Filosofia medievala Johan Huizinga scria, cu temei si dreptate in cartea sa Amurgul evului mediu: "Se poate spune ca simbolismul

a fost rasuflarea vie a gandirii medievale. Obiceiul de a vedea toate lucruri1e in relatia lor simbolica si in raportul lor cu vesnicia a mentinut, in lumea ideilor, o straIucire in culori sterse si o varietate cu limite vagi. Cand functia simbolizanta fie ca lipseste, fie ca devine pur mecanica, atunci maretul edificiu al dependentelor voite de Dumnezeu devine o necropola"!. In evul mediu timpuriu s-a petrecut, realmente, o mare depreciere a valorilor umaniste si a muncii, paralel cu exaltarea virtutilor "nobile" si a corpului cavaleresc, a vietii monastice si a devotiunii religioase intruchipate in reprezentantii bisericii. Institutia bisericeasca avea controlul asupra intregii vieti sociale, economice, politice, spirituale exercitandu-si puterea cu mijloace in cadrul carora violenta ocupa unul dintre primele locuri. Atunci, ca si mai tarziu, in secolele urmatoare, cu toate conflictele dintre papalitate si monarhii, biserica a fost legata de clasele suprapuse ale societatii. Secolele II-V (si chiar pana in secolul VIII-lea) au fost un timp cand in planul vietii spirituale s-au impus, prin lucrari si atitudini ale lor, sfintii parinti ai bisericii. A fost timpul patristicii si, intr-un anume fel, al reactiei venita, tot din interiorul religiei, impotriva patristicii. Aceasta reactie a apartinut, indeosebi gnosticilor si unor erezii cum au fost manicheismul, donatismul, pelagismul. incepand cu a doua jumitate a secolului al VIII-lea, feudalismul cunoaste anume transformari, renasterea carolingiana fiind un moment considerat chiar ca o "revolutie", iar aceasta pentru ca atunci, s-ar fi ajuns la zdruncinarea imobilismului si la promovarea unor noi energii sociale. Carol cel Mare a sprijinit organizarea invatamantului si renasterea intelectuala pentru a asigura unitatea imperiului si buna lui administrare. Daca in secolele anterioare renasterii carolingiene munca era sever condamnata, de data aceasta se constata o sporire a consideratiei muncii, dezvoltarea unor practici mai ales legate de agricultura, ceea ce nu schimba schema traditionala a societatii feudale care continua sa ramana una care cuprindea trei clase sociale: oratores (clericii), bellatores (razboinicii), laboratores (muncitorii, cei care muncesc). Aceasta schema se mentine si dincolo de secolul al XII-lea. Cu toata schimbarea produsa de renasterea carolingiana, in secolele IX-XI se mentine o incremenire in care biserica se ilustreaza, si de data aceasta, ca adversara a formelor de gandire care ieseau sau incercau sa iasa din tiparele ei. Dominatia spirituala a bisericii s-a extins asupra a tot ce tine de cultura. Nimic din ce este al gandirii si sensibilitatii, de 1a instrumentele acestora (limbajul si formele lui) si pana la natura lor, nu a scapat interventiilor bisericii. Totul cadea, rea1mente, sub controlul si stapanirea puterii religioase: gandire, sensibilitate, limbaj, etic, estetic, moral, politic. Este absolut firesc ca in aceste conditii, revolta ori sa nu existe (aceasta a fost regula) ori, cand se produce - si s-a produs (secte etc.) ea sa imbrace o haina religioasa sau chiar hiperreligioasa. Cu secolul al XII-lea viata economica si spirituala trece prin schimbari evidente. S-a produs, atunci, o trecere de la accentul pus pe viata exterioara si pe norme ale controlului din exterior al vietii, la un fel - cum s-a observat - de socratism medieval, in care centrul de interes il formeaza sau cade pe subiectivitate sau pe interiorizarea vietii spirituale. Este vremea lui Anselm si Abelard si a scolii de la Chartres, a proliferarii scolilor urbane, a unor orientari care, fara a se dezice de religie, de crestinism, incearca, totusi, sa se distanteze de vechiul autoritarism inabusitor, de exaltarea credintei si negarea ratiunii si sa argumenteze cum o va face Toma din Aquino, ca ratiunea comporta, si ea, valoare prima. Ca orice perioada care-si simte sfarsitu1, Evul Mediu se leaga tot mai mult si mai vartos de traditie, privind cu nostalgie inapoi, invocand vremurile de altii data ca unele eroice, fericite etc. Atat doar, ca dialectica interna a vietii plamadea, din interiorul Evului Mediu, prin dezvoltarea oraselor, meseriilor, prin cresterea rolului corporatiilor, prin atenuarea dispretului pentru munca, prin dezvoltarea legaturilor comerciale dintre diferite orase, prin intarirea monarhiilor si formelor pietii interne a statelor, prabusirea structurilor lui esentiale si nasterea capitalismului. Procesul acesta a fost de durata, de vreme ce din secolele XII-XIV si pana in secolele XVII-XVIII, deci pana la revolutiile politice si industriale aveau sa treaca sute de ani. Patristica Crestinismul a izvorat din traditia ebraica, dar, pe de alta parte, se va deosebi esentialmente de aceasta. Religia mozaica era una abstracta. Dumnezeul ei era reprezentat ca spirit pur. Profetii acestei religii l-au confiscat astfel pe