Aleodor Imparat

de: Petre Ispirescu A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratinduse; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; De cand se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odata un imparat. El ajunsese la caruntete, si nu se invrednicise a avea si el macar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul imparat, sa aiba si el, ca toti oamenii, macar o starpitura de fecior, dara in desert. Cand, tocmai, la vreme de batranete, iata ca se indura norocul si cu dansul si dobandi un drag de copilas, de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. imparatul ii puse numele Aleodor. Cand fu a-l boteza, imparatul aduna Rasarit si Apus, Miazazi si Miazanoapte, ca sa se veseleasca de veselia lui. Trei zile si trei nopti tinura petrecerile si se chefuira si se bucurara, de o tinura minte cat traira. Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai istet si mai iscusit. Nu mai trecu mult si iata ca imparatul ajunse la marginea groapei. Cand fu la ceasul mortii, el lua copilul pe genunchi si-i zise: - Dragul tatei, iata ca Dumnezeu ma cheama. Sunt in clipa de a-mi da obstescul sfarsit. Eu vaz ca tu ai sa ajungi om mare. si chiar mort, oasele mele se vor bucura in mormant de ispravile tale. Asupra carmuirei imparatiei n-am nimic sa-ti zic, fiindca tu, cu iscusinta ta, stiu ca ai s-o duci bine. Un lucru numai am sa-ti spui: Vezi tu muntele acela de colo, sa nu te duca pacatele sa vanezi p-acolo, ca este nevoie de cap. Acel munte este mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop: si cine calca pe mosia lui, nu scapa nepedepsit. Acestea zicand, casca gura de trei ori si-si dete sufletul. Se duse si el ca toata suflarea de pe pamant, de pare ca n-a fost de cand lumea si pamantul. il jelira ai sai, il jelira boierii, il jelira si poporul; in cele de pe urma trebuira sal ingroape. Aleodor, dupa ce se urca in scaunul tatane-sau, desi copilandru, puse tara la cale ca si un om matur. Toata lumea era multumita de domnirea sa, si oamenii se faleau ca le-a fost dat de sus ca sa traiasca in zilele lui. Adesea iesea Aleodor la vanatoare ca sa-si petreaca ceasurile ce-i prisosea de la trebile imparatiei. El tinea minte ce-i spusese tatane-sau si se silea sa-i pazeasca cuvintele cu sfintenie. intr-o zi, nu stiu cum facu, dus fiind pe ganduri, si aluneca de calca pe pamantul pocitului de om. N-apuca sa faca zece, douazeci de pasi, si iata case pomeni cu dansul dinaintea lui. Acum nu-i era lui pentru ca trecuse pe pamantul omului celui slut si scarbos, ci ii era ciuda cum de sa calce vorba tatalui sau ce-i spusese cu grai de moarte. Pocitania pamantului ii zise: - Toti nelegiuitii ce-mi calca hotarul cad in robia mea. - Mai intai trebuie sa stii, ii raspunse Aleodor, ca din nebagare de seama si fara de voia mea am calcat pe coprinsul tau, si n-am nici un gand rau asupra-ti. - Eu te socoteam mai altfel; dara vaz ca ai de gand sa-ti ceri iertaciune de la mine ca toti fricosii.

- Ba sa ma fereasca Dumnezeu! Eu ti-am spus curatul adevar, si daca vrei lupta, alege-ti: in sabii sa ne taiem, in buzdugane sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam. - Nici una, nici alta. Ci, ca sa scapi de pedeapsa alt chip nu e, decat sa te duci sa-mi aduci pe fata lui Verdes imparat. Aleodor voi sa se codeasca oarecum, ba ca trebuile imparatiei nu-l iarta sa faca o calatorie asa de lunga, ba ca n-are calauz, ba ca una, ba ca alta; dara asi! unde vrea sa stie pocitul de toate astea! El o tinea una, sa-i aduca pe fata lui Verdes imparat, daca vrea sa scape de ponosul de talhar, de calcator de drepturile altuia, si sa ramaie cu sufletul in oase. Aleodor se stia vinovat. Desi fara voia lui, dara stia ca a facut un pacat de a calcat pe mosia slutului. Mai stia iara ca de omul dracului, sa dai si sa scapi. Sa n-ai nici in clin, nici in maneca cu dansul. Fagadui in cele din urma sa-i faca slujba cu care-l insarcina. Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop stia ca, deoarece Aleodor i-a fagaduit, apoi are sa-si tie cuvantul, ca unul ce era om de omenie, si-i zise: - Pasa cu Dumnezeu, si sa-ti ajute sa vii cu izbanda buna. Aleodor pleca. si cum mergea el gandindu-se si razgandindu-se cum sa-si implineasca sarcina mai bine, caci isi daduse cuvantul, se pomeni pe marginea unui elesteu si o stiuca se zbatea de moarte pe uscat. Cum o vazu, el se duse sa o ia sa-si aline foamea cu dansa. stiuca ii zise: - Nu ma omori, Fat-Frumos; ci mai bine da-mi drumul in apa, ca mult bine tioi prinde cand cu gandul n-ai gandi. Aleodor o asculta si o dete in apa. Atunci stiuca ii mai zise: - tine acest solzisor, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine. Flacaul pleca mai inainte si se tot mira de o astfel de intamplare. Cand, iaca se intalneste cu un corb ce avea o aripa rupta. si voind sa vaneze corbul, el ii zise: - Fat-Frumos, Fat-Frumos, decat sa-ti incarci sufletul cu mine, mai bine ai face sa-mi legi aripa, ca mult bine ti-oi prinde. Aleodor il asculta, caci era baiat viteaz si de treaba, si ii lega aripa. Cand era sa plece, corbul ii zise: - tine penita asta, voinicule, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine. Lua penita Aleodor, si-si cata de drum. Dara nu facu ca la o suta de pasi si iata ca dete peste un taune. Cand se gatea a-l strivi cu piciorul, taunele zise: - Cruta-mi viata, Aleodor imparat, si eu te voi mantui pe tine de la moarte. tine acest pufulet din aripioara mea, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine. Auzind Aleodor unele ca acestea, si ca ii zise si pre nume, odata ridica piciorul si lasa pe taune sa se duca in voia lui. si mergand inainte, cale de nu stiu cate zile, dete de palaturile lui Verdes imparat. Cum ajunse aci, se puse la poarta si astepta ca doar de va veni cineva sa-l intrebe ce cauta. Stete o zi, stete doua; si ca sa vie cineva sa-l intrebe ce voieste, ba. Cand fu in ziua d-a treia, Verdes imparat chema slujitorii si le dete o gura de or pomeni-o. - Cum se poate, le zise el, sa stea omul trei zile la poarta mea si sa nu mearga nimeni sa-l cerceteze? Pentru asta va platesc eu simbrie? Pentru asta va am eu la mine pe procopseala? Slujitorii dadeau din colt in colt si nu stiau ce sa raspunza. in cele de pe urma, chema pe Aleodor si-l duse inaintea imparatului.

- Ce vrei, flacaule, ii zise imparatul, si ce astepti la poarta curtilor mele? - Ce sa voi, marite imparate, ii raspunse el, iata sunt trimis sa-ti cer fata. - Bine, baiete. Dara mai intai trebuie sa facem legatura, caci asa este obiceiul la curtea mea. Ai voie sa te ascunzi unde vei voi, in trei zile d-a randul. Daca fie-mea te va gasi, capul ti se va taia si se va pune in parul ce a mai ramas, din o suta, fara cap. Iara de nu te va gasi, atunci cu cinste imparateasca o vei lua de la mine. - Am nadejde la Dumnezeu, marite imparate, ca nu ma va lasa sa piei. Parului ii vom putea da si altceva, nu tot cap de om. Sa facem legatura. - Asa? - Asa. Se pusera si facura legatura; scrisera carte si o intarira. Viind fata de fata, se invoira ca a douazi el sa se ascunza cum va sti mai bine. Iara daca se invoira, el ramase intr-un neastampar ce-l chinuia mai cumplit decat moartea. El se gandea si se razgandea cum sa se ascunza mai bine. Vezi ca era vorba de capul lui, iara nu de altceva. si tot mergand pe ganduri si tot planuind, iata ca-si aduse aminte de stiuca. Scoase solzul, se uita si gandi la stapana lui; cand iata, mare, ca stiuca si venise si-i zise: - Ce poftesti de la mine, Fat-Frumos? - Ce sa poftesc? Iaca, iaca, ce mi s-a intamplat. Nu stii tu ceva sa ma inveti ce sa fac? - Ia nu te mai ingrija. Lasa pe mine. si indata, lovind din coada, facu pe Aleodor un1 cosacel si il ascunse pe fundul marii, printre ceilalti cosacei. Cand se scula fata isi lua ocheanul si se uita cu el in toate partile. Nu-l vazu. De unde ceilalti cari venise sa o ceara in casatorie se ascundeau prin pivniti, pre dupa case, pre dupa cate o sira de paie, sau prin vreo cula parasita, Aleodor se ascunse astfel, incat fata intra la grije ca a sa fie biruita. Ce-i veni ei, se uita cu ocheanul si in mare, si il zari pe fundul marii, printre cosacei. Pasamite, ocheanul ei era nazdravan. - Iesi d-acolo, hotomanule, ii zise ea razand. Ce mi te-ai posmagit asa? Din coscogeamite omul te-ai facut un cosac si mi te-ai ascuns in fundul marii. N-avu incotro si trebui sa iasa. Ea si zise imparatului: - Mi se pare, tata, ca flacaul asta mi-a venit de hac. si mult e nurliu si dragalas. Chiar de l-oi afla pana la a treia oara, sa-l ierti, tata, ca nu e prost ca ceilalti. Boiul lui il arata a fi ceva mai deosebit. - Vom vedea, ii raspunse imparatul. A doua zi, ce-i veni lui, se gandi la corb. Acesta fu numaidecat inaintea lui, si-i zise: - Ce mai vrei, stapane? - Ia uita-te, neiculita, ce mi s-a intamplat; nu stii tu ceva sa ma inveti? - Sa cercam.

si lovindu-l cu aripa, il facu un pui de corb si il vari intr-un stol de corbi ce se urcase pana la vantul turbat. Cum se scula fata, isi lua ocheanul si iarasi il cata prin toate locurile. Nu e. Cauta-l pe pamant, nu e. Cauta-l prin ape si prin mari, nu e. Se lua de ganduri fata. Cand, catre namiezi, ce-i veni ei, se uita si in sus. si zatindu-l in slava cerului printre stolul de corbi, incepu a-i face cu degetul, si-i zise: - Ghidi, ghidi, talharule ce esti! Da-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai facut asa pitcoace de pasare? Nici in rai nu scapi de mine! Se dete jos, ca n-avea ce face. imparatul incepu a se minuna si el de istetimea lui Aleodor si-si pleca urechea la rugaciunea fiicei sale. insa, fiindca legatura era ca sa se ascunza pana de trei ori, imparatul zise: - D-a minune, ia sa vedem unde are sa se mai ascunza?! A treia zi, dis-de-dimineata, se gandi la taune. Acesta veni intr-un suflet. Dupa ce ii spuse ce voieste, taunele zise: - Lasa pe mine, si de te-oi gasi, eu aici sunt. il facu o lindina si-l ascunse chiar in coada fetei, fara sa simta ea. Sculandu-se fata si luand ocheanul, il cauta toata ziua, si, ca sa dea de dansul, nici cat. Ea se da de ceasul mortii, caci il simtea, i se arata ei a fi p-aci prin preajma, dara de vazut nu-l vedea. Cata cu ocheanul prin mare, pre pamant, prin vazduh, dara nu-l vazu nicairi. Catre seara, obosita de atata cautare, striga: - Ci ia arata-te odata. Te simt ca esti p-aci pe-aproape, dara nu te vaz. Tu m-ai biruit, a ta sa fiu. Daca auzi el ca este biruita, se dete binisor jos din coada ei si se arata. imparatul n-avu nici el ce mai zice, si ii dete fata. Cand plecara, ii petrecu cu mare cinste si alai, pana afara din imparatia lui. Pe drum, ei statura sa faca popas. Si dupa ce imbucara cate ceva, el puse capul in poala ei si adormi. Fata de imparat, tot uitandu-se la el, i se scurgea ochii dupa frumusetea si dupa boiul lui. Inima ii dete branci si ea nu se putu opri, ci il saruta. Aleodor, cum se destepta, ii trase o palma de auzi cainii in Giurgiu. Ea planse si ii zise: - I! Aleodor draga, dara grea palma mai ai! - Te-am palmuit pentru fapta ce ai facut; caci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a tramis pe mine. - Apoi bine, fratioare, de ce nu mi-ai spus asa de acasa; caci atunci stiam si eu ce sa fac; dara lasa, nici acum nu e timpul trecut. Pornind si de aici, ajunsera cu sanatate la Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop. - Iata, m-am inchinat cu slujba, zise Aleodor, si voi sa plece. Fata, cand vazu pe acea iazma, se cutremura de scarba si nu voia sa ramaie la dansul o data cu capul. Slutul se dete pe langa fata si incepu s-o linguseasca cu vorbe mierloitoare si sa se ia cu binele pe langa dansa. Dara fata ii zise:

- Piei de dinaintea mea, satano, ca te trimit la muma-ta, Iadul, care te-a varsat pe fata pamantului. Slutenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pamant si umbla cu sosele, cu momele sa induplece pre fata a-l lua de barbat. Dara, asi! feritu-l-a santuletul sa se apropie de dansa! Caci il tinea tintuit in loc cu ochii cat de colo. Din satana, din iazma, si din spurcaciune nu-l mai scotea. - Piei, necuratule, de pe fata pamantului, sa scape lumea de o ciuma si de o holera ca tine. Mai starui ce mai starui, si daca se vazu infruntat pana intr-atat, iazma plesni de necaz, cum de sa fie el ocarat atat de mult de o cutra de muiere. Atunci Aleodor intinse coprinsul sau si peste mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepureschiop, lua de sotie pe fata lui Verdes imparat si se intoarse la imparatia lui. Cand il vazura alde gloatele venind teafar, alaturi cu o sotioara de-i radea si stelele de frumoasa, il priimira cu mare bucurie; si, urcandu-se din nou in scaunul imparatiei, domni si trai in fericire, pana se istovira. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Balaurul cel cu sapte capete

de: Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; De cand se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odata intr-o tara un balaur mare, nevoie de cap. El avea sapte capete, traia intr-o groapa, si se hranea numai cu oameni. Cand iesea el la mancare, toata lumea fugea, se inchidea in case si sta ascunsa pana ce-si potolea foamea cu vreun drumet pe care il tragea ata la moarte. Toti oamenii locului se tanguiau de rautatea si de frica balaurului. Rugaciuni si cate in luna si in soare se facusera, ca sa scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesatios balaur, dara in desert. Fel de fel de fermecatori fusera adusi, insa ramasera rusinati cu vrajele lor cu tot.

in cele din urma, daca vazu imparatul ca toate sunt in desert, hotari ca sa dea pe fiica lui de sotie si jumatate imparatia sa acelui voinic, care va scapa tara de aceasta urgie, si dete in stire la toata lumea hotararea sa. Iara dupa ce se duse vestea in tara, mai multi voinici se vorbira sa mearga impreuna la panda si sa mantuiasca tara de un asa balaur infricosat. Ei se intelesera intre dansii ca sa faca un foc la marginea cetatii, care era mai apropiata de locul unde traia balaurul, si in care cetate era si scaunul imparatiei, si acolo sa stea sa privegheze pe rand cate unul, unul, pe cand ceilalti sa se odihneasca; si ca nu cumva cela ce ar fi de panda sa doarma si sa vie balaurul sa-i manance d-a gata, facura legatura ca cela care va lasa sa se stinga focul sa fie omorat, drept pedeapsa daca va dormi cand ar trebui sa fie destept. Cu acesti voinici se intovarasi si un om verde, pui de roman, stii colea, care auzise de fagaduinta imparatului si venise sa-si incerce si el norocul. Pornira, deci, cu totii, isi alesera un loc aproape de groapa si se pusera la panda. Pandira o zi, pandira doua, pandira mai multe zile, si nu se intampla nimic. Iara cand fu intr-una din zile, cam dupa asfintitul soarelui, pe cand era de rand viteazul nostru sa pandeasca, iesi balaurul din groapa si se indrepta catre voinicii cari dormeau pe langa foc. Viteazului care priveghea, i se facuse inima cat un purice, dara, imbarbatanduse, se repezi, si unde se arunca, mare, asupra balaurului cu sabia goala in mana, si se lupta cu dansul, pana ii veni bine si harst! ii taie un cap, harst! si-i mai taie unul, si asa cate unul, cate unul pana ii taie sase capete. Balaurul se zvarcolea de durere si plesnea din coada, de te lua fiori de spaima, viteazul nostru insa se lupta de moarte si obosise, iara tovarasii sai dormeau dusi. Daca vazu el ca tovarasii sai nu se desteapta, isi puse toate puterile, se mai arunca o data asupra grozavului balaur si-i taie si capul ce-i mai ramasese. Atunci un sange negru lasa din ea, fiara spurcata, si curse, si curse, pana ce stinse si foc si tot. Acum ce sa faca viteazul nostru, ca sa nu gaseasca focul stins, cand s-or destepta tovarasii lui, caci legatura lor era ca sa omoare pe acela care va lasa sa se stinga focul. Sapuca mai intai si scoase limbile din capetele balaurului, le baga in san si iute, cum putu, se sui intr-un copaci inalt, si se uita in toate partile, ca de va vedea undeva vro zare de lumina, sa se duca si sa ceara nitel foc, ca sa atate si el pe al lor ce se stinsese. Cata intr-o parte si intr-alta si nu vazu nicairi lumina. Se mai uita o data cu mare bagare de seama si zari intr-o departare nespusa o schinteie ce abia licarea. Atunci se dete jos si o porni intr-acolo. Se duse, se duse, pana ce dete de o padure, in care intalni pe Murgila, si pe care il opri pe loc, ca sa mai intarzie noaptea. Merse dupa aceea mai departe si dete peste Miazanoapte, si trebui sa o lege si pe dansa ca sa nu dea peste Murgila. Ce sa faca, cum sa dreaga ca sa

izbuteasca? O ruga sa-i ajute a lua un copaci in spinare, care, zicea el, il taiase de la radacina; o invata el sa se puie cu spatele sa impinga, pe cand el tot cu spatele la copaci de ceealalta parte va trage cu mainile, ca sa-i pice in spinare si sa-l ia sa se duca la treaba lui. Miazanoapte, de mila si de rugaciunea ce-i facu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arata viteazul si, pe cand impingea, el o lega de copaci cobza, si porni inainte, ca n-avea vreme de pierdut. Nu facu multa cale si intalni pe Zorila, dara lui Zorila nu prea ii da mesii a sta mult de vorba, caci, zicea el, se duce dupa Miazanoapte, pe care o luase in goana. Facu ce facu sil puse si pe dansul la buna randuiala, ca si pe ceilalti doi, dar cu mai mare bataie de cap. Apoi pleca inainte si se duse pana ce ajunse la o pestera mare, in care zarise focul. Aci dete peste alte nevoi. in pestera acolo traiau niste oameni uriasi carii aveau numai cate un ochi in frunte. Ceru foc de la dansii, dar ei, in loc de foc, pusera mana pe dansul si-l legara. Dupa aceea asezara si un cazan pe foc cu apa si se gateau sa-l fiarba ca sa-l manance. Dara tocmai cand era sa-l arunce in caldare, un zgomot se auzi nu departe de pestera aceea, toti iesira, si lasara pe un batran de ai lor ca sa faca asta treaba. Cum se vazu viteazul nostru singur numai cu unchiasul, ii puse gand rau. Unchiasul il dezlega ca sa-l bage in cazan, dara voinicul indata puse mana pe un taciune si-l azvarli drept in ochiul batranului, il orbi, si apoi fara sa-i dea ragaz a zice nici carc! ii puse o piedica si-i facu vant in cazan. Lua focul dupa care venise, o apuca la sanatoasa, si scapa cu fata curata. Ajungand la Zorila, ii dete drumul. Dupa aceea o tuli la fuga si fugi pana ce ajunse la Miazanoapte, o dezlega si pe dansa, si apoi se duse si la Murgila pe care il trimise sa-si vaza de treaba. Cand ajunse la tovarasii sai, ei tot mai dormeau. Nu incepuse, vezi, inca a se arata albul zilei, atat de lunga fu noaptea, fiindca voinicul ii oprise cursul, si asa avu timp destul sa colinde dupa focul care ii trebuia. N-apuca sa atate focul bine si tovarasii sai, desteptandu-se, zisera: - Dara lunga noapte fu asta, mai vere. - Lunga da, vericule, raspunse viteazul. Si se umfla din foale ca sa aprinza focul.

Ei se sculara, apoi incepura a se-ntinde si a casca, dara se cutremurara cand vazura namila de lighioana langa dansii si un lac de sange cat pe colo. Zgaira ochii si cu mare mirare bagara de seama ca capetele balaurului lipsesc, iara viteazul nu le spuse nimic din cele ce patise, de teama sa nu intre ura intre dansii, si se intoarsera cu totii in oras. Cand ajunsera in cetate, toata lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da lauda sfantului ca trecuse noaptea aia lunga, mai ajunsera o data iara la ziua si ridica pan in naltul cerului pe mantuitorul lor. Viteazul nostru, care vazuse si el lipsa capetelor, nu se framanta deloc cu firea, fiindca se stia curat la inima, si porni catre curtea imparateasca, ca sa vaza ce s-o alege cu capetele fara limbi, caci el intelesese ca aici trebuie sa se joace vreo dracie. Pasamite, bucatarul imparatului, un tigan negru si buzat, se dusese d-a minune sa vaza ce mai ala, bala, pe la flacaii ce stau la panda. Si daca dete peste dansii dormind si peste dihania spurcata fara rasuflare, el se arunca cu satarul de la bucatarie si-i taie capetele. Apoi merse la imparatul cu capetele si i le arata, falindu-se ca el a facut izbanda. Iara imparatul daca vazu ca se infatiseaza bucatarul curtii cu izbanda, facu o masa mare, ca sa-l logodeasca cu fie-sa, si pusese in gand sa faca o nunta, unde sa cheme pe toti imparatii. tiganul arata la toata lumea hainele sale pe care le umpluse de sange, ca sa fie crezut. Cand ajunse viteazul nostru la palat, imparatul cu voie buna sedea la masa, iara cioropina sta in capul mesei pe sapte perne. Cum ajunse la imparat, ii zise voinicul: - Preainaltate imparate, am auzit ca oarecine s-ar fi laudat catre maria-ta ca el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevarat, maria-ta, eu sunt acela care l-am omorat. - Minti, mojicule, striga tiganul ingamfat, si poruncea slujitorilor sa-l dea afara. imparatul, care nu prea credea sa fi facut tiganul asta voinicie, zise: - Cu ce poti dovedi zisele tale, voinicule? - Zisele mele, raspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciti numai ca mai intai sa se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveala, au si limbile lor. - Sa caute, sa caute, zise bahnita. El insa o cam bagase pe manica, dara se prefacea ca nu-i pasa.

