reprezintă, de
fapt, fundamentul pe care a fost zidită independenţa
şi identitatea naţională a poporului nostru.
De la destrămarea URSS-ului şi până în prezent, indif-
erent dacă la cârma ţării s-au aflat oameni cu orientare
politică sănătoasă sau mai puţin sănătoasă, toţi au încercat
să respecte tradiţia, depunând din plăcere sau din obligaţie
buchete de flori la monumente, ţinând cuvântări etc.
În acest an Guvernul Comunist, încă în exerciţiu, s-a
ocupat exclusiv de organizarea festivităţii
de Ziua Independenţei, Primăriei muni-
cipiului Chişinău revenindu-i rolul de
organizatoare a Zilei Limbii Române.
De vreme ce oamenii simpli au venit
în inima capitalei, făcând abstracţie de
politică, iată că puterea de stat care s-a
rupt în două ca perdeaua dinăuntrul tem-
plului (Marcu 15:38) a sărbătorit separat
Ziua Independenţei. Despre felul cu a fost
organizată această sărbătoare nu prea ai
ce spune, pentru că multă lume s-a arătat
nemulţumită. Acest lucru confirmă faptul
că pentru comunişti niciodată nu au avut o
prea mare importanţă zilele naţionale. De
Ziua Limbii Române deputaţii comunişti,
Vladimir Voronin şi Zinaida Greceanîi în
genere nu au luat parte la festivităţi. Poate
că e mai bine aşa. În lipsa lor în zorii zilei
în semn de bun augur a şi plouat niţel.
Ploiţa din dimineaţa zilei de 31 au-
gust, în loc să disperseze mulţimile,
le-a adunat. Sărbătoarea a început cu
depuneri de flori la Monumentul Domnitorului Ştefan
cel Mare şi Sfânt, la care au luat parte liderii partidelor
liberal-democrate, după care pe Aleea Clasicilor au fost
susţinute discursuri, recitaluri de poezie şi piese muzicale.
Începând cu ora 12 la Biblioteca Naţională urma să fie
inaugurat Salonul Internaţional de Carte, ediţia 2009, con-
sacrat memoriei lui Grigore Vieru. Discursuri inagurale au
ţinut mai multe personalităţi, printre care Mihai Cimpoi,
Ana Bantoş, Petru Soltan etc. Spunând vorbe frumoase de-
spre Grigore Vieru, cel care a fost şi este purtătorul cuvân-
tului românesc în lume, Petru Soltan a amintit necesitatea
ridicării unui bust al Maestrului pe Aleea Clasicilor. Până
la realizarea unui asemenea deziderat nu ştim câtă vreme
va mai trece, totuşi în memoria poetului, în cadrul aceleiaşi
manifestări a fost dezvelit un bust realizat cu multă măiestrie
4
INTERSECŢII
de sculptorul Ion Bolocan. Dintre cele mai citite 10 cărţi ale
anului 2008 din RM s-a dovedit a fi „Taina care mă apără”
semnată de Grigore Vieru. Până spre seara zilei au mai fost
organizate şi alte evenimente culturale, printre care cel mai
aşteptat fiind concertul la care urmau să evolueze artişti
foarte cunoscuţi precum Iurie Sadovnic, Ştefan Petrache,
Anastasia Lazariuc, Dan Bălan, Cătălin Josan, formaţiile
Akcent şi Studio One. Nu trebuie să uităm nici de focurile
de artificii care au ornamentat cerul nocturn minute în şir.
M-am bucurat mult că la sărbătoarea Limbii Române
erau prezente şi persoane vorbitoare de limbă rusă, acesta
fiind un semnal pozitiv întru concili-
erea cetăţenilor moldoveni cu cei de
alte etnii. Mai puţin plăcută a fost
declaraţia unei domnişoare pe care am
auzit-o spunându-i prietenei sale în
ruseşte că nu iubeşte românii. Asta se
întâmpla în Grădina Publică „Ştefan
cel Mare şi Sfânt”, unde un patriot
basarabean recita cu patos o poezie.
Un incident care o are ca suferindă tot
pe Limba Română s-a întâmplat cu
câteva zile înainte de 31 august, când
două panouri care invitau locuitorii
capitalei la expoziţia cu genericul
„Limba Noastră cea Română” au fost
smulse şi aruncate la pământ de mâini
rele necunoscute. În rest, atât românul
basarabean, cât şi rusul, ucraineanul
şi găgăuzul, tot basarabeni, au dansat
împreună în Piaţa Marii Adunări
Naţionale fiind uniţi de muzica bună.
Din cauza terorii instaurate de
regimul comunist în urma incidente-
lor din 6-7 aprilie, abia acum lumea a mai prins la viaţă,
la curaj. Un aer al adevăratei libertăţi a plutit zilele ace-
stea deasupra capitalei, deasupra întregii ţări. După mai
mulţi ani, timp în care Limba Română a fost între ciocan
şi nicovală, să sperăm că abia acum va fi lăsată în pace.
Serafim Urecheanu, liderul Alianţei „Moldova Noastră”
declarase cu această ocazie că „fără limbă nu există nici
un popor, nu există viitor”. De vreme ce noi avem o limbă,
care corect se numeşte Limba Română, avem şi un viitor.
Lacrimile vărsate de patrioţii noştri în lupta
pentru independenţă şi limba română se mai
preling şi azi pe obrajii Basarabiei pe care în-
tr-o bună zi sperăm să le şteargă năframa dreptăţii.
Nicolae Ciobanu
 INTERSECŢII Nr. 14, Septembrie 2009