Dumnezeu incat au considerat ca poporul evreu este poporul ales . Este de notat ca asteptarea lui Mesia devenise o predispozitie generala a constiintei iudaice, o speranta venita din straturile adanci ale fiintei. Se crease, realmente, in sanul populatiei speranta intr-un viitor apropiat in care un Salvator ii va scoate din starea deplorabila in care se aflau, le va aduce libertatea, eliberarea de exploatarea romana si posibilitatea de a se guverna ei insisi. Daca aceasta era starea generala a constiintei sau daca aceasta era starea constiintei generale a populatiei evreiesti, unii dintre carturarii sai, Philon Evreul in primul rand si, fireste, o serie de alti ganditori din scoala de la Alexandria au incercat si au si izbutit, in felul lor, punerea in relatie a religiei iudaice cu filosofiile timpului. Acest din urma fenomen se va intampla incepand cu prima jumatate a secolului I si se va accentua cu trecerea timpului. Primul moment - cel al asteptarii de catre constiinta generala - a fost implinit intr-un fel si dezmintit in altul. Implinirea a stat in venirea, considerata reala, a lui Iisus. Mantuitorul a venit ca Fiu al Domnului (al lui Dumnezeu) dar nu a raspuns asteptarilor profetilor evrei, pentru ca Iisus nu s-a reclamat doar ca salvator al "poporului ales" ci, al intregii omeniri, al oamenilor de pretutindeni, indiferent de zona geografica, religie etc. Din predicile sale au atras indeosebi atentia, pe langa ideea mentionata, si altele care se vor insera si ele, doctrinei si spintului crestinismului. Asa, de pilda, au fost cele referitoare la posibilitatea mantuirii omului printr-o profunda transformare spirituala care insemna, de fapt, acceptarea neconditionata, dincolo de orice indoiala, a continutului si formei reprezentarilor, indemnurilor, poruncilor, ideilor din predicile christice. Aceasta transformare nu viza in nici un fel modificarea, schimbarea sau inlaturarea ordinii sociale sI politice existente. Dimpotriva, una dintre porunci suna: "Da Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu" . Iar alta: "Nu este ucenic mai presus de invatatorul sau, nici sluga mai presus de stapanul sau". Nu ceea ce este aici pe pamant trebuie sa constituie chemarea sau interesul omului, ci Imparatia lui Dumnezeu, transcendenta vietii pamantesti; viata pamanteasca trebuie sa fie traita de catre om doar ca "vale a plangerii", mijloc de mantuire, ca pedeapsa care trebuie suportata pentru ca, prin exercitiul religios, sa se poata ajunge la dobandirea lumii cerului. Deci dobandirea imparatiei cerului implica renuntarea omului la tot ceea ce este interes pamantesc. Altfel, pacatul omului este de nemantuit Iisus a si avertizat ca el nu aduce pace, ci

sabie. Una dintre ideile care au favorizat rapida raspandire a crestinismului, mai ales in mediile sarace ale populatiei, a fost cea a iubirii universale. O contributie importanta la exprimarea doctrinala a crestinismului i-a revenit apostolului Pavel. Asupritor al evreilor (in prima parte a vietii lui), cel care a "primit iluminarea pe drumul Damascului, avea sa ajunga la cateva idei care vor deveni constitutive sau referintiale ideologiei crestine din toate timpurile. Intre acestea sunt de mentionat: 1) cognoscibilitatea lui Dumnezeu prin cunoasterea operei sale; 2) ideea mantuirii de pacat prin credinta in Isus; 3) gratia, ca dar al lui Dumnezeu pentru salvarea de pacat data lui Iisus; 4) deosebirea dintre viata prin spirit si viata subordonata nevoilor corpului; 5) considerarea bisericii ca loc al adevaratei vieti a spiritului . Comunitatea religioasa exprimata prin biserica este asigurata de iubire (agape, charitas), esenta a intregii vieti crestine. Daca Sf. Pavel a "dus crestinismul in limbile pamantului", raspandindu-l, practicand un misionarism impunator, la acelasi fenomen al trecerii crestinismului in cultura altor popoare au contribuit si ceilalti evanghelisti, intre care, cum am mai subliniat, Evanghelia dupa (lui) loan exceleaza prin incercarea de a gasi fundamente predicilor lui lsus. Crestinismul s-a raspandit, o buna bucata de vreme, mai ales printre saraci, acolo unde viata era grea, unde mizeria era la ea acasa si unde se spera intr-o eventuala imbunatatire a ei. Religia crestina, apostolica, a adus, pentru saraci, ideea egalitatii. In fata lui Isus si a lui Dumnezeu oamenii erau, toti, egali, indiferent de situatia lor reala, in viata pamanteasca. Saracul si bogatul, sclavul si stapanul, barbarul si grecul (sau romanul), Cezarul si robul etc. erau, toti, egali si tuturora le era oferita sansa mantuirii sub conditia credintei. Aici intervine al doilea moment al constiintei, cel al constiintei de sine. Este adevarat ca si in Evangheliile sinoptice, la Pavel si Ioan indeosebi, este prezent acest al doilea moment. Insa., ca atare, deci ca un moment in care filosofia este prezenta si in care se manifesta elaborarea programatica si in raport cu variate momente ale filosofiei, aceasta se va implini prin opera "sfintilor parinti ai bisericii" a acelora care