Atunci cautara si la nici unul din capete nu gasira limba, iara mesenii inmarmurira, caci nu stiau ce va sa zica asta. tiganul, care o sfeclise de tot, si care se caia de ce n-a cautat capetele in gura, mai nainte de a le aduce la imparatul, striga: - Dati-l afara ca e un smintit si nu stie ce vorbeste. imparatul insa zise: - Tu, voinicule, va sa zica ne dai sa intelegem ca acela a omorat pe balaur care va arata limbile. - Fugi d-acolo, imparate, zise tiganul care tremura ca varga si se-ngalbenise ca ceara, nu vezi ca calicul asta este un desuchiat, care a venit aici sa ne amageasca? - Cine amageste, raspunse voinicul linistit, sa-si ia pedeapsa. El incepu apoi a scoate limbile din san si a le arata la toata adunarea, si de cate ori arata o limba de atatea ori cadea si cate o perna de sub tigan, pana ce, in cele din urma, cazu si el de pe scaun, atat de tare se speriase dihania. Dupa aceea voinicul nostru spuse toate cate a patit, si cum a facut de a tinut noaptea atat de mult timp. Nu-i trebui imparatului sa se gandeasca mult si sa vaza ca voinicul care vorbea avea dreptate, si cum era de suparat pe tigan, pentru miselia si minciuna lui cea nerusinata, porunci si numaidecat se aduse doi cai neinvatati si doi saci de nuci, lega pe tigan de coadele cailor si sacii de nuci si le dete drumul. Ei o luara la fuga prin smarcuri, si unde cadea nuca, cadea si bucatica, pana ce s-a prapadit si tigan si tot. in urma pregatindu-se lucrurile, dupa cateva zile facu nunta mare, si lua romanasul nostru pe fata imparatului de sotie, si tinu veselie mare si nemaipomenita mai multe saptamani, puindu-l si in scaunul imparatiei, iara fata lacrama si multumi lui Dumnezeu ca a scapat-o de slutenia pamantului, de harapina spurcata. Eram si eu p-acolo si dedeam ajutor la nunta, unde caram apa cu ciurul, iara la sfarsitul nuntei adusera un cos de prune uscate sa arunce in ale guri cascate. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Broasca testoasa cea fermecata

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; De cand se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor vremea de insuratoare, le-a zis imparatul: - Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa intrati si voi in randul oamenilor. - Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o icoana la care ne inchinam, raspunsera copiii si, dupa ce ii sarutara mana, se gatira, care mai de care, sa plece mai curand. Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste cu dansul si banet de ajuns. Mergand spre rasarit, ajunse la curtea unui imparat care avea o fata, singura la parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si invoiala se si facu. Asemenea si cel mijlociu, dupa ce se dichisi si el cum stiu mai bine, pleca si el inspre apus. Ajunse si el la curtea unui alt imparat, carele asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el cu dansa. Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in petit. Dara n-avu ce-si face capului, caci tata-sau il trimitea intruna sa caute a se capatui si el. Lua si dansul niste haine, numai sa nu zica nescine ca nu s-a gatit, si de cheltuiala ce pe apa nu curge, si pleca si el, stii, cam in dorul lelii. Dara unde sa se duca? Nici el, iaca, nu stia. Misca si el picioarele a lene, unul dupa altul inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o carare ce intalni in cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand, ce sa vezi d-ta? Poteca pe care apucase, il scoase drept la un elesteu mare. in cale vazu o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile marului, fara sa stie ce are sa faca cu dansa. Ajungand pe marginea elesteului, se aseza si el acolo jos, si, privind cu nedomirire, ia asa numai ca sa zica si el ca face ceva, balacea cu nuiaua prin apa, si facea haz cum sare stropii de apa, cand o lovea. Apoi incepu a cugeta. El vedea ca fiecare strop de apa, cand pica inapoi la matca, se face cate un armean (cerc) impregiurul lui, si de ce merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde a iesit, fara mai pe urma sa se

cunoasca nici locul unde a picat stropul, nici intinderea armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca mai-nainte, adica fata apei lucie ca o oglinda. El era dus cu gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in apa, si nu stia ce facea. Nu mai simtea daca este, ori nu mai este. Cand, iata ca o broasca testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul. Unde lovea el cu nuiaua, si unde se deschidea talazurile care inconjura varful nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii de la dansul nu si-i mai lua. Se uita la dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata era de dus cu mintile. in cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca testoasa se tine dupa varful nuielei lui. Se uita si el la dansa, si parca ii zicea inima ceva, dara nu pricepu nimic. Cand se trezi bine din cugetarile lui, vazu ca soarele da in asfintit. Se scula binisor, fara sa-i pese de ceva, si se duse acasa. A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-si mai aduca aminte ca plecase in petit. A treia zi, cum se scula, pleca iarasi la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata la ursita lui. Si cum sta el acolo si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii tot sarea pe dinainte si se uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la urma urmelor, ca el era plecat in petit, si ca fratii lui erau a se intoarce a doua zi cu logodnicele lor. Tocmai cand voi sa se scoale si sa plece spre a merge sa-si incerce si el norocul, iata ca broasca mai tasni o data, iar el isi arunca ochii la dansa mai cu bagare de seama. Se uita drept in ochii broastei, si simti un nu stiu ce, colea la inimioara, pare ca il sagetase ceva. Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva cumva, asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai miscara, ca si cand ar fi fost butucite. Se mira de asta lancezeala. Si, mai aruncandu-si cautatura la broasca, vazu ochii ei, pare ca stralucea de un foc ce simtea ca il atinge. Atunci isi lua inima in dinti si striga: - Asta sa fie logodnica mea. - iti foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca. Cuvantul tau a sfaramat toate farmecele ce ma tineau inlantuita. Tu esti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pana voi avea viata in mine. Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind.

Ar fi rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce si viersul cu lipici ce avea il facu sa-i ramaie talpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap si se facu o zana gingase, si plapanda, si frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. ii venea flacaului, de drag, sa o soarba intro lingura de apa. Dara se opri, si nu facu nici o miscare, ca sa nu supere ori sa indaratniceasca pe zana a veni dupa el, caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va putea trai. Se pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci lasau alta, pana ce se pomenira ca amurgise. Si fiindca a doua zi era sa vie fratii cu logodnicele lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze si el pe tatane-sau ca a sa-si aduca si el logodnica. Broasca intra iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea imparateasca. Mergea el, dara parca-l tot oprea cineva in cale. I se parea ca-l trage cineva de la spate de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu vedea nimic, insa el isi tot intorcea capul si se uita. Noroc ca i se scurtase calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai lung, te mira de nu ramanea cu gatul stramb, de atata uitat inapoi. Daca ajunse si gasi pe toti ai lor adunati la tatal sau, incepu sa le povesteasca siretenia celor ce i se intamplase. Cand ajunse sa le spuie ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica mea", toti se umflara de ras deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu vorbe in doi peri si cu glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca, dara nui detera ragaz, caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in tarbaceala cu graiuri care mai de care pacalitoare. Daca vazu, tacu din gura si inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea tatalui sau. Se gandi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise el, sa vedem ca cine rade mai la urma, rade mai cu folos". A doua zi fiecare flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de impodobi palatul si cetatea cat se putu mai frumos, ca sa-si priimeasca nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare, ostasii se gatira ca de alai, pana si copiii se veseleau de veselia imparatului. Venira unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele lor. Ce e drept, si ele erau frumoase, hainele pare ca le erau turnate pe dansele. Fiecare isi adusese zestre insemnata: robi, cai, carute ferecate; si le priimise imparatul cum se cuvine imparatilor si fiilor de imparati. Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi despre broasca fratelui lor celui mai mic, si incepura impreuna cu logodnicele lor a grai despre dansul cam in dodii. ii tinura de rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice, fiu ii era si al mic, si il durea la inima cand il luau in ras, dara toate fura in desert, caci, desi nu mai vorbea de rau aievea in fata imparatului, pe din dos, insa, isi bateau mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de radeau, si chiar se vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca pe fratele lor mai mic de ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea imparatului.

Fiul cel mic al imparatului daca se duse si el sa-si aduca logodnica, broasca cea testoasa iesi din elesteu la dansul, se dete de trei ori peste cap si se facu om ca toti oamenii. Vorbira ce vorbira, apoi fiul imparatului ii zise sa se gateasca sa mearga. Atunci ea ii raspunse: - Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si inca fata de imparat mare, si avut, si puternic. Dara blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a fost rapit-o dusmanii, si pe mine ma facut precum m-ai vazut. Vorbele ei mieroase, viersul ei placut, de pare ca te ungea la inima, nu altceva, zapacise oarecum pe bietul fecior de imparat, dara, tiindu-si firea si nepierzandu-si cumpatul, el ii mai zise: - Lasa astea acum. Odata daca te-am ales, tu esti a mea, floncaneasca lumea ce va vrea. Gateste-te, iti zic, si aidem, ca ne asteapta tatal, cu fratii si cu cumnatele mele. - La noi este obiceiul, adaoga zana, ca inainte de a merge la cununie, sa ne imbaiem. - Ne vom imbaia la palaturile tatalui meu, raspunse el. - De ce sa mai facem p-acolo tevatura? Sa ne imbaiem aci. Si facand un semn cu mana, apa elesteului se trase intr-o parte si intr-alta, si in locul lui se vazura niste palaturi, stralucitoare de podoabe, incat la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Aurul cu care erau poleiti stalpii si ciubucele de pe langa streasina licarea deti lua ochii. Zana lua de mana pe fiul imparatului si intra in palat. Vezi ca el ramasese cu ochii bleojditi, ca unul ce nici dansul, desi era fecior de imparat, nu mai vazuse asemenea scumpeturi. Si fiind gata baile si apa incropita numai ca laptele cand il mulge de la oaie, intrara fiecare in cate o baie si se imbaiara. Fiul imparatului nu cuteza sa calce pardoseala baii si pe velintele cele de mare pret ce erau asternute prin palat, de mila sa nu le strice frumusetea. Baia era pardosita cu tot felul de marmura lustruita si adusa din mestesug asa, incat inchipuia fel de fel de flori, de pasari si cate nagode toate. Apa ciuruia din teve aurite si o lua cu nastrape si cu cause de aur. Stergarele erau de matase si in tesatura cu fir de cel mai bun si cu margaritare. Dupa ce iesira din baie si se imbracara, trecura prin gradina, unde mirosul florilor ii imbata.

Zana porunci si trase la scara o caruta ferecata in aur, cu patru telegari de mancau foc. Caruta era impodobita cu pietre nestemate de sclipeau in fata soarelui ca cine stie ce lucru mare. Ei se urcara. Cum se puse el langa dansa, un luceafar se aseza pe fruntea ei, si asa stralucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dansilor. Amandoi erau imbracati cu niste haine scumpe si foarte frumoase. Caii pornira. Dara zburau de parca n-atingeau pamantul, iara nu ca mergeau. intr-o clipa ajunsera la imparatul, tatal baiatului, carele il astepta si se ciudea de atata intarziere. Cand ii vazura, toti intelesera ca aceasta era femeie de pe alte taramuri, si lauda pe fiul de imparat pentru o asa nimerita si neasteptata alegere. Fratii cei mai mari o malcira, vazand atata frumusete si atata bogatie. Mai mare stralucire si gingasie ca aceasta nu se mai vazuse sub soare si pe la dansii pana atunci. incepura a-si da coate, a-si veni in cunostinta si a se cai de rasul ce facusera de fratele lor. imparatul nu mai putu de bucurie, cand vazu ca fiul sau cel mai mic ii aduce in casa minunea minunilor. Zana se purta cu mare bunacuviinta, si vorbi astfel incat robi toate inimile. Oaspetii nu-si mai luau ochii de la dansa si urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici. Fiii cei mari ai imparatului povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele tot ce va vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa. imparatul isi implini pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi, si asa si facu. Era vesel imparatul pentru aceasta, cat un lucru mare. Dupa ce se cununara fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera fiecare, se prinsera in hora si jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti jucau, nu jucau, dara zana cand juca, parea ca n-atinge pamantul. Lumea privea si i se umplea inima de mandrie, caci fiul cel mic al imparatului lor adusese o asa zana sa o domneasca. Oamenii se luau la prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai mare frumusete ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor. intre acestea veni seara, si se puse o masa d-alea imparatestile. imprejurul mesei imparatesti, o multime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime si pentru prostime. Se pusera la masa. Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce face ea ca sa faca si ele, dupa povata sotilor lor. Zana, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masa, lua cate nitele si baga in san. Asemenea facura si cumnatele ei. Mancara si se veselira cat le ceru inima. Cand se sculara de la masa, zana se duse la imparatul socru, ii saruta mana, ii multumi, si,

scotand din san, de unde bagase bucatele, un manunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiasca. Odata se umplu locul de un miros asa de frumos si strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toti intr-o glasuire strigara: "Sa ne traiasca doamna si imparateasa noastra", iara ea, fara a se mandri, se trase din naintea imparatului cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei. in calea ei, incepu a curge de printre incretiturile hainei sale margaritare, de umplu locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara. Ducandu-se si nurorile cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara si ele mana. Cand voira insa a scoate si ele din san ce pusesera in timpul mesei, bagara de seama ca hainele lor sunt murdare si terfelite de bucate, incat nu mai semana a haine puse pe om, ci a alte dihanii, si se facu un ras de mila lor in toata nunta, incat plecara umilite in camarile lor ca sa se schimbe, fiindca nu mai era chip a mai sta asa ingalate la nunta. Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul impreuna cu dansa, strigara intr-un grai, ca acesti soti sa-i domneasca de aci inainte. imparatul se cobori din scaun, si se urca fiul cel mic cu sotia sa. Aceasta imparateasa cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpatata, se facu de o iubira pana si cumnatele ei. Iara fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu intelepciunea cea fireasca si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste si in veselie toata viata lui. Eram si eu p-acolo. Si fiindca am dobandit si eu un os de ros, mi-am pus in gand sa va povestesc, boieri d-voastra, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciuna.

Cei trei frati imparati

Propune si tu
de: Ispirescu, Petre Printeaza A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratinduse; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; De cand se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odata un biet om sarac. El avea femeie si trei copilasi. Lucra bietul om de da pe branci, zi si noapte, orice si pe unde gasea, si doua in tei nu putea lega si el. Bietii copilasi erau mai mult flamanzi decat satui. intr-o dimineata, plecand la padure ca sa aduca ceva uscaturele pentru casa, vazu intr-un copaci un cuib de

pasare, cum nu mai vazuse el pana atunci. Se mira nitel, apoi parca-i da cineva ghes, vru sa stie ca ce fel de pasare sa fie aceea ce se adapostea in astfel de cuib. isi lepada calevrii, isi scuipa in palme si se agata de copaci ca sa se urce in el. incet, incet, el se sui pana la cuib, se uita intr-insul; pasarea nu era; cand, ce sa vaz? un ou ca de gaina. Asa de frumos era oul si lucios, lucios, incat parca-i era mila sa puie mana pe dansul. in cele din urma, il lua si-l baga in san. Dupa ce se dete jos, culese cateva uscaturi, facu o sarcina mica, lua la spinare si pleca cu dansa acasa. Copiii, cand vazura oul, sareau de bucurie. Se mira si femeia lui, caci nici ea nu mai vazuse un astfel de ou. Nu stiau cum sa umble mai binisor cu dansul, ca sa nu-l scape jos sa se sparga. Unul zicea ca sa-l coaca in spuza si sa manance toti dintrinsul; altul zicea ca sa-l fiarba; altul zicea ca sa-l pastreze. Muncitorul insa zise ca mai bine ar fi sa se duca cu el in targ sa-l dea pe bani, ca tot si-a pierdut el ziua de munca, si cu ce va prinde pe dansul sa ia nitel malai. Toti gasira cu cale ca asa este mai bine sa faca. Se duse deci cu oul in targ. Se aseza si bietul muncitor in rand cu femeile ce vindeau oua. Umblau oamenii de colo pana colo si cumparau mereu la oua; dara la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l intreaba si pe dansul nimenea de oul lui. in cele mai de pe urma, iaca un negutator chiabur ca vine si la dansul. - De vanzare ai oul asta, prietene? ii zise. - De vanzare, jupane. - Ce cei pe dansul? - Pai, ce-i vrea sa-mi dai, jupane. - Sa-ti dau o punga de bani. - Ia lasa, jupane, nu-ti mai bate joc de mine, zise el si se uita in alta parte, crezand ca rade de el pentru ca venise la targ numai cu un ou. - Ba nici ras, nici nimic, incepu a zice negutatorul cel chiabur. Iata doua pungi: nu crez sa-ti dea altul mai mult. Si scoase pungile cu bani, i le puse in mana, lua oul si pleca. Bietul om ramase inlemnit in loc, uitandu-se dupa negutator cum se ducea. Nici ca-i venea macar sa creaza ochilor. Si apoi unde se mai auzise ca un ou sa se vanza cu doua pungi de bani. Cand se destepta din zapaceala lui, pipai pungile sa vaza nu e vrun vis; apoi vru sa alerge dupa negutator sa-l intrebe de n-a facut vro greseala. Dara ia pe negutator de unde nu e. El isi cautase de drum vesel ca cumparase asa ou. Daca vazu si vazu, deschise si el pungile, se uita in ele, dara odata il luara de ochi banii ce era acolo. Apoi le stranse la loc, le baga in san si pleca sa-si cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinte si o lua catre casa. Se tot temea si se tot uita in toate partile sa nu care cumva sa vie cineva sa-i ia pungile. Cand ajunse acasa, tranti sacul jos si zise: - Iata nevasta, ce minune facui eu cu oul ala poznas; vezi tu? - Vaz. Dar ce e in sacul ala marele? - Ei! dara ce nu e, aia intreaba-ma; malai, fasole, pastrama, peste sarat, ceapa, ardei, usturoi. - Si unde le duci?

- Ia auzi: unde le duc! acasa, fa, tie si copiilor, unde sa le duc? - Ce vorbesti, barbate, ori ai capiat astazi? Vezi, ma, ca ti le-o fi dat cineva sa le duci aiurea si tu, stiind lipsa de acasa, t-ei fi ratacit cu ele incoace. Cand ai mai facut tu asta comedie sa vii acasa cu merinde cat munca ta pe zece zile? - Pai bine, fa, nevasta, nu-ti spusei ca comedia asta o facu oul ala poznas, de-l gasii eu azi in padure? - Ce spui, barbate? atat a facut oul ala, cat ai dat tu pe toate astea? - Hei! dara cand ai mai vedea si p-astea, sa vedem ce o sa mai zici! Atunci scoase pungile si rasturna banii in pat. Femeia ramase inmarmurita cu ochii tinta la bani. Copiii carii pana atunci rascolea prin sac si inhata cu dintii cand din una, cand din alta, cum auzira zornaitul banilor, alergau de la sac la bani si de la bani la sac. Ei nu se puteau satura vazand atata belsug in casa lor. - Barbate, mai zise femeia, dara asta nu e lucru curat. Atatia bani pentru un ou de gaina! Si pipaia banii sa vaza, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva? - De gaina, de negaina, uite, l-am vazut cu doua pungi de bani, cum ii vezi cu ochii verzi. Apoi ori ca el a facut atata, ori ca negustorul la care l-am vandut n-a fost om curat, eu nu stiu. Atata stiu numai ca trebuie sa multumim lui Dumnezeu ca nea invrednicit sa vedem si noi o data cu ochii ce este belsug in casa noastra. Acum vezi de rosteste de masa, sa mancam si sa ne veselim. Asa si facura. Toata ziua intr-o veselie o dusera. A doua zi, se scula de dimineata, se gati si pleca la munca. Nu stiu insa cum facu el, nu stiu cum drese, ca se pomeni iarasi in padure. Nici el nu stia cum venise acolo; stia numai ca el la munca plecase. Daca vazu asa, cata copaciul, se sui in el si mai gasi un ou. Se duse cu el in targ si mai lua inca doua pungi cu bani tot de la acel negustor. Pasamite oule astea erau de diamant, care faceau de zece ori atat cat ii da lui pe ele negustorul. El insa era bun bucuros ca lua si atat; caci scapa de saracie el si cu toti ai lui. Cumpara de asta data haine pentru copii, caci erau goi. Mai lua niste unelte si dichisuri de ale lui pentru munca si pentru casa, caci nu credea ca o sa fie in toate zilele Paste, sa tot gaseasca la oua d-astea scumpele. Cateva zile d-a randul se mai duse el in padure si tot gasea cate un ou. Se facu insa mai nazuros in targ, tinu mai la pret si cu mirare vazu ca scoate cate patru pungi de bani in loc de doua. Apoi daca vazu ca asa merge treaba, isi facu o cascioara, isi mai indulci si el traiul si-si dete copiii la dascal ca sa invete carte. intr-una din zile, ducandu-se mai de dimineata sa-si ia merticul, dete peste pasarea ale cui oua le lua el. Sta pe cuib. Asa frumusete de pasare nu mai vazuse, nici mai auzise. indata ii trasni prin cap ca ar fi bine sa o duca acasa la dansul. O si lua binisor si cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stapana oualor.