Dorinţa de a fi un nimeni
Deunăzi mă gândeam la cât de preţioasă este sănătatea form recensământului din 2004) şi minorităţile naţionale
pentru oamenii care nu o au: ar vrea să citească o carte, sunt destul de bune, de aceea mă îndoiesc că cineva dintre
dar nu văd; ar vrea să se plimbe, dar sunt ţintuiţi la pat; noi va ridica arma împotriva celuilalt. Chiar dacă populaţia
ar cânta o melodie să-i audă toţi, dar sunt muţi… A nu fi ţării este pestriţă, s-a reuşit totuşi coagularea unor legături
sănătos înseamnă a avea mai puţine speranţe, a fi mai puţin amiabile, uneori frăţeşti, între cetăţeni. Am foarte mulţi
optimist, a renunţa la unele idealuri, a plânge mai des, a prieteni de naţionalitate rusă şi ucraineană. Ba mai mult,
vedea lumea cu alţi ochi… Există însă oameni care suferă în căminul liceului, din lipsă de spaţiu, eram nevoiţi, eu şi
de „boli” şi mai grave – „boli” uneori provocate de ei colegul meu găgăuz, să dormim înghesuiţi pe acelaşi pat.
înşişi. Una dintre ele se numeşte tâmpenie. Aceasta, după Omenia ne uneşte pe toţi, chiar dacă vorbim limbi diferite.
Dicţionarul universal al limbii române, ar însemna: stare a Minorităţile naţionale, împreună cu populaţia
omului cu inteligenţă mărginită; faptă sau vorbă prostească. majoritară, nu mai pot suporta mizeria din care nimeni
O declaraţie recentă a „inspiratului” publicist Constantin de la ’90 încoace nu este capabil să ne scoată. Totodată,
Munteanu, care sună: „Limba rusă trebuie să devină limbă nimeni dintre noi nu mai poate suporta sârma ghimpată,
de stat, altfel ne tâmpim”, m-a convins încă o dată cât de vizele, corupţia din unele ambasade, declaraţiile şovine
justă este explicaţia dicţionarului. Nu înţeleg totuşi, de ce ale unor demnitari şi ale unor anonimi care vor să se
acest domn spune la plural, „ne tâmpim”, pentru că până în facă cunoscuţi în fel şi chip. Oamenii vor libertate, iar
prezent, în afară de „domnia sa”, n-am auzit pe nimeni să această libertate este chiar „peste gard”, în România. În
se tâmpească din cauză că limba rusă nu este limbă de stat. cazul unei eventuale reuniri, minorităţile naţionale, deşi
O altă cerinţă a liderilor Asociaţiei Internaţionale de Priet- vreuna dintre ele va insista să dispună sau să-şi păstreze
enie şi Colaborare „Moldova – Rusia”, din care face parte şi statutul de autonomie, vor primi cu bucurie ieşirea de sub
sus-numitul Constantin Munteanu, este studierea obligato- jugul sărăciei, vor accepta libertatea oferită de Europa.
rie a istoriei statalităţii moldoveneşti în şcoli (s-o înveţe ei!). Fiecare ţară, după cum am mai spus, a avut, are şi va
Basarabia nu a dus niciodată lipsă de oameni (dacă pot avea trădători, dar mai ales duşmani. Ei mereu se silesc să
să-i numesc aşa) care să lupte din interior împotriva pro- vândă ceea ce au mai scump, dar să şi transforme binele în
priului popor. Asociaţii internaţionale de prietenie şi co- rău, dragostea în ură, pacea în război. Cineva spunea că,
laborare, precum „Moldova – Rusia”, pot apărea în fiecare atunci „când faci greşeli, nu le poţi vedea”. Din păcate,
zi. Şi ce ne facem atunci? S-ar putea întâmpla ca şi celelalte trădătorii şi duşmanii ştiu bine ce fac, însă există ceva care
minorităţi (găgăuză, ucraineană, bulgară etc.) să înainteze stimulează în fiecare dintre ei dorinţa de a fi un nimeni.
cerinţe Parlamentului – limbile pe care le vorbesc să fie Nicolae Ciobanu
declarate limbi de stat, în şcolile lor să fie studiată istoria
care le convine ş.a. Intenţiile acestor oameni sunt clare,
anume de a destabiliza situaţia social-politică din ţară.
Un alt personaj rău intenţionat, care încearcă să bage
vrajbă între populaţia majoritară şi minorităţile naţionale,
este consilierul municipal Valeri Klimenko. Recent, acesta
şi-a exprimat părerea cu privire la o eventuală reunire a R.M.
cu România. El crede că acest fapt „este posibil doar în urma
unui război civil, şi doar dacă acest război va fi câştigat de
adepţii reunirii. Noi vom face tot posibilul ca reunirea să
nu aibă loc”. În cadrul ştirilor de la Pro TV s-a menţionat,
conform spuselor aceluiaşi personaj, că minorităţile
naţionale sunt gata să lupte cu arma în mână şi că acestea
vor avea suportul Rusiei, Ucrainei, Bulgariei şi Turciei.
Una din preocupările de bază ale cetăţeanului nostru în
etapa actuală este de a trăi mai bine. Criza economică nu a
ocolit nici moldoveanul, nici rusul, nici găgăuzul, nici ucrai-
neanul. Din păcate, oameni cu interese meschine care, în
loc de politică constructivă, fac declaraţii duşmănoase, prin
care să semene ură printre locuitorii ţării, ar trebui rugaţi
să plece unde i-or duce ochii, ori să tacă. Este o obrăznicie
totală să fie ameninţat în propria ţară, în propria casă.
În prezent, relaţiile dintre moldoveni (peste 78%, con-
5
Nr. 14, Septembrie 2009
Acomodare şi stereotipuri
Tinerii basarabeni studenţi în România sunt un fenomen
social particular, fără îndoială, căruia însă, nu i s-a acor-
dat prea mare atenţie, în afara câtorva studii neştiinţifice şi
nereprezentative realizate tot de către studenţi sau absolvenţi
originari din R. Moldova, nu există o cercetare propriu zisă
reprezentativă cu privire la implicarea tinerilor basarabeni
în societatea civilă sau politică a oraşului în care învaţă
sau cu privire la cultura politică ce-i caracterizează, şi ceea
ce este mai important, nu există studii care să depisteze
cât de intense sunt problemele de acomodare cu care se
confruntă şi care sunt acestea, aici nu mă refer la probleme-
le de ordin legal, ci mai degrabă la cele de ordin cultural.
În cele ce urmează voi analiza rezultatele unui sondaj
de opinie realizat în perioada 28-29 iulie, 2009, care
examinează problemele de acomodare şi principalele ster-
eotipuri cu care tinerii basarabeni studenţi în România
s-au confruntat în oraşul în care învaţă. Sondajul este unul
neştiinţific, nereprezentativ, fiind unul explorator, au fost
chestionaţi 34 de tineri cu vârste cuprinse între 21 şi 36
de ani, majoritatea fiind studenţi în oraşul Cluj-Napoca.
Respondenţii s-au dovedit a fi reticenţi atunci când au
fost întrebaţi care sunt principalele probleme de aco-
modare cu care s-au confruntat când au venit la studii
în România, 5 dintre ei au preferat să nu răspundă şi
doar 4 subiecţi au declarat că nu au avut probleme de
acest gen. Este interesant faptul că majoritatea celor
chestionaţi au afirmat că principala problemă de acomo-
dare care i-a făcut să se simtă izolaţi pentru o perioadă
scurtă sau mai lungă de timp sau care i-a făcut să se simtă
stingheriţi - a fost problema limbii vorbite. Unii au de-
clarat că nu ştiau să vorbească corect limba română, uti-
lizând multe cuvinte ruseşti, alţii însă au afirmat că şi ac-
centul, dialectul îi făcea să se simtă complexaţi într-o
oarecare măsură atunci când interacţionau cu colegii lor.
R.14:Departe de casă, dialectul, prietenii.
R.27:Diferenţa de pregătire pentru studii, accentul.
R.30:Prejudecăţi în ceea ce-i priveşte pe moldov-
6
INTERSECŢII
eni, dificultăţi în găsirea unui loc de muncă, obţinerea
cetăţeniei, nu ştiam să vorbesc bine limba română.
R.33:Prima şi cea mai mare problemă este dis-
criminarea, în special, cea cauzată de limbaj.
După cum vedem respondenţii au menţionat mai multe
probleme de acomodare care sunt oarecum legate unele
de altele. Câţiva dintre subiecţi au declarat că dorul de
casă, dorul de familie şi de prieteni i-a făcut să se integ-
reze mai greu în mediul cultural al oraşului în care învaţă
R.32: Nu-mi venea să cred că în jurul meu nu mai exista
nici un moldovean, mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu ideea
R.7:Dorul de casă deoarece am ple-
cat de la 14 ani de acasă la studii în România
O altă problemă menţionată de tinerii chestionaţi a fost
găsirea unui loc de muncă care periclitează acomodarea
acestora şi-i face să se simtă într-o permanentă anxietate
şi dependenţă de banii părinţilor. Alte probleme de aco-
modare care au fost menţionate de un număr foarte mic de
respondenţi au fost cele legate de existenţa unor carenţe
serioase în ceea ce priveşte pregătirea educaţională de care
au avut parte în Republica Moldova şi care s-au resimţit
puternic între ei şi colegii lor români la nivel studiilor
superioare. Unul dintre respondenţi a declarat că mediul
din Republica Moldova în care a crescut l-a făcut să nu
mai înţeleagă ce înseamnă să fii liber sau mai bine zis, ce
înseamnă sa te exprimi liber, astfel problema acestuia când
a venit în România a fost aceea, că nu reuşea să înveţe să îşi
expună părerile şi ideile fără să-i fie frică de repercusiuni
R.28:Mi-a luat ceva timp ca să înţeleg
că aici pot fi un om într-adevăr liber.
Un alt respondent a afirmat că tinerii basarabeni îşi
creează singuri problemele, pentru că tind să se izoleze.
R.15:Principalele probleme nu vin din partea
românilor, ci din partea noastră, noi tindem să fim
închişi în grupul nostru şi să-i vorbim de rău pe alţii.
Atunci când au fost întrebaţi care sunt principale
stereotipuri la adresa lor cu care s-au întâlnit în so-
 INTERSECŢII
cietatea românească, 12 respondenţi nu au dorit să
răspundă, iar majoritatea dintre ei au menţionat că
de obicei moldovenii sunt asociaţi cu ruşii, moldov-
enii beau mult şi se bat, au un accent ciudat, basarabe-
nii sunt răi şi proşti, nu au un vocabular bine dezvoltat.
Unii au afirmat că aceste stereotipuri sunt nesem-
nificative pentru ei şi că nu-i afectează cu nimic.
Nu trebuie să ne mire că există diferenţe culturale între
România şi Republica Moldova, este şi normal, datorită
conjuncturii istorice, situaţionale, politice, diferenţe cultu-
rale există şi între diversele regiuni ale României. Cetăţenii
României şi cetăţenii Republicii Moldova vorbesc aceeaşi
limba română, dar totuşi limba este una dintre problemele
de acomodare culturală a tinerilor basarabeni, acest fapt
Admiterea ca aventură
Imediat după destrămarea URSS, ţările din fosta uniune
s-au pomenit aruncate în braţele Occidentului. Mai mult
inconştient, cel puţin la nivel societăţilor, acestea s-au
văzut nevoite să căute debuşee prin care să se descurce,
iar liderii reformatori (în cazurile cele mai fericite) şi-
au asumat imensa responsabilitate de a oferi popoare-
lor, sau bucăţilor de popoare pe care le conduceau, un
trai mai bun. Chiar dacă în majoritatea cazurilor tot ce
au reuşit aceştia să facă a fost să le ofere o perspectivă
mai bună, dat fiind că economiile fostelor state URSS
se prăbuşiseră, cele mai multe dintre noile societăţi ”in-
dependente” înţelegeau că preţul pentru libertatea şi
bunăstarea lor însemna şi o perioadă iminentă de sărăcire.
Ţinând cont inclusiv de noua lor situaţie, statele s-au
reprofilat aproape imediat, militând pentru apropierea,
iar uneori şi pentru integrarea europeană. În acest con-
text, vecinii au jucat, după cum era de aşteptat, un rol
primordial. Republica Moldova a beneficiat cel mai mult
de susţinerea României care, după cum se cunoaşte, ne
consideră pe bună dreptate români din jurul României.
Cu siguranţă că dacă nu am fi făcut parte din acelaşi
spaţiu etnic-cultural românesc, nu am fi beneficiat de
programele interguvernamentale formale sau de relaţiile
informale dintre proaspătul stat RM şi România post-
comunistă. Dar acest lucru ţine de alte circumstanţe.
Printre avantajele de care s-a bucurat populaţia
română din RM s-a numărat şi acordarea unui număr
consistent de burse pentru tinerii etnici români din
afara României. Oferite iniţial ca un soi de alternativă
la sistemul de învăţământ moldovenesc, iar apoi ca
recompensă pentru performanţele bune din perioada
liceului, acestea au devenit în scurt timp un lucru râvnit
de o mare parte dintre absolvenţii liceelor moldoveneşti.
Nr. 14, Septembrie 2009
nu trebuie văzut ca fiind unul ieşit din comun, este cum
am spus mai sus, unul normal, limba română pe care o
vorbesc majoritatea tinerilor basarabeni conţine foarte
multe cuvinte ruseşti, care se datorează faptului că în R.
Moldova există o puternică comunitate de ruşi. Găsirea
unui loc de muncă ce se datorează legislaţiei nepermi-
sive, comunicarea interpersonală cu colegii români,
dorul de familie şi prieteni, carenţele în ceea ce priveşte
pregătirea educaţională, toate acestea sunt probleme se-
rioase cu care se confruntă basarabenii. Moldovenii sânt
asociaţi cu ruşii - una dintre principalele stereotipuri cu
care au avut de a face studenţii basarabeni. Din afirmaţiile
respondenţilor se pare că stereotipurile nu-i afectează
atât de mult şi sunt nesemnificative în percepţia lor.
Daniela Cervinschi
Imaginea învăţământului din România s-a îmbunătăţit
pe măsură ce trecea timpul, pentru ca după 2001, când
la putere în stânga Prutului au ajuns comuniştii moldov-
eni, iar perspectiva europeană a statului român devenea
din ce în ce mai clară, oportunitatea de a continua studi-
ile în statul vecin a căpătat noi sensuri. Astfel, studiile în
România au început să fie văzute de către basarabeni în
altă lumină. Acestea nu mai reprezentau doar o alternativă
academică şi posibilitatea de a scăpa de casă, ci şi opor-
tunitatea extraordinară de a fi obţinut la sfârşitul studiilor
o diplomă recunoscută în orice ţară UE. Cu toate aces-
tea, puterea comunistă a avut grijă ca plecarea peste Prut
să aibă şi cât mai multe dezavantaje, pe lângă beneficiile
evidente. Aşadar, aceştia au refuzat în câteva rânduri să
semneze un protocol de colaborare interguvernamental
cu reprezentanţii statului român, au pus la punct un sis-
tem informal de sabotare a absolvenţilor altor instituţii
de învăţământ decât cele moldoveneşti, încadrând di-
mensiunea academică şi investiţiile pe termen mediu şi
lung în propriii cetăţeni în paradigma care i-a consacrat,
cea a anti-românismului. Tind să cred că politica anti-
populaţie de tip ”beţe-n roate” nu a dat roadele scontate.
Din fericire, numărul candidaţilor pentru o bursă în
România nu a scăzut, acesta variind, an de an, în jurul
cifrei de 2500. În acest an universitar, la consulatul româ-
nesc au fost depuse circa 2800 de dosare ale absolvenţilor
de licee din RM, pentru ca în jurul datei de 28 august
să fie publicate listele cu cei 900 de admişi. Iniţial, ziua
afişării rezultatelor fusese anunţată ca fiind 25 iulie, astfel
încât oficialii români să aibă la dispoziţie o lună pentru
verificarea dosarelor (perioada de depunere a fost 17-27
iulie). Între timp, cea mai mare parte a celor care au depus
dosarele pentru bursele româneşti, au depus actele şi în
7
Nr. 14, Septembrie 2009
cadrul universităţilor din RM, de data aceasta lăsând di-
ploma în original. Cei mai mulţi dintre ei au şi intrat, unii
aflând de acest lucru după, iar alţii înainte de publicarea
listelor pentru România. Evident, a fost nevoie ca aceştia
să facă noi drumuri pe la secretariatele facultăţilor care
i-au primit pentru a-şi retrage actele şi pentru a-şi anunţa
decizia de a părăsi RM. O altă problemă care a a apărut
pe parcurs a constat în faptul că un număr neobişnuit de
mare dintre cei care au avut medii generale foarte mari,
şi-au pierdut locurile cu bursă la facultăţile dorite, în fa-
voarea unor colegi de cu medii mai mici. Motivul invocat
de autorităţile române de la Consulat a constat în faptul
că circa 200 de dosare nu au corespuns normelor insti-
tuite, fiind incomplete. Suntem, în acest caz, îndreptăţiţi
să ne întrebăm cum se face că o absolventă de liceu cu
media generală de 9,47 a pierdut locul la o facultate
din cadrul UniBuc în favoarea unor colegi cu media de
9,21 sau chiar de 9,07. Frustrarea generală îndreptăţită a
tinerilor basarabeni ar fi putut fi evitată, cel mai proba-
bil, printr-un comunicat public sau anunţ afişat la sediul
consulatului prin intermediul căruia cei care au rămas pe
dinafară să înţeleagă pe ce se bazează decizia autorităţilor.
De asemenea, s-au observat disfuncţionalităţi în relaţia
dintre ministerul din România şi rectoratele universităţilor,
în primul rând legat de listele care trebuiau trimise către
universităţi cu mult mai devreme decât se întâmplă
acest lucru an de an. Totuşi, cea mai mare problemă care
persistă la nivel de sistem este cea de comunicare, sau
de ”deschidere” faţă de beneficiarii politicilor guverna-
mentale, adică de studenţi, în acest caz. Consider că cele
mai multe neânţelegeri şi cele mai grave frustrări provin
anume din această zonă, a proastei comunicări cu pub-
licul. Astfel, imaginea proiectată în afară a instituţiilor
româneşti este de natură să umbrească intenţiile fără
îndoială benefice ale statului, în timp ce relaţia de
comunicare stat-societate rămâne fragmentată şi inertă.
Pagubele sunt colaterale. Pe de o parte, România pierde
8
INTERSECŢII
în imagine (ca de fiecare dată), din cauza unor bune
intenţii finalizate ”de mântuială”, cum ar zice moldov-
enii, iar de cealaltă parte vedem proaspeţii studenţi care
sunt nevoiţi să se complice mult prea mult, când lucru-
rile ar putea fi rezolvate mult mai simplu. Bineînţeles,
cauzele acestor fenomene indezirabile sunt numeroase şi
interconectate, iar stabilirea unei cauzalităţi multiple din-
tre procese şi rezultate ţine mai degrabă de competenţa
ministerelor din cele 2 state. Ceea ce se observă însă la
prima vedere şi influenţează negativ relaţia dintre stat şi
societate nu ne poate oferi prea multe motive de optimism.
Ulterior publicării primelor liste, statul român
a reacţionat la sugestiile primarului de Chişinău,
acordând încă 1000 de locuri subvenţionate din bugetul
României în învăţământul superior, fără bursă, de data
aceasta. Despre rezultatele acestei premiere aparent
mai mult benefică vom putea vorbi abia în câţiva ani.
Aşadar, am putea totaliza că în acest an, România a of-
erit 700 de burse absolvenţilor de liceu din RM, precum şi
1200 de locuri fără taxă. Chiar dacă sintagma utilizată în
spaţiul public din RM (pentru că în România se vorbeşte
mai puţin despre acest lucru, din varii motive) este cea
de ”locuri oferite de statul român”, sau ”burse oferite de
statul român”, trebuie să remarcăm că diferenţele de or-
din practic dintre cele 2 categorii de studenţi admişi sunt
enorme. Dacă admişii la ”fără taxă” sunt nevoiţi să aibă
în cont 500 de euro, să achite taxa consulară de 120 euro
pentru permisul de şedere, să primească locuri în cămine
abia după ce bursierii au fost cazaţi cu toţii, atunci burs-
ierii sunt scutiţi de aceste obligaţiuni. Din nou, întrebarea
care apare inevitabil în gândul celor care nu au luat burse,
dar în special a celor care au avut medii mai mari şi nu
au intrat, este dacă ei sunt mai puţin tineri, mai puţin et-
nici sau mai puţin români decât colegii lor mai norocoşi…
Tudor Cojocaru
 INTERSECŢII Nr. 14, Septembrie 2009