au fost astfel numiti pentru aportul lor la afirmarea crestinismului. Perioada in care ei au trait si au scris este cunoscuta sub denumirea de Patristica (de la pater = parinte, tata) si se intinde din secolul al II-lea al erei noastre pana in secolul al VIll-lea. Parintii bisericii au fost oameni instruiti, firi pasionale, multi dintre ei cunoscatori ai filosofiei grecesti, ai miscarilor culturale ale timpului pe care il traiau si, mai presus de tot, ei erau crestini devotati, hotarati sa. apere crestinismul de orice atac si sa-i justifice toate dogmele si aspiratiile. Justificarea crestinismului, avuta in vedere de parintii bisericii, era una filosofica si se adresa, evident, nu paturilor sarace, inculte, nestiutoare de carte, ci potentatilor timpului si oamenilor de cultura (filosofilor, literatilor, juristilor, artistilor, oamenilor politici) cu scopul de a-i convinge ca religia crestina comporta valori in indisolubila legatura cu marile filosofii ale grecilor, eu cele care cunoscusera o larga raspandire in lumea greco -romana. Stoicismul, scepticismul, neoplatonismul au capatat transfigurari, gratie parintilor bisericii, care au convenit religiei crestine. Oricum ar fi fost, filosofia era pusa in slujba credintei pentru ca aceasta din urma. sa devina comprehensibila, sa incapa in explicatii care nu resping ratiunea si argumentarea, in esenta, limbajul si instrumentele filosofiei. Patristica a trecut prin trei etape: 1) etapa apararii crestinismului impotriva gnosticilor si a adversarilor pagani. Aceasta etapa acopera secolul al II-lea al erei noastre; 2) etapa In care se constituie doctrina credintei crestine; aceasta etapa este cuprinsa intre 200 si pana. pe la 450; 3) etapa reformularii doctrinei crestine (sec.V-VllI). Reprezentantii primei etape au fost: Quadratus, Titian Sirianul, Atenagoras (din Atena), Theophilos (si Antiohia), lrineu (probabil din Smirna), Hyppolitos Tertullian (nascut la Cartagina, 160-220). Dupa cum se vede, toti apartineau, cu exceptia lui Atenagoras, lumii orientale. Acest fapt este important pentru ca arata clar ca si in privinta apararii crestinismului si a justificarii lui doctrinale prin recursul la filosofie, Orientul a implinit functia elementului declansator si, parca, a constiintei care elaborand, supravegheaza si asterne bazele unor viitoare dezvoltari. Toti au fost apologisti. Asemenea lor au fost si apologistii latini Minucius Felix Ciprianus, Lactantius. Pentru toti, crestinismul reprezinta adevarata filosofie, singura fi1osofie adevarata, culmea evolutiei filosofiei, implinirea necesara, previzibila, gandita a acesteia. Au existat puncte de vedere diferite referitoare la relatia dintre filosofia greaca si crestinism, unele exeluzandu-se reciproc. Asa de pilda, pentru Titian, fi1osofii greci ar fi fost imorali, singurul adevar reprezentandu-l crestinismul. Fara sa diminuam importanta vreunuia, se pare, totusi ca in ordinea valorii ideilor, s-a distins Justinian, intre cei dintai si Tertullian, dintre cei din urma. Justin cunoaste doctrinele stoicilor, ideile peripatecilor si era informat in privinta pythagorismului. A incercat sa argumenteze ca intre crestinism si filosofia greaca exista o relatie de continuitate pe care o argumenteaza sau vrea s-o faca evidenta prin preluarea si considerarea ca adevar a ratiunii seminale imaginata de caitre stoici. Din punctul sau de vedere, Dumnezeu este ratiunea din si prin care se explica toate popoarele sau genurile omului, de fapt tot ceea ce fiinteaZa. Pe baza acestei idei, el considera ca Isus este primul nascut al lui Dumnezeu, iar in ordinul urmator ii aseaza pe crestini, apoi pe greci, barbari etc. Dumnezeu este considerat ca fiind necreat, etern, perfect Actul creatiei este conceput ca avand aceeasi structura ca si in gandirea lui Philon si, in genere, a neoplatonismului. Nu Dumnezeu genereaza (el este perfect), ci el creaza Logosul care produce o prima creatie. Logosului ii urmeaza Spiritul Sfant care este si spirit al profetiei. Cei care i1 au sunt profetii crestinismului, unul dintre ei considerandu-se si apologetul nostru. Cat despre om, este remarcabil ca Justin l-a gandit ca fiind inzestrat cu libertate, altfel neputandu-se explica binele si raul. Sufletul omului a fost considerat, in traditie filosofica. crestina., ca nemuritor. Date fiind toate acestea, nu mai apare de fel de neinteles ideea sa, dupa care crestinismul este singura doctrina si religie adevarata., constiinta legitima a tuturor doctrinelor care i-au premers sau constiinta devenita. evidenta. a ceea ce exista. latent la filosofii greci. . Lucrarile lui Irineu, Hyppolitos, Tatianus, Tertullian au un net caracter polemic, indreptat mai ales impotriva gnosticilor, si incat, pentru a-l intelege pe cei dintai, trebuie stiut ce se datoreaza celor din urma. Gnosticii au fost o secta raspandita atat in Orient cat si in Occident caracterizata prin demersul de a elabora o filosofie a crestinismului, sau, altfel zis, de a "transforma credinta in stiinta".Cuvantul gnosis inseamna cunoastere bazata. pe ratiune, control, argumente logice; in filosofia greaca, gnosis era opus lui pistis`prin care se intelegea cunoasterea fara control. Gnosticii au indraznit, in timpul lor, sa rationalizeze dogmele crestine, deci sa faca rational ceea ce trecea sau era ravonal, sa faca deci un crestinism filosofic. Reprezentantii acestei miscari considerate ca un mare pericol pentru