Apoi, ducandu-se in targ, porunci o colivie foarte frumoasa si foarte mare, in care colivie isi aseza gaina si o ingrijea ca pe copiii lui. Cu chipul acesta scapa si de drumul de toate zilele prin padure si de suitul in copaci. Gaina ii oua in toate zilele cate un ou, in colivie. imbogatindu-se el, goni saracia din satul lui. Facea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoias; cumpara vaci la toate vaduvele; ocrotea pe toti copiii sarmani. Omul era nesatios. Ci cat are, tot ar vrea sa mai aiba. Muncitorul, dupa ce vazu ca are destul, incepu a face negot. Si fiindca negotul, cand merge bine, de firea lui este sa se intinza ca pecingenea, dete ghies muncitorului sa calatoreasca prin tari straine dupa negot. Porni dara intr-o calatorie departata peste mari si tari. intr-o zi, cand lipsea si nevasta lui d-acasa, copiii intrara in colivie ca sa se joace cu gaina. Jucandu-se ei acolo, unul din ei ridica aripa gainei si vede ca este ceva scris acolo: - Sa te vaz, nene, zise cel mijlociu catre cel mai mare din frati, poti tu sa citesti ce zice aici? - Ba nici boaba, raspunse el. Astea parca nu sunt slove de care ne arata dascalul. - Sa mergem sa chemam pe dascal, sa ne spuie el ce zice acele slove, zise cel mai mic din frati. - Bine zici tu, raspunsera amandoi, fratii mai mari, sa mergem, sa mergem. Si intr-un suflet ajunsera la dascal, ii spusera si-l rugara sa vie sa citeasca, ca sa stie si ei ce zice acele slove de sub aripa gainei, pe care o pastreaza in colivie tat-al lor. Dascalul deocamdata nu voi sa creaza ceea ce-i spuneau copiii; dara dupa ce-l incredintara, se hotari sa vie intr-o doara, mai mult de hatarul lor, decat pentru vro isprava. Cand vazu acele slove si le citi, dascalul ramase inmarmurit si, intrandu-i gargaunii in cap, ii si puse gand rau gainei. Copiilor insa le zise ca acelea ce li se pareau a fi slove era un fleac si ca nu insemna nimic. Ce facu dascalul, ce drese, se dete pe langa muma copiilor si, cu sosele, cu momele, ii intra pe sub piele si se inadi cu dansa. Biata femeie, slaba ca toate femeile, se planisi dascalului. intr-una din zile, dupa ce isi scoasera ochii, dascalul uitandu-se la ea cu ochi galesi si cu giugiuleli, ii zise: - Ce mult as pofti sa mananc o pasare cu tine la masa. - Maine e sarbatoare, raspunse femeia, voi trimite sa cumpere o pasare buna si grasa si o voi gati dupa pofta inimioarei dumitale. - Daca ar fi vorba despre pasari de care se gaseste la toata lumea, nu ti-as fi mai spus dumitale, caci am si eu destule in curte, slava Domnului! Dascalul batea seaua sa priceapa iapa. Femeii ii dete un fier ars prin inima. - E, apoi ce fel de pasare ai voi dumneata? il intreba femeia.

- Ceva asa, deosebit, raspunse dascalul. Si ca sa nu mai ocolim, ti-oi spune romaneste, pe sleau: am pofta sa-ti mananc fripta gaina aia a ta din colivie. - Vai de mine, dascale; dara cum as face eu una ca asta? Ce va zice barbatumeu cand s-o intoarce? - Orice va zice, iaca, tu sa-i spui ca a murit. Si apoi nu pricep la ce sa mai tineti o gaina, care si asa e destul de batrana si care peste curand negresit ca tot are sa moara. - Orisicum, dascale, tot nu-mi vine sa fac una ca asta, ca sa nu se amarasca barbatu-meu. - Atata trecere n-am si eu la dumneata? mai zise dascalul. Asta imi dovedeste ca nu ma iubesti. imi pare rau ca am indragit cu atata foc pe o nesimtitoare. Eu pentru dragostea ta as fi dat prin foc si prin apa, ca sa-ti fac voile, si tu pentru mine atata lucru sa nu faci. Sa stii dara ca de azi incolo n-ai sa ma mai vezi; ma duc sa ma inec. Biata muiere incepuse a simti si ea de dansul; apoi, de frica ca sa nu-si faca seama singur pentru dragostea ei, se indupleca si fagadui dascalului ca-i va da gaina s-o manance fripta, singur, singurel, dupa cum dorea. Cum auzi dascalul de una ca aceasta, ii zise ca acum s-a incredintat ca si ea il iubeste. Apoi puse la cale ca gaina s-o gateasca bucatareasa lui. A doua zi, dupa ce porunci bucataresei sa nu lepede nimic din ale gainei, nici din maruntaie, ci s-o friga asa intreaga-intregulita, se duse la biserica, unde veni si femeia cu copiii. Bucatareasa facu intocmai precum ii poruncise stapanu-sau, insa pe cand era aproape sa fie fripta gaina desavarsit, copiii se intoarsera de la biserica, desi nu se ispravise slujba, caci li se facuse foame, si se rugara de bucatareasa sa le dea ceva sa manance. Cu atata gingasie se rugara copiii, incat bucataresei i se facu mila de dansii; le dete cate un codru de paine si, pe langa aceasta, celui mare ii dete capul gainei, celui mijlociu pipota, si celui mai mic inima, socotind ca acestea sunt lucruri de nimic. Copiii mancara repede si se dusera iarasi la biserica. Dascalul, care statuse ca pe ghimpi la biserica, cum iesi, veni numaidecat sa se puie la masa. Numai gandindu-se la gaina, ii lasa gura apa. Dara se supara cat un lucru mare cand vazu ca i se aduse gaina fara cap, fara pipota si fara inima. Se catrani de ciuda si de necaz dascalul, incat p-aci, p-aci era sa'nebuneasca. Atunci racni ca un leu la bucatareasa, intreband-o cum a facut de i-a calcat porunca. Biata bucatareasa spuse lucrul cum se intamplase, zicandu-i ca nu credea sa se faca atata tevatura pentru nimicul asta de maruntaie. Vazu ca nu mai are incotro si se stapani, gusta cate ceva din masa, se scula foarte amarat si se hotari sa poarte sambetele copiilor. Femeia, de unde se astepta sa vaza pe dascal multumit pentru ca se jertfise sa-i faca placerea, ramase uimita auzindu-l ca este atata de mahnit. Se duse dara pe langa dansul si cu fel de fel de vorbe dulci voi sa-l inveseleasca. Iara el, care nu-si lua de loc gandul de la gaina, ii zise: - Ai voit sa-mi dovedesti ca-ti sunt drag cand te-ai induplecat si ai dat gaina so taie si sa o friga. Ca sa ma incredintez cu desavarsire ca ma iubesti, am sa te pui inca la o incercare. Un lucru am sa-ti mai cer.

- Spune, spune mai curand, sufletul meu, numai sa se poata. Eu insa sunt gata si la moarte sa merg pentru dta, ii raspunse femeia. - Trebuie sa alegi una din doua: ori sa fii cu copiii tai, ori sa fii cu mine. Si iata de ce: sunt dascal de atatia mari de ani, si nu mi s-a mai intamplat ca vreun scolar pana acum sa-mi fi facut rusinea ce mi-a facut copiii tai. Toata lumea stie ca pe copiii tai ii am mai de aproape decat pe ceilalti; eu ma silesc cu ei sa-i invat cate in luna si in soare, fiindca am voit sa-i scot ciraci ai mei; si ei, ce sa vezi? Lasa ca fac miselii si umbla ca dezmeticii pe uliti, de s-a luat lumea de ganduri cu ei, dara azi, sa iasa ei din biserica, sa vie sa manance si apoi sa se intoarca in biserica clefetind din gura! Cu ce obraz sa mai ies eu in lume? Cine o sa-si mai dea copiii la scoala mea? Si decat sa-mi iasa nume rau, mai bine sa mor; caci ce glasuieste o zicatoare: decat sa iasa omului nume rau, mai bine ochii din cap. - Ce stai, dascale, de vorbesti? Apoi la mine nu te mai gandesti? Nu e pacat de Dumnezeu sa pierdem noi niste copilasi asa de dragalasi si curati ca margaritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu sa-mi pierz copilasii? Gandeste-te, dragutul sufletului meu, ca sunt copiii mei. - Ori ei, ori eu, raspunse el. - Bine, ce o sa zica barbatul meu cand s-o intoarce? Lumea ma va omori cu pietre, cand va auzi una ca asta. Dascalul vazu ca a cam scrantit-o si o intoarse pe foaia ailalta. - Eu nu zic sa-i omoram, ci sa-i trimitem deocamdata la un alt oras; sa zici ca i-ai trimis pentru invatatura. Nu mai pot, ma intelegi? sa stea cu mine aici; caci nu voi sa-mi zica lumea ca sunt dascal d-aia, terchea, berchea, trei lei perechea. Cu gura zicea el unele ca acestea, dara in capul lui clocea alte ganduri spurcate. - Ei bine, daca este asa, ma invoiesc; dara cum sa facem? intreba femeia. - Foarte lesne, raspunse dascalul; la noapte sa-i inchidem intr-o magazie si maine, in faptul zilei, ii iau eu intr-o caruta si i-oi duce sa-i asez la un prieten al meu. Gandul dascalului era sa ia pe copii, sa-i duca in padure si acolo sa-i spintece pe cate unul, unul, si sa le scoata dintr-insii capul, pipota si inima gainei si sa le inghita el. Dara norocul nu-i sluji nici de asta data. Copiii fura coprinsi de frica cand se vazura inchisi in magazie. incepura sa planga. Cel mijlociu insa zise: - Fratilor, ascultati-ma pe mine, ca va fi bine de noi toti. Stiti de ce ne-a inchis dascalul aici cu voia mamei? - De ce intrebara ceilalti. - Dascalul a spus minciuni ca nu insemna nimic slovele de subt aripa gainei. Si d-aia a staruit el pe langa mama de a taiat gaina si s-o manance el, ca sa se implineasca la dansul prorocia din acele slove. Dara n-a vrut Dumnezeu cu dansul. - Adevarat sa fie, mai intrebara fratii, ca insemna ceva acele slove? - Mai e vorba! raspunse el. Iaca sa v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau ca: cine va manca capul gainei, va ajunge imparat. - Eu imparat?! zise cel mare, care mancase capul.

- Asa, raspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va manca inima gainei, de cate ori se va culca, se va pune la capul lui o punga cu banet, unde o va gasi cand se va scula. - Mie sa mi se intample asta? intreba cel mic, care mancase inima. - tie, ii raspunse fratele cel mijlociu. Iara cel ce va manca pipota gainei se va face nazdravan. - D-aia stii tu nazdravaniile astea, strigara fratii cel mare si cel mic deodata. - D-aia, fratilor, le raspunse mijlociul. Acum, ca sa scapam de aici, trebuie sa ne punem toate puterile sa stricam fereastra magaziei astia si sa fugim, caci dimonul de dascal are de gand sa ne ia in revarsatul ziorilor, sa ne duca in padure si sa ne omoare. Se pusera cu totii, sfaramara fereastra si fugira. Mersera, mersera, toata noaptea. Cand se lumina de ziua, ajunsera la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete sa se odihneasca. Se hotarara sa apuce fiecare pe cate un drum si sa se duca unde io lumina Dumnezeu. Se imbratisara, se sarutara, isi luara ziua buna unul de la altul cu lacramile in ochi si se despartira. Mersera ei toata ziua, cand inde seara fratii cei mari se intalnira iara. Pasamite drumurile pe care apucasera ei se intruneau acolo. Atunci nazdravanul zise: - Pesemne ca Dumnezeu vrea sa fim tot impreuna, daca el ne-a adus aci. Asadara sa nu ne despartim in toata viata noastra. Mai-nainte de aci este un oras mare. Acolo a murit imparatul si maine se alege altul: cel ales ai sa fii tu. - Ia lasa vorba aia incolo, mai frate, si nu ma mai face sa-mi intre gargauni in cap. Mai bine zi: ai sa mergem sa cautam ceva de lucru, ca burta, auzi, cica n-am mancat de ieri si cere, sarmana. Mergand ei, ajunsera la orasul care era inaintea lor. Aci intalnira un batran pe care il rugara sa-i indrepteze la vrun han, unde sa maie noaptea. Batranul le spuse ca hanurile gem de lume care a venit sa fie fata la alegerea imparatului, care se va face maine, ca nu va gasi nici un loc de mas si ii lua la dansul acasa, unde le dete de mancare si un pat de odihna. A doua zi de dimineata se scoala cu totii, se spala, se scutura si pleaca cu batranul afara din oras pe o campie intinsa, ca sa vaza si ei cum se aleg imparatii la cetatea aceea. Batranul le spuse ca alegerea se face asa: dregatorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, il incarca cu cordele foarte frumoase cu tot felul de fete, il arunca in sus, si pe cine s-o lasa porumbelul, p-acela il face imparatul lor. Pe locul hotarat se adunase, inca pana a nu se face ziua, atata lume, cata frunza si iarba, de nu se mai putea misca; si batranul cu copiii abia gasira si ei un coltisor la o parte de unde sa se poata uita si ei. N-apucara sa se aseze bine si auzira un sunet de bucium. Atunci se facu o tacere de se auzea musca zbarnaind. Toata lumea tinea ochii tinta in sus. Aruncadu-se porumbelul in vazduh, acesta ocoli pe dasupra lumii si veni de se puse drept pe capul baiatului celui mare. Fiii de imparati si de boieri, cari venisera cu gand d-a fi alesi, incepura a striga ca nu se poate, e greseala, nu e bun de imparat, si altele, si cerura ca sa se faca o a doua incercare. Se inalta dara porumbelul de a doua oara; si de asta data, fara nici un ocol, veni si se puse drept pe capul baiatului. inca o data strigara fiii boierilor ca nu se poate, nu se poate, si cerura a treia cercare. Iara pe baiat il bagara intr-un sac si-l dusera departe de lume.

La a treia inaltare, porumbelul, dupa ce falfai putin pe dasupra locului pe unde sta baiatul mai-nainte, isi ia zborul si se duse de se puse drept pe sac. Atunci toata lumea striga intr-o unire ca acesta este imparatul lor. il scoasera dara din sac si-l dusera de-l asezara pe tron, in sunetul buciumelor, al surlelor si al strigarilor de bucurie ale multimei adunate. imparatul cel nou, cum se vazu intronat, mai intai hotari ca frate-sau nazdravanul si batranul ce-i gazduise sa fie nelipsiti de langa dansul. Si cu ajutorul lui fratesau incepu a carmui imparatia cu intelepciune si dreptate. Nu trecu mult si vestea se duse in toate tinuturile si in imparatiile vecinilor despre numele lor; iara supusii lor incepura a-i numi: cei doi frati imparati cu minte si drepti. Cand auzi dascalul de fuga copiilor, turba de manie: caci era un zacas de n-avea margini. Vru sa-si faca seama singur, dar n-avu curaj. Vazand insa ca norocul ii sta impotriva, se potoli oarecum si se apuca iara de dascalia lui. Dupa o buna bucata de timp iata ca soseste si tatal copiilor din calatoria cea lunga ce facuse. Adusese cu dansul bogatii dupa bogatii. Cand afla de fuga copiilor, cat paci era sa-i vie rau, dara se stapani. Cerceta in dreapta si in stanga, si i se spuse toata istoria cum s-a intamplat. Atunci el hotari sa ceara dreptate pentru necinstea ce ia facut sotia lui si pentru raul ce i-a pricinuit procletul de dascal. Merse deci pe la toate dregatoriile si fu straganit prin judecati mai multi ani, fara sa-si dobandeasca dreptatea potrivit cu marimea vinei celor vinovati. Afland si despre numele cel falnic al celor doi frati imparati, negutatorul isi lua femeia si pe dascal si se duse sa-i judece ei. Mai-nainte insa de a ajunge ei acolo, fratele imparatului, nazdravanul, simtind ca are sa vie tata-sau la judecata, spuse fratine-sau, imparatul, si amandoi se chibzuira ca sa faca o priimire ca unui parinte bun ce le era. Cand venira impricinatii la infatisare, iesi inainte fratele imparatului si priimi pe negustor la scara, iara cand il duse inaintea imparatului, acesta se scula de pe tron si l-a intampinat cu vorbe bune si supuse. Negustorul se minuna de atata cinste ce i se facu si nu stia ce sa mai zica; se uita in toate partile si nu pricepea nimic din cele ce se faceau. El cauta cand la imparatul, cand la fratele imparatului, se minuna in sine, dara nu cuteza sa zica nimic. Intrand in camara si dascalul cu femeia, statura ca trasniti de Dumnezeu. Vezi ca se stiau vinovati de moarte. Dupa ce se aseza imparatul pe tron, judecata incepu. Negutatorul isi spuse pasul si zice ca isi pune nadejdea in intelepciunea imparateasca si asteapta sa hotarasca imparatul cum il va lumina Dumnezeu. Dascalul o malcise de tot, iara femeia indruga si ea cateva vorbe, aruncand toata vina in spinarea dascalului. Atunci imparatul intreba pe negustor ca: daca isi va vedea copiii, i-ar cunoaste el? - Mai e vorba? raspunse negutatorul. El se uita la amandoi imparatii si nu mai cuteza sa zica nici bleau. - Noi suntem, raspunse imparatul.

La aceste cuvinte, femeia si dascalul o sfleclira de tot si tremurau ca varga. Iara negutatorul, crestea inima intr-insul de bucurie ca-si gasise copiii. imparatul zise ca de cand el este imparat, asa pricina grea nu mai judecase. Hotari dara ca toti sa caza in genunchi si sa roage pe Dumnezeu sa le arate dreptatea lui. Asa si facura. Pe cand inca se rugau, deodata, dascalul si femeia se facura stane de piatra. imparatul porunci sa puie asta stane de piatra de o parte si de alta la scara palatului. Iara negustorul ramase la curtea imparateasca. in vremea aceasta, fratele cel mic, dupa ce se desparti de fratii sai, se duse, se duse, ca cuvantul din poveste ce d-aci incolo se gateste, si ajunse la orasul unde il scosese drumul pe care apucase el. Acolo daca sosi, trase la gazda la un om al lui Dumnezeu. De cate ori se culca, de atatea ori gasea cate o punga cu galbeni la capataiul sau cand se scula. Ceru de la gazda pe cineva care sa-i arate lucrurile cele mai insemnate. Dupa ce ocoli crucis si curmezis tot orasul, vazand tot ce era vrednic de vazut, ajunse la margine si acolo era un ostrov. Iara daca vru a sti ce era acolo, calauza se feri d-a-i spune. Seara intreba pe gazda si aceasta ii zise: - Sa nu care cumva sa te muste sarpele de inima sa te duci acolo, ca e stingere de tine. - Pentru ce? intreba flacaiandrul. - Pentru ca acolo sade o maiastra si oricine merge la dansa se intoarce capiu. Si apoi nimeni nu poate sa mearga sa o vaza, pana ce nu o da doua pungi de bani. - Asta este tot? Maine ma duc sa o vaz, zise el; bani am destui, precum vezi. Nici rugaciunile gazdei, nici frica de capiare nu l-a putut opri de a merge sa vaza pe acea maiastra. Se duse deci, dadu doua pungi de bani si intra in ostrov. Acolo umbla catva timp, ca un haidamac, pe dinafara, ca doar maiastra va iesi la fereastra palatului sa o vaza. Ea iesi, el o vazu si apoi se intoarse. A doua zi se duse iara, a treia zi iara si tot astfel cateva zile d-a randul. De ce o vedea, d-aia dorea sa o mai vaza. Maiastra baga de seama ca el venea intr-una de cateva zile. "Trebuie sa aiba multi bani", se gandi ea. Iara daca trimise de-l chema, ii zise: - Mare stare trebuie sa ai tu, tinere, de o risipesti asa. N-am vazut pana acum pe nimeni care sa vie la mine in ostrov de atatea ori una dupa alta. - Da, mare si nesfarsita, raspunse flacaiandrul cu mandrie, ca si puterea cu care o fac. Cum auzi maiastra aste vorbe, ii puse gand rau. Se lua deci pe langa dansul cu soptele cu momele, viclenindu-l ca sa-i afle puterea. Flacaiandrul se pierdea de dorul ei cand o vazu dezmierdandu-l cu niste cuvinte mai dulci decat mierea. Se insela si ii spuse.