Situaţia mass-mediei din raioanele

de Est ale Republicii Moldova
Libertatea presei constituie una din premisele de bază în
crearea unei societăţi democratice. În pofida faptului că
Republica Moldova este considerată un subiect integru
al dreptului internaţional, de la 1989 regiunea separatistă
nistreană rămâne o zonă izolată, într-o veşnică stagnare.
Transnistrenii, inclusiv mulţi reprezentanţi ai presei, au
o vădită atitudine antioccidentală. Ziarişii din regiune,
ca şi dealtfel, întreaga populaţie, activează într-o găoace
de primitivism sovietic, de prin 1990 ei n-au ieşit din
“rezervaţia” locală decât pentru a merge la Moscova. Cu
regret constatăm, că aceştea se limitează la doar la raionul
sau oraşul în care activează, singura lor manifestare comună
fiind “Ziua presei” care se desfăşoară în stil sovietic.
Mass-media transnistreană a fost transformată într-un
instrument forte de prelucrare ideologică în stil smirno-
vist a populaţiei din regiune. Autorităţile separatiste o
utilizează în scopuri propagandistice şi pentru a induce toriul regiunii transnistrene funcţionează trei limbi de stat:
în eroare întreaga populaţie care are acces limitat la alte moldovenească, rusă şi ucraineană. Mass-media locală nu
surse de informaţie, decât presa locală. Aceasta stare de ţine cont de acest lucru, ea fiind aproape integral în lim-
fapt creaza o atmosfera de teroare continuă, deoarece în ba rusă. Astfel se incalcă dreptul elementar la informare
permanenţă se manipulează cu războiul ruso-moldove- pentru celelalte două natiuni: moldoveni şi ucraineni.
nesc, numit şi conflict armat din 1992 si se prezintă păreri În acelaşi timp nici o publicaţie de la Chişinău, în grafie
subiective şi defăimătoare la adresa statului de drept Re- latină nu se găseşte la chioşcurile de reviste şi ziare
publica Moldova. Practic întreaga maşină de propagandă din regiunea separatistă. Singurele ziare din regiunea
a lui Smirnov functionează în scopul învrăjbirii populaţiei basarabeană care pot fi propuse cititorilor transnistreni
din regiunea transnistreană faţa de conaţionalii aces- sunt: ”Argumentî i factî” si “Komsomoliscaia pravda.”
tora din regiunea basarabeană a Republicii Moldova. Întrucât în regiune nu există diversitate informaţională, con-
În conformitate cu articolului 10 al Conventiei Europene sumatorii de informaţie sunt nevoiţi să se limiteze la televizi-
cu privire la Drepturile Omului şi Libertaţile Fundamen- unile ruseşti: ORT, NTV şi televiziunea locală “Sheriff” .
tale (CEDO) si articolului 19 al Pactului Internaţional În scopul depăşirii situaţiei create, consider că ar fi binevenite:
cu privire la Drepturile Civile şi Politice (PIDCP), orice •Punerea bazei unei conlucrări între bibliotecile şcolare şi uni-
persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept versitare transnistrene şi basarabene care ar asigura accesul
este flagrant încălcat în regiunea transnistreană a Repub- la producţia mediatică şi ar promova în regiune democraţia;
licii Moldova. Trebuie menţionat faptul ca mass-media
transnistreană este extrem de opacă si privează de dreptul
la libera exprimare a ideilor si credinţelor fiecărui individ.
În contradicţie cu articolul 20 al PIDCP, care stipulează
că “trebuie sa fie interzis prin lege orice îndemn la ură
natională, rasială sau religioasă ce constituie o incitare
la discriminare, ostilitate sau violenţă”, adeseori pe pag-
inile presei scrise exponenţi ai organizaţiilor naţionaliste
si xenofobe vorbesc liber despre concepţiile lor profund
xenofobe si discriminatorii faţă de populaţia băştinaşă.
Spre regret, aceste cazuri rămân nepedepsite si duc la
apariţia unui focar de teroare si xenofobie la cel mai înalt
nivel. Anume această forma de exprimare, naţionalistă si
xenofobă, este extrem de accesibilă, deoarece toate ziarele
care publică astfel de articole, fiind subordonate unor forţe
ilegale, sunt comercializate la un preţ accesibil tuturor.
În conformitate cu Constituţia pretinsei rmn pe teri-
9
Nr. 14, Septembrie 2009 INTERSECŢII

•Colaborarea ziariştilor din zona basarabeană a Re-
publicii Moldova cu cei din regiunea transnistreană
separatistă. Contribuind la democratizarea presei tran-
snistrene se vor apropia cele două maluri ale Nistrului;
•Autorităţile statale ale Republicii Moldova
urmează să promoveze o politică consecventă şi
hotărâtă în ceea ce priveşte soluţionarea conflic-
tului din raioanele de Est ale Republicii Moldova;
•Occidentul trebuie să întreprindă acţiuni mai hotărâte în
scopul de formare a sistemului mediatic liber în regiune.
1.Compania “Sheriff” a fost fondată pe 24 iunie 1993.
Preşedinte - Victor A. Guşan, cetăţean al Rusiei. Di-
rector General - Ilia M. Cazmalî, cetăţean al Ucrainei.
Iniţial, compania se specializa în livrarea angro de produse
alimentare în regiunea separatistă. În 1996, a deschis
primul supermarket “Sheriff”. În 1997 a fost creat clubul
de fotbal, a început lansarea reţelei de televiziune prin
cablu în întreaga nerecunoscuta rmn. În 1998 a pusă în
funcţiune a prima staţie de benzină. În 1999 s-au deschis
Casa de editură “Delo”, autocentrul “Mercedes-Benz”,
a ieşit pe piaţă operatorul de telefonie mobilă şi furni-
zorul de internet “Interdnestrkom”. În anul 2000, a fost
începută construirea complexului sport “Sheriff”, începe
funcţionarea depozitului produselor petroliere. În 2003,
după privatizare şi reconstrucţie, în cadrul “Sheriff”-ului
a început funcţionarea bazei petroliere din Tiraspol, a
fost privatizată reţeaua de telefonie cu fir. În anul 2004,
a fost creată agenţia de publicitate “Exclusiv”. În 2005,
“Sheriff” a privatizat combinatul produselor de panificaţie
din Tiraspol şi a început deschiderea sălilor de jocuri
de noroc, a privatizat şi a reconstruit baza petrolieră de
la Râbniţa. În 2006, a fost privatizat combinatul de pro-
ducere a vinurilor şi a coniacului KVINT din Tiraspol.
În prezent, pe teritoriul autoproclamatei rmn există zece
supermarketuri “Sheriff”: patru - în Tiraspol, două - în
Râbniţa, câte unul - în Dubăsari, Slobozia, Grigoriopol
şi Tighina, trei magazine angro, depozit angro, şi trei
mini-market-uri. Reţeaua din 11 de staţii de alimentare a
autovehicolelor “Sheriff” acoperă întregul teritoriu al re-
publicii nerecunoscute. Pe teritoriul rnm “Sheriff”-ul este
un monopolist în furnizarea serviciilor de comunicaţie,
Internet şi televiziune prin cablu. Dispune de pro-
priul canal de televiziune şi postul de radio. În Ucraina
“Sheriff”-ul deţine CDMA-operator “Intertelekom”.
Diverse organe mass - media au acuzat în mod repetat
“Sheriff”-ul de implicare în scheme de contrabandă, dar aceste
acuzaţii nu au fost niciodată confirmate în instanţa de judecată.
Mariana S. Ţăranu, doctor în ştiinţe istorice,
Republica Moldova