religie si biserica crestina au fost Basilide din Alexandria, Carporates din Alexandria care a folosit teoria platonica a reminiscentei pentru a demonstra natura divina si deci, superioritatea lui Isus fata de oameni, iar cel mai important dintre ei pare a fi fost Valentin care avea sa impresioneze prin vastitatea cunostintelor si ascutimea inteligentei. Lui i se datoreaza inventarea, evident filosofica, a unei fiinte vesnice, incorporate si inconceptibile careia i-a dat numele de Tata, Primul Tata., sau Mintea si Adevarul, din care provin, apoi, prin emanatie Ratiunea si Viata. Din acestea apare Omul ca natura divina si Biserica, inteleasa. sub forma comunitatii vietii divine. Toate acestea comporta natura divina si alcatuiesc, impreuna., Pleroma sau viata divina perfecta. Ultimul Eon vrea sa detroneze pe primul si sa-i ia locul. Universul ia nastere gratie revoltei intelepciunii (Sophia), ea insasi opera unui Demiurg. Cat despre oameni acestia, erau impartiti in oameni carnali, psihici si spirituali, primii fiind destinati pierzaniei si cei din urma pot fi salvati ca urmare a eforturilor, iar ultimii sunt cei care se aflii in posesia cunoasterii absolute, lor fiindu-le dat sa intre in contact, prin gnosa., cu misterele divinitatii. Intre gnostici, persanul Mani s-a impus, de asemenea, in viata spirituala a timpului sau si nu numai. Inspirandu-se din religia lui Zoroastru, Mani a recurs la admiterea a doua principii ale lumii. Proclamandu-se Paraclet el socotea ca Principiul raului (al intunericului) si al binelui (luminii) sunt nu numai contrara, ci si in lupta permanenta. Manismul a facut cariera istorica; il intalnim si in viata de toate zile1e. Biserica a condamnat gnosticismul in primul rand pentru ca reprezentantii sai schematizau si abstractizau enorm facand de nerecunoscut imaginile crestine traditionale, dogmele acestuia, caracterul concret, sensibil dat de religia crestina elaborarilor sale. Daca Fiul, de pilda, este redus la Logos etc. sigur ca, in acest caz, biserica a preferat sa pastreze imagistica si nu conceptuI, prima a fost mai apropiata de intelegerea si sensibilitatea oamenilor simpli si nu numai ale acestora. Impotriva gnosticilor au reactionat lrineu si, mai ales, Tertullian. Primul sustine ca adevaratul crestinism este cel al apostolilor bisericii, ca Dumnezeu este incognoscibil si ca numai calea credintei si iubirii il poate duce pe om la adevar. El a respins ideea emanatiei, a Logosului si a SpirituIui in favoarea crearii de catre Dumnezeu a Sfintei Treimi. Binele sta, dupa parerea sa, in supunerea fata de Dumnezeu si credinta in Dumnezeu, lar raul ar proveni din excesul de libertate. Tertullian a elaborat o opera vasta, variata si cu efecte durabile asupra crestinismului. A combatut vehement tot ce i se parea ca nu ar fi crestin sau ca ar contraveni crestinismului si a ajuns chiar, sa aiba un numar impresionant de adepti carora li s-a zis chiar secta "tertulliana". In deosebire de alti apologisti (de primii, in special) Tertullian s-a ridicat impotriva filosofiei si a tuturor incercarilor de a dovedi adevarul crestinismului prin recurs la filosofie. Pentru aceasta, Tertullian, nelinistit mereu, gata in orice clipa sa atace pentru a apara puritatea crestinismului, gandea ca filosofia duce la erori si, mai grav, ca ea este sursa de erezie, filosofii greci, patriarhi ai patriarhilor, fiind prima sursa a ereziilor. Trebuie sa observam ca Tertullian nu se insala in aceasta privinta cu toate ca viza discreditarea filosofiei. Ca alti aplogisti, Tertullian a gandit ca, crestinismul isi are sursa sa veritabila in trampe, in credinta sufletelor "vulgare" care sunt, in esenta lor, naturale si, deci, divine. EI punea deci pret pe traditia obisnuintelor si sensibilitatii comune, vazand in incercarile filosofiei tentative de denaturare a religiei crestine. Crede in realitatea corporala a lui Isus, in invierea sa, in nemurirea sufletului, in crearea lumii de catre Dumnezeu prin cuvant etc. In secolele III-IV filosofia patristica a fost reprezentata de Clement Alexandrinul, Origene (din Alexandria), elevii sai Dionisos din Alexandria, Grigorie Traumaturgul si Eusebio din Cesarea, (acestia, adepti ai lui Origene), Metodiu, Arie (intemeietorul arianismului), Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa etc. Sa ne oprim doar asupra operei catorva. Origene a fost, si el, un mare erudit, eunoscator profund al dialecticii, geometriei, astronomiei, matematicilor, eticii. In 553 Consiliul ecumenic l-a condamnat ca eretic (murise in 254 sau 255 in urma torturii, pe cand era in inchisoare). Aproape