Atunci ea ii dete ceva de bau, iar el dete dintr-insul afara inima gainei. Ea o lua, apoi ii dete pe bete din ostrov. Cand se dezmetici el si se vazu pirpiricosac, golanel si gonit, cugeta: "Daca nu tioi face-o eu, apoi sa stii ca nici dracul nu ti-o mai face". Se duse la gazda si povesti ce i se intamplase. - Nu ti-am spus eu, saracul de mine, sa nu te duci acolo? Ce o sa te faci acum? - Ma voi duce in lume, si ce va vrea Dumnezeu cu mine. A doua zi pleca si, trecand printr-o padure, ajunse la marginea unui rau. Acolo dete o coliba de pescar. ii chioraia matele de foame si fu nevoit sa se abata. Pescarul priimi sa ramana la dansul sa invete pescuitul. intr-una din zile, pescarul zise flacaiandrului: - Iata eu ma duc la targ cu cosul asta de peste. Pana una alta, ia si tu halaul ala, si vezi d-ei putea sa prinzi vro fata de peste ca sa avem de leguma pentru azi si maine. - Las' pe mine, raspunse flacaiandru. Pescarul pleca. Iara baiatul intra cu plasa in garla. Batu in sus, batu in jos si peste sa prinza, catusi decat. Tocmai era sa se lase de pescuit, cand vazu o mreana. Mreana fugi, el dupa ea, pana ii veni bine si, aruncand plasa, o incalci intr-insa si o trase la margine. Vazu el ca mreana era cat sa le ajunga pe doua zile. Se bucura in inima sa ca facuse o treaba cumsecade. Se puse deci de o curata de solzi; o spinteca, ii scoase maruntaiele. Cand in loc de lapti, ce sa vezi? ceva ce nu semana a nimic. Lua el acel ceva, il spala, si ramase un fel de covatea mititica de piatra. - Buna este si asta, zise el, sa am cu ce bea apa. Si indata si lua oleaca de apa cu dansa sa bea. Cand s-o duca la gura, ea era plina cu galbeni. Se mira de asta intamplare. Rasturna banii in poala si mai lua o data apa ca sa bea. Cand sa aduca la gura, se facu iara bani. - Acum, aide la zana mea maiastra, zise el. Lasa si plasa, si peste, si coliba si intr-un suflet alerga la gazda lui din oras. ii spuse despre norocul ce dase peste el si incepu a se gati sa mearga la ostrov. Gazda se sili in toate chipurile sa-l opreasca de la aceasta otarare a sa. Fu peste putinta. il tragea ata la rele. Pana una alta, umplu gazdei doua tocitori cu bani. Apoi lua cu dansul covatica de piatra si doua pungi pline, si se duse la ostrov. Cum il vazu maiastra, il cunoscu. intelese ea ca trebuie sa fi dat el cu mana in foc, si-l chema la dansa. Acolo, cu prefacaturi, cu marghiolii si cu viclenii il facu de spuse cum are atata stare. Si fiindca flacaiandrul isi pierduse capul cum ajunse langa dansa, se lasa sa fie maglisit, si maiastra ii sterse si covatica. Cum se facu stapana si pe acest lucru, porunci slugilor sale sa-l huiduiasca ca p-o gagauta si il

goni cu rusine din ostrov. Cand se vazu iarasi dat afara si infruntat, nu se putu astampara de necaz, cum de sa nu se tie el, ca sa nu fie si batjocorit, si cu banii luati. Pleca iara la gazda si-i spuse toata siretenia. Gazda il povatui sa ia pe seama lui o tocitoare de bani din care ii lasase sa se apuce si el de ceva si sa nu mai umble ca un pierde-vara dupa icre verzi. Eu nu voi, si pleca in lume. - Ce mi-o da Dumnezeu, zise el. Merse, merse, prin campii cu inima plina de foc pentru maiastra lui, trecu prin paduri, si nu se putea impaca cu gandul ca n-o sa-si mai poata vedea odorul. in cele din urma, cazu de obida si de mahnire. Stand el asa si zbatandu-se cu gandurile, baga de seama ca p-acolo p-aproape curgea o apa. Se duse sa se scalde ca sa se mai racoreasca. Tot scaldandu-se, vazu de ceea parte a raului niste smochini. isi aduse aminte ca nu mancase de doua zile si se duse sa faca o gustarica cu nitele smochine. Manca ce manca, dara incepu a simti ca din ce in ce se schimba. Unde din om ce era, se pomeni deodata magar. Alta nevoie acum. Cum sa se intoarca in cetate? Pe langa celelalte toate, acum are sa fie si prigonit. Umbland in sus si in jos pe marginea padurei, ii era frica sa intre inauntru padurei, ca sa nu-l apuce vro fiara salbateca; se temea iara sa iasa mai la lumina, ca sa nu-l prinza vrun om, sa-l puie la vro munca ce nar putea-o duce. Ce sa faca? Se caina si se vaicarea, de-i plangeai de mila. Toata ziua umbla ratacind cu inima cat un purice de frica. Flamanzi iara. Cautand cate ceva de mancare, dete peste niste roscove. Se apuca sa manance, caci era lihnit de foame. Cat p-aci era sa moara de bucurie cand vazu ca incet, incet, se schimba si se facu iara om. Statu in loc si se cruci si el de asta minune. Apoi deodata zice: - Acum esti a mea! Stai, mai tu, ca ti-o fac eu tie pe piele, femeie fara de inima ce mi-ai fost! Se apuca si umplu sanul de roscove. Apoi facu un cosulet, cum putu, din nuiele de richita, si culese intrinsul smochine, de care mancase si el. Dupa ce se intoarse la gazda lui din cetate, ii spuse ca acum s-a implinit. Auzind insa de faima celor doi imparati intelepti, ii dete un fier ars prin inima, si-si puse in gand a merge la dansii sa vaza, oare n-or fi fratii lui? Dara pana sa se porneasca catre dansii, se mai duse o data la ostrov, cu cosuletul de smochine pe mana, si incepu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Maiastra, auzindu-l, trimise sa-l cheme. Cum il vazu, il cunoscu. Crezand ca si in smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dansa, porunci de-i cumpara cosul cu totul. El lua banii si se facea a se mai plimba prin ostrov. Maiastra se puse la masa. Cand la sfarsitul mesei, dupa ce mancara impreuna cu ai lor smochine, se facura magari. Hat in sus, hat in jos. Ba ca o fi una, ba ca o fi alta, nimic. Ramasera magari ca toti magarii.

Atunci flacaiandrul, prinzandu-i, le puse cate un capastru in cap, ii lega unul de altul si ii duse cu dansul, dupa ce lua covatica si o baga in san; caci inima gainei o mancase maiastra. Se duse cu cardul de magari la gazda lui. - Acum sa stii ca ma duc intr-ale mele, zise el gazdei; bani ai destui, ostrovul si palaturile sunt ale tale. Ramai sanatos. - Sa ne vedem sanatosi, raspunse gazda, si sa auzim de bine. Dara cu turma aia de magari ce ai sa faci? Ia-ti un argat, care sa vaza de ei. Asa si facu. Tocmi un argat si porni sa mearga la fratii lui, cu alaiul dupa dansul. Pe cand mergea, fratele nazdravan spune imparatului toate cele intamplate fratelui lor celui mai mic, si se pregatira sa-l priimeasca cu cinste. Cand ajunse la marginea cetatii unde domnea imparatul, se mira ca gasi pe fratele sau cel mijlociu care il astepta. Acesta ii povesti toata intamplarea cu muma lor si a dascalului, si cum ii pedepsise Dumnezeu. Planse fratele cel mic de osanda dumnezeiasca ce cazuse peste muma lor, apoi merse de se infatisa imparatului. Cum se vazura, se cunoscura si se imbratisara. Apoi ceru de la imparatul sa-i dea un grajd curat unde sa-si puie magarii, pe care singur ii ingrijea. Trecu ce trecu si nici pomeneala nu era ca sa faca pe magari sa se schimbe iarasi in oameni. intr-o zi, la masa, cand vazu ca frate-sau cel mic este cu voie buna, imparatul ii zise: - Ei, ce ai de gand cu magarii tai; destul i-ai pedepsit, iarta-i. Sa nu socotesti ca nu stiu tot ce ai patit. Dara este destul. Mai cu seama caci stiu ca se topeste inima in tine de dorul ei. - Adevar ai grait, ii raspunse fratele cel mic. Pentru hatarul tau fac tot. Trimise de aduse magarii acolo; le dete de mancara roscove si indata se facura iara oameni. Toti cei de fata ramasera inmarmuriti cand vazura asta minune. Apoi ochii tutulor se atintira la maiastra si marturisira ca asa frumusete de muiere nici c-au mai vazut, si nici ca se mai poate afla in toata lumea. Ea atunci incepu a zice: - Mai intai multumesc imparatului ca s-a induiosat de starea cea proasta si ticaloasa in care ajunsesem si a staruit de ne-a facut oameni la loc. Apoi, uitandu-se la fratele imparatului cel mic, ii zise: - Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; daca voiesti, sunt gata a te lua de barbat. Iarta-ma pentru neajunsurile ce ti-am facut. - Apoi eu ce umblam, pacatele mele, cand tot veneam pe la tine, si tu ti-ai batut joc de mine. Fie ca si eu mi-am scos din capete. Sunt gata si eu a te lua de sotie, mai cu seama acum, ca nu mi-a mai ramas la inima nici o zacaseala.

Se pregatira si facura o nunta d-alea imparatestile. Ei nu se mai dusera de acolo. Ramasera catetrei fratii la un loc. Trebile imparatiei mergeau gaitan. Locuitorii apucau si ei de la acesti trei frati cand dreptate, cand povete bune si cand ajutoruri de bani; si in toata lumea se duse vestea despre ei, carora li se zicea: La cei trei frati imparati. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Cele trei rodii aurite

Propune si tu
de: Ispirescu, Petre Printeaza A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratinduse; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; De cand se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odata un imparat, si avea un fecior; acesta, sezand la fereastra, vede o baba batrana, care venea cu tivga sa ia apa de la fantana. Ce-i vine lui, ia o piatra si aruncand-o catre fantana, nemereste drept in tivga, si aceasta se sparge; baba, care simtise de unde venise piatra isi aunca ochii la fereastra imparatului si vede pe fiul de imparat facand haz; atunci baba zise: - Pana nu vei gasi cele trei rodii aurite, sa nu te insori, dragul mamii; si se intoarse acasa trista si fara tivga si fara apa. Fiul de imparat, auzind acest blestem, statu, si dupa ce se gandi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinta in el de a le vedea si de a le avea; deci se duse la tatasau si-i zise: - Tata, sa-mi faci trei randuri de haine de fier, caci am sa fac o calatorie mare. i toata silinta ce puse imparatul a opri pe fiul sau de la aceasta, fu in zadar. Daca vazu si vazu ca nu-l poate opri, porunci si numaidecat i se si facu hainele; dupa ce le lua, fiul imparatului incaleca si pleca. Un an de zile trecuse de cand calatorea; ajunsese prin pustietati nelocuite de oameni, si tot ratacind in sus si in jos, doua randuri de haine se rupsera si le lepadase. Nestiind ce sa faca, hotari a mai merge catva, si daca nu va putea descoperi nimic, sa se intoarca. Abia mai facu cativa pasi si iata ca zari o coliba. Se repezi intr-acolo iute ca sageata si indata si ajunse. Cand, o matusa sihastra, cum il vazu, ii si zise: - Da bine, flacaule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasare cu aripioare, dar incamite om cu

picioare? - Mama, zise fiul de imparat, caut cele trei rodii aurite; nu stii d-ta incotro se pot afla? - Nu stiu, dragul mamii, nici n-am auzit pana acum de asa minune, dara poate soru-mea sa stie, care sade putin mai departe de aici; de ai curaj sa mai mergi, poti sa o intrebi pe dansa. N-astepta sa-i zica de doua ori, si o tuli intr-acolo repede si merse, si merse, cale lunga neumblata, pana ce dete de o alta coliba, de unde asemenea iesi o matusa sihastra, si mai batrana, si mai scofalcita, care si ea ii zise: - Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde unde nu vine nici pasari cu aripioare? - Mama, zise fiul imparatului, caut cele trei rodii aurite, si dorinta de a le avea m-a adus p-aici, nu stii d-ta incotro se afla? La auzirea acestor vorbe, batrana incepu sa planga, apoi ii raspunse: - Am avut si eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, si care, tot umbland dupa ele, intr-una din zile se intoarse schiop si in cele din urma isi rupse si capul pentru ele; daca as fi stiut atunci, dragul mamii, cum sa le gaseasca cineva fara primejdie, nu-mi pierdeam copilasul. Cum auzi flacaul nostru, incepu a se ruga sa-i spuie cum sa faca sa le ia, iara batrana il povatui cum sa umble si cum sa se poarte, si daca va izbuti, l-a jurat pe tineretele lui ca sa se intoarca tot pe acolo, ca sa-i arate si ei acele rodii, dupa care sa prapadit fiul sau. Dupa ce i-a fagaduit ca se va intoarce, i-a multumit pentru sfaturile cele bune ce a priimit de la dansa, si ca o naluca pieri dinaintea ei, cand, dupa o calatorie inca do saptamana si mai bine, vazu un balaur cu o buza in cer si cu alta in pamant. indata ce ajunse la dansul ii zise: - Buna ziua, frate, si trecu inainte. Iar balaurul ii raspunse: - Noroc bun, frate. Ajunse apoi la o fantana, mucegaita si plina de namol: el se apuca indata de curati si primeni apa din fantana si-si cauta de drum pana dete de niste porti incuiate, pline de praf si de paianjeni; curati acei paianjeni, scutura praful, dete poarta de perete si trecu inainte. in drumul sau intalni o brutareasa care stergea un cuptor cu tatele sale; cum o vazu, ii dete buna ziua, si taindu-si o bucata din haina sa, ii zise: -tine asta, leiculita, de sterge cuptorul. Iara ea, luand-o, ii multumi. La spatele cuptorului, fiul imparatului vazu o gradina ca un rai, in care se rataci catva timp. in cele de pe urma vazu cele trei rodii cum atarna de o craca in pom; isi facu curaj, scoase cutitasul si taie craculita de care erau atarnate, si o tuli d-a fuga inapoi. N-apuca sa faca zece pasi si toata gradina incepu sa tipe si sa cheme in ajutor pe brutareasa, portile, fantana si pe balaur. - Ba aia-i vorba, raspunse brutareasa, ca de cand sunt urgisita a sta aci, nu s-a indurat nimeni sa vie a ma scuti de arsatura de toate zilele. - Ca alt gand n-am, raspunsera portile, ca de cand suntem facute, n-a venit nimeni sa ne mai scuture, sa ne deschiza, de intelenisem asa.

- Ba sa ne iertati, zice fantana, ca de cand sunt facuta, mana de om n-a venit sami curete apele, incat ajunsesem a ma imputi. - Ba ca chiar, raspunse si balaurul, ca de cand sunt osandit a sta cu gura cascata si cu ochii sticliti la stele, nimeni nu mi-a dat macar o buna ziua, si sa-mi zica frate. Acest om ne-a scapat de urgia ce era pe noi, si ne vom cauta de treaba. Fiul imparatului, care facuse intocmai cum il invatase batrana, se intoarse pe la dansa si dupa ce-i multumi si-i dete si ei cate ceva, pleca sa se intoarca la imparatia tatalui sau. Pe drum, ce-i veni lui, vazand ca nu mai poate rabda, scoase cutitasul si taie una din rodii, ca sa guste si sa se incredinteze de bunatatea lor. Cand, ce sa vezi? Deodata iese din rodie o fata, ca o zana de frumoasa, si indata incepu a striga cu glas mangaios: - Apa, apa, ca mor. intoarse fiul imparatului ochii in toate partile sa vaza apa; dara geaba, apa nu era, iara fata cazu si muri; paci era sa caza si el, dara se tinu. Tot mergand el, nu putu sa tie pana sa nu guste dintr-o rodie si scoase cutitasul de taie inca una; deodata, iese si dintr-insa o fata ca o zana, si moare ca si cea dintai, fiindca n-avu apa sa-i dea. Mahnit de ciudata intamplare, mergea catre imparatia tatalui sau cu rodia care ii mai ramasese, si se uita la dansa ca la un cires copt; si merse pana ajunse la o campie frumoasa pe unde incepu a cunoaste urme de oameni. Aici ii mai veni inima la loc, si se puse jos sa se odihneasca nitel. Gandul lui nu se lua de la rodii si de la fetele cele frumoase ce murisera; si tot gandindu-se se aprinse in el dorinta de a gusta din rodia pe care o mai avea, incat nemaiputandu-se tine, otari sa o taie si pe aceasta, dara temandu-se sa nu i se intample ca si cu celelalte, cauta o fantana, lua apa in caciula, si acolo, la umbra unui copaci mare, taie si rodia care ii mai ramasese, cand ce sa vezi? unde iesi o fata ca soarele de frumoasa, si cu parul de aur. - Apa! apa! striga ea. i el ii dete de bau si o stropi cu apa, si asa scapa fata cu viata. Fiul imparatului ii da tarcoale, si se tot minuna de frumusetea si de gingasia ei. Apoi o lua de mana si ii zise: - Sotie sa-mi fii si ea priimi. El nu voi sa o duca pe jos acasa la tata-sau, ca sa nu osteneasca, fiindca o vedea ca era putintica la trup incat ar fi baut-o intr-un pahar de apa, si asa de subtirica de parca era trasa prin inel. El o povatui sa se urce in pomul de langa fantana, si ii zise sa-l astepte acolo pana se va intoarce de la tatal sau cu cara imparatesti si cu calareti, ca sa o ia, fiindca el cunoscuse locurile ca nu mai este asa departe. Fata cea frumoasa zise copaciului sa se lase jos, si el se lasa, apoi se puse in el si se ridica. Fiul imparatului ramase cu gura cascata uitandu-se la ea si la minunea cum de se lasase si se ridicase copaciul, apoi, rupando d-a fuga, sa te pazesti, parleo, ca ii sfaraia calcaiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de cand se duse fiul de imparat, si o fata de tigan veni sa ia apa din fantana, dar cand vazu chipul care stralucea in apa, crezu ca e al ei, si, spargand ulciorul, se intoarse fuga la muma-sa: - Nu ma mai duc la apa, zise ea, o frumusete ca a mea nu aduce apa. - Du-te la apa, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, ii zise ma-sa, aratandu-i coceanul maturei.

Ea se duse si iara se intoarse, ca si intai, fara isprava si tot cu astfel de vorbe. Ma-sa intelese ca acolo nu e lucru curat si ii dete un ac vrajit sa-l tie in par, si o invata ce sa faca cu el la intamplare de ar da peste cineva p-acolo, si o trimise iara. tiganca, cum ajunse la fantana, cata in sus si vazu de unde venea in fantana acel chip ingeresc. - Suie-ma si pe mine acolo, rogu-te, zise tiganca, uitandu-se gales catre zana frumusetilor. Iara fata cu parul de aur zise copaciului de se lasa, lua pe tiganca ca sa-i tie de urat, si copaciul se ridica la loc. Stand ele la vorba, tiganca se lingusi si ruga pe fata, ca de voieste sa doarma nitel, sa puie capul in poala ei, si ea ii va cauta in cap. Fata se indupleca si se puse cu capul in poala tigancei, si, cand era sa o fure somnul, tiganca ii infipse acul otravit in cap, iara fata se facu o pasarica cu totul si cu totul de aur, si incepu a zbura de colo pana colo, pan cracile pomului. Atunci tiganca zise: - Ah! fata de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scapat, eu socoteam ca dormi, dara, fie, tu n-o sa-mi scapi, iti viu eu tie de hac. Nu trecu multe zile si iaca si fiul de imparat cu oaste si calareti si cu cara imparatesti veni ca s-o ridice; iara tiganca, cum il vazu, ii zise: - Da bine, imparate m-ai lasat sa te astept atata, incat soarele mi-a ars fetisoara si vantul mi-a batut perisorul. imparatul, cum o vazu, ramase la indoiala si nu-i venea sa creaza ca ea este zana pe care o lasase el acolo. Dara, dupa vorbele ce-i zise, pare ca ar fi crezut, si deci se indupleca si o lua. Nu stiu cum, nu stiu ce fel, dara parca-i spunea inima ca n-o sa fie ea; in sfarsit, daca nu vazu pe altcineva, pleca cu ea, si nu stia cum sa faca sa nu creaza tata-sau ca spunsese minciuni. Cand ajunse la curtea imparateasca, le iesi imparatul inainte, si ramase inmarmurit cand vazu in loc de zana frumusetelor, cu fata ca soarele si cu parul de aur, pe o arapina neagra ca fundul caldarei. i macar ca fiul sau il incredinta ca soarele ii arsese fetisoara si vantul ii batuse perisorul, imparatului tot nu-i venea sa creaza. insa n-avu ce face; de bine, de rau ii puse intr-o parte a palatului si tot amana cununiile. D-a doua zi chiar, in gradina imparateasca, in toate diminetile, venea o pasarica si canta cu dor de-ti rupea inima; apoi striga cat ii lua gura: - Gradinar! Doarme imparatul? - Doarme, ii raspundea gradinarul. - Sa doarma somn dulce si mai dulce, de pe capatai sa s-aridice, adaoga pasarica. Dara cioroaica de imparateasa doarme? - Doarme, ii raspundea. - Sa doarma somnul de urgie, de acum pana-n vecie. i pe care pom se punea de canta, pe loc se si usca.

Gradinarul spuse imparatului toata siretenia cu pasarea si cum se usuca pomii pe care se punea ea de canta. imparatul se lua de ganduri. Mai toti pomii din gradina se uscara in cateva zile, mai ramasese unul. Atunci imparatul porunci sa puna pe fiecare craculita cate un lat, si asa se si facu; iara a doua zi, in revarsat de zori, veni la imparatul cu pasarea de aur care dedese in lat. imparatul porunci de-i facu o colivie cu totul si cu totul de aur, puse pasarea in ea si, de dragul ei, o tinea pe fereastra lui. tiganca, cum auzi de istoria cu pasarea, ii trecu un fier ars prin inima. Se facu bolnava, mitui pe toti vracii cari spusera imparatului ca pana nu va taia pasarea de aur si sa dea imparatesei sa manance din ea, nu se va insanatosi. Plin de scarba imparatul nu se putea invoi la asta, dara, dupa rugaciunea fiului sau, o dete; ramase insa nemangaiat si din ce in ce ura mai mult pe tiganca. Luara, deci, pasarea si o taiasera, o fiersera si o duse imparatesei; iara ea, dupa ce se prefacu ca se insanatoseste, incepu a se gati de cununie. Din sangele pasarelei crescu la fereastra imparatului un brad inalt si frumos, si era o minune cum de intr-o noapte crescuse asa de mare si falnic. imparatul chema pre gradinar si-i porunci sa aiba cea mai marei ingrijire de acel pom. Iara tiganca, cum auzi, n-avu odihna si-i puse gand rau. Pricepuse, dracoaica, ca inca nu scapase cu totul si cu totul de primejdie. Se facu iara bolnava, mitui iara pe vraci, cari spusera imparatului ca pana nu va taia bradul sa-l fiarba si cu apa aceea sa-i faca baie, nu va trece imparatesei. imparatul se supara pana la suflet, vazand ca logodnica fiului sau e piaza rea, fiindca de cand a venit ea, n-a avut parte de nici un lucru ce i-a fost lui drag. Lasa sa taie si bradul ca sa nu mai aiba nici un cuvant a-l mai supara cineva cu ceva, si se hotari ca de aci inainte sa nu mai faca pe voia nimanui, daca ar mai da peste ceva care sa-i placa. Pe cand taia bradul, la care toata lumea se uita cu jind, o batrana cersetoare se opri si ea sa priveasca langa cealalta lume, si cand vru sa plece, lua cu dansa o surcea ce cazuse de la o tandara a bradului si o duse acasa. Baga insa de seama ca era un ac infipt in surcea; ea il scoase; si fiindca surceaua era oarecum maricica si lata o facu capac la oala care o avea si ea dupa sufletul ei. A doua zi pleca in prosteala ca totdauna; dara cand se intoarse acasa, ramase incremenita vazand coliba maturata si deretecata de-ti era draga inima sa privesti. Nu intelegea baba ce minune sa fie asta, adica cine sa fi venit sa-i faca ei astfel de bine. Cateva zile urma tot astfel; in sfarsit hotari sa pandeasca, doara va da peste cel ce-i dereteca si-i pune toate alea la randuiala lor pan coliba si asa si facu. intr-o zi dupa ce pleca, ea se ascunse si, uitandu-se pe furis, pe crapatura usii, vazu cum din capacul oalei sari o fata mai alba decat neaua si cu parul de aur. - Cine esti, mama, zise ea, de imi faci astfel de bine? - O fata fara triste, zise ea; daca ma primesti sa sez la d-ta, mult bine ti-oi face si eu dumitale. Se invoira si ramase; ba inca baba se mandrea, ca asa fata nici in casa imparatilor nu se gasea, frumoasa si vrednica. Baba mergea mereu in prosteala, cum invatase ea, dara intr-o zi ii zise fata sa-i cumpere din targ panza si matase rosie si verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cersit, ii cumpara.