Democraţia şi internaţionalismul
În aparenţă două teorii social-politice apropiate,
democraţia şi internaţionalismul vor apărea într-o imag-
ine cu totul modificată. În ultimele decenii, democraţia a
devenit o unealtă în mâinile autorităţilor statale, folosită
în diverse scopuri politice personale sau de partid. Dar
mult mai grav este că ea a fost asociată şi confundată cu
internaţionalismul (o idelogie ce rezultă din comunism,
care, la rândul său, este una în esenţă antidemocratică).
Internaţionalismul este o idelologie ce propagă egali-
tatea tuturor popoarelor, a naţiunilor şi a raselor, mai
mult – sprijină prin toate mijloacele amestecul acestora în
scopul creării unor cetăţeni fără identitate naţională. Apar-
ent, libertăţile democratice susţin acelaşi lucru (excluzând
lupta de clasă), înlocuind apartenenţa la o anumită categorie
socială cu teoria „convieţuirii paşnice” în cadrul aceluiaşi
stat cu scopul prosperării economice. Acesta este modul
în care actualii lideri politici europeni şi mondiali înţeleg
democraţia. Însă moneda are două feţe şi pentru a o desco-
peri pe cea de-a doua este necesar să facem o incursiune
în trecut. Cel mai elocvent exemplu al democraţiei antice
îl constituie Atena, unde populaţia se bucura de libertăţi şi
drepturi garantate prin calitatea de cetăţean. Bineînţeles,
exista o diferenţiere strictă între cetăţeni (care dispuneau de
drepturi politice şi de privilegii) şi locuitorii liberi. Aceeaşi
situaţie poate fi observată atât în alte polisuri greceşti, cât
10
 INTERSECŢII
şi în Roma antică. În acest fel, se acorda un statut supe-
rior băştinaşilor şi, astfel, se consolida puterea statului.
La drept vorbind, trebuie să recunoaştem că democraţia
este un produs european, izvorât din cauze specifice
societăţii europene şi este destinată (şi percepută corect), în
primul rând pentru (şi de către) europeni. Este inaplicabilă în
societăţile africane sau asiatice, nu doar din cauza tradiţiilor
şi a credinţelor diferite, ci şi din cauza moravurilor distincte.
Chiar şi democraţiile moderne au apărut într-o
perioadă când statele europene nu erau invadate de
imigranţi de origine ne-europeană. Prin urmare, scopul
schimbărilor democratice din Anglia, Franţa şi chiar
din Statele Unite (care, iniţial, reprezentau o comuni-
tate de emigranţi europeni, în mare parte anglo-saxoni),
era de a elimina diferenţierea politică în cadrul aceleiaşi
naţiuni, şi nu de a-i egala pe băştinaşi cu străinii.
Lichidând privilegiile aristocraţiei şi acordând drep-
turi politice egale, se urmărea consolidarea solidarităţii
naţionale în faţa pericolelor sau a ambiţiilor externe.
În zilele noastre, democraţia este interpretată total diferit.
Se vorbeşte în continuu despre drepturile minorităţilor, de
parcă majoritatea nici nu există şi nu ar avea drepturi. Despre
diferenţe între autohtoni şi alogeni nici nu poate fi vorba.
Spre exemplu, un francez, care este descendentul ce-
lor care, secole la rând, au luptat şi s-au jertfit pentru
Dacă putem gândi româneşte,
putem scrie istoriceşte despre România?
sau cât de obiectivi sunt românii vizavi de propria lor istorie, prin prisma lucrării d-lui Boia
Istoricii au viziuni diferite, asemenea tuturor oame-
nilor. Doar că spre deosebire de cetăţeanul simplu,
istoricul poartă răspundere pentru ceea ce susţine,
făcând parte din categoria formatorilor de opinie.
Dar până şi în tagma respectivă există tipologii dis-
tincte: unii fac istorie (fiind angajaţi politic), alţii o
interpretează (dedicându-se cercetării), dar există şi
din aceia care critică primele două categorii. Or, para-
frazându-l pe un mare pasionat de istorie, Eminescu:
„e uşor a critica, (atunci) când nimic nu ai a spune”.
Dar se pare că profesorul Lucian Boia are şi ceva de
spus, cu toate că e dificil de stabilit cărui public i se
adresează (exceptând studenţii care sunt oarecum
obligaţi să-l asculte), întrucât acesta nu polemizează
cu cei din breasla sa (cel puţin în lucrările sale), ci
pune întrebări care derutează cititorul neavizat, în cal-
itatea sa de simplu consumator de istorie (spre exem-
plu, „ce este România?”, ca şi când aceeaşi întrebare
retorică nu poate fi formulată în cazul altor state).
După cum se exprimă însuşi autorul, „în Isto-
rie şi mit în conştiinţa românească, am supus unei
Nr. 14, Septembrie 2009
patrie, are aceleaşi drepturi ca şi un algerian, ai cărui
strămoşi au jefuit coastele mediteraniene ale Franţei.
Această stare a lucrurilor, în Europa contemporană, se
numeşte democraţie şi drepturile omului. Mai mult, aceşti
alogeni sunt acceptaţi ca parte integrantă a societăţii eu-
ropene, de parcă negri ar fi trăit în Franţa din preistorie.
Dar atunci când democraţia vorbeşte despre
egalitatea tuturor, ea nu presupune neapărat ame-
stecul de popoare şi nu le închide gura băştinaşilor
atunci când străinii le colonizează statul.
Se creează impresia necesităţii apărări a pri-
ori a minorităţilor în faţa majorităţii (care, ade-
sea, este catologată drept discriminatorie).
Dar cum rămâne cu multiplele cazuri în care
emigranţii îşi permit să sfideze legile şi dreptur-
ile băştinaşilor, tratându-i, nu ararerori, cu dispreţ?.
În această situaţie, democraţia şi drepturile oferite
de aceasta au menirea nu atât de a asigura drepturile
minorităţilor, cât de a garanta privilegiile băştinaşilor.
Atunci când internaţionalismul încearcă prin toate
mijloacele să distrugă o naţiune, anume democraţia
(prin coeziunea şi solidaritatea ce o asigură aces-
tei naţiuni) trebuie să vină în apărarea aces-
teia. Dar, desigur, o democraţie înţeleasă corect...
Mihail Postolachi
analize critice diversele construcţii ale istoriei
românilor. Dar de data aceasta, iată propria mea
construcţie… propria mea Românie”. Prin urmare,
dânsul recunoaşte, volens-nolens, că e dispus să
atribuie o coloratură mult prea subiectivă demersu-
lui său. Imaginaţi-vă că toţi istoricii s-ar apuca să
scrie istoria propriilor ţări ca pe a unui sat natal…
Cu alte cuvinte, dacă dl Boia, profesor la Univer-
sitatea din Bucureşti, se complace în a-i critica pe
predecesorii săi (A.D. Xenopol, C.C. Giurescu, Gh.I.
Brătianu, N. Iorga), îmi permit să pun la îndoială,
la rândul meu, unele aspecte din ultimul produs al
dumisale: „România – ţară de frontieră a Europei”,
(versiunea română apărută în 2002 la editura Hu-
manitas). Întâi de toate, titlul mi-a dat de înţeles
că percepţiile noastre nu coincid, căci eu consider
România mai degrabă o „ţară înconjurată de români”.
Parcurgând această ultimă lucrare romanţată,
mi s-a părut a fi o copie seacă în material facto-
logic şi mai puţin documentată a cărţii Istorie şi
mit în conştiinţa românească (1997). Din păcate,
11
Nr. 14, Septembrie 2009
pasajele şi exemplele în care autorul se repetă sunt
mai numeroase decât cele în care este original. Cu
toate acestea, oferă nişte combinaţii logice atrac-
tive: „Polonezii, deşi slavi, aparţineau, prin catoli-
cism, spaţiului latin. Românii, deşi vorbeau o limbă
romanică (aici, atenţie: cred că corect ar fi fost –
„deşi, vorbitori ai unei limbi romanice”), aparţineau,
prin ortodoxie, spaţiului slav… Într-un sens, polon-
ezii erau pe atunci mai latini decât românii!”(p.26).
Ceva mai jos, Boia dă Cezarului ce-i al Cezaru-
lui, iar nouă la ureche – ce a zis cărturarul Ureche
(1640): „toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni)
au o origine comună, şi anume se trag de la Roma”,
asta deşi, cu o pagină mai
înainte, susţinea că: „Până
în sec. al XIX-lea, ei
(moldovenii – n.n.) nu nu-
mai că au avut statul lor şi
istoria lor distinctă (chiar
aşa? – n.n.), dar nici nu şi-
au spus români, ci moldov-
eni. Altminteri erau foarte
apropiaţi – şi conştienţi
de acest fapt – prin limbă,
cultură şi alte forme de sol-
idaritate de ceilalţi români.
Din perspectiva actuală, sânt
români, fără îndoială. Dar
din propria lor perspectivă,
cu secole în urmă?”.
La această întrebare o să
las să-i răspundă un hrisov
datând din 1470, adresat
cancelariei poloneze, în
care Ştefan cel Mare îi
numeşte pe boierii mari şi mici – „moldoveni”, iar
pe toată ţărănimea – „volohă”, menţionând, totodată,
despre „dreptul volohilor”. În acest act domnesc,
Ştefan-vodă le zice boierilor (care constituiau cca
1% din totalul populaţiei) „moldoveni” pentru a nu
fi confundaţi, de pildă, cu cei munteni, în schimb
ţărănimii (majorităţii) îi zice „volohă”, recunoscând
astfel românitatea poporului său. Prin urmare, atât
muntenii, cât şi moldovenii, erau cu „secole în urmă,
din propria lor perspectivă” conştienţi de originea
comună românească, termenul de vlah (cu toate
derivaţiile sale – Walachen (germ.), valaques (fr.),
vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci
sau valacchi (ital.), volohi sau vlohi (rus., pol.), vlasi
(serb., bulg.), olahok sau vlachok (magh.) fiind un ex-
onim utilizat în actele oficiale; ei înşişi numindu-se
12
INTERSECŢII
cu etnonimul: „rumâni”, apoi „români”). Bineînţeles
că încă nu se defineau ca membri ai aceleiaşi naţiuni,
dar al aceluiaşi popor – cu certitudine (deşi etimo-
logic s-a constatat că termenul de „naţiune” pro-
vine de la natio, ceea ce semnifică un grup restrâns
de oameni, înrudiţi de la naştere, iar lexemul de
„popor” derivă de la populus şi desemnează o masă
numeroasă şi eterogenă de indivizi, astăzi sensurile
acestor noţiuni s-au modificat). Plus la aceasta, or-
ganizarea unei etnii în mai multe formaţiuni statele
nu este un caz ieşit din comun, ba chiar frecvent întâl-
nit în Evul Mediu (bunăoară, la italieni, la germani).
În ceea ce priveşte „istoria distinctă” a uneia sau
a altei ţări româneşti, e
periculos să inoculezi ideea
unui curs separat al Mun-
teniei, al Moldovei, inclu-
siv al Transilvaniei, ţinând
cont de faptul unificării
fireşti şi inerente a acesto-
ra, în secolele ce au urmat.
Într-un alt subcapitol,
Boia afirmă: „Un popor
geto-dac poate să existe din
punct de vedere naţional
modern, dar nu a existat
cu siguranţă în Antichitate.
Cei în cauză nu-şi ziceau
geto-daci…”. De acord,
dar cum îşi ziceau? Erau
numiţi de greci – geţi, iar
de romani – daci, dar de ei
înşişi? La această întrebare
autorul nu ştie răspunsul, în
schimb, ştie să-i conteste pe
cei care au încercat să dea un răspuns prin prisma pro-
toistoriei (perioada izvoarelor străine despre un popor).
Referitor la contribuţia slavilor în etnogeneza
românilor, Boia îi dă dreptate lui Ioan Bogdan care a
susţinut că „nu poate fi vorba de popor român înainte
de absorbirea elementelor slave de către populaţia
romană în cursul secolelor VI-X”. Inevitabil, necu-
noscuta unei asemenea ecuaţii o constituie acele „el-
emente slave”. Fără doar şi poate, slavii au influenţat
într-o anumită măsură etnogeneza românilor,
alcătuind adstratul. Dar de ce ar trebui să amplificăm
impactul slavilor, şi nu al hunilor („hegemoni” în Eu-
ropa Centrală şi de Sud-Est în sec. IV-V), mai ales
că atât o seminţie, cât şi alta, a fost iniţial nomadă,
sedentarizându-se ulterior (unii în Câmpia Panonică,
alţii la sud de Istru, şi nu numai)? Altminteri, de ce
 INTERSECŢII Nr. 14, Septembrie 2009