toti comentatorii operei sale sunt de parere ea opera lui Origene oeste prima mare doctrina filosofica a crestinismului. EI a deosebit intre doctrina principala si cea accesorie a crestinismului si a incercat sa ateste valoarea adevarului relevat. Afirma superioritatea cunoasterii care cuprinde credinta ca dat al ei si subliniaza ca astfel, credinta devine, ea insasi, cunoastere. A sustinut spiritualitatea lui Dumnezeu (Dumnezeu nu este corp), Logosul a fost definit ca substanta a substantei, reia doctrina lui Valentin referitoare la creatie, gandeste lumea inteligibila ca model, crede si in decaderea acesteia in lumea sensibila. Sustine ideea incarnarii si pe cea a libertatii ca trasatura a omului. A crezut in valoarea educatiei si in posibilitatea omului de a se face, prin inteligenta Logos, pana la a ajunge la Dumnezeu. El a construit, intr-adevar, o antropologie crestina.`,` Eusebio din Cesarea a fost prieten al imparatului Constantin si, cumva, arian, un mare erudit, el distingandu-se, intre altele, prin faptul ca in perioada data (sfarsitul secolului al trei-lea si primele patru decenii ale secolului al patru-lea) vedea inca, in filosofia greaca una dintre cele mai mari si veritabile surse ale crestinismului. Pentru el, Platon trecea un "Moise atic", ar fi cunoscut Trinitatea divina, dar sub raport etic, acelasi Platon era apropiat, ba chiar identificat, cu Sfantul Pavel. Adevarul insa il reprezinta, pentru el, crestinismul. Vasile cel Mare (331-379) a scris impreuna cu Grigorie de Nazians, Filocalia, o antologie din creatia lui Origene, precum si lucrare cu caracter dogmatic, . exegetic, a cunoscut filosofia antica, P.7 Aristotel in special, a luptat impotriva arianismului si, in genere, a ereziilor. Sustine ideea unui Dumnezeu ca o singura substanta in trei persoane, Dumnezeu este necreat, Fiul asemenea, pentru ca provin din aceeasi esenta. Fiul este generat ca persoana, nu deci ca esenta. Grigore de Nazianz (330-389/390) s-a distins prin viziunea sa trinitarista, opozitia fata de arianism, prin modul in care a gandit imposibilitatea de a cunoaste substanta sau esenta lui Dumnezeu. Teologia lui Grigorie de Nissa (335-395), fratele lui Vasile eel Mare, este indreptata, si ea, impotriva arianismului. si el deosebea intre credinta si cunostinte., subordonand-o pe cea din urma celei dintai. Dumnezeu este unic,. perfect, o fiinta in trei persoane, lumea este creata de Dumnezeu, iar omul participa la divinitate, atributul omului constituindu-l libertatea, tara de care nu se poate vorbi nici de bine, nici de rau, nici de virtute. Intr-un discurs despre omul ideal (omul dintai) si omul empiric (omul care a savarsit pacatul) Grigorie din Nissa pune ideea apocastasieide a carei posibilitate nu se indoieste. O revenire la starea dintai a omului si a lumii era, dupa el, necesara. Apocastasia era conceputa ca una universala, omul suferind, in contextul ei, o transformare radicala. Resurectia trebuia sa fie totala. Un vis al mai multor apologisti si o speranta care ia, unori, forme crispate. Este neindoios ca figura cea mai impunatoare

a patristicii, cu toate incercarile celorlalti apologisti, a fost Aureliu Augustin, cel care face marea trecere de la meditatia cu iz obiectiv la o adandi si dureroasa interiorizare a reflectiei crestine. Aureliu Augustin - Sfantul Augustin, cum ii spun catolicii - s-a nascut la Tagaste, in Africa, la 354, unde a si murit, in 430. Dintre lucrarile lui Augustin cele care s-au impus lumii religioase si filosofice (aceasta din urma ne intereseaza) au fost Contra Academicilor, Soliloqui (scrise inainte de a se crestina) Asupra liberului arbitru, Despre adevarata religie, Despre gratie si liber arbitru, Despre Trinitate, Despre doctrina crestinii. Sa amintim trei lucrari de capatai care l-au propulsat pe Augustin nu numai ca figura de prim ordin printre teologi, ci si ca mare scriitor, .{psiholog si chiar politolog. Analiza operei lui Augustin nu este posibila, in contextul de fata, decat sub forma abordarii generale a ideilor sale care au raport cu filosofia . Despre Augustin s-a spus ca ar fi un Platon crestin, formula adevarata nu numai pentru ca in opera lui se gasesc teme si motive platonice si neoplatonice, dar si pentru ca reannoieste spiritul crestin cu cercetarea considerata stare fundamentala, asa cum ea trecea si In opera filosofului grec. Augustin a definit scopul propriilor sale cercetari ca fiind sufIetul si Dumnezeu. Problematica cercetarii, pe langa scop ca element esential, este important sa se defineasca relatia dintre credinta si cercetare, aceasta tinand seama de natura preocuparilor lui Augustin, precum si relatia dintre adevar si credinta, adevar si subiectivitate, ceea ce trimite, de fapt, la necesitatea de a rezolva chestiunea locului eu-lui in ansamblul cercetarii, deci la ceea ce priveste interioritatea. In Contra Academicilor, Augustin respinge argumentele scepticilor referitoare la negarea adevarului, surprinde erori copioase ale acestora despre relatia dintre