Fata isi cusu toata istoria pe doua sangulii; si dupa ce le ispravi, zise babei sa se duca cu dansele la imparatul, si cand va fi pe tron alaturea cu fiul sau, sangulia cusuta cu verde sa o puna pe genuchii imparatului; iara cea cusuta cu rosu pe ai fiului sau. Baba asculta si se duse; dara ostasii n-o lasa sa intre. Atunci ea facu zgomot, si imparatul porunci sa o lase a intra. Ea, cum intra, facu cum ii zisese fata, si iesi ca sa astepte sa vaza isprava. Cum vazura sanguliile, imparatul si fiu-sau intelesera totul. Porunci sa cheme pe logodnica imparatului si-i zise: - Pentru ca o sa te faci imparateasa, trebuie sa te deprinzi a si judeca pe femei, cand judecatorii nu se domiresc la cate un lucru. Astazi ni s-a aratat cu plangere o femeie, care zise ca, avand un cocos de soi, cu mare cheltuiala a alergat prin tari de a cumparat si o gaina, asijderea de soi; ca vecina ei nu s-a multumit ca i-a omorat gaina, dara i-a furat si cocosul si l-a dat la o gaina d-ale ei, si asa cere dreptate. Ce zici despre aceasta? - Zic, raspunse bahnita, dupa ce se gandi putin, ca femeia care a omorat gaina si a furat cocosul, cu moarte sa se omoare, si cocosul sa se intoarca stapanului impreuna cu gaina osanditei si cu ouale ce va fi facut. - Bine ai judecat, raspunse imparatul. Eu sunt femeia cu cocosul, si tu esti care l-ai furat; gateste-te la osanda care tu insuti ai gasit-o cu cale. tiganca incepu a plange, a se ruga, a se jeli, dara toate fura degeaba. O dete pe mana ostasilor care fara mila ii rasplatira nelegiuirea ce facuse. Dupa aceasta se dusera cu totii la casa babei, si fiul de imparat cu tata-sau inainte ridicara pe fata cu toata cinstea; si dupa ce o aduse la palat, indata ii si cununara, si mare veselie fu in toata imparatia trei zile d-a randul, pentru ca s-a gasit vie si nevatamata fata cu parul de aur, dupa care atata a umblat fiul de imparat, si toti cu totul oropsea pe tiganca cand s-a auzit istoria nelegiuirilor sale. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Ft-Frumos din lacrim

De la Wikisource Salt la: navigare, cutare Ft-Frumos din lacrim Mihai Eminescu - Literatur popular, Ediie ngrijit i prefaat de Perpessicius, Bucureti, 1965.

n vremea veche, pe cnd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau dect n germenii viitorului, pe cnd Dumnezeu clca nc cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pmntului,

 n vremea veche tria un mprat ntunecat i gnditor ca miaz-noaptea i avea o mprteas tnr i zmbitoare ca miezul luminos al zilei. Cincizeci de ani de cnd mpratul purta rzboi c-un vecin al lui. Murise vecinul i lsase de motenire fiilor i nepoilor ura i vrajba de snge. Cincizeci de ani, i numai mpratul tria singur, ca un leu mbtrnit, slbit de lupte i suferine mprat, ce-n viaa lui nu rsese niciodat, care nu zmbea nici la cntecul nevinovat al copilului, nici la sursul plin de amor al soiei lui tinere, nici la povetile btrne i glumee a ostailor nlbii n btlie i nevoi. Se simea slab, se simea murind i n-avea cui s lese motenirea urii lui. Trist se scula din patul mprtesc, de lng mprteasa tnr pat aurit, ns pustiu i nebinecuvntat, trist mergea la rzboi cu inima nemblnzit, i mprteasa sa, rmas singur, plngea cu lacrimi de vduvie singurtatea ei. Prul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cdea pe snii ei albi i rotunzi, i din ochii ei albatri i mari curgeau iroaie de mrgritare apoase pe o fa mai alb ca argintul crinului. Lungi cearcne vinete se trgeau mprejurul ochilor, i vine albastre se trgeau pe faa ei alb ca o marmur vie. Sculat din patul ei, ea se arunc pe treptele de piatr a unei bolte n zid, n care veghea, deasupra unei candele fumegnde, icoana mbrcat n argint a Maicii durerilor. nduplecat de rugciunile mprtesei ngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umezir i o lacrim curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. mprteasa se ridic n toat mreaa ei statur, atinse cu buza ei seac lacrima cea rece i o supse n adncul sufletului su. Din momentul acela ea purcese ngreunat. Trecu o lun, trecur dou, trecur nou, i mprteasa fcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu prul blai ca razele lunii. mpratul surse, soarele surse i el n nfocata lui mprie, chiar sttu pe loc, nct trei zile n-a fost noapte, ci numai senin i veselie, vinul curgea din butii sparte i chiotele despicau bolta cerului. i-i puse mama numele: Ft-Frumos din lacrim. i crescu i se fcu mare ca brazii codrilor. Cretea ntr-o lun ct alii ntr-un an. Cnd era destul de mare, puse s-i fac un buzdugan de fier, l arunc n sus de despic bolta cerului, l prinse pe degetul cel mic i buzduganul se rupse-n dou. Atunci puse s-i fac altul mai greu -l arunc n sus aproape de palatul de nori al lunii; cznd din nori, nu se rupse de degetul voinicului. Atunci Ft-Frumos i lu ziua bun de la prini, ca s se duc, s se bat el singur cu otile mpratului ce-l dumnea pe tat-su. Puse pe trupul su mprtesc haine de pstor, cme de borangic, esut n lacrimile mamei sale, mndr plrie cu flori, cu cordele i cu mrgele rupte de la gturile fetelor de-mprai, i puse-n brul verde un fluier de doine i altul de hore, i, cnd era soarele de dou sulie pe cer, a plecat n lumea larg i-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea i doinea, iar buzduganul i-l arunca s spintece nourii, de cdea departe tot cale de-o zi. Vile i munii se uimeau auzindu-i cntecele, apele-i ridicau valurile mai sus ca s-l asculte, izvoarele i turburau adncul, ca s-i azvrle afar undele lor, pentru ca fiecare din unde s-l aud, fiecare din ele s poat cnta ca dnsul cnd vor opti vilor i florilor. Rurile se cioriau mai n jos de briele melancolicelor stnce, nvau de la pstorul mprat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amuii pe cretetele seci i sure a stncelor nalte, nvau de la el iptul cel plns al jelei. Stteau toate uimite pe cnd trecea pstoraul mprat, doinind i horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; i-n piepturile pstorilor tineri, rzimai c-un cot de-o stnc i c-o mn pe bt, ncolea un dor mai adnc, mai ntunecos, mai mare dorul voiniciei. Toate stteau n loc, numai Ft-Frumos mergea mereu, urmrind cu cntecul dorul inimii lui, i cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori i prin aer ca un vultur de oel, ca o stea nzdrvan. Cnd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, cznd, se izbi de o poart de aram, i fcu un vuiet puternic i lung. Poarta era sfrmat i voinicul intr. Luna rsrise dintre muni i se oglindea ntr-un lac mare i limpede, ca seninul cerului. n fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar n mijlocul lui, pe o insul de smarand, ncunjurat de un crng de arbori verzi i stufoi, se ridica un mndru palat de o marmur ca laptele, lucie i alb att de lucie, nct n ziduri rsfrngea ca-ntr-o oglind de argint: dumbrav i lunc, lac i rmuri. O luntre aurit veghea pe undele limpezi ale lacului lng poart; i-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cntece mndre i senine. Ft-Frumos se sui-n luntre i, vslind, ajunse pn la scrile de marmur ale palatului. Ptruns acolo, el vzu n boltele scrilor candelabre cu sute de brae, i-n fiecare bra ardea cte o stea de foc. Ptrunse n sal. Sala era nalt, susinut de stlpi i de arcuri, toate de aur, iar n mijlocul ei sttea o mndr mas, acoperit cu alb, talgerele toate spate din cte-un singur mrgritar mare; iar boierii ce edeau la mas n haine aurite, pe scaune de catifea roie, erau frumoi ca zilele tinereii i voioi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, btut cu diamante, i cu hainele strlucite, era frumos ca luna unei nopi de var. Dar mai mndru era Ft-Frumos. Bine-ai venit, Ft-Frumos! zise mpratul; am auzit de tine, da' de vzut nu te-am vzut. Bine te-am gsit, mprate, dei m tem c nu te-oi lsa cu bine, pentru c am venit s ne luptm greu, c destul ai viclenit asupra tatlui meu. Ba n-am viclenit asupra tatlui tu, ci totdeauna m-am luptat n lupt dreapt. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lutarilor s zic i cuparilor s umple cupele cu vin i-om lega frie de cruce pe ct om fi i-om tri.

i se srutar feciorii de-mprai n urrile boierilor, i bur i se sftuir. Zise mpratul lui Ft-Frumos: De cine-n lume te temi tu mai mult? De nime-n lumea asta, afar de Dumnezeu. Dar tu? Eu iar de nime, afar de Dumnezeu i de Mama-pdurilor. O bab btrn i urt, care umbl prin mpria mea de mn cu furtuna. Pe unde trece ea, faa pmntului se usuc, satele se risipesc, trgurile cad nruite. Mers-am eu asupra ei cu btlie, dar n-am isprvit nimica. Ca s nu-mi prpdeasc toat mpria, am fost silit s stau la-nvoial cu ea i s-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supuilor mei. i azi vine ca s-i ieie birul. Cnd sun miaznoaptea, feele mesenilor se posomorr; cci pe miaznoapte clare, cu aripi vntoase, cu faa zbrcit ca o stnc buhav i scobit de praie, c-o pdure-n loc de pr, urla prin aerul cernit Mama-pdurilor cea nebun. Ochii ei dou nopi turburi, gura ei un hu cscat, dinii ei iruri de pietre de mori. Cum venea vuind, Ft-Frumos o apuc de mijloc i o trnti cu toat puterea ntr-o piu mare de piatr; peste piu prvli o bucat de stnc, pe care-o leg din toate prile cu apte lanuri de fier. nuntru baba uiera i se smulgea ca vntul nchis, dar nu-i folosea nimica. Veni iar la osp; cnd prin bolile ferestelor, la lumina lunii, vzur dou dealuri lungi de ap. Ce era? Mama-pdurilor, neputnd s ias, trecea peste ape cu piu cu tot i-i brzda faa n dou dealuri. i fugea mereu, o stnc de piatr ndrcit, rupndu-i cale prin pduri, brzdnd pmntul cu dr lung, pn ce se fcu nevzut n deprtarea nopii. Ft-Frumos ospt ce ospt, dar apoi, lundu-i buzduganul de-a umr, merse mereu pe dra tras de piu, pn ce ajunse lng-o cas frumoas, alb, care sticlea la lumina lunii n mijlocul unei grdini de flori. Florile erau n straturi verzi i luminau albastre, roienchise i albe, iar printre ele roiau fluturi uori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumin i un cntec nesfrit, ncet, dulce, ieind din roirea fluturilor i a albinelor, mbtau grdina i casa. Lng prisp stteau dou butii cu ap, iar pe prisp torcea o fat frumoas. Haina ei alb i lung prea un nor de raze i umbre, iar prul ei de aur era mpletit n cozi lsate pe spate, pe cnd o cunun de mrgritrele era aezat pe fruntea ei neted. Luminat de razele lunii, ea prea muiat ntr-un aer de aur. Degetele ei ca din cear alb torceau dintr-o furc de aur i dintr-un fuior de o ln ca argintul torcea un fir de o mtase alb, subire, strlucit, ce semna mai mult a o vie raz de lun, ce cutreiera aerul, dect a fir de tort. La zgomotul uor al pailor lui Ft-Frumos, fata-i ridic ochii albatri ca undele lacului. Bine-ai venit, Ft-Frumos, zise ea cu ochii limpezi i pe jumtate nchii, ct e de mult de cnd te-am visat. Pe cnd degetele mele torceau un fir, gndurile mele torceau un vis, un vis frumos, n care eu m iubeam cu tine; Ft-Frumos, din fuior de argint torceam i

eram s-i es o hain urzit n descntece, btut-n fericire; s-o pori... s te iubeti cu mine. Din tortul meu i-a face o hain, din zilele mele, o via plin de desmierdri. Astfel, cum privea umilit la el, fusul i scp din mn i furca czu alturi de ea. Ea se scul i, ca ruinat de cele ce zisese, minile ei spnzurau n jos ca la un copil vinovat i ochii ei cei mari se plecar. El se apropie de ea, c-o mn i cuprinse mijlocul, iar cu cealalt i desmierd ncet fruntea i prul i-i opti: Ce frumoas eti tu, ce drag-mi eti! A cui eti tu, fata mea? A Mamei-pdurilor, rspunse ea suspinnd; m vei iubi tu acu ma, cnd tii a cui sunt? Ea ncunjur cu amndou braele ei goale grumazul lui i se uit lung la el, n ochii lui. Ce-mi pas a cui eti, zise el, destul c te iubesc. Dac m iubeti, s fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; dac te-ar gsi mama, ea te-ar omor, i dac-ai muri tu, eu a nebuni ori a muri i eu. N-aibi fric, zise el zmbind i desfcndu-se din braele ei. Unde-i mum-ta? De cnd a venit se zbucium n piua n care-ai ncuiat-o tu i roade cu colii la lanurile ce-o nchid. Ce-mi pas! zise el repezindu-se s vad unde-i. Ft-Frumos, zise fata, i dou lacrimi mari strlucir n ochii ei, nu te duce nc! S tenv eu ce s facem ca s nvingi tu pe mama. Vezi tu buile aste dou? Una-i cu ap, alta cu putere. S le mutm una n locul alteia. Mama, cnd se lupt cu vrjmaii ei, strig cnd obosete: "Sti, s mai bem cte-oleac de ap!" Apoi ea bea putere, n vreme ce dumanul ei numai ap. De aceea noi le mutm din loc: ea nu va ti i va bea numai ap n vremea luptei cu tine. Precum au zis, aa au i fcut. El se repezi dup cas. Ce faci, bab? strig el. Baba, de venin, se smulse odat din piu-n sus i rupse lanurile, lungindu-se slab i mare pn-n nori. A, bine c mi-ai venit, Ft-Frumos! zise ea, fcndu-se iar scurt, ia acum hai la lupt, acu om vedea cine-i mai tare! Hai! zise Ft-Frumos. Baba-l apuc de mijloc, se lungi repezindu-se cu el pn-n nori, apoi l izbi de pmnt i-l bg n rn pn-n glezne. Ft-Frumos o izbi pe ea i o bg-n pmnt pn n genunchi. Sti, s mai bem ap, zise Mama-pdurilor ostenit. Sttur i se rsuflar. Baba bu ap, Ft-Frumos bu putere, -un fel de foc nestins i cutreier cu fiori de rcoare toi muchii i toate vinele lui cele slbite.

C-o putere ndoit, cu brae de fier, o smunci pe bab de mijloc i-o bg-n pmnt pnn gt. Apoi o izbi cu buzduganul n cap i-i risipi creierii. Cerul ncruni de nouri, vntul ncepu a geme rece i a scutura casa cea mic n toate ncheieturile cpriorilor ei. erpi roii rupeau trsnind poala neagr a norilor, apele preau c latr, numai tunetul cnta adnc ca un proroc al pierzrii. Prin acel ntuneric des i neptruns, Ft-Frumos vedea albind o umbr de argint, cu pr de aur despletit, rtcind, cu minile ridicate i palid. El se apropie de ea i-o cuprinse cu braele lui. Ea czu ca moart de groaz pe piep tul lui, i minile ei reci s-ascunser-n snul lui. Ca s se trezeasc, el i srut ochii. Norii se rupeau buci pe cer, luna roie ca focul se ivea prin sprturile lor risipite; iar pe snul lui, Ft-Frumos vedea cum nfloreau dou stele albastre, limpezi, i uimite ochii miresei lui. El o lu pe brae i ncepu s fug cu ea prin furtun. Ea-i culcase capul n snul lui i prea c adormise. Ajuns lng grdina mpratului, el o puse-n luntre, ducnd-o cantr-un leagn peste lac, smulse iarb, fn cu miros i flori din grdin i-i cldi un pat, n care-o aez ca-ntr-un cuib. Soarele ieind din rsrit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci i rotunde, faa ei de-o paloare umed ca ceara cea alb, minile mici i unite pe piept, prul despletit i rsfirat pe fn, ochii mari, nchii i adncii n frunte, astfel ea era frumoas, dar prea moart. Pe acea frunte neted i alb, Ft-Frumos presur cteva flori albastre, apoi ezu alturi cu ea i-ncepu a doini ncet. Cerul limpede o mare, soarele o fa de foc, ierburile mprosptate, mirosul cel umed al florilor nvioate o fceau s doarm mult i lin, nsoit n calea visurilor ei de glasul cel plns al fluierului. Cnd era soarele-n amiazi, firea tcea i Ft-Frumos asculta fericita ei rsuflare, cald i umed. ncet se plec la obrazul ei i-o srut. Atunci ea deschise ochii nc plini de visuri, i-ntinzndu-se somnoroas, zise ncet i zmbind: Tu aici eti? Ba nu sunt aici, nu vezi c nu sunt aici? zise el mai lcrmnd de fericire. Cum edea el lng ea, ea-i ntinse un bra i-i cuprinse mijlocul. Hai, scoal, zise el desmierdnd-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se scul, i netezi prul de pe frunte i-l dete pe spate, el i cuprinse mijlocul, ea-i nconjur grumazul i astfel trecur printre straturile de flori i intrar n palatul de marmur al mpratului. El o duse la mpratul i i-o art, spuindu-i c-i mireasa lui. mpratul zmbi, apoi l lu de mn pe Ft-Frumos, ca i cnd ar fi vrut s-i spuie ceva n tain, i-l trase la o fereastr mare, pe care vedea lacul cel ntins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uit uimit pe luciul lacului i ochii i se umplur de lacrimi. O lebd i nlase aripile ca pe nite pnze de argint i cu capul cufundat n ap sfia faa senin a lacului. Plngi mprate? zise Ft-Frumos. De ce? Ft-Frumos, zise mpratul, binele ce mi l-ai fcut mie nu i-l pot plti nici cu lumina ochilor, orict de scump mi-ar fi, i cu toate astea vin s-i cer i mai mult. Ce, mprate? Vezi tu lebda ceea ndrgit de unde? Tnr fiind, a trebui s fiu ndrgit de via, i

cu toate astea de cte ori am vrut s-mi fac sam. Iubesc o fat frumoas, cu ochii gnditori, dulce ca visele mrii fata Genarului, om mndru i slbatic ce i petrece viaa vnnd prin pduri btrne. O, ct e de aspru el, ct e de frumoas fata lui! Orice ncercare de a o rpi a fost deart. ncearc-te tu! Ar fi stat Ft-Frumos locului, dar scump-i era fria de cruce, ca oricrui voinic, mai scump dect zilele, mai scump dect mireasa. mprate prea luminate, din cte noroace-ai avut, unul a fost mai mare dect toate: acela c Ft-Frumos i-i frate de cruce. Hai, c m duc eu s rpesc pe fata Genarului. i-i lu cai ageri, cai cu suflet de vnt, Ft-Frumos, i era s plece. Atunci mireasa lui Ileana o chema i zise ncet la ureche, srutndu-l cu dulce: Nu uita, Ft-Frumos, c pe ct vei fi tu departe, eu oi tot plnge. El se uit cu mil la ea, o mngie, dar apoi, desfcndu-se de mbrorile ei, se avnt pe eaua calului i plec n lume. Trecea prin codri pustii, prin muni cu fruntea nins, i cnd rsrea dintre stnci btrne luna cam palid, ca faa unei fete moarte, atunci vedea din cnd n cnd cte-o strean uria atrnat de cer, ce ncunjura cu poalele ei vrful vreunui munte o noapte sfrtecat, un trecut n ruin, un castel numai pietre i ziduri sparte. Cnd se lumin de ziu, Ft-Frumos vede c irul munilor d ntr-o mare verde i ntins, ce triete n mii de valuri senine, strlucite, care treier aria mrii ncet i melodios, pn unde ochiul se pierde n albastrul cerului i n verdele mrii. n captul irului de muni, drept asupra mrii, se oglindea n fundul ei o mrea stnc de granit, din care rsrea ca un cuib alb o cetate frumoas, care, de alb ce era, prea poleit cu argint. Din zidurile arcate rsreau ferestre strlucite, iar dintr-o fereastr deschis se zrea, printre oale de flori, un cap de fat, oache i vistor, ca o noapte de var. Era fata Genarului. Bine-ai venit, Ft-Frumos, zise ea, srind de la fereastr i deschiznd porile mreului castel, unde ea locuia singur ca un geniu ntr-un pustiu, ast-noapte mi se prea c vorbesc c-o stea, i steaua mi-a spus c vii din partea mpratului ce m iubete. n sala cea mare a castelului, n cenua vetrei, veghea un motan cu apte capete, care cnd urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cnd urla din cte apte, s-auzea cale de apte zile. Genarul, pierdut n slbatecele sale vntori, se deprtase cale de-o zi. Ft-Frumos lu fata n brae i punnd-o pe cal, zburau amndoi prin pustiul lungului mrii ca dou abia vzute nchegri ale vzduhului.