românii de la nord de Dunăre nu au fost asimilaţi de tatul nu avea cum să fie o nouă Elveţie, ci orientarea
către slavi precum cei din sud (macedo-românii, istro- spre România a românilor majoritari” (p.21), dar şi o
românii)? Dacă argumentul forte al acestei supoziţii proprie soluţie solomonică: „O mare confederaţie care
îl reprezintă influenţa incontestabilă a slavonei asu- ar fi succedat Austro-Ungariei ar fi menţinut poate un
pra limbii române, atunci Boia însuşi reiterează în mai bun echilibru şi ar fi fost totodată în măsură să at-
p.48 demonstraţia lingvistului B.P. Haşdeu, cum că enueze şi contradicţiile naţionale”(p.89). Curios, oare
„în limba română contează mai puţin numărul brut de ce nu s-au gândit la asta ungurii cât timp i-au ţinut
de cuvinte latine, cât valoarea lor de circulaţie(…) În sub dominaţie pe ardeleni, tolerându-le, în cel mai bun
română se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte caz, confesiunea şi restricţionându-le limba maternă?
latine, dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv Familiarizat deja cu stilul autorului, cu veleitatea
din elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare”. dumisale de atotcunoscător şi de specialist în orice
În fine, autorul concluzionează asupra acestei ches- perioadă istorică, nu mai miră afirmaţiile de genul:
tiuni astfel: „România „de ce n-au cucerit tur-
este aşa cum este nu cii ţările române, pen-
fiindcă dacii şi romanii tru simplu motiv că, de
au trăit aici acum două fapt, le-au cucerit!”. Şi
mii de ani, ci fiindcă ce dacă ulterior se con-
românii sunt astăzi ma- trazice, recunoscând că:
joritari în toate provin- „Nu este însă mai puţin
ciile ei, inclusiv în Tran- adevărat că ţările române
silvania, şi fiindcă ei au şi-au păstrat o anumită
vrut şi vor să trăiască în- autonomie(…) niciodată
tr-un stat românesc”. În anulată. (…) Ca urmare,
fond, nu poţi să nu fii de România modernă, spre
acord, dar apare întreba- deosebire de statele din
rea: care e rolul istoriei Balcani, nu a moştenit
– de a complica viaţa, minorităţi turce sau
de a periclita prezentul musulmane (excep-
şi viitorul? Oare am mai tând Dobrogea)…”.
fi astăzi români dacă în Sau propoziţiile haz-
urmă cu două mii de ani ardate de felul celei
romanii nu i-ar fi cucer- referitoare la regatul lui
it pe daci şi nu i-ar fi Decebal: „Dar şi a doua
romanizat în spaţiul car- tentativă de regat dacic a
pato-danubiano-pontic? eşuat.” Să-mi spună cine-
Referitor la Transil- va cum poţi să numeşti
vania, concepţiile dlui „eşec” sau „tentativă
profesor mi se par îndoi- de regat” o domnie de
elnice, întrucât afirmă 19 ani (82-106 p.Chr.).
(în p.64) că această regiune, „deşi populată majori- Nici problema votului universal (acordat şi fe-
tar de români, ca stat (elită conducătoare, instituţii) meilor) nu a fost lăsată de izbelişte, istoricul con-
nu a fost românească, ci ungurească”, pentru ca siderând că „cu toată lumea la vot s-au desfăşurat
apoi (p.69) să susţină următoarele: „Transilvania era alegerile din noiembrie 1946, care au însemnat
austriacă şi multietnică. Cu greu ar fi putut imaginată victoria comuniştilor şi a aliaţilor lor”(p.101).
într-un stat naţional românesc”. La drept vorbind, nu Astfel, se creează impresia că româncele sunt
ştim ce şi-ar putea imagina dl Boia, dar nu ştiam că vinovate de venirea comuniştilor la putere…
pe lângă o demitificare a istoriei, şi-a propus să nu-i Fără a neglija valoarea sintetizărilor şi a reiterărilor
dezamăgească pe iubitorii de SF. Continuându-şi ple- făcute de dl Boia, mai ales că repetitio est mater studi-
doaria, dumnealui articulează un soi de regret: „ame- orum, consemnăm raţionamentele cele mai elocvente
stecul inegalitar caracteristic Transilvaniei a generat ale cărţii: „Nu Cuza singur a făcut România, totuşi
frustrări (în ce-i priveşte pe români) şi tensiuni. Rezul- România s-a făcut sub conducerea lui”(p.72),

13
Nr. 14, Septembrie 2009 INTERSECŢII

„Revoluţia comunistă – revoluţie proletară – ar fi vreo 300.000… Antonescu nu poate fi izolat de con-
trebuit să se petreacă, potrivit argumentaţiei economice textul tulbure al unei epoci dominate de discriminări,
şi istorice a lui K. Marx, în Occidentul industrializat de ură şi de violenţă. Nici Dresda şi Hiroshima nu au
şi nu în Estul agrar şi precapitalist. În Anglia, şi nu în fost acte nobile!(…) Este neîndoios faptul că românii
Rusia.”(p.99), „Hitler a fost un criminal, dar el a de- îl văd pe Antonescu altfel de cum îl văd evreii”(p.194).
clarat foarte sincer, de la bun început, în Mein Kampf, Finalmente, curioasă este poziţia acestui profesor
ce are de gând să facă. Nu a promis nici democraţie, universitar vizavi de basarabeni („Mai sânt ei încă
nici respect pentru individ. Comunismul dimpotrivă… români?”). Începând cu sfârşitul, dl Boia declară că:
Dintr-o dictatură de tip fascist se iese mai uşor(…) „În momentul destrămării Uniunii Sovietice, Re-
Fascismul nu a afectat structurile în măsura în care a publica Moldova părea gata să se arunce în braţele
făcut-o comunismul”(p.102-103), „…spre deosebire României”(p.205). În acest caz, mă întreb şi vă în-
de crimele fasciste, urmărite în justiţie până astăzi, treb: a cui a fost vina? Cine s-a ferit de moldoveni-
aproape nimeni n-a fost judecat pentru crimele comise zarea României? Cine a bătut pasul pe loc? Întrucât
în timpul comunismului. Nu există un Nürnberg al răspunsul necesită mult prea mult spaţiu, redau suc-
comunismului.”(p.108); fiind un istoric versat în ceea cint opinia autorului cu privire la Transnistria, care
ce a însemnat comunismul românesc, dl Boia susţine „nu va accepta reintegrarea decât pe baza unui statut
următoarele: „Comunismul i-a învăţat pe oameni să de autonomie”. De unde avea să ştie dl Boia că peste
supravieţuiască şi să mintă”(p.104), „comunismul câţiva ani, în 2005, regimul separatist de la Tiraspol
n-a înţeles să se detaşeze de o industrie greoaie, cos- avea să renunţe la autonomia acordată acestei regiuni
tisitoare, puţin rentabilă”(p.105) şi concluzionează la prin votul unanim al Parlamentului Republicii Moldo-
acest capitol astfel: „Problema comunismului e că în va. Şi ca să închei cu un citat din opera dumnealui,
mod natural el nu poate să funcţioneze. A fost con- subscriu la afirmaţia că „moldovenilor de la răsărit
ceput şi pus în practică împotriva unor elementare de Prut le rămâne să se lămurească ei înşişi ce sunt”.
legi umane şi sociale. Cum să funcţioneze un sistem Ion Mischevca
fără proprietate, fără concurenţă şi fără insuficientă
motivaţie individuală? Poate doar prin crearea unui
om nou, aşa cum se şi urmărea. Comunismul a fost
ţinut în viaţă prin mijloace artificiale (în primul rând
prin constrângere), ca şi prin abaterile de la normă
(tolerarea unui sector variabil de proprietate privată
şi de comerţ liber) şi, nu în mică măsură, graţie
afluxului de credite şi ajutoare occidentale. Mi-
nunea, până la urmă, nu a fost prăbuşirea comunis-
mului, ci faptul că s-a putut menţine atâta vreme!
Era menit să dispară de când se născuse.”(p.98-99).
Nici subiectele sensibile pentru relaţiile dintre româ-
ni şi evrei nu sunt evitate, autorul menţionând că „An-
tisemitismul a fost o maladie europeană, nu specific
românească”(p.192), recunoscând că „…aproape toţi
(evreii – n.n.) au fost deportaţi dincolo de Nistru(…)
S-au petrecut şi execuţii sumare, dar majoritatea au
pierit din cauza lipsurilor îndurate în lagăre.”, şi pen-
tru completare: „Evreii au fost supuşi la tot felul de
persecuţii, în cadrul unei politici de românizare: li
s-au confiscat proprietăţile, au fost excluşi din şcoli şi
universităţi… N-au fost trimişi pe front (nu meritau să
moară pentru România!), dar li s-au impus munci ob-
ligatorii, mai mult umilitoare decât utile şi prestaţii în
natură…”(p.193). Şi punând degetul pe rană, dl pro-
fesor afirmă: „Regimul Antonescu a exterminat ceva
mai mult de o sută de mii de evrei români şi a salvat

14
 INTERSECŢII
Bijuterie tricoloră
Un gest mic dar care naşte aripi şi speranţe.
Culori unice pentru noi. Culori ce ne vin de la
rădăcini şi continuă în zborul nesfârşit spre ideal.
Nu cred că vreodată pentru noi, vreun biju-
tier sau vreun renumit creator de podoabe ar putea
crea ceva la care să ţinem mai mult. Unii ar putea
considera această bijuterie act de bravadă sau sfi-
dare. Un curent care nu duce niciunde şi nu aduce
nimic cu sine. Frumuseţea simplă a unei iu-
biri, ce îşi are izvorul în iubire, ăsta îi este rostul.
Un prieten, spunea o dată: „Cine nu poate face
faţă, face picioare”. Dar oare nu e valabil şi pen-
tru comorile noastre. Cui îi este frică de valoa-
rea acestora, le denigrează. Un fel de involuţie
de la diamant spre cărbune. Dar oare şi aşa, tim-
pul nu trece pentru a şlefui din nou diamantul?
Mă simţeam atât de mândru, când o prietenă se
destăinuia pe blogul ei personal că are şi ea o bi-
juterie, are şi ea cu ce se mândri fără ai fi frică de
mândrie. E simplu şi înaripat cum nişte fire col-
orate pot fi motiv de gratitudine şi fală. De iubire
până la ultimul strop de sânge ce curge prin vene.
Cine are pe mână panglică tricoloră? Cine s-a
gândit ce înseamnă aceasta pentru cei ce o poartă?
Eu pe a mea o am de pe 26 iunie 2008, de la
primul offline „Patrioţi MD”. E o amintire, o
reamintire a ceea ce sunt şi ce reprezint. E moti-
vul pentru care cred şi vreau mai multe pentru noi
şi locul unde trăim. Locul unde ne ducem veacul,
aşa cum l-au dus şi alţii în veacul veacurilor.
În comentariile de pe blogul prietenei mele, un
român spunea despre panglicile pe cate le purtăm noi
românii-basarabeni: „Un gest frumos, foarte frumos
în Basarabia, dar, cred eu puţin înţeles în România.
Îţi spune acest lucru un român din România. Bun.
Atât timp cat eşti in Rep. Moldova, acest gest
pare a fi exprimarea mândriei naţionale şi de ce
nu – de bravadei. Aţi fost lipsiţi de acest lucru
multe decenii, iar acum doriţi sa strigaţi în semn
de protest că sunteţi români. Ceea ce e un lucru
lăudabil. În România, nimeni nu poarta bande-
rola tricoloră. Poate doar la meciurile de fotbal.
În România nu trebuie sa-ţi exprimi acest lucru,
el este prezent în mod permanent şi de asta nu este
nevoie de exprimarea acestui lucru în mod explicit.”
La care a venit o replică a altcuiva care
ar explica cam ce aş fi vrut eu să spun:
„Poate aşa vezi tu lucrurile, că nu e necesară afir-
Nr. 14, Septembrie 2009
marea identităţii naţionale şi afişarea cât mai mult a
simbolurilor naţionale pentru că probabil te-ai născut
şi ai trăit într-o ţară care din punct de vedere etnic
e în mare parte omogenă , în România, românii
sunt majoritari într-o proporţie covârşitoare – peste
89%. Dar in regiunile multe-etnice unde oamenilor
le este în orice moment ameninţată identitatea şi
atacată naţionalitatea şi limba, fie că aceste lucruri
s-au întâmplat pe o perioadă lungă în trecut sau se
întâmplă în prezent , acolo oamenii simt nevoia de
a-şi afirma apartenenţa la o naţionalitate şi de a-şi
purta însemnele naţionale. E cazul Basarabiei dar
şi al Transilvaniei o regiune care dintotdeauna a
fost multi-etnică şi unde, dacă ai observat, românii
de acolo chiar şi în portul naţional au panglici tri-
colore. Modalitate care în trecut îi ajuta să-şi afirme
şi mai puternic identitatea naţională ameninţată de
încercările de asimilare ale maghiarilor. Aşa că gestul
românilor basarabeni mi se pare nu doar foarte fru-
mos dar şi perfect normal şi necesar având in vedere
situaţia limbii române în Moldova cât şi a naţionalităţii
române care după 50 de ani de propagandă bolşevică
şovină i se atribuie un statut inferior. E momen-
tul ca românii de acolo să-şi afirme in mod hotărât
identitatea şi să-şi arate simbolurile naţionale .”
Eu ce pot să spun, ai grijă şi poartă cu mân-
drie tricolorul! Tricolor ce nu se arborează
doar pe parlament ci şi în inimile noastre!
Alex Lebedev
15
Nr. 14, Septembrie 2009 INTERSECŢII

