Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dar cercetarile facute pana in prezent, n-au putut dovedi realitatea primejdiei
inmormantarilor pentru sanatatea publica, fireste daca acestea sunt executate
potrivit normelor igienice si sanitare, privitoare la cimitire si la inhumari.
Ingroparea era socotita ca o datorie (II Sam. XXI, 10; Ezech. XXXIX, 14); ca semn al
iubirii (Fac. XXXV, 29) si al pietatii fata de cel mort (II Sam. II, 5).
Crestinii, la inceput, in cea mai mare parte erau proveniti dintre evrei. Se intelege,
asadar, ca ei au urmat practica cunoscuta atunci in Palestina, de a inmormanta
mortii. Se pune intrebarea: practica crestina a ingroparii isi are obarsia numai in
traditia obisnuita a evreilor Vechiulul Testament si in pilda inmormantarii trupului
Domnului nostru Iisus Hristos sau ea se intemeiaza si pe o porunca, speciala
apostolica. In ceea ce priveste vreo oranduire expresa din partea Sfintilor Apostoli, nu
avem nici un document scris. Stim insa ca foarte de timpuriu Biserica a primit in
sanul ei un mare numar de neofiti din lumea greco-romana, care erau obisnuiti cu
crematiunea. Cu toate acestea, nici arheologia crestina si nici istoria nu ne arata
vreun caz de incinerare in comunitatile apostolice si stravechi crestine. Aceasta se
poate explica prin faptul ca trebuie sa fi existat o lege formala sau anumite dispozitii
care prevedeau inhumarea mortilor crestini si nu arderea lor.
Fericitul Augustin aminteste despre o regula bine cunoscuta lui, pe care s-ar baza
universalitatea practicii inhumarii, la crestini. Ne putem gandi la o dispozitie data
chiar de Apostolii Bisericii de la inchegarea ei ca institutie. Crestinii n-au practicat
incinerarea nici in vremuri exceptionale, cum au fost persecutiile, cand ritul
inmormantarii ii descoperea si ii expunea la grele suferinte si la moarte. Prin practica-
rea incinerarii, crestinii, in timpul persecutiilor ar fi scapat atatea trupuri ale mortilor
si atatea morminte crestinesti de batjocurile si profanarile prigonitorilor.
Sfantul Ioan Hrisostom (354-407) zice ca este datorie sfanta pentru toate popoarele a
ingropa pe morti. (Despre martiriul lui Vavila, in Migne, P. G., tom. 50, col. 531).
Oricat de mare insemnatate are ritul inmormantarii pentru viata si pietatea crestina,
el nu face parte din dogmele Bisericii si nici nu poate fi socotita ca parte de temelie a
dogmei despre invierea mortilor. Este adevarat ca unii teologi sustin ca inhumarea ar
fi o straveche oranduire dumnezeiasca, care s-ar sprijini pe Citatul biblic din Geneza
III, 19: "Intru sudoarea fetii tale vei manca painea ta, pana cand te vei intoarce in
pamantul din care esti luat, ca pamant esti si in pamant te vei intoarce". Aceasta
dumnezeiasca sentinta, insa nu este o porunca expresa si pozitiva pentru
inmormantare. Prin pamant se intelege aici mai curand elementul material din care e
compus omul, spre deosebire de al doilea element, cel spiritual, sufletul, care, dupa
moartea omului se intoarce la Dumnezeu care l-a dat, asa dupa cum marturiseste
Scriptura (Eccles. XII, 7).
Din citatul biblic de mai sus, reiese ideea ca elementul material din care e compus
omul, se uneste cu materia, dupa moarte. Prin "pamant" aici se intelege, in general,
materia. Dar modul cum trupul omului, dupa moarte, se intoarce in elementul din
care a fost luat, Dumnezeu nu-l porunceste. El nu zice ca aceasta intoarcere, aceasta
descompunere se va face prin putrezire, dar nu zice nici ca se face prin ardere.