Dar Genarul, om nalt i puternic, avea un cal nzdrvan cu dou inimi. Motanul din castel mieun dintr-un cap, iar calul Genarului nechez cu vocea lui de bronz. Ce e? l ntreb Genarul pe calul nzdrvan. i s-a urt cu binele? Nu mi s-a urt mie cu binele, ci de tine-i ru. Ft-Frumos i-a furat fata. Trebuie s ne grbim mult ca s-i ajungem? S ne grbim i nu prea, pentru c-i putem ajunge. Genarul nclec i zbur ca spaima cea btrn n urma fugiilor. n curnd i i ajunse. S se bat cu el Ft-Frumos nu putea, pentru c Genarul era cretin i puterea lui nu era n duhurile ntunericului, ci n Dumnezeu. Ft-Frumos, zise Genarul, mult eti frumos i mi-e mil de tine. De ast dat nu-i fac nimica, dar de alt dat... ine minte! i lundu-i fata alturi cu el, pieri n vnt, ca i cnd nu mai fusese. Dar Ft-Frumos era voinic i tia drumul napoi. El se rentoarse i gsi pe fat iar singur, ns mai palid i mai plns ea prea i mai frumoas. Genarul era dus iar la vntoare cale de dou zile. FtFrumos lu ali cai din chiar grajdul Genarului. Ast dat plecar noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adncile valuri ale mrii, fugeau prin noaptea pustie i rece ca dou visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi i ndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se pru c nu mai pot merge, asemene celor ce vor s fug n vis i cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb i cuprinse, cci Genarul venea n fuga calului, de rupea pmntul. Faa lui era nfricoat, privirea crunt. Fr de-a zice o vorb, el apuc pe Ft-Frumos il azvrli n nourii cei negri i plini de furtun ai cerului. Apoi dispru cu fat cu tot. Ft-Frumos, ars de fulgere, nu czu din el dect o mn de cenu n nisipul cel fierbinte i sec al pustiului. Dar din cenua lui se fcu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant, pe lng el arbori nali, verzi, stufoi rspndeau o umbr rcorit i mirositoare. Dac cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi neles c jelea ntr-o lung doin pe Ileana, mprteasa cea blaie a lui Ft-Frumos. Dar cine s neleag glasul izvorului ntr-un pustiu, unde pn-atunci nu clcase picior de om? Dar pe vremea aceea Domnul umbla nc pe pmnt. ntr-o zi se vedeau doi oameni cltorind prin pustiu. Hainele i faa unuia strlucea ca alba lumin a soarelui; cellalt, mai umilit, nu prea dect umbra celui luminat. Era Domnul i sf. Petrea. Picioarele lor nfierbntate de nisipul pustiului clcar atuncea n rcoarele i limpedele pru ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfiau valurile pn la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bu din ap i-i spl faa sa cea sfnt i luminat i minile sale fctoare de minuni. Apoi ezur amndoi n umbr, Domnul cugetnd la tatl su din cer, i sfntul Petrea ascultnd pe cugete doina izvorului plngtor. Cnd se scular spre a

merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, f ca acest izvor s fie ce-a fost mai nainte". "Amin!" zise Domnul ridicnd mna sa cea sfnt, dup care apoi se deprtar nspre mare, fr a mai privi napoi. Ca prin farmec pieri izvorul i copacii, i Ft-Frumos, trezit ca din tr-un somn lung, se uit mprejur. Atunci vzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mrii, care se plecau naintea lui, ntocmai ca pe uscat; i pe sf. Petrea, care, mergnd n urma lui i nvins de firea lui cea omeneasc, se uita napoia sa i-i fcea lui FtFrumos din cap. Ft-Frumos i urmri cu ochii pn ce chipul sf. Petrea se risipi n deprtare, i nu se vedea dect chipul strlucit al Domnului aruncnd o dung de lumin pe luciul apei, astfel nct dac soarele n-ar fi fost n amiazi, ai fi crezut c soarele apune! El nelesese minunea nvierii sale i ngenunche nspre apusul acelui soare dumnezeiesc. Dar apoi i aduse aminte c fgduise a rpi pe fata Genarului, i ceea ce fgduiete voinicul anevoie o las nefcut. Deci se porni i nspre sar ajunse la castelul Genarului, ce strlucea n ntunericul serii ca o uria umbr. El intr n cas... fata Genarului plngea. Dar cnd l vzu, faa ei sensenin cum se-nsenin o und de o raz. El i povesti cum nviese; atunci ea-i zise: De rpit nu m poi rpi pn ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatl meu, pentru c-acela are dou inimi; dar eu am s-l ntreb n ast sar de unde-i are calul, ca s poi i tu s capei unul ca acela. Pn atunci ns, pentru ca s nu te afle tat-meu, eu te voi preface ntr-o floare. El ezu pe un scaun, iar ea opti o vraj dulce, i, cum l srut pe frunte, el se prefcu ntr-o floare roie nchis ca viina coapt. Ea-l puse ntre florile din fereast i cnta de veselie, de rsuna castelul tatlui ei. Atunci intr i Genarul. Vesel fata mea? i de ce eti vesel? ntreb el. Pentru c nu mai este Ft-Frumos ca s m rpeasc, rspunse ea rznd. Se puser la cin. Tat, ntreb fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vnat? La ce-i trebuie s-o tii? zise el ncruntnd sprncenele. tii prea bine, rspunse fata, c nu vreau ca s-o tiu dect numai ia-aa ca s-o tiu, pentru c-acu nu mai e Ft-Frumos s m rpeasc. tii tu c nu m mpotrivesc ie niciodat, zise Genarul. De parte de-aicea, lng mare, ede o bab care are apte iepe. Ea ine oameni care s i le pzeasc un an (cu toate c anul ei nu e dect de trei zile), i dac cineva i le pzete bine, ea-l pune s-i aleag drept rsplat un mnz, iar de nu, l omoar i-i pune capul ntr-un par. Chiar ns dac pzete cineva bine iepele, totui ea-l viclenete pe om, cci scoate inimile din caii toi i le pune ntr-unul singur, nct cel ce-a pzit alege mai ntotdeauna un cal fr inim, carei mai ru dect unul de rnd... Eti mulumit, fata mea?

 Mulumit, rspunse ea zmbind. Totodat ns Genarul i arunc n fa o batist roie, uoar, mi rositoare. Fata se uit mult n ochii tatlui su, ca un om care se deteapt dintr-un vis, de care nu-i poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tatsu. ns floarea din fereast veghea printre frunzele ei, ca o stea roie prin ncreiturile unui nor. A doua zi Genarul plec iari des-diminea la vntoare. Fata srut murmurnd floarea roie i Ft-Frumos nscu ca din nimica naintea ei. Ei, tii ceva? o ntreb el. Nu tiu nimica, zise ea trist i punnd dosul mnii pe fruntea ei, am uitat tot. ns eu am auzit tot, zise el. Rmi cu bine, fata mea; n curnd ne vom vedea iar. El nclec pe un cal i dispru n pustiuri. n aria cea dogoritoare a zilei... vzu aproape de pdure un nar zvrcolindu-se n nisipul cel fierbinte. Ft-Frumos, zise narul, ia-m de m du pn-n pdure, c i-oi prinde i eu bine. Sunt mpratul narilor. Ft-Frumos l duse pn n pdurea prin care era s treac. Ieind din pdure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mrii i vzu un rac att de ars de soare, nct nu mai avea nici putere s se mai ntoarc-napoi... Ft-Frumos, zise el, arunc-m-n mare, c i-oi prinde i eu bine. Sunt mpratul racilor. Ft-Frumos l arunc n mare i-i urm calea. Cnd nspre sar ajunse la un bordei urt i acoperit cu gunoi de cal. mprejur gard nu era, ci numai nite lungi rue ascuite, din care ase aveau fiecare-n vrf cte un cap, iar al aptelea fr, se cltina mereu n vnt i zicea: cap! cap! cap! cap! Pe prisp o bab btrn i zbrcit, culcat pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenua n poalele unei roabe tinere i frumoase, care-i cuta n cap. Bine v-am gsit, zise Ft-Frumos. Bine-ai venit, flcule, zise baba sculndu-se. Ce-ai venit? ce caui? Vrei s-mi pati iepele poate? Da. Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poi s porneti cu ele la pscut... Fat hi! ia d tu flcului demncatul ce i-am fcut eu i pornete-l.

Alturi cu bordeiul era sub pmnt o pivni. El intr n ea i aco lo vzu apte iepe negre strlucite apte nopi, care de cnd erau nu zrise nc lumina soarelui. Ele nechezau i bteau din picioare. Nemncat toat ziua, el cin ce-i dduse baba -apoi, nclecnd pe una din iepe, mn pe celelalte n aerul ntunecos i rcoare al nopii. Dar, ncet, ncet simi cum se strecoar un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinir i el czu ca mort n iarba pajitei. El se trezi pe cnd mijea de ziu. Cnd colo, iepele nicieri. El i credea capul pus n eap, cnd vede ieind dintr-o pdure-n deprtare cele apte iepe alungate de un roi nemrginit de nari i un glas subire-i zise: Mi-ai fcut un bine, i l-am fcut i eu. Cnd se ntoarse cu caii, baba ncepu s turbe, s rstoarne casa cu susu-n jos i s bat fata, care nu era de vin. Ce ai, mam? ntreb Ft-Frumos. Nimica, zise ea, mi-a venit i mie toane. Asupra ta n-am nimi ca... sunt foarte mulumit. Apoi intrnd n grajd, ncepu s bat caii, ipnd: Ascundei-v mai bine, batv-ar mama lui Dumnezeu, ca s nu v mai gseasc, ucig-l crucea i mnnce-l moartea! A doua zi porni cu caii, dar iar czu jos i dormi pn ce mijea de ziu. Desperat, era s ieie lumea-n cap, cnd deodat vede rsrind din fundul mrii cei apte cai, mucai de-o mulime de raci. Mi-ai fcut un bine, zise un glas, i l-am fcut i eu. Era mpratul racilor. El mn caii-nspre cas i vede iar o privelite ca-n ziua trecut. ns n cursul zilei roaba babii sapropie de el i-i zise ncet strngndu-l de mn: Eu tiu c tu eti Ft-Frumos. S nu mai mnnci din bucatele ce-i fierbe baba, pentru c-s fcute cu somnoroas... i-oi face eu altfel de bucate. Fata ntr-ascuns i fcu merinde, i-nspre sar, cnd era s plece cu caii, i simi ca prin minune capul treaz. Spre miezul nopii se-ntoarse acas, mn caii n grajd, i ncuie i intr n odaie. Pe vatra cuptorului, n cenu mai licureau civa crbuni. Baba sta ntins pe lai i nepenit ca moart. El gndi c-a murit -o scutur. Ea era ca trunchiul i nu se mica deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor. Uite, zise el, i-a murit baba. A! asta s moar!? rspunse ea suspinnd. Adevrat c acu e ca i moart. Acu-i miaznoaptea... un somn amorit i cuprinde trupul... dar sufletul ei cine tie pe la cte rspinteni st, cine tie pe cte ci a vrjilor umbl. Pn ce cnt cucoul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustiete sufletele celor nenorocii. Da, bdic, mine i semplinete anul, ia-m i pe mine cu d-ta, c i-oi fi de mare folos. Eu te voi scpa din multe primejdii pe care i le gtete baba.

Ea scoase din fundul unei lzi hrbuite i vechi o cute, o perie i o nfram. A doua zi de diminea i se mplinise lui Ft-Frumos anul. Baba trebuia s-i dea unul din cai -apoi s-l lase s plece cu Dumnezeu. Pe cnd prnzeau, baba iei pn n grajd, scoase inimile din cteiapte cai, spre a le pune pe toate ntr-un tretin slab, cruia-i priveai prin coaste. Ft-Frumos se scul de la mas i dup ndemnarea babei se duse si aleag calul ce trebuia s i-l ieie. Caii cei fr inimi erau de un negru strlucit, tretinul cel cu inimile sta culcat ntr-un col pe-o movil de gunoi. Pe acesta-l aleg eu, zise Ft-Frumos, artnd la calul cel slab. Da' cum Doamne iart-m, s slujeti tu degeaba!? zise baba cea viclean. Cum s nui iei tu dreptul tu? Alege-i unul din caii iti frumoi... oricare-ar fi, i-l dau. Nu, pe acesta-l voi, zise Ft-Frumos, innd la vorba lui. Baba scrni din dini ca apucat, dar apoi i strnse moara cea hrbuit de gur, ca s nu ias prin ea veninul ce-i rscolea inima pestri. Hai, ia-i-l! zise-n sfrit. El se urc pe cal cu buzduganul de-a umere. Prea c faa pustiu lui se ia dup urmele lui, i zbura ca un gnd, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau n urm-i. ntr-o pdure l atepta fata fugit. El o urc pe cal dup dnsul i fugea mereu. Noaptea inundase pmntul cu aerul ei cel negru i rcoare. M arde-n spate! zise fata. Ft-Frumos se uit napoi. Dintr-o volbur nalt, verde, se vedeau nemicai doi ochi de jratic, a cror raze roii ca focul ars ptrundeau n rrunchii fetei. Arunc peria, zise fata. Ft-Frumos o ascult. i deodat-n urm-le vzur c se ridic o pdure neagr, deas, mare, nfiorat de un lung freamt de frunze i de un urlet flmnd de lupi. nainte! strig Ft-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmrit de un blestem prin negura nopii. Luna palid trecea prin nouri suri ca o fa limpede prin mijlocul unor vise turburi i seci. Ft-Frumos zbura... zbura necontenit. M arde-n spate! zise fata c-un geamt apsat, ca i cnd s-ar fi silit mult ca s nu spuie nc. Ft-Frumos se uit i vzu o bufni mare i sur, din care nu strluceau dect ochii roii, ca dou fulgere lnuite de un nor. Arunc cutea, zise fata. Ft-Frumos o arunc. i deodat se ridic din pmnt un col sur, drept, neclintit, un uria mpietrit ca spaima, cu capul atingnd de nori.

Ft-Frumos vjia prin aer aa de iute, nct i se prea c nu fuge, ci cade din naltul cerului ntr-un adnc nevzut. M arde, zise fata. Baba gurise stnca ntr-un loc i trecea prin ea prefcut ntr-o funie de fum, a crei capt dinainte ardea ca un crbune. Arunc nframa, zise fata. Ft-Frumos o ascult. i deodat vzur n urm-le un luciu ntins, limpede, adnc, n a crui oglind blaie se sclda n fund luna de argint i stelele de foc. Ft-Frumos auzi o vraj lung prin aer i se uit prin nori. Cale de dou ceasuri pierdut n naltul cerului plutea ncet, ncet prin albastrul triei Miaznoaptea btrn cu aripile de aram. Cnd baba nota smintit pe la jumtatea lacului alb, Ft-Frumos arunc buzduganu-n nori i lovi Miaznoaptea n aripi. Ea czu ca plumbul la pmnt i croncni jalnic de dousprezece ori. Luna s-ascunse ntr-un nor i baba, cuprins de somnul ei de fier, se afund n adncul cel vrjit i necunoscut al lacului. Iar n mijlocul lui se ridic o iarb lung i neagr. Era sufletul cel osndit al babei. Am scpat, zise fata. Am scpat, zise calul cel cu apte inimi. Stpne, adogi calul, tu ai izbit Miaznoaptea, de a czut la pmnt cu dou ceasuri nainte de vreme, i eu simt sub picioarele mele rscolindu-se nisipul. Scheletele nmormntate de volburele nisipului arztor al pustiilor au s se scoale spre a se sui n lun la benchetele lor. E primejdios ca s umbli acuma. Aerul cel nveninat i rece al sufletelor lor moarte v-ar putea omor. Ci mai bine voi culcai-v, i eu pn-atuncea m-oi ntoarce la mama, ca s mai sug nc-o dat laptele cel de vpaie alb a elor ei, pentru ca s m fac iar frumos i strlucit. Ft-Frumos l ascult. Se dete jos de pe cal i-i aternu mantaua pe nisipul nc fierbinte. Dar ciudat... ochii fetei se-nfundase n cap, oasele i ncheieturile feei i ieise afar, pielia din oache se fcuse vnt, mna grea ca plumbul i rece ca un sloi de ghea. Ce i-i? o ntreb Ft-Frumos. Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins: i se culc n nisip, tremurnd ca apucat. Ft-Frumos ddu drumul calului, apoi se culc pe mantaua ce i-o aternuse. El adormi; cu toate acestea-i prea c nu adormise. Peliele de pe lumina ochiului i se roise ca focul i prin el prea c vede cum luna se cobora ncet, mrindu-se spre pmnt, pn ce prea ca o cetate sfnt i argintie, spnzurat din cer, ce tremura strlucit... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; i din lun se scobora la pmnt un drum mprtesc acoperit cu prund de argint i btut cu pulbere de raze.

Iar din ntinsele pustii se rscoleau din nisip schelete nalte... cu capete seci de oase... nvelite n lungi mantale albe, esute rar din fire de argint, nct prin mantale se zreau oasele albite de secciune. Pe frunile lor purtau coroane fcute din fire de raze i din spini aurii i lungi... i nclicai pe schelete de cai, mergeau ncet-ncet... n lungi iruri... dungi mictoare de umbre argintii... i urcau drumul lunii, i se pierdeau n palatele nmrmurite ale cetii din lun, prin a crora fereti se auzea o muzic lunatec... o muzic de vis. Atunci i se pru c i fata de lng el se ridica ncet..., c trupul ei se risipea n aer, de nu rmneau dect oasele, c, inundat de o manta argintie, apuca i ea calea luminoas ce ducea n lun. Se ducea n turburea mprie a umbrelor, de unde venise pe pmnt, momit de vrjile babei. Apoi pelia ochilor lui se nverzi... se nnegri i nu mai vzu nimica. Cnd deschise ochii, soarele era sus detot. Fata lipsea i aievea. Dar n pustiul arid nechezea calul frumos, strlucit, mbtat de lumina aurit a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntia oar. Ft-Frumos se avnt pe el i-n rstimpul ctorva gnduri fericite ajunse la castelul ncolit al Genarului. De ast dat Genarul vna departe cale de apte zile. El o lu pe fat pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gtul cu braele ei i-i ascunsese capul n snul lui, pe cnd poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau aa de iute, nct i se prea c pustiul i valurile mrii fug, iar ei stau pe loc. i numai ncet se auzea motanul mieunnd din cte apte capetele. Pierdut n pduri, Genarul i aude calul necheznd. Ce e? l ntreb. Ft-Frumos i fur fata, rspunse calul nzdrvan. Putea-l-om ajunge? ntreb Genarul mirat, pentru c tia c-l omorse pe Ft-Frumos. Nu, zu, rspunse calul, pentru c-a nclecat pe un frate al meu, care are apte inimi, pe cnd eu n-am dect dou. Genarul i nfipse pintenii adnc n coastele calului, care fugea scuturndu-se... ca o vijelie. Cnd l vzu pe Ft-Frumos n pustiu, zise calului su: Spune frne-tu s-i arunce stpnul n nori i s vin la mine, c l-oi hrni cu miez de nuc i l-oi adpa cu lapte dulce. Calul Genarului i nechez frne-su ceea ce-i spusese, iar fra te-su i-o spuse lui Ft-Frumos.

 Zi frne-tu, zise Ft-Frumos calului su, s-i arunce stpnu-n nori, i l-oi hrni cu jratic i l-oi adpa cu par de foc. Calul lui Ft-Frumos o nechez asta frne-su, i acesta azvrli pe Genarul pn n nori. Norii cerului nmrmurir i se fcur palat sur i frumos, iar din dou gene de nouri se vedeau doi ochi albatri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat n mpria aerului. Ft-Frumos domoli pasul calului i aez pe fat pe acela al ttne-su. O zi nc, i ajunser n mndra cetate a mpratului. Lumea-l crezuse mort pe Ft-Frumos, i de aceea, cnd se mprtie faima venirii lui, ziua-i muie aerul n lumin de srbtoare i oamenii ateptau murmurnd la faima venirii lui, cum vuiete un lan de gru la suflarea unui vnt. Dar ce fcuse oare n vremea aceea Ileana mprteasa? Ea, cum plecase Ft-Frumos, s-a nchis ntr-o grdin cu nalte ziduri de fier, i acolo, culcndu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plnse ntr-o scald de aur, aezat lng ea, lacrimi curate ca diamantul. n grdina cu multe straturi, neudat i necutat de nimeni, nscur din pietri sterp, din aria zilei i din secciunea nopii flori cu frunze galbene i c-o culoare stins i turbure ca turburii ochi ai morilor florile durerii. Ochii mprtesei Ilenei, orbii de plns, nu mai vedeau nimica, dect i se prea numai cn luciul bii, plin de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, dou izvoare secate, ncetase de a mai vrsa lacrimi. Cine-o vedea cu prul ei galben i lung, despletit i mprtiat ca creii unei mantii de aur pe snul ei rece, cine-ar fi vzut faa ei de-o durere mut, spat parc cu dalta n trsturile ei, ar fi gndit c-i o nmrmurit zn a undelor, culcat pe un mormnt de prund. Dar cum auzi vuietul venirii lui, faa ei se-nsenin; ea lu o mn de lacrimi din baie i stropi grdina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori i ale straturilor senverzir ca smarandul. Florile triste i turburi se-nlbir ca mrgritarul cel strlucit, i din botezul de lacrimi luar numele lcrmioare. mprteasa cea oarb i alb umbl ncet prin straturi i culese n poale o mulime de lcrimioare, pe care apoi, aternndu-le lng baia de aur, fcu un pat de flori. Atunci intr Ft-Frumos. Ea s-arunc la gtul lui, ns, amuit de bucurie, ea nu putu dect s ndrepte asupr-i ochii si stini i orbi, cu care ar fi vrut s-l soarb n sufletul ei. Apoi ea l lu de mn i-i art baia de lacrimi. Luna limpede nflorea ca o fa de aur pe seninul cel adnc al cerului. n aerul nopii, FtFrumos i spl faa n baia de lacrimi, apoi, nvlindu-se n mantaua ce i-o esuse din raze de lun, se culc s doarm n patul de flori. mprteasa se culc i ea lng el i

vis n vis c Maica Domnului desprinsese din cer dou vinete stele ale dimineii i i le aezase pe frunte. A doua zi, deteptat, ea vedea... A treia zi se cunun mpratul cu fata Genarului. A patra zi era s fie nunta lui Ft-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lutarilor cum horesc ngerii cnd se sfinete un sfnt, i roiuri de unde rsrind din inima pmntului le-a spus cum cnt ursitorile cnd urzesc binele oamenilor. Astfel lutarii miestrir hore nalte i urri adnci. Trandafirul cel nfocat, crinii de argint, lcrimioarele sure ca mrgritarul, mironosiele viorele i florile toate s-adunar, vorbind fiecare n mirosul ei, i inur sfat lung cum s fie luminile hainei de mireas; apoi ncredinar taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse i flutur n cercuri multe asupra feei miresii cnd ea dormea -o fcu s vad ntr-un vis luciu ca oglinda cum trebuia s fie-mbrcat. Ea zmbi cnd se vis att de frumoas. Mirele-i puse cma de tort de raze de lun, bru de mrgritare, manta alb ca ninsoarea. i se fcu nunt mndr i frumoas, cum n-a fost alta pe faa pmntului. -au trit apoi n pace i n linite ani muli i fericii, iar dac-a fi adevrat ce zice lumea, c pentru feii-frumoi vremea nu vremuiete, apoi poate c-or fi trind i astzi.