Consideraţii privind societatea creştinească

Asemenea unei acţiuni de cules, în care nu am scopul Isus: „Dumnezeu a devenit om sau omul – Dumnezeu”?).
de a „curăţi pomul”, ci doar de a „umple căldarea”, îmi Mai departe: de ce a fost creată Eva, ca să stea ca un ghimpe
propun să abordez, şi nu să epuizez următorul subiect. în coasta bărbatului, de unde a şi apărut? Nu. Pentru ca aceas-
Dacă tot am menţionat de pom, ar fi cazul să pre- ta să-i aline existenţa. Nu ne oprim la felul în care, în prezent,
cizez că păcatul capital nu este o exclusivitate feminină. femeia îşi îndeplineşte misiunea, dar accentuăm primul lu-
Cel puţin din punctul de vedere al semnificaţiei biblice, cru pe care cei doi l-au simţit în momentul izgonirii din rai.
bărbatul, şi nu femeia, este responsabil de slăbiciunea Acesta nu era regret, nici frustrare, nici furie, ci... ruşine.
de care s-a dat dovadă în cazul fructului interzis (ap- Şi-anume, ruşinea de goliciunea lor. Fără doar şi poate,
ropo, cuvântul „malum” din Sfânta Scriptură a fost
tradus atât ca „măr”, cât şi ca „rău”). El, şi nu ea, trebuia
să prevină ispita şi să împiedice comiterea păcatului.
Întrucât am început-o de la Adam şi Eva, vă întreb:
ce este creştinismul? O religie monoteistă, s-ar putea
evaziv să-mi răspundeţi. Bine, dar cu ce se deosebeşte
creştinismul de alte religii monoteiste? Dacă răspundeţi
„prin Dumnezeu”, o să vă replic: „Şi musulmanii au
Dumnezeul lor, pe care-l numesc Allah”. Dacă vă gândiţi
la Biblie, atunci Vechiul Testament (care e prima parte a
acesteia) reprezintă cartea de căpătâi atât a creştinilor, cât
şi, mai ales, a iudeilor. Să fie ceva distinctiv în Evang-
helii (care, apropo, se traduc din greaca veche ca „buna
vestire”)? Nu neapărat, căci doar patru evanghelii au fost
canonizate de către Biserică, altele nefiind recunoscute
(cum ar fi Evanghelia după Maria sau cea după Iuda).
Poate prin existenţa sfinţilor? Nici aici nu e chiar ceva
deosebit, întrucât creştinii îl au pe Arhanghelul Gavriil, iar
musulmanii – pe Gabril (investit cu acelaşi rol, de altfel).
Fără a o mai lua pe ocolite: a fi creştin înseamnă a crede în
Christos (care, în traducere, înseamnă „Mesia”). Dar dra-
gostea în Isus, mai puternică decât în orice sau în oricare al-
tcineva, a fost exprimată diferit de-a lungul timpului (drept
mărturie sunt şi ereziile: arianism, monofiziţii etc.), fiind
folosită în scopuri meschine, precum cruciadele, Inchiziţia
şi indulgenţele, fără a fi împărtăşită univoc. Evreii, nici
până în ziua de astăzi nu-l recunosc pe Christos ca pe Mesia
(acesta fiind şi motivul sciziunii dintre religia mozaică –
termen ce derivă de la Moise – şi cea creştină), deoarece
Isus a propăvăduit mântuirea pentru toţi, pe când iudeii
n-au putut accepta asta, considerându-se „poporul ales”.
Iată de ce, aceştia în continuare aşteaptă venirea Mesiei.
Şi totuşi, nu trebuie neglijat faptul că originile
creştinismului se trag din iudaism, precum şi cele ale is- feţele bisericeşti din Evul Mediu au speculat din plin acest
lamului – din creştinism. Întrebarea ar fi de ce creştinii au detaliu (începând cu lucrarea lui Augustin: „De civitate
avut nevoie de coborârea pe pământ a fiului lui Dumnezeu? Dei” – „Cetatea lui Dumnezeu”, continuând apoi cu cea a
Pentru a răspunde, să mai facem o incursiune pănă la lui Marseille Salvianus: „De gubernatione Dei” – „Despre
Adam şi Eva. Oare de ce Dumnezeu a creat în a şasea zi guvernarea lui Dumnezeu”), dar iată că acest sentiment e
omul, „după chipul şi asemănarea sa”? Nu avea oglindă din ce în ce mai rar întâlnit în societatea contemporană.
la îndemână? S-a plictisit dintr-o dată? Răspunsul intuit Goliciunea s-a transformat în nuditate, nuditatea a deven-
e şi cel potrivit: necesitatea de a fi apreciat (plus la aceas- it sex, iar sexul – business (recent, am aflat că Biserica
ta, Dumezeu, fiind creator, trebuia să-şi desăvârşească Catolică, în loc să combată acest fenomen, s-a gândit să
opera prin ceva ce ar putea, la rândul său, să creeze. Ul- se „adapteze”, inventând rugăciunea înainte de sex...).
terior, E. Kant a formulat un întreg concept, referitor la Indiscutabil, reperele nu mai sunt cele care au fost.

16
 INTERSECŢII
În primul rând, formele fizionomice nu au scăpat de
această „metamorfoză pornografică”. Dacă în epoca
modernă se aprecia aspectul robust, chiar durduliu al
femeii, astăzi, domnişoara care nu are 90-60-90 (nici
măcar un număr nu se referă la indicele de inteligenţă,
la IQ) este considerat un (sau „o”, dacă doriţi) paria
a societăţii. În acest ritm, vom avea peste câţiva ani ca
partenere de viaţă două beţe legate cu aţă! Nemaivorbind
de mintea ce-ar încăpea în capul păpuşii Barbie.
Aşa cum am încercat să demonstrez în primele rân-
duri, şi de această situaţie, vinovat îl consider pe bărbat.
Bineînţeles, nu el este responsabil de tot ce se întâmplă
în lume (e ca şi cum ai spune că genul masculin se face
culpabil de erupţia vulcanelor, de producerea cutremure-
lor etc.). Şi totuşi, bărbatul trebuie să redevină coloana
vertebrală a societăţii, iar în ceea ce priveşte neo-matri-
arhatul, acesta nu mai poate fi tolerat. Dacă nu sunteţi de
acord, să observaţi cum într-un grup, dacă reprezentantele
sexului frumos se ceartă, atunci şi bărbaţii sunt învrăjbiţi
şi implicaţi într-un conflict de uzură, bazat pe intrigi.
Paradoxal, predispunerea multor doamne şi domnişoare
către cultura orientală („vegetativă”, după cum a nu-
mit-o Hegel), atracţia pe care o simt faţă de lumea arabă
(dorinţa de a se înscrie la cursurile de dansuri din buric
Nr. 14, Septembrie 2009
ş.a.), care adesea se finalizează cu convertirea la islam şi
căsătoria cu un musulman, mi se pare o formă de exas-
perare, un semnal de alarmă. (Cu atât mai mult că pen-
tru un arab, femeile noastre, comparativ cu ale lor, sunt
cerul şi pământul; nemaivorbind că pe o arăboaică, cine
ştie, cu nasul strâmb sau nu, trebuie s-o cumperi de la
tatăl ei, pe când ale noastre vin gratis şi încă entuzias-
mate!). Bărbaţii care se consideră creştini şi stăpâni la ei
acasă, ar face bine să priceapă că femeia, cu toate caprici-
ile, meandrele şi „nevoia” de afirmare, de independenţă
(care e o răbufnire firească a atâtor secole de inhibiţii),
trebuie ţinută din scurt. Altminteri, ajungem în situaţia
în care nici fetele mici nu doresc să rămână fete mari...
P.S. (Societatea europeană – o societate creştinească?):
Actualmente, există două curente în UE: unii pledează
pentru aderarea Turciei la comunitatea europeană, iar
alţii o pun sub semnul întrebării. Sunt unul dintre cei care
cred că n-am fi europeni, dacă n-am fi creştini. De aceea,
susţin ideea că o ţară preponderent musulmană, situată
în Asia (fie ea şi Mică) ar denatura conceptul de „uniune
europeană”. Celor care se îngrijorează că turcii ar putea fi
asimilaţi le spun că e mai probabil ca europenii să-şi piardă
specificul, din cauza acelui fundamentalism islamic, şi nu
invers (urmăriţi fenomenul de aculturaţie din Germania).
Mi s-a replicat că UE nu este un club religios, dar con-
sider că nu este nici unul ateist. Nu am negat că Uniunea
Europeană se bazează pe valori precum democraţie, re-
spectarea drepturilor omului, libera circulaţie, pluralismul
de idei etc. Dar acestea nu sunt suficiente pentru a defini
„civilizaţia europeană”, întrucât şi SUA corespunde aces-
tor aşa-zise criterii, dar asta nu înseamnă că americanii
sunt europeni (oricât nu am insista asupra imigranţilor).
Totodată, n-am prea văzut democraţii musulmane.
Am avut polemici şi în ceea ce priveşte orientalismul
european, existând voci care pretează asupra supoziţiei
că Europa s-ar finisa undeva la curbura Carpaţilor. Pen-
tru a ne convinge cât de aberantă este această ipoteză,
întrebaţi-vă care etnie este majoritară de la Carpaţii
Apuseni până la Tisa. Cea românească, fireşte. Apoi, cine
sunt majoritari de la Carpaţi până la Nistru? Tot româ-
nii! Şi-atunci, conform opiniei sus-menţionate, reiese
că unii români sunt europeni, iar alţii sunt… chinezi!
Mi s-a replicat că la răsăritul Europei există o mai mare
doză de conservatorism şi de etatism, decât în vest. În acelaşi
timp, s-a făcut aluzia că est-europenii sunt predispuşi de a
se orienta către Moscova – chipurile centrul ortodoxiei,
care s-ar părea că nu este compatibilă valorilor europene.
Aici se impun unele precizări: în primul rând, ortodoxia
nu este o religie aparte, ci o confesiune. Iar dacă alte două
mari confesiuni creştine pot conlocui împreună (catolicii
şi protestanţii), nu văd de ce ortodocşii nu s-ar integra. În
al doilea rând, centru al ortodoxiei (dacă există aşa ceva)
trebuie considerat Muntele Athos din Grecia, care, vezi
Doamne, e ţară membră a Uniunii Europene din 1980.
Ion Mischevca
17
Nr. 14, Septembrie 2009
Mitropolia Basarabiei – trecut şi prezent
Au trecut mai bine de şapte ani de când Curtea Europeană
a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg a dat câştig
de cauză Mitropoliei Basarabiei, în procesul anevoios pe
care aceasta l-a intentat guvernului Republicii Moldo-
va. Mai exact, la 13 decembrie 2001 CEDO hotărăşte,
în unanimitate, că Republica Moldova a încălcat, prin
nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, art. 9 şi 13 ale
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, afirmând
totodată, chiar dacă într-un mod indirect, că instituţia
eclezială amintită nu este altceva decât continuatoarea de
drept şi de fapt a mitropoliei interzisă de către autorităţile
comuniste, asemeni altor multe entităţi bisericeşti, în 1944.
Scurt excurs în istoria unui conflict
La 15 noiembrie 1923, prin hotărârea Sinodului Bisericii
Ortodoxe Române, Arhiepiscopia Chişinăului era ridi-
cata la rangul de Mitropolie. Putem vorbi de la această
dată de existenţa Mitropoliei Basarabiei şi, totodată, de
organizarea acesteia, statornicită prin Legea pentru or-
ganizarea Bisericii Ortodoxe Române (1925), fiindu-i
subordonate, în mod direct, Arhiepiscopia Chişinăului,
Episcopia Hotinului şi Bălţilor, precum şi Episcopia
Cetăţii Albe – Ismail. La puţin timp, mitropolia trece
printr-o perioadă destul de tulbure, datorată în principal
celui de al doilea Război mondial, iar în urma ocupaţiilor
sovietice din 1940, respectiv 1944, ea este desfiinţată
într-un mod abuziv, fără ca prin acesta Patriarhia Româ-
na să fi recunoscut vreodată sau să fi acceptat extinde-
rea ocupaţiei asupra spaţiului său canonic tradiţional.
În 1992, un număr însemnat de preoţi şi credincioşi
ortodocşi, constituiţi într-o Adunare eparhială, au decis
reactivarea Mitropoliei Basarabiei şi trecerea acesteia, aşa
cum fusese şi înainte de desfiinţare, sub oblăduirea canonică
şi juridică a Patriarhiei Române. Existenţa Mitropoliei şi
apartenenţa ei la Biserica Ortodoxă Română au fost recu-
noscute prin actul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de
la 19 decembrie 1992. Cu toate acestea, autorităţile Repub-
licii Moldova au refuzat, în mod sistematic, să recunoască
existenţa acestei Mitropolii, cauza soluţionându-se abia la
27 martie 2002, prin hotărârea definitivă a CEDO, după
ce, anterior, Mitropolia se adresase instanţelor interne ale
Republicii Moldova pentru a-i fi recunoscută legitimitatea.
O problemă controversată: patrimoniul
După redobândirea statutului oficial, Mitropolia Ba-
sarabiei a declanşat procedurile legale pentru a-i fi
recunoscută poziţia de succesoare a instituţiei ortodoxe
dinainte de 1944 şi pentru a-i fi retrocedat patrimoniul
acesteia. Procesul de recuperare a patrimoniului a de-
venit extrem de complicat, deoarece, la 26 septembrie
2001, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre
de guvern – cu puţin timp înainte de pronunţarea CEDO
18
INTERSECŢII
– prin care Mitropolia Moldovei, instituţie canonică
subordonată Patriarhiei Ruse, a fost recunoscută, într-un
mod nedrept, ca succesoare a Mitropoliei Basarabiei. S-a
urmărit astfel privarea de drepturi a instituţiei religioa-
se şi, implicit, tergiversarea procesului de retrocedare.
Contestată şi atacată în justiţie în faţa Curţii Supreme de
Justiţie, hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.
1008 din 26 septembrie 2001 – căci despre ea era vorba
– a fost anulată. Au urmat noi procese, în toate, forurile
europene nefăcând altceva decât să sublinieze că Mitropo-
lia Basarabiei este continuatoarea de drept a instituţiei
de dinainte de 1944 şi că vechile sale proprietăţi – bi-
serici, şcoli, spitale, orfelinate şi proprietăţi administra-
tive – trebuiesc înapoiate instituţiei ecleziale care le-a
deţinut şi care le-a moştenit: Mitropolia Basarabiei.
Mai mult, în ultima perioadă, cadrul legislativ nu a cunoscut
nici un fel de modificări cerute de către Consiliul Europei,
autorităţile de stat cultivând în continuare o atmosferă de
maximă ostilitate în jurul Mitropoliei Basarabiei, iar înreg-
istrarea părţilor componente al Bisericii fiind sabotată în
mod activ de conducerea statului. În acest sens, hotărârile
instanţelor judecătoreşti naţionale, puţine la număr, favo-
rabile credincioşilor şi părţilor componente ale Mitropoliei
nu sunt executate, drepturile cetăţenilor străini care sunt
deservenţi cultici ai instituţiei amintite nu sunt respectate,
ci dimpotrivă limitate sau grav încălcate, iar nici o cerere
privind restituirea arhivelor sau a altor proprietăţi ale Bi-
sericii nu a fost soluţionată pozitiv de către guvern, care
continuă să practice, în continuare, o politică de depos-
edare a comunităţilor religioase locale de proprietăţile lor.
La acestea mai poate fi adăugat şi faptul că prevederile
cadrului legislativ al Republicii Moldova aplicabile culte-
lor religioase sunt de cele mai multe ori contradictorii, Min-
isterul Justiţiei prevalându-se de aceste contradicţii pentru
a întârzia aplicarea hotărârilor forurilor europene. Cu alte
cuvinte, Mitropolia Basarabiei este privată în mod sistem-
atic de o serie de bunuri care i-au aparţinut şi continuă
să-i aparţină, în ciuda faptului că autorităţile statale din
Republica Moldova nu vor să recunoască acest adevăr.
Oricine priveşte cu obiectivitate situaţia religioasă din Re-
publica Moldova, îşi aminteşte de primii ani de creştinism,
în care Biserica era persecutată într-un mod organizat şi
controlat de către reprezentanţii Imperiului Roman. Sin-
tagma „non licet esse vos”, rostită cu atâta îndârjire de
către împăratul roman Nero şi aplicată, poate până la ex-
trem, de către unii urmaşi ai acestuia, pare a caracteriza cel
mai bine atitudinea autorităţilor statale faţă de Mitropo-
lia Basarabiei. Însă nu trebuie uitat că ulterior adevărul
a triumfat. Probabil că va veni şi rândul Mitropoliei Ba-
sarabiei de a reintra în drepturile câştigate şi recunos-
cute, în prezent, doar de forurile democratice europene.
Va mai trece până atunci o perioadă de martiriu şi jertfă.
 INTERSECŢII
Sulina...oraşul de la poarta apelor
Într-un capăt de lume, cum s-ar putea lesne crede, pe malul drept al Dunării, la aproximativ 70 de
kilometri de Tulcea, se iveşte micuţul oraş Sulina. Retras, cochet, îmbrăţişat între două sfere de ape,
îmbrăcat în veşmintele trecutelor vremi, Sulina păstrează izul de odinioară, când de la balcoane zâmbeau
sfioase cucoanele împodobite în crinoline.
Vremurile de altădată...
Se spune că, iniţial ceea ce astăzi reprezintă Sulina, era în
vremea împăratului Constantin Porfirogenetul o mică insulă
formată de aluviunile depuse an de an în nesfârşita curgere
a Dunării spre mare. Ulterior, pe la 1300, Selinas sau Solina
a fost declarat port genovez urmând ca o dată cu trecerea
timpului, datorită amplasamentului său, reprezentând cea
mai scurtă cale de acces spre mare, să câştige în importanţă,
ajungând ca la 1856, potrivit Tratatului de la Paris, Sulina
să devină gazda Comisiunii Europene a Dunării, comisie
la care s-au raliat reprezentanţi ai Marii Britanii, Franţei,
Austriei, Germaniei, Italiei, Rusiei şi Turciei şi care avea
ca scop neutralizarea zonei politice. În consecinţă, Suli-
na a cunoscut o dezvoltare economică surprinzătoare,
o dată în plus şi prin statutul câştigat de port liber.
S-ar putea crede bunăoară că Sulina a însemnat la finele
sec. al XIX-lea exemplul de bună clasă a unei Europe
Unite (şi nu doar la nivel conceptual), întrucât în acea
perioadă convieţuiau deopotrivă alături de români, şi
greci, ruşi, armeni, turci, austro-ungari, evrei, albanezi,
germani, italieni, bulgari, englezi, tătari, sârbi şi muntene-
greni, polonezi, francezi, lipoveni, danezi, găgăuzi, indi-
eni şi egipteni, fiecare dintre ei beneficiind de libertatea de
exprimare în termenii tradiţiilor şi obiceiurilor, educaţiei şi
religiei. Totodată, Sulina a reprezentat un important cen-
tru cultural-educaţional, funcţionând în acea vreme 2 şcoli
româneşti, 2 şcoli greceşti, câte una cu predare în limba
germană şi ebraică, câteva şcoli confesionale, un gimna-
ziu şi o şcoală profesională precum şi un institut englez
de marină. Cât despre viaţa spirituală a locuitorilor ace-
lor vremi, prezentul, atât prin monumentele bisericeşti ce
datează din acea perioadă cât şi aducerea aminte a bătrânilor
locului, evidenţiază o bogăţie a locaşurilor de cult, în-
sumând 4 biserici ortodoxe (una de rit vechi-rusească şi
alta apostolică-armenească, un templu evreiesc, o biserică
Nr. 14, Septembrie 2009
catolică şi una protestantă precum şi două moschei).
Dacă la sfârşitul sec. al XVIII-lea Sulina însuma un număr
de aproximativ 1200 de locuitori, o dată cu dezvoltarea
socio-economică şi culturală (fostul sediu al Comisiei
Europene a Dunării, actualmente Muzeu, vorbeşte despre
intensa viaţă culturală care implica reprezentaţii teatrale,
prezentate în faţa unor personalităţi ca prinţesa Moruzi,
scriitorul Constantin C. Moruzi, poetul Alexandru Mac-
edonski, Jean Bart precum şi spectacole susţinute de ce-
lebri artişti ca Aram Khachaturian sub bagheta marelui
dirijor George Georgescu pentru care Sulina a însemnat
„acasă”), a înregistrat o masivă creştere demografică,
ajungând în perioada interbelică la aproape 15.000 de lo-
cuitori. Dovadă a intensei activităţi culturale stau cele patru
publicaţii locale editate la acea vreme în mai multe limbi.
„Suntem primii care vedem soarele şi ultimii -
dreptatea!”
Vremurile de glorie, paşnica înţelegere dintre minorităţi,
viaţa cultural artistică şi eleganţa afişată ostentativ pe străzile
Sulinei în zile de sărbătoare sau pe la banchete, despre care
bătrânii locului vorbesc cu regret, au intrat sub incidenţa
tăcerii o dată cu distrugerile provocate de către ruşi în anul
1918. Faptul că se pierduse obiectul existenţei forului euro-
pean, acela al neutralităţii pe timp de pace sau război, a de-
terminat desfiinţarea Comisiunii Europene a Dunării (1939)
şi implicit retragerea reprezentantelor consulare din zonă.
Declinul unui oraş altădată înfloritor s-a accentuat o
dată cu bombardamentele insistente ale ruşilor din 1944,
care doreau cu orice preţ să şteargă orice urmă a bunei-
înţelegeri între neamuri şi implicit a existenţei Comisiei
Europene a Dunării. În acest context, mare parte din
clădirile existente au fost ruinate, Sulina ajungând după
cel de-al II-lea război mondial sub influenţa sovietică,
fiind condamnată prin dezinteresul comunist la uitare.
Astăzi, Sulinei i-a rămas privilegiul de a fi primul martor
19
Nr. 14, Septembrie 2009 INTERSECŢII