certitudine si probabilitate si demonstreaza, de fapt, ca scepticismul nu constituie o solutie valida asupra cunoasterii (cercetarii) si despre mijloacele prin care se ajunge la adevar. Contestarea existentei adevarului de catre Pyrrhon, Antioh, Aenesidem, Sextus Empiricus i s-a parut lui Augustin ca o profunda cadere a spiritului in sofistica. El a demonstrat ca negarea adevarului de catre sceptici prin inlocuirea acestuia cu probabilitatea prin ale carei grade se ajunge la certitudine inseamna, ceea ce scepticii nu ajungeau sa gandeasca, recunoasterea pe ocolite a adevarului caci certitudinea considerata ca adevar vorbea chiar despre adevar sau despre aparenta adevarului. Daca nu cunoastem adevarul, rationa Augustin, atunci nimic nu poate fi comparat cu el. Or, de vreme ce scepticismul admite grade de probabilitate si certitudinea ca aparenta de adevar, inseamna ca intra in contradictie cu el insisi si, prin urmare, este de nesustinut. Respingand pe acest temei scepticismul probabilist, Augustin a respins, pe de alta parte, .Scepticismul in chiar esenta sa, asa cum a fost aceasta exprimata prin celebra idee a suspendarii judecatii (epohe). Suspendarea judecatii era legitimata de sceptici, cum se stie, prin invocarea tropilor (Imperfectiunea simturilor, a naturii umane, a ratiunii etc.) si, deci, prin adoptarea indoielii in orice. Indoiala sceptica. era nimicitoare pentru cunosterea absolutista. Cu atat mai nimicitor si periculos trecea scepticismul pentru religie. Tertullian formulase principiul "credo quia absurdum est" iar Augustin isi indrepta atacul impotriva scepticismului, nu pentru a legitima credinta ca absurd, ci pentru a-i gasi o explicatie care sa. o puna. dincolo de indoiala sceptica., nu insa. in afara argumentarii rationale. Respingerea indoielii sceptice se soldeaza., la Augustin, cu admiterea certitudinii pe care el o gaseste, mai intai, ca certitudine intuitiva deci ca lipsa a indoielii la nivelul unor observatii intuitive si ca proba pentru respingerea indoielii sceptice ca indoiala permanenta. Una dintre certitudini pe care se ridica., apoi, o intreaga demonstratie cu consecinte in afirmarea valorii credintei religioase, este certitudinea de existentei care consta in faptul ca. nimeni nu se indoieste de faptul ca. exista. Daca ne indoim ca exisai aceasta dovedeste, zicea Augustin, ca. existand indoiala induce in acest caz si astfel, la existenta si nu la negarea existentei. Daca. cineva se indoieste, scria el, atunci traieste; daca. se indoieste este legat de procesele psihice ca memoria, vointa etc. deci stie ca se indoieste. Deci a te indoi inseamna a trai si a gandi. indoiala inseamna, deci, o certitudine. Argumentele lui Augustin referitoare la indoiala sunt premergatoare celor ale lui Descartes care scriind "dubito ergo cogito, cogito ergo sum" legitima, prin indoiala, certitudinea si eu-ul ca fiinta cugetatoare. Certitudinea o constituie, in fond, fiinta noastra cugemtoare. In privinta ultimei patristici (a doua jumlitate a secolului al V-lea - a doua jumatate a secolului al VIII-lea), aceasta a fost reprezentata de Nemesius, de Procopius (465-528), Enea, Zacharia (mort la 533) ultimii (sec. VI) trei taceau parte din scoala sirianii din Gaza - Leontius din Bizant (475543) i cei care au tacut cariera deosebita in teologie si filosofie crestinii, Pseudo-Dionisie Areopagitul (nu se stie exact cand a trait), Maxim Confesorul (580-662), loan Damaschinul (nu se stie anul nasterii, se cunoaste ca pe la 754 cand a fost condamnat la Constantinopole de un consiliu nu mai era in viata). Scriitorii latini J.Cassian (7-435), Claudius Macuertus (7-474), Marcianus Capella (scria pe la 430),si Grigore cel Mare (540-604) au ilustrat, la randul lor, ultima patristica. Se poate observa, si in aceasta etapa, diferenta substantiala dintre -"contributia" Orientului si a Occidentului in elaborarile doctrinale de care s-au slujit crestinismul si biserica crestinii.. Cand crestinismul de vine religie oficiala (1a 356, prin decizie politica si juridica) patristica se defineste ca sprijin al oficialitatii bisericesti si al puterii politice sustinute de biserica crestina. Faptul ca patristica sfarsea prost, cazand in misticii pura, exprima logica relatiilor ei eu ratiunea si filosofia. Scolastica Prin scolastica se intelege filosofia crestina a evului mediu1 sau "filosofia europeanii a evului mediu" care "imbratiseaza aspiratiile filosofiee ale crestinismului de-a lungul unui interval de aproape o mie de ani. Problema centrala a scolasticii a fost cea a relatiei dintre credinta si ratiune. Aceasta isi are istoria ei care nu tine de combinatia matematica, ci de logica realului si a culturii. In privinta etapelor scolasticii, cercetatorii vorbesc de patru etape: 1) perioada cuprinsa intre renasterea carolingiana si secolul X; 2) perioada cuprinsa intre secolele XIXIII; 3) perioada marilor sisteme scolastice din secolul al XIII-lea si 4) perioada descompunerii scolasticii, care incepe in secolul al XIV-lea. Sigur, ca orice clasiflcare, si aceasta comporta un anume schematism. Prima etapa a avut ca reprezentanti importanti pe Alcuin (730-804), organizatorul invatamantului in timpul lui Carol cel Mare, pe Henric d` Auxerre (841-876) important, intre altele si pentru ca a fost initiatorul conceptualismului (conceptele universale nu au realitate substantiala, ci exprima situatii (cauze) particulare), Remis d`Auxerre (841-948) care a formulat idei ale realismului (conceptele au realitate sau substanta in sine). Cel mai de seama ganditor al acestei etape si una dintre figurile impuniitoare care si-a pus adanc pecetea asupra cursului fenomenului scolasticii a foot John Scotus Eriugena (810-877) un spirit "extrem de liber", de exceptionala