Dnil Prepeleac
De la Wikisource Salt la: navigare, cutare Dnil Prepeleac de Ion Creang

Erau odat ntr-un sat doi frai, i amndoi erau nsurai. Cel mai mare era harnic, grijuliu i chiabur, pentru c unde punea el mna punea i Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iar cel mai mic era srac. De multe ori fugea el de noroc i norocul de dnsul, cci era lene, nechitit la minte i nechibzuit la trebi; -apoi mai avea i o mulime de copii! Nevasta acestui srac era muncitoare i bun la inim, iar a celui bogat era pestri la mae i foarte zgrcit. Vorba veche: "Tot un bou -o belea". Fratele cel srac srac s fie de pcate! tot avea i el o pereche de boi, dar col: porumbi la pr, tineri, nali de trup, epoi la coarne, amndoi cudalbi, intai n frunte, ciolnoi i groi, cum sunt mai buni de njugat la car, de ieit cu dnii n lume i de fcut treab. Dar plug, grap, teleag, sanie, car, tnjal, crceie, coas, hreapc, poi, grebl i cte alte lucruri ce trebuiesc

omului gospodar nici c se aflau la casa acestui om nesocotit. i cnd avea trebuin de asemene lucruri, totdeauna supra pe alii, iar mai ales pe frate-su, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori fcea zile fripte brbatului, ca s-l poat descotorosi odat de frate-su. Ea zicea adeseori: Frate, frate, dar pita-i cu bani, brbate. Apoi, d, mi nevast, sngele ap nu se face. Dac nu l-oi ajuta eu, cine s-l ajute? Nevasta, nemaiavnd ncotro, tcea i nghiea noduri. Toate ca toate, dar carul su era de haimana. Nu treceau doutrei zile la mijloc, i se trezea la ua ei cu Dnil, cumnatusu, cernd s-i mprumute carul: ba s-i aduc lemne din pdure, ba fin de la moar, ba cpii din arin, ba multe de toate. Mi frate, zise ntr-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de fria noastr!... Tu ai boi, de ce nu-i nchipuieti -un car? Al meu l-ai hrbuit de tot. Hodorog! ncolo, hodorog! pe dincolo, carul se stric. -apoi, tii vorba ceea: "D-i, pop, pintenii i bate iapa cu clciele". Apoi, d, frate, zise istalalt, scrpinndu-se n cap, ce s fac? Ce s faci? S te-nv eu: boii ti sunt mari i frumoi; ia-i i-i du la iarmaroc, vinde-i i cumpr alii mai mici i mai ieftini, iar cu banii rmai cumpr-i i un car, i iaca teai fcut gospodar. Ia, tii c nu m-ai nvat ru? Aa am s fac. Zicnd aceste, se duce la dnsul acas, i ia boii de-o funie i pornete cu ei spre trg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia cruia-i mnca cinii din traist, i toate trebile, cte le fcea, le fcea pe dos. Trgul era cam departe, i iarmarocul pe sfrite. Dar cine poate sta mpotriva lui Dnil Prepeleac? (c aa i era porecla, pentru c atta odor avea i el pe lng cas fcut de mna lui). El tuflete cuma pe cap, o ndeas pe urechi i habar n-are: "Nici nu-i pas de Nstas; de Nichita, nici atta". Mergnd el cu Duman i Tlman ai si, tot nainte spre iarmaroc, tocmai pe cnd suia un deal lung i trgnat, alt om venea dinspre trg cu un car nou, ce i-l cumprase chiar atunci i pe care l trgea cu minile singur, la vale cu proptele i la deal cu opintele. Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, vznd troscotul cel fraged i mndru de pe lng drum. Stai puin cu carul, c-am s-i spun ceva. Eu a sta, dar nu prea vrea el s steie. Dar ce ai s-mi spui? Carul dumitale parc merge singur. D-apoi... mai singur, nu-l vezi?

 Prietene, tii una? tiu dac mi-i spune. Hai s facem treampa; d-mi carul, i na-i boii. Nu vreau s le mai port grija n spate: ba fn, ba ocol, ba s nu-i mnnce lupii, ba de multe de toate... Oi fi eu vrednic s trag un car, mai ales dac merge singur. uguieti, mi omule, ori i-e ntr-adins? Ba nu uguiesc, zise Dnil. Apoi dar, te vd c eti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai gsit ntr-un chef bun; hai, noroc s dea Dumnezeu! S-i aibi parte de car, i eu de boi! Apoi d carul, i ia boii, pleac pe costi ntr-o parte spre pdure i se cam mai duce. Istalalt, adic Dnil, zice n gndul su: "Taci, c-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar rzgndi; dar parc nu era igan, s ntoarc." Apoi i ia i el carul i pornete tot la vale napoi spre cas. Aho! car nebun, aho! Cnd te-oi ncrca zdravn cu saci de la moar, ori cu fn din arin, atunci s mergi aa! i ct pe ce, ct pe ce s nu-l ia carul nainte. Dar de la o vreme valea s-a sfrit i s-a nceput un deal; cnd s-l suie la deal, suie-l dac poi!... Hri! ncolo, scri! ncolo, carul se da napoi. Na! car mi-a trebuit, car am gsit! Apoi cu mare greu hartoiete carul ntr-o parte, l oprete n loc, se pune pe proap i se aterne pe gnduri. M!... asta nc-i una! De-oi fi eu Dnil Prepeleac, am prpdit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am gsit o cru... Ba e Prepeleac, ba nu-i el... Cnd iaca un om trecea iute spre trg c-o capr de vnzare. Prietene, zise Dnil, nu mi-i da capra ceea, s-i dau carul ista? Apoi... d... capra mea nu-i de cele sritoare, i-i bun de lapte. Ce mai la deal, la vale! bun, ne-bun, na-i carul i d-mi-o!

Cela nu se pune de pricin, d capra i ia carul. Apoi ateapt pn vin alte care, de-l leag dinapoia lor, i se duce n treaba lui spre cas, lsnd pe Dnil gur casc tot pe loc. Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra tiu ncaltea c bine l-am boit! Ia apoi i el capra i pornete iar spre trg. Dar capra tot capr; se smuncea n toate prile, nct i era acum lehamete de dnsa. De-a ajunge mai degrab n trg, zise Prepeleac, ca s scap de ria asta. i, mergnd el mai departe, iaca se ntlnete c-un om ce venea de la trg c-o gsc n brae. Bun ntlniul, om bun! zise Dnil. Cu bine s dea Dumnezeu! Nu vrei s facem schimb? s-i dau capra asta i s-mi dai gsca. N-ai nimerit-o, c nu-i gsc, ci-i gnsac; l-am cumprat de smn. Da, d-mi-l, d-mi-l! c-i dau i eu o smn bun. De mi-i da ceva adaos, poate s i-l dau; iar de nu, norocul gtelor de-acas; c are s fac un otrocol prin ele, de s-a duce vestea! n sfrit, dur la deal, dur la vale, unul mai d, altul mai las, i Prepeleac mrit capra! Apoi nfac gnsacul i pleac tot nainte spre trg. Cnd ajunse n trg, gnsacul, dorit de gte, ipa ct l lua gura: "ga, ga, ga, ga!" "Na! c-am scpat de dracul i am dat peste tat-su: acesta m asurzete! Las' c te nsor eu i pe tine acui, mi buclucaule!" i, trecnd pe lng un negustor cu pungi de vnzare, d gnsacul pe-o pung de cele pe talger i cu bierile lungi, de pus n gt. Ia el punga, o sucete, o nvrtete -apoi zice: "Na-i-o frnt, c i-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul s te uii la ei am rmas c-o pung goal. Mi! mi! mi! mi! Doar tiu c nu mi-i acum ntiai dat s merg la drum; dar parc dracul mi-a luat minile!" Mai ede el ct ede de casc gura prin trg, -apoi i ia tlpia spre cas. i, ajungnd n sat, se duce drept la fratesu, ca s-i duc bucurie. Bine v-am gsit, bdi!

 Bine-ai venit, frate Dnil! Da' mult ai zbovit la trg! Apoi d, bdi; m-am pornit cu graba i m-am ntlnit cu zbava. Ei, ce veste ne mai aduci de pe la trg? Ia, nu prea bun! Bieii boiorii mei s-au dus ca pe gura lupului. Vro dihanie a dat peste dnii, ori i i-a furat cineva? Ba! I-am dat eu singur cu mna mea, bdi. Apoi spuse din capt toat ntmplarea, pe unde-a fost i ce-a pit; iar la urma urmelor zise: -apoi, ce mai atta vorb lung, dintr-o pereche de boi m-am ales c-o pung; -apoi i asta pute a pustiu, bdi drag. M! da, drept s-i spun, c mare ntru mai eti! Apoi d!... bdi! pn-aici, toate-au fost cum au fost, da' de-acum am prins eu minte... Numai ce folos? Cnd e minte, nu-i ce vinde; cnd e brnz, nu-i brbn. Iaca i dau dumitale punga asta, c eu n-am ce face cu dnsa. i te mai rog de toi dumnezeii s-mi mprumui macar o dat carul cu boii, s-aduc nite lemne din pdure la nevast i la copii, c n-au scnteie de foc n vatr, srmanii! -apoi, ce-a da Dumnezeu! cred c nu te-oi mai supra. Ptiu! m! zise frate-su, dup ce l-a lsat s sfrasc. Se vede c Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-i mai dau o dat carul, dar asta i-a fi cea de pe urm. Lui Dnil atta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frinesu i pornete. Cum ajunge n pdure, chitete un copac care era mai mare i trage carul lng el; fr s dejuge boii, ncepe a tia copacul, ca s cad n car deodat. Trebi de ale lui Dnil Prepeleac! Bocnete el ct bocnete, cnd prrr! cade copacul peste car de-l sfarm i peste boi dei ucide! "Na! c fcui pacostea i fraine-meu! Ei, ei, acum ce-i de fcut?... Eu cred c ce-i bine, nu-i ru: Dnil face, Dnil trebuie s desfac. M duc s vd, n-oi putea smomi pe frate-meu s-mi mprumute i iapa, s fug apoi cu ea n lume, iar copiii i nevasta s-i las n tirea Celui-de-sus." Aa zicnd, pornete i, mergnd prin pdure, s-a rtcit. Dup mult trud i buimceal, n loc s ias la drum, d de-un heleteu i, vznd nite liie pe ap, zvrrr! cu toporul ntr-nsele, cu chip s ucid vro una s-o duc pechin frinesu... Dar liiele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, i Prepeleac a rmas btnd n buze.

"M!... c ru mi-a mai mers astzi! Ce zi pocit! Se vede c m-a luat cineva din urm!" Apoi d din umeri i pornete; mai merge el ct merge, pn ce, cu mare greu, gsete drumul. Apoi o ia la papuc i hai, hai! hai, hai! ajunge n sat, la frate-su, i pe loc crpete o minciun, care se potrivea ca nuca n perete. Frate, mai f-mi un bine i cu iapa, ca s mn boii de clare: n pdure a plouat grozav, i s-a fcut o mzg -un gheu, de nu te mai poi de fel inea pe picioare. M! zise frate-su, se vede c tu ai fost bun de clugrit, iar nu de trit n lume, s necjeti oamenii i s chinuieti nevasta i copiii! Haiti! lipseti dinaintea mea i du-te unde-a dus surdul roata i mutul iapa, ca s nu mai aud de numele tu! Iapa! Las' pe Dnil, c tie el unde-a duce-o: s-i ia iertciune de la boi i ziua bun de la car. Apoi iese pe u, pune mna pe iap i pe-o secure, i tunde-o! Cnd se trezete frate-su, ia iapa dac ai de unde! Prepeleac era tocmai la heleteul din pdure, s caute toporul. Aici i trsni n cap lui Dnil c el ar fi bun de clugr, dup vorbele frine-su. Am s durez o mnstire pe pajitea asta, de are s se duc vestea n lume, zise el. i deodat se i apuc. Face mai nti o cruce -o nfige n pmnt, de nseamn locul. Apoi se duce prin pdure i ncepe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amnare, cela de tlpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toac; i tot aa dondnind el din gur, iaca se trezete dinaintea lui c-un drac ce ieise din iaz. Ce vrei s faci aici, mi omule? Da' nu vezi? Stai, m! nu te-apuca de nzbutii. Iazul, locul i pdurea de pe-aici sunt ale noastre. Poate-i zice c i raele de pe ap sunt ale voastre, i toporul meu din fundul iazului. V-oi nva eu pe voi s punei stpnire pe lucrurile din lume, cornorailor! Dracul, neavnd ce-i face, hutiuliuc! n iaz i d de tire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu nravul dracului. Ce s fac dracii? Se sftuiesc ntre dnii, i Scaraoschi, cpetenia dracilor, gsete cu cale s trimit pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, s-i dea pusnicului Dnil, ca s-l poat mtura de-acolo. Na-i, m, bani! zise dracul trimis; i s te crbneti de aici; c, de nu, e ru de tine! Prepeleac se uit la cruce, se uit la drac i la bani... d din umeri -apoi zice: Avei noroc, spurcailor, c-mi sunt mai dragi banii dect pusnicia, c v-a arta eu vou!

Dracul rspunde: Nu te pune n poar, mi omule, cu mpratul iadului; ci mai bine ia-i bniorii i caut-i de nevoi. Apoi las banii i se ntoarn n heleteu, unde gsete pe Scaraoschi tare mhnit pentru pierderea unei comori aa de mari, cu care ar fi putut dobndi o mulime de suflete. Prepeleac, n acest timp, se chitea cum ar face s vad banii acas la dnsul. Bun! zise Dnil. Nici asta nu se ia din drum. Tot mnstiri s croieti, dac vrei s te bage dracii n seam, s-i vie cu banii de-a gata la picioare i s te fac putred de bogat! Pe cnd se ngrijea el cum s duc banii acas, iaca un alt drac din iaz i se nfiaz nainte, zicndu-i: Mi omule! Stpnu-meu s-a rzgndit; el vrea mai nti s ne cercm puterile -apoi s iei banii. "Ia, acu-i acu!" zise Prepeleac n gndul su, oftnd. Dar este o vorb: tot bogatul mintios i tnrul frumos. Dnil mai prinsese acum la minte. Puterile? Ei, cum i n ce fel? Iaca cum: dintru-nti i dintru-nti, care dintre noi amndoi a lua iapa ta n spate i va nconjura iazul de trei ori, fr s-o pun jos i s se rsufle, ai aceluia s fie banii. i cum zice, umfl dracul iapa n crc i ntr-o clip nconjur iazul de trei ori. Prepeleac, vznd atta putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteal, dar tot i inu firea i zise: Mi Michidu! doar eu te credeam mai tare dect eti! Aa-i c tu ai luat iapa n spate? ns eu i-oi lua-o numai ntre picioare; i ndat se i azvrle pe iap i nconjur iazul de trei ori, fr s se rsufle. Dracul atunci se mir mult de asta i, neavnd ce mai zice, iscodi alta. Acum s ne ntrecem din fug, zise el. Mi Michidu! da' cu mine i-ai gsit c poi tu s te ntreci din fug? D-apoi cu cine? Vin ncoace, s-i art eu cu cine!

Apoi merge mpreun cu dracul n nite porumbrei, unde vede un iepure dormind, i i-l arat. Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos i mititel? Vd. Acela-i copilul meu cel mai mic. Aine-te! i cnd l-oi trezi din somn, s te iei dup el. i-odat i strig: u! ta! na! na! na!... Atunci iepurele sare, i dracul dup el. Fug ei ct fug, i de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pn acum toi rdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns s rd i el de dracul. Pe cnd Dnil se inea cu mna de inim, rznd de prostia dracului, iaca i acesta se nturna gfuind. M! da' sprinten i sprinroi copil mai ai, drept s-i spun! Cnd aproape-aproape s pun mna pe dnsul, i-am pierdut urma, i s te duci, dulu! Seamn ttne-su, sireicanul! zise Dnil. Ei? mai ai poft s te ntreci i cu mine? Ba mai pune-i pofta-n cui!... Mai bine s ne ntrecem din trnt. Din trnt? Doar de i-e greu de via. M! tot am auzit din btrni c dracii nu-s proti; d-apoi, cum vd eu, tu numai nu dai n gropi, de prost ce eti. Ascult! Eu am un unchi btrn de 999 de ani i 52 de sptmni; i de-l vei putea trnti pe dnsul, atunci s te ncerci i cu mine, dar cred c i-a da pe nas. Zicnd aceste, pornete nainte i face semn dracului cu mna, s vin dup el. n fundul pdurii, sub nite stnci, se afla o bizunie de uri, peste care dduse Prepeleac, umblnd cteodat, ca pusnic ce se gsea, dup vlstari slbatici i dup zmeur. Ajungnd ei aproape, Dnil zise: Iaca locaul unchiului meu. Intr nluntru; ai s-l gseti dormind n cenu, cu nasul n tciuni. De vorbit, nu poate vorbi, c mselele i dinii i-au czut mai bine de o mie de ani. Dracul, cnd n-are ce face, tii ce face... Intr nluntru i ncepe a-i purta codia cea brligat pe la nasul uncheului. Atta i-a trebuit lui mo Ursil, -apoi las' pe dnsul! Deodat sare mnios din brlog, ha! dracul subsuoar i-l strnge cu atta putere, de era s-i dea sufletul, i ochii i-au ieit afar din cap ct cepele de mari. Na! nu caui, -o gseti, zise Dnil, care privea de departe vlmagul acesta i se strica de rs. Dar nu tiu ce face dracul, c face el ce face, i cu mare greu scap din labele lui mo Ursil. Dnil, cum vede pe drac scpat, bun teafr... se face c-l scoate.

 Ia las', mi omule, las'! nu-i mai face obraz. Dac ai tiut c ai un mo aa de grobian, pentru ce m-ai ndemnat s m lupt cu el? Da' ce? Nu i-a plcut? Hai i cu mine! Cu tine, i numai cu tine, m-oi ntrece din chiuit; i care-a chiui mai tare, acela s ia banii. Bun!... zise Dnil n gnd; las' c te-oi chiui eu! Mi Michidu! Ia chiuie tu nti, ca s aud cum chiui. Atunci dracul se crcete c-un picior la asfinit i cu unul la rsrit, s-apuc zdravn cu minile de torire cerului, casc o gur ct o ur, i, cnd chiuie o dat, se cutremur pmntul, vile rsun, mrile clocotesc i petii din ele se sperie; dracii ies afar din iaz ct frunz i iarb! i oleac numai de nu s-a risipit bolta cerului. Dnil ns edea clare pe burduful cu bani i, inndu-i firea, zise: M! da' numai aa de tare poi chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dat! Dracul chiuie i mai grozav. Tot nu te-am auzit. nc o dat! Dracul chiuie -a treia oar, aa de tare, de credeai c s-a rupt ceva ntr-nsul. Acum nu te-am auzit nici atta... Aa-i c-a venit i rndul meu? Mai aa! Mi Michidu! cnd oi chiui eu, ai s asurzeti -au s-i sar creierii din cap. nelesai tu? ns eu i priesc bine, dac-i vrea s m asculi. n ce fel? Ia s-i leg ochii i urechile c-un tergar, dac vrei s mai trieti. Leag-mi ce tii i cu ce tii, numai s nu mor! Atunci Dnil leag strns c-un tergar gros de cli ochii i urechile dracului, ca la babaoarba; apoi ia o drughinea groas de stejar n mn, cci, ct era de pusnic Dnil, tot mai mult se bizuia pe drughinea dect n sfnta cruce, i pc! la tmpla dracului cea dreapt, una! A... leu! destul! Nu mai chiui! Ba nu! stai, Sarsail! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! i la stnga una!

 Va... leu! destul! Ba nu-i destul! i-i mai trage i-n numele tatlui una! A...uleo! strig dracul ngrozitor, i cu ochii legai, cum era, vicrndu-se grozav i zvrcolindu-se ca arpele, se arunc n iaz, spunnd lui Scaraoschi cele ntmplate i c nu-i de uguit cu vrjitorul acesta. Dnil ns ofta din greu lng burduful cu bani i se tot frmnta cu gndul ce-i de fcut. Cnd, iaca al treilea drac i se nfiaz nainte, c-un buzdugan stranic de mare n mn, pe care l trntete la pmnt i zice: Mi omule! ia, acum s te vd! Cine-a azvrli buzduganul ista mai tare n sus, ai aceluia s fie banii. "Na! Dnil, zice el n gndul su, a-i c-ai sfeclit-o?" Dar vorba ceea: "Nevoia nva pe cru". Ia zvrle-l tu nti, mi dracule! Atunci dracul ia buzduganul de coad, i cnd l zvrle, se suie aa de tare, de nu se mai vede; i abia dup trei zile i trei nopi, cznd jos, cu mare strnicie s-a cufundat n fundul pmntului, de s-au zguduit temeliile lumii! Ia azvrle-l i tu acum, zise dracul ngmfat. L-oi zvrli eu, nu te ngriji, dar scoate-l mai nti n faa pmntului, cum a fost i la tine. Dracul ascult i-l scoate. Haiti! mai repede, mai repede, c n-am timp de ateptat... Mai ngduiete puin, tartarule, c nu te trag copiii de poale! Dracul ngduie, cci nare ncotro. Nu trecu mult i ziua se cltori. Cerul era limpede, i luceferii sclipitori rdeau la stele, iar luna, scond capul de dup dealuri, se legna n vzduh, luminnd pmntul. Da' nu-l mai zvrli, omule? Ba am s-l zvrl de-acum; dar i spun dinainte, s te tergi pe bot despre dnsul. De ce?

 Iaca de ce: vezi tu colo n lun nite pete? Le vd. Acolo-s fraii mei din ceea lume. i, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca s-i potcoveasc caii. Uite bine i vezi cum mi fac semn cu mna, s le dau buzduganul ista; -odat i pune mna pe dnsul. Sti, nepriceputule, c buzduganul ista l avem lsat motenire de la strmoul nostru; i nu-l putem da nici pentru toat lumea; -odat-i i smuncete buzduganul din mn, i fuga cu el n iaz, spunnd lui Scaraoschi ce era s peasc cu buzduganul. Atunci Scaraoschi, ngrijit i mnios grozav, chem naintea sa pe toat drcimea i btu din picior, strignd: Acum, n clip, s se aleag unul dintre voi care s mearg i s afuriseasc pe acest proclet i vrjma cumplit. Pe loc i vine unul nantea sa, tremurnd. S trii, mrvia-voastr! Eu m duc s ndeplinesc nelegiuita voastr porunc. Mergi! i dac-i fi meter i-i izbuti, s tii c-am s te fac mai mare. Atunci dracul pornete c-o falc-n cer i cu una-n pmnt, i ntr-o clip i ajunge la pusnicul Dnil. Mi omule, zise dracul. Tu, cu mecheriile tale, ai tulburat toat drcimea; da' acui am s te vr i eu n toate grozile morii! Hai s ne blestemm, i care dintre noi amndoi a fi mai meter, acela s ia banii! -odat i-ncepe dracul a boscorodi din gur i a descnta, c nu tiu ce face, de-i pocnete lui Dnil un ochi din cap. Sracul Prepeleac! se vede c i-a fost scris tot el s rsplteasc i pcatele iepei frine-su, ale caprei, ale gnsacului logodit i ale boilor ucii n pdure. Pesemne blestemul gtelor vduvite l-a ajuns, srmanul! Doamne! Multe mai are de ptimit un pusnic adevrat cnd se deprteaz de poftele lumeti i se gndete la fapte bune!... -apoi ce este mai ginga dect ochiul? Dnil crpa de durere! dar, orict l durea de tare, el tot i inu inima cu dinii i zise: Nu m sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eti! Am s te fac s-i muti minile i s m pomeneti n toat viaa ta! D, d, nu mai dondi atta din gur i blestem i tu acum, s te vd ct eti de meter.