al unui nou răsărit, fiind cel mai estic punct al României, şi

totodată, pare un oraş condamnat la tăcere, un oraş ce păstrează
încă parfumul de odinioară prin vechile construcţii arhitec-
turale, prin străzile pietruite, prin liturgica muzică a mării.
Oraşul de la poarta apelor
Cei ce au rămas să vieţuiască în Sulina, amintesc despre
personalitatea lui Sir Charles Hartley, cel ce a fost supra-
numit „părintele Dunării” şi a cărui amprentă a rămas,
dată fiind construcţia Farului, un monument arhitectonic
de înaltă valoare. Tot el, cel ce a îndeplinit sarcinile de
consultant pe probleme maritime pentru Austria, Rusia
şi România în perioada de glorie a aşezării, a pus bazele
amenajării şi întreţinerii permanente a Canalului Sulina şi
a gurii de vărsare. Întrucât anual Dunărea depunea o canti-
tate foarte mare de aluviuni, pentru simplificarea tranzitu-
lui naval spre Marea Neagră se impunea identificarea unei
soluţii. Sir Charles Hartley a considerat oportună digui-
rea pe traiecţia Dunării şi înaintarea Canalului în mare.
Astfel, actualmente se poate vorbi de o dinamică a oraşului,
gura de vărsare, odinioară aflată lângă Farul central, fostul
sediu al CED, se depărtează la aproximativ 12 kilometri.
Pentru mulţi dintre noi Sulina se reduce la a fi parte din
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Pentru unii însă, Suli-
na însumează sunetul vântului, cântecul mării, depărtarea
infinitului de ape, pentru că, pentru cei ce nu ştiu, oraşul,
unesc...două sfere de apă ce devin mare, iar valurile uriaşe
prin amplasament, se află la confluenţa a două ape, acolo
ce nu se sparg, se unduiesc în ritmul unei muzici neauzite.
unde Dunărea şi Marea Neagră îşi dau mâna într-o imitaţie
Aşadar, bătrânul oraş stă de strajă, martor al continuei
de vals sălbatic şi dureros totodată. Două sfere de apă rupte
vărsări şi culmea, aidoma unei perechi de îndrăgostiţi,
fără voie din apa primă, sortite să-şi accepte devenirea,
marea fuge de ochii indiscreţi, secondată de cea care-i
una dulce şi grăbită în curgerea-i învolburată, alta sărată
aduce ţărm, lăsând în urmă o sălbatică splendoare.
de atâta aşteptare, în fine...se-ntâlnesc, se-mbrăţişează, se
Camelia Bazarcă

„Creaţia lui Ilie Motrescu trece ca un fir tricolor prin

toată creaţia mea publicistică de-a lungul vieţii”
Cultura unui popor nu se autocreează. O cultură are nevoie
de oameni, are nevoie de reprezentanţi care să o formeze, să
o păstreze şi să o perpetueze. O cultură are nevoie de figuri
remarcabile sau oameni simpli care să transmită generaţiilor
viitoare frumuseţea şi tezaurul păstrat de la generaţiile tre-
cute. O cultură are nevoie de oameni care înţeleg importanţa
actului cultural, are nevoie de oameni care apreciază val-
oare tradiţiilor ce ne-au definit şi care vor continua să ne
definească spiritualitatea, o cultură are nevoie de modele.
Eleonora Schipor este un astfel de model, este omul care s-a
dedicat, prin viaţa şi activitatea sa, promovării spiritualităţii
româneşti. Scrierile sale, nu puţine la număr, au menirea de
a conserva în timp specificul Bucovinei de Nord: valori, is-
torie, tradiţii, oameni şi locuri. Experienţa de viaţă a doam-
nei Schipor a îndreptat-o spre imortalizarea în volume în-
tregi a faptelor de cultura şi civilizaţie din zona menţionată.
Ilie Motrescu – coborâtor din seminţia dacă, De-a pu-
ruri logodit cu tinereţea, Un fizician cu suflet de poet,
Cântecul viorii, Nestinsă-i făclia poetului, Din comoara
20
strămoşească (pagini de folclor bucovinean), Muguri
pe ramul creaţiei, O privighetoare cu nume de baladă,
Viaţa culturală a satului Pătrăuţii de Jos – sunt mai mult
decât simple titluri, sunt adevărate mărturii, omagii sin-
cere aduse aduse celor care au trăit şi trăiesc spirituali-
tatea românească. Eleonora Schipor şi-a pus viaţa în sli-
jba cuvântului. Şi ca dascăl, învăţând pe cei mai tineri să
mânuiască literele dar şi ca scriitor şi jurnalist. Trăind in
Bucovina, d-na Schipor a înţeles necesitatea promovării
valorilor autentice care caracterizează locurile de aici. A
înteles necesitatea consemnării şi conservării lor. Chiar
dacă majoritatea scrierilor sale sunt redactate în limba
română, o parte din lucrările au fost editate şi în limba
ucraineană dorindu-şi ca şi populaţia ucraineană să
citească, să cunoască şi să înţeleagă modul de viaţă şi is-
toria comunităţii româneşti. S-a străduit să traducă însă şi
în limbile rusă şi franceză, pentru cei care vreodată o să
îşi dorească să citească despre Bucovina şi oamenii săi.
 INTERSECŢII Nr. 14, Septembrie 2009

în cea mai mare parte pe cheltuiala proprie, se adaugă

alte titluri editate sub îngrijirea sa: cărţile Elisabetei
Bogdaniuc, proză şi versuri din perioada deportării în
Kazahstan, cartea pentru copii „Muzica inimii” etc.

Ultimul proiect al Eleonorei Schipor îl constituie

volumul dedicat lui Vasile Izvoran Cernăuţeanu (Vasile
Hlopin), lucrare bazată pe prelucrarea arhivei person-
ale, în care accentul se va pune atât pe aspecte legate de
viaţa satului Voloca, un mare şi frumos sat bucovinean,
dar şi pe scrierile poetice şi publicistice ale acestuia.

Mi-am dorit ca ce am adunat eu să rămână. O carte

rămâne în bibliotecă, la un muzeu, la şcoală sau la
cineva acasa. Vreau să dăruiesc cărţile mele la oameni,
la cei care merită şi îşi doresc să le aibă în bibliotecă.
De aceea le trimit fie in România, fie în Basarabia
sau în alte locuri. Dacă până în 1990 eram nevoiţi să
Eleonora Schipor s-a născut la Pătrăuţii de Jos la 6 scriem la comanda, aşa cum cerea regimul comunist,
aprilie 1960. După absolvirea şcolii medii din satul acum avem libertatea de a ne exprima. Eu nu-i con-
natal, în anul 1977 s-a înscris la Universitatea de Stat damn pe scriitorii, publiciştii de atunci, altfel nu te
din Cernăuţi, la Facultatea de Limbi Străine, catedra puteai lansa. Singurul care s-a încumetat să înfrunte
de limbă şi literatură franceză. După absolvirea studi- această perioadă comunistă a fost poetul Ilie Motres-
ilor superioare activează ca profesor de limbi străine cu, cel care până la urmă a fost nevoit să plătească
la şcoala din satul ucrainean Banilo Podgornâi, cu tânăra sa viaţă. Până în 1990 era aproape imposi-
raionul Storojineţ iar apoi la şcoala medie din Cupca
timp de mai bine de 25 de ani. A început activitatea
publicistică din dragostea faţă de literatură, publicând
primul său material în 1976, în ziarul „Zorile Bucovi-
nei” având susţinerea regretatului publicist Vasile
Hlopin căruia îî va dedica în curând o monografie.
Pe lângă articolele din „Zorile Bucovinei”, în anii
studenţiei colaborează cu ziarul „Studentul Sovi-
etic”, diverse publicaţii ucrainene dar exersează şi
in domeniul jurnalismului radio. După anul 1990
articolele Eleonorei Schipor apar şi în presa din R.
Moldova sau România, abordând o tematică variata:
didactică, viaţa culturală, memorialistică, reportaje
despre personalităţile bucovinene. În paralel se dedică
prezentării şi organizării a numeroase manifestări cul-
tural-folclorice. Din anul 2001 se apropie mai mult
de opera poetului Ilie Motrescu, unul dintre martirii
românilor din Bucovina, ucis de KGB în anul 1969 pen-
tru patriotismul şi pro-românismul său. În anul 2003 bil sa publici carte în limba română. După, odată cu
apare la Bucureşti prima sa carte dedicata tânărului revenirea la grafia latină s-a publicat foarte mult. La
poet „Ilie Motrescu, coborâtor din seminţia dacă”, ur- Cernauţi au apărut după această dată o serie de ziare
mând apoi încă două volume: „De-a pururi logodit româneşti: Arcaşul, Plai Românesc, Concordia, Liber-
cu tinereţea”(2004) şi „Nestinsă-i făclia poetului” tatea Cuvântului, sporadic Junimea. Sunt chiar la sate
(2006). În cadrul şcolii din Cupca a iniţiat un cenaclu oameni care îşi tipăresc cărţi, uneori mai multe titluri,
literar unde elevii talentaţi se pot exersa în domeniul de la subiectul deportărilor staliniste care mulţi ani a
prozei şi poeziei. La cele nouă volume proprii, tipărite mocnit în sufletul lor, până la literatura pentru copii.

21
Nr. 14, Septembrie 2009 INTERSECŢII

MILOSTIVIREA PLINĂ DE ÎNDURARE ÎN PICTURA LUI

DANIEL SUSA
focant) muzica ce ţâşneşte din liniştea cailor săi
verzi, bălţile vibrante, puterile ce ţin până la ul-
tima picătură de sânge, razele soarelui de la Uz-
din şi calmul fără de sfârşit al crângului de Banat.
O altă obsesie a picturii lui Susa e dansul, ludicul
sigur şi nesigur - ca şi îndelungate şi istovitoare
exerciţii de cunoaştere a sinelui. Dansul, în concepţia
lui Susa, este o descărcare a emoţiei, a spaţiului po-
etic şi a ascezei din om. Dansul la Susa este şi o în-
credere în tot ce este mişcare, veşnică mişcare pen-
tru sine, dar şi pentru lumea dintre sine şi ceilalţi.
Vasile Barbu,
Uzdin, Serbia

Expresionist răbdător, sensibil şi plin de bunătate,

cu o dragoste suferindă pentru natură – iată un-
ele indicaţii după care se pot recunoaşte pictur-
ile lui Daniel Susa, uzdinean după traiul vieţii.
Scormonitor prin vise, căutător de teme interesante
cu precădere din viaţa satelor, Susa, acest „poet în
pictură”, abordează o tehnică uşor îndrăgostită de rit-
ualele iubirii şi a spontaneităţii vieţii. Se remarcă prin
expresia plastică a frigului, a vieţii şi morţii, a timpului.
Cuvântul este puterea omului, iar cuvântul în cu-
lori este puterea lui Susa. El, pictorul Susa este un
şlefuitor de sunete interioare în natura sa astrală şi
în viziunea sa de însingurat printre copacii Banat-
ului, prin holdele de cucuruz, prin păduri care vor
aminti în viitorii mii de ani despre o lume numai a
lui, cu vieţi, mânzi, broscoi cântăreţi, rude fără de
cuvinte, cocoşi în 365 de culori sau cu umbre groa-
se de treisprezece degete de la mâna unei mâini.
Daniel Susa, pictor ce a plecat ca şi un artist navet-
ist, azi este un călător umil prin propriile-i mădulare
interioare, prin care curge milostivirea plină de în-
durare a unui tânăr, a cărui crez se rezumă la bu-
curia clipei trăite şi apoi creionate într-un spectacol
al luminii, unul a cărui existenţă respiră doar prin
exerciţiul imaginativ şi prin imboldul credinţei în el.
Susa, desenează / pictează pasteluri, şi poate nici
nu conştientizează (surd fiind la aerul tot mai su-

22
 Dragoste în alb

La islaz

Concurs de frumuseţe