capacitate speculativa si de vastii eruditie greco-latina", adevarat "miracol pentru perioada in care a trait. Apreciere superlativa, se pare insa ca justificata de creatia lui Eriugena, inspiratii din opera lui Augustin, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Maxim Confesoru1, Grigorie de Nissa, de cea a lui Boethius, intr-atat de impunatoare i-a fost activitatea incat a fost chemat de Carol cel Mare sa conducii Schola Palatina, iar mai tarziu, de Alfred cel Mare, la Oxford. Lucrarea sa de capatai a fost De divisione naturae care s-a bucurat de veritabil triumf in evul mediu. Ganditorul scolastic s-a ilustrat atit ca dialectician, cat si ca unul pentru care mtre filosofie si teologie exista identitate. In De divisione naturae, tara sa nege rolul credintei si al autoritatii atat de strasnic aparate de biserica si ideologia crestina oficiali, el argumenta ca amt credinta, cat si autoritatea trec ca sau sunt valori autentice atunci cand nu sunt opuse, ci, dimpotriva, sunt confirmate de ratiune. EI sustinea aceasta idee considerand ca ratiunea are anterioritate temporala fata de autoritate i cii, totodatii, ceea.ce este rational (sau ratiunea) nu are nevoie de aprobare prin autoritate. Cea de a doua etapa a scolasticii a fost reprezentata de Gerberms (mort in 1003), iar cea de a doua jumatate a secolului al XI-lea si in secolul al Xll-lea, caracterizata prin lupta dintre "dialecticieni" si teologi a fost reprezentatii de Beranger de Tours (mort in 1088), Lanfranco di Pavia (1010-1089), Petru Damiani (l007-1072).in aceasi perioada a trait unul dintre cei mai reprezentativi ganditori ai scolasticii Anselm (10331109) cu contributii deosebite, intre care una foarte cunoscutii a fost celebrul argument ontologie privind existenta lui Dumnezeu. La sfarsitul secolului al XI-lea si in secolul al XII-lea impunandu-se lumii bisericii lumii culte in genere si, intr-o anumita masura infricosand prin consecinte lumea, ceea ce s-a numit, cu un termen semnificativ, cearta universalilor. A fost un veritabil razboi (vom reveni asupra lui) nu numai al ideilor, de vreme ce a atras atatea rasunatoare condamnari si a silit la dureroase retractari. Cearta universalilor a atras ganditori ca Roscelin (11123/1125 Roscelinus, latinizat), Guillaume de Champeaux (1070-1121). in acesta "cearta" a fost amestecata o alta figura proeminenta a timpului, Abelard (1079-1142). Tot in secolul al Xll-lea s-a afirmat, ca moment insemnat si cumva mare in spiritualitatea timpului, fie si pentru ca era vorba de naturaWim, scoala de la Chartres cu Fulbert (mort in 1028, intemeietorul scolii), Bernard (pe la 1119/1124 era cancelar al scolii), Theoric de Chartres (1-1150), Gilbert de la Poiree (la 1142-1154 era episcop de Poitiers), J.de Salisbury (1115/1120-1180). Tabloul secolului al XII-lea a cuprins inca trei momente de insemnatate, care evidentiaza complexitatea vremii, amploarea pe care o luasera confruntarile teoretice, precum si amenintarile care aveau sa vesteasca prabusirile. in plina confruntare dintre realisti si nominalisti s-a afirmat, panteismullui Amalric de Bene (11206/1207) si David de Dinant (belgian, nu se cunosc datele nasterii si mortii). Anselm din Aosta a pus intelegerea in slujba credintei. El scria ca nu incearca sa inleleaga pentru a crede, ci crede pentru a inJelege, adaugand ca daca mai intai nu crede, nu poate sa inteleaga, ceea ce evidentiaza. Caracterul net religios al meditattei sale si, in pnmul rand, diminuarea intelegerii (intelectului si ratiunii) in favoarea credintei. Lucrarile sale mai importante Monologiun, Proslogiun, Meditationes, cu maxima lor credo ut intelligam (Proslogiun) vor sa argumenteze: 1) credinta ca fundament al f1.losofiei si, in genere, al investigatiei, aceasta pentru ca, dupa el, prin credinta omul se intoarce la divinitate; 2) intre credinta si ratiune poate exista, exista de fapt, armonie iar aceasta deoarece ratiunea (intelectul) este ea insasi iluminata de divinitate; 3) existenta, deosebita, a adevarurilor cunoasterii, vointei si cauzei. Dar cea mai de seama contributie a sa, a fost cea referitoare la existenta lui Dumnezeu, problema aceasta preocupandu-l obsesiv. Asa se face ca el a folosit, in acest scop atat argumentul cosmologic si a formulat argumentu ontologic. Prin