 Ai s iei burduful cu bani n spate i ai s mergi la casa mea, cci blestemurile printeti nu-s la mine. neles-ai? i, cum zice, ncalec i Dnil pe burduf; iar dracu-i umfl n spate i zboar iute ca gndul taman la casa lui Dnil Prepeleac. Copiii i nevasta lui, cnd au vzut un bivol zburnd pe sus, au rupt-o de fug, nspimntai. Dnil, ns, a nceput a-i striga pe nume; i ei, cunoscnd glasul lui, s-au oprit. Dragii tatei, biei! Ia venii ncoace i aducei cu voi i blestemurile printeti! ragila i pieptenii de pieptnat cli! Bieii ncep a curge toi, care dincotro, cu blestemurile printeti n mn. i venise acum i lui Dnil apa la moar. Punei mna, copii, pe jupnul ista, i ncepei a-l blestema cum i ti voi mai bine, ca s-i plac i dumisale. Atunci las pe copii, c i dracul fuge de dnii. Au tbrt cu toii pe dnsul i l-au schingiuit dup placul lui Dnil. -a nceput dracul a ipa ct i lua gura; i scpnd cu mare greu de minile lor, hrcit i stlcit cum era, a lsat i bani i tot i s-a dus pe urlai dup ceilali. Iar Dnil Prepeleac, nemaifiind suprat de nimene i scpnd deasupra nevoii, a mncat i a but i s-a desftat pn la adnci btrnee, vzndu-i pe fiii fiilor si mprejurul mesei sale.

Tineree fr de btrnee i via fr de moarte

Bine ai venit la Wikisource! Dac dorii s contribuii v invitm s v nregistrai, iar dac avei nelmuriri adresai-v Scriptoriului. Am dori s tim prerea dvs. privind pagina noastr. V putei exprima opinia n cadrul Crii de oaspei!

Tineree fr de btrnee i via fr de moarte

De la Wikisource Salt la: navigare, cutare Tineree fr btrnee i via fr de moarte

de Petre Ispirescu Legende sau basmele romnilor, adunate din gura poporului, Bucureti, 1882, p. 1 10.

A fost odat ca niciodat; c de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cnd fcea ploporul pere i rchita micunele; de cnd se bteau urii n coade; de cnd se luau de gt lupii cu mieii de se srutau, nfrindu-se; de cnd se potcovea puricele la un picior cu nouzeci i nou de oca de fier i s-arunca n slava cerului de ne aducea poveti; De cnd se scria musca pe prete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odat un mprat mare i o mprteas, amndoi tineri i frumoi, i, voind s aib copii, a fcut de mai multe ori tot ce trebuia s fac pentru aceasta; a mblat pe la vraci i filosofi, ca s caute la stele i s le ghiceasc daca or s fac copii; dar n zadar. n sfrit, auzind mpratul c este la un sat, aproape, un unchia dibaci, a trimis s-l cheme; dar el rspunse trimiilor c: cine are trebuin, s vie la dnsul. S-au sculat deci mpratul i mprteasa i, lund cu dnii vro civa boieri mari, ostai i slujitori, s-au dus la unchia acas. Unchiaul, cum i-a vzut de departe, a ieit s-i ntmpine i totodat le-a zis: Bine ai venit sntoi; dar ce mbli, mprate, s afli? Dorina ce ai o s-i aduc ntristare. Eu nu am venit s te ntreb asta, zise mpratul, ci, daca ai ceva leacuri care s ne fac s avem copii, s-mi dai. Am, rspunse unchiaul; dar numai un copil o s facei. El o s fie Ft-Frumos i drgstos, i parte n-o s avei de el. Lund mpratul i mprteasa leacurile, s-au ntors veseli la palat i peste cteva zile mprteasa s-a simit nsrcinat. Toat mpria i toat curtea i toi slujitorii s-au veselit de aceast ntmplare. Mai-nainte de a veni ceasul naterii, copilul se puse pe un plns, de n-a putut nici un vraci s-l mpace. Atunci mpratul a nceput s-i fgduiasc toate bunurile din lume, dar nici aa n-a fost cu putin s-l fac s tac. Taci, dragul tatei, zice mpratul, c i-oi da mpria cutare sau cutare; taci, fiule, c i-oi da soie pe cutare sau cutare fat de mprat, i alte multe d-alde astea; n sfrit, dac vzu i vzu c nu tace, i mai zise: taci, ftul meu, c i-oi da Tineree fr btrnee i via fr de moarte. Atunci, copilul tcu i se nscu; iar slujitorii deter n timpine i n surle i n toat mpria se inu veselie mare o sptmn ntreag.

De ce cretea copilul, d-aceea se fcea mai iste i mai ndrzne. l deter pe la coli i filosofi, i toate nvturile pe care ali copii le nva ntr-un an, el le nva ntr-o lun, astfel nct mpratul murea i nvia de bucurie. Toat mpria se flea c o s aib un mprat nelept i procopsit ca Solomon mprat. De la o vreme ncoace ns, nu tiu ce avea, c era tot gale, trist i dus pe gnduri. Iar cnd fuse ntr-o zi, tocmai cnd copilul mplinea cincisprezece ani i mpratul se afla la mas cu toi boierii i slujbaii mpriei i se chefuiau, se scul Ft-Frumos i zise: Tat, a venit vremea s-mi dai ceea ce mi-ai fgduit la natere. Auzind aceasta, mpratul s-a ntristat foarte i i-a zis: Dar bine, fiule, de unde pot eu s-i dau un astfel de lucru nemaiauzit? i dac i-am fgduit atunci, a fost numai ca s te mpac. Daca tu, tat, nu poi s-mi dai, apoi sunt nevoit s cutreier toat lumea pn ce voi gsi fgduina pentru care m-am nscut. Atunci toi boierii i mpratul deter n genuchi, cu rugciune s nu prseasc mpria; fiindc, ziceau boierii: Tatl tu de aci nainte e btrn, i o s te ridicm pe tine n scaun, i avem s-i aducem cea mai frumoas mprteas de sub soare de soie. Dar n-a fost putin s-l ntoarc din hotrrea sa, rmnnd statornic ca o piatr n vorbele lui; iar tat-su, dac vzu i vzu, i dete voie i puse la cale s-i gteasc de drum merinde i tot ce-i trebuia. Apoi, Ft-Frumos se duse n grajdurile mprteti unde erau cei mai frumoi armsari din toat mpria, ca s-i aleag unul; dar, cum punea mna i apuca pe cte unul de coad, l trntea, i astfel toi caii czur. n sfrit, tocmai cnd era s ias, i mai arunc ochii o dat prin grajd i, zrind ntr-un col un cal rpciugos i bubos i slab, se duse i la dnsul; iar cnd puse mna pe coada lui, el i ntoarse capul i zise: Ce porunceti, stpne? Mulumesc lui Dumnezeu c mi-a ajutat s ajung ca s mai puie mna pe mine un voinic. i nepenindu-i picioarele, rmase drept ca lumnarea. Atunci Ft-Frumos i spuse ce avea de gnd s fac i calul i zise: Ca s ajungi la dorina ta, trebuie s ceri de la tat-tu paloul, sulia, arcul, tolba cu sgeile i hainele ce le purta el cnd era flcu; iar pe mine s m ngrijeti cu nsui mna ta ase sptmni i orzul s mi-l dai fiert n lapte. Cernd mpratului lucrurile ce-l povuise calul, el a chemat pre vtaful curii i i-a dat porunc ca s-i deschiz toate tronurile cu haine spre a-i alege fiul su pe acelea care i

va plcea. Ft-Frumos, dup ce rscoli trei zile i trei nopi, gsi n sfrit, n fundul unui tron vechi, armele i hainele tatne-su de cnd era flcu, dar foarte ruginite. Se apuc nsui cu mna lui s le curee de rugin i, dup ase sptmni, izbuti a face s luceasc armele ca oglinda. Totodat ngriji i de cal, precum i zisese el. Destul munc avu; dar fie, c izbuti. Cnd auzi calul de la Ft-Frumos c hainele i armele sunt bine curate i pregtite, odat se scutur i el, i toate bubele i rpciuga czur de pe dnsul i rmase ntocmai cum l ftase m-sa, un cal gras, trupe i cu patru aripi; vzndu-l Ft-Frumos astfel, i zise: De azi n trei zile plecm. S trieti, stpne; sunt gata chiar azi, de porunceti, i rspunse calul. A treia zi de diminea, toat curtea i toat mpria era plin de jale. Ft-Frumos, mbrcat ca un viteaz, cu paloul n mn, clare pe calul ce-i alesese, i lu ziua bun de la mpratul, de la mprteasa, de la toi boierii cei mari i cei mici, de la ostai i de la toi slujitorii curii, carii, cu lacrmile n ochi, l rugau s se lase de a face cltoria aceasta, ca nu care cumva s mearg la pieirea capului su; dar el, dnd pinteni calului, iei pe poart ca vntul, i dup dnsul carle cu merinde, cu bani i vreo dou sute de ostai, pe care-i ornduise mpratul ca s-l nsoeasc. Dup ce trecu afar de mpria tatlui su i ajunse n pustietate, Ft-Frumos i mpri toat avuia pe la ostai i, lundu-i ziua bun, i trimise napoi, oprindu-i pentru dnsul merinde numai ct a putut duce calul. i apucnd calea ctre rsrit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile i trei nopi, pn ce ajunse la o cmpie ntins, unde era o mulime de oase de oameni. Stnd s se odihneasc, i zise calul: S tii, stpne, c aici suntem pe moia unei Gheonoaie, care e att de rea, nct nimeni nu calc pe moia ei, fr s fie omort. A fost i ea femeie ca toate femeile, dar blestemul prinilor pe care nu-i asculta, ci i tot necjea, a fcut-o s fie Gheonoaie; n clipa aceasta este cu copiii ei, dar mine, n pdurea ce o vezi, o s-o ntlnim venind s te prpdeasc; e grozav de mare; dar s nu te sperii, ci s fii gata cu arcul ca s o sgetezi, iar paloul i sulia s le ii la ndemn, ca s te slujeti cu dnsele cnd va fi de trebuin. Se deter spre odihn; dar pndea cnd unul, cnd altul. A doua zi, cnd se revrsa ziorile, ei se pregteau s treac pdurea. Ft-Frumos nel i nfrn calul, i chinga o strnse mai mult dect alt dat, i porni; cnd, auzi o ciocnitur groaznic. Atunci calul i zise: ine-te, stpne, gata, c iat se apropie Gheonoaia.

i cnd venea ea, nene, dobora copacii: aa de iute mergea; iar calul se urc ca vntul pn cam deasupra ei i Ft-Frumos i lu un picior cu sgeata i, cnd era gata a o lovi cu a doua sgeat, strig ea: Sti, Ft-Frumos, c nu-i fac nimic! i vznd c nu o crede, i dete nscris cu sngele su. S-i triasc calul, Ft-Frumos, i mai zise ea, ca un nzdrvan ce este, cci de nu era el, te mncam fript; acum ns m-ai mncat tu pe mine; s tii c pn azi nici un muritor n-a cutezat s calce hotarele mele pn aicea; civa nebuni carii s-au ncumes a o face dabia au ajuns pn n cmpia unde ai vzut oasele cele multe. Se duser acas la dnsa, unde Gheonoaia ospt pe Ft-Frumos i-l omeni ca pe un cltor. Dar pe cnd se aflau la mas i se chefuiau, iar Gheonoaia gemea de durere, deodat el i scoase piciorul pe care l pstra n traist, i-l puse la loc i ndat se vindec. Gheonoaia, de bucurie, inu mas trei zile d-a rndul i rug pe Ft-Frumos s-i aleag de soie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nite zne; el ns nu voi, ci i spuse curat ce cuta; atunci ea i zise: Cu calul care l ai i cu vitejia ta, crez c ai s izbuteti. Dup trei zile, se pregtir de drum i porni. Merse Ft-Frumos, merse i iar merse, cale lung i mai lung; dar cnd fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o cmpie frumoas, pe de o parte cu iarba nflorit, iar pe de alt parte prlit. Atunci el ntreb pe cal: De ce este iarba prlit? i calul i rspunse: Aici suntem pe moia unei Scorpii, sor cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot s triasc la un loc; blestemul prinilor le-a ajuns, i d-aia s-au fcut lighioi, aa precum le vezi; vrjmia lor e groaznic, nevoie de cap, vor s-i rpeasc una de la alta pmnt; cnd Scorpia este necjit ru, vars foc i smoal; se vede c a avut vreo ceart cu sorsa i, viind s-o goneasc de pe trmul ei, a prlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea dect sor-sa i are trei capete. S ne odihnim puin, stpne, i mine dis-de-diminea s fim gata. A doua zi se pregtir, ca i cnd ajunsese la Gheonoaia, i pornir. Cnd, auzir un urlet i o vjietur, cum nu mai auziser ei pn atunci! Fii gata, stpne, c iat se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falc n cer i cu alta n pmnt i vrsnd flcri, se apropia ca vntul de iute; iar calul se urc repede ca sgeata pn cam deasupra i se ls asupra ei cam pe

deoparte. Ft-Frumos o sget i i zbur un cap; cnd era s-i mai ia un cap, Scorpia se rug cu lacrmi ca s o ierte, c nu-i face nimic i, ca s-l ncredineze, i dete nscris cu sngele ei. Scorpia ospt pe Ft-Frumos i mai i dect Gheonoaia; iar el i dete i dnsei napoi capul ce i-l luase cu sgeata, carele se lipi ndat cum l puse la loc, i dup trei zile plecar mai departe. Trecnd i peste hotarele Scorpiei, se duser, se duser i iar se mai duser, pn ce ajunser la un cmp numai de flori i unde era numai primvar; fiecare floare era cu deosebire de mndr i cu un miros dulce, de te mbta; trgea un vntior care abia adia. Aicea sttur ei s se odihneasc, iar calul i zise: Trecurm cum trecurm pn aci, stpne; mai avem un hop: avem s dm peste o primejdie mare; i daca ne-o ajuta Dumnezeu s scpm i de dnsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuiete Tineree fr btrnee i via fr de moarte. Aceast cas este ncongiurat cu o pdure deas i nalt, unde stau toate fiarele cele mai slbatice din lume; ziua i noaptea pzesc cu neadormire i sunt multe foarte; cu dnsele nu este chip de a te bate; i ca s trecem prin pdure e peste poate; noi ns s ne silim, dac-om putea, s srim pe dasupra. Dup ce se odihnir vreo dou zile, se pregtir iari; atunci calul, inndu-i rsuflarea, zise: Stpne, strnge chinga ct poi de mult, i nclecnd, s te ii bine i n scri, i de coama mea; picioarele s le ii lipite pe lng supioara mea, ca s nu m zticneti[1] n zborul meu. Se urc, fcu prob, i ntr-un minut fu aproape de pdure. Stpne, mai zise calul, acum e timpul cnd se d de mncare fiarlor pdurei i sunt adunte toate n curte; s trecem. S trecem, rspunse Ft-Frumos, i Dumnezeu s se ndure de noi. Se urcar n sus i vzur palatul strlucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dnsul ba. Trecur pe dasupra pdurii i, tocmai cnd erau s se lase n jos la scara palatului, dabia, d-abia atinse cu piciorul vrful unui copaci i dodat toat pdurea se puse n micare; urlau dobitoacele, de i se fcea prul mciuc pe cap. Se grbir de se lsar n jos; i de nu era doamna palatului afar, dnd de mncare puilor ei (cci aa numea ea lighionile din pdure), i prpdea negreit. Mai mult de bucurie c au venit, i scp ea; cci nu mai vzuse pn atunci suflet de om pe la dnsa. Opri pe dobitoace, le mblnzi i le trimise la locul lor. Stpna era o zn nalt, supiric i drgla i frumoas, nevoie mare! Cum o vzu Ft-Frumos, rmase ncremenit. Dar ea, uitndu-se cu mil la dnsul, i zise: Bine ai venit, Ft-Frumos! Ce caui pe aici?

 Cutm, zise el, Tineree fr btrnee i via fr de moarte. Dac cutai ceea ce zisei, aci este. Atunci desclic i intr n palat. Acolo gsi nc dou femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El ncepu s mulumeasc znei pentru c l-a scpat de primejdie; iar ele, de bucurie, gtir o cin plcut i numai n vase de aur. Calului i dete drumul s pasc pe unde va voi dnsul; pe urm i fcur cunoscui tuturor lighioanelor, de puteau mbla n tihn prin pdure. Femeile l rugar s locuiasc de aci nainte cu dnsele, cci ziceau c li se urse, eznd tot singurele; iar el nu atept s-i mai zic o dat, ci priimi cu toat mulumirea, ca unul ce aceea i cuta. ncet, ncet, se deprinser unii cu alii, i spuse istoria i ce pi pn s ajung la dnsele, i nu dup mult vreme se i nsoi cu fata cea mai mic. La nsoirea lor, stpnele casei i deter voie s mearg prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o i artar, i ziser s nu mearg, cci nu va vi bine de el; i-i i spuser c acea vale se numea Valea Plngerii. Petrecu acolo vreme uitat, fr a prinde de veste, fiindc rmsese tot aa de tnr, ca i cnd venise. Trecea prin pdure, fr s-l doar mcar capul. Se desfta n palaturile cele aurite, tria n pace i n linite cu soia i cumnatele sale, se bucura de frumuseea florilor i de dulceaa i curenia aerului, ca un fericit. Ieea adesea la vntoare; dar, ntr-o zi, se lu dup un iepure, dete o sgeat, dete dou i nu-l nimeri; suprat, alerg dup el i dete i cu a treia sgeat, cu care l nemeri; dar nefericitul, n nvlmeal, nu bgase de seam c, alergnd dup iepure, trecuse n Valea Plngerii. Lund iepurile, se ntorcea acas; cnd, ce s vezi d-ta? deodat l apuc un dor de tatsu i de mum-sa. Nu cutez s spuie femeilor miestre; dar ele l cunoscur dup ntristarea i neodihna ce vedea ntr-nsul. Ai trecut, nefericitule, n Valea Plngerii! i ziser ele, cu totul speriate. Am trecut, dragele mele, fr ca s fi voit s fac ast neghiobie; i acum m topesc d-an picioarele de dorul prinilor mei, ns i de voi nu m ndur ca s v prsesc. Sunt de mai multe zile cu voi i n-am s m plng de nici o mhnire. M voi duce dar s-mi mai vz o dat prinii i apoi m-oi ntoarce, ca s nu m mai duc niciodat. Nu ne prsi, iubitule; prinii ti nu mai triesc de sute de ani, i chiar tu, ducndu-te, ne temem c nu te vei mai ntoarce; rmi cu noi; cci ne zice gndul c vei pieri. Toate rugciunile celor trei femei, precum i ale calului, n-a fost n stare s-i potoleasc dorul prinilor, care-l usca pe d-a-ntregul. n cele mai de pe urm, calul i zise:

 Daca nu vrei s m asculi, stpne, orice i se va ntmpla, s tii c numai tu eti de vin. Am s-i spui o vorb, i daca vei priimi tocmeala mea, te duc napoi. Primesc, zise el cu toat mulumirea, spune-o! Cum vom ajunge la palatul tatlui tu, s te las jos i eu s m ntorc, de vei voi s rmi mcar un ceas. Aa s fie, zise el. Se pregtir de plecare, se mbriar cu femeiele i, dup ce-i luar ziua bun unul de la altul, porni, lsndu-le suspinnd i cu lacrmile n ochi. Ajunser n locurile unde era moia Scorpiei; acolo gsir orae; pdurile se schimbaser n cmpii; ntreb pre unii i pre alii despre Scorpie i locuina ei; dar i rspunser c bunii lor auziser de la strbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. Cum se poate una ca asta? le zicea Ft-Frumos, mai alaltieri am trecut pe aici; i spunea tot ce tia. Locuitorii rdea de dnsul, ca de unul ce aiureaz sau viseaz detept, iar el, suprat, plec nainte, fr a bga de seam c barba i prul i albise. Ajungnd la moia Gheonoaiei, fcu ntrebri ca i la moia Scorpiei, i primi asemenea rspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de n cteva zile s-au schimbat astfel locurile? i iari suprat, plec cu barba alb pn la bru, simind c i cam tremurau picioarele, i ajunse la mpria ttne-su. Aici ali oameni, alte orae, i cele vechi erau schimbate de nu le mai cunotea. n cele mai de pe urm, ajunse la palaturile n cari se nscuse. Cum se dete jos, calul i srut mna i i zise: Rmi sntos, c eu m ntorc de unde am plecat. Daca pofteti s mergi i d-ta, ncalec ndat i aidem! Du-te sntos, c i eu ndjduiesc s m ntorc peste curnd. Calul plec ca sgeata de iute. Vznd palaturile drmate i cu buruieni crescute pe dnsele, ofta i, cu lacrmi n ochi, cta s-i aduc aminte ct era odat de luminate aste palaturi i cum i-a petrecut copilria n ele; ocoli de vreo dou-tei ori, cercetnd fiecare cmar, fiecare colule ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul n care gsise calul; se pogor apoi n pivni, grliciul[2] creia se astupase de drmturile czute. Cutnd ntr-o parte i n alta, cu barba alb pn la genunchi, ridicndu-i pleoapele ochilor cu minile i abia umblnd, nu gsi dect un tron odorogit; l deschise, dar n el nimic nu gsi; ridic capacul chichiei, i un glas slbnogit i zise:

 Bine ai venit, c de mai ntrziai, i eu m prpdeam. O palm i trase Moartea lui, care se uscase de se fcuse crlig n chichi[3], i czu mort, i ndat se i fcu rn. Iar eu nclecai p-o ea i v spusei dumneavoastr aa.