primul se argumenteaza existenta lui Dumnezeu pornind de la particular la universal si de aici la afirmarea lui Dumnezeu, iar cel de al doilea pleaca de la conceptul (gandirea lui) de Dumnezeu la punerea existentei lui. Primul argument face din drumul de la particular (cauze particulare) la universal si de aici la Dumnezeu (cauza ultima) dovada ca Dumnezeu exista. Fara indoiala, argumentul opereaza cu ideea unei ordini universale, a cauzelor perfecte, trecerii de la individual la general ca una logica si, prin urmare, ii este propriu nu numai un formalism (deductivism) abstract, ci si un finalism dinainte presupus ca valid. Argumentul ontologie a devenit faimos. Continutul lui poate fi exprimat ca referindu-se la raportul dintre gandire si existenta. fiind particular, el vizeaza raportul dintre gandire (concept) si Dumnezeu. Asadar, dupa Anselm, conceptul lui Dumnezeu este al unei Fiinte despre care nu se poate gandi numic mai mult (quo maius cogitari nequit). Deci fiinta despre care nu se poate afirma nimic mai mult exista in rea1itate. Aceasta inseamna, prin urmare, ca avem, in intelect, o reprezentare suprema. Aceasti reprezentare (concept) este, intrucat despre ea nu se poate afirma ceva mai mult, a unei fiinte, ceea ce inseamna ca fiinta este. Daca acea Fiinta este Dumnezeu, atunci Dumnezeu exista. Anselm a fost credibil pana la Kant si adauga ca "este invocat si azi de cei care n-au ajuns pana la Kant". Cearta universalilor sau disputa nominalism realism este si isi are originile, ca problema, in antichitate. Pentru Platon, cum se stie, ideile au rea1itate obiectiva, sunt "substantiale", iar lumea sensibila este in masura in care participa la idei. Aristotel a distins existenta genurilor si a speciilor (in lucrarea Despre categorii) a universalului si a partieularului (Metafiziea etc.) mentionand, nu o singura data, ca generalul exista in si prin particular (om prin Ion, Gheorghe, Vasile etc.) tot el demonstrand independenta individualului. Porfir (232\23 - mort in secolul IV) autor al unor lucrari ca Viata lui Platon a publicat o lntroducere la Categoriile lui Aristotel, deci un comentariu de factura platonianii al acelei lucrari aristotelice. In lsagoge (Introducere), Porfir scria ca "realitatile si genurile lor, ca si speciile si diferentele, sunt lucruri si nu cuvinte". Cu aceasta, el a deschis posibilitatea, transformarii in realitate mai ales in secolul al XII-lea, de catre scolastici, de a se exprima asupra problemei. Pornind de la Porfir care se intreba doar daca ideile generale au obiectivitate sau realitate substantial a, adica daca ele exista ca atare, daca au corporabilitate sau opusul ei, ideile nu au realitate (substanpalitate) in sine, ci sunt doar simple nume (flatus vocis), in secolul al XII-lea g-au constituit doua curente (orientari, directa) cunoascute sub numele, una de realism (formalism) si, cealaltii, de nominalism (terminism). Realismul s-a definit ca orientare care a admis si a incercat sa demonstreze ca universalele (conceptele) sunt reale adica au substantialitate existand prin sine. Sub aceastii idee si prin mijlocirea ei sau cu ea ca fundament teoretic, reprezentantii realismului au incercat sa argumenteze substantialitatea bisericii crestine, realitatea lui Dumnezeu si a Trinitatii etc. In deosebire de realism, nominalismul considera ca universalul (conceptul,

ideea) nu are independenta, el nu este de sine statator perfect, substantial etc. ci este doar un nume (/lotus vocis) de genuri, specii etc.. Singurul care are realitate (existenta) este individualul. Individualul are viata. Coneeptul (universalul, ideea, ratiunea) exista numai in mintea noastra, ca produs al ei, admiteau nominalistii. Nominalismul era mai aplecat catre viata reala si experienta. Tocmai de aceea a si fost apreciat ca reprezentand via moderna. Conflictul dintre nominalism si realism, dintre via modema si via antica vorbea despre o mutatie petrecuta in sfera gandirii: teologia oficiala cu solutiile ei, nu mai trecea ca o citadela inexpugnabila. Reprezentantul stralucit al notninalismului a fost francezul Roseelin (Roscelinus), cel care a formulat o doctrina trinitara, alta decat cea traditionala, impartisita, cum am spus mai inainte, de catre biserica. Ceea ce se stie despre ideile lui Roscelin, preot 1a Compiegne, 1a Besann si 1a Tours se stie datorita lui Abelard, Anselm si J.de Salisbury, adversari ai sai. Pentru Roscelin conceptele sau substantele universale nu sunt decat simple nume (flatus vocis). Asa, de pilda, nu exista culoare in sine, ci obiecte colorate, culoarea fiind produsul mintii noastre. Tot astfel, el scria ca nu exista o singura substanta a lui Dumnezeu, ci sunt trei substante (Tatal, Fiul, Spiritul Sfant), unitatea lui Dumnezeu constand in unitatea acestor substante. Ideea aceasta `a fost considerata eretica si, repetim, a fost condamnata de consiliul de la Reims (in 1092 sau 1093 si apoi in 1904) Precursor al Universitatii din Paris si maestru al scolii din Paris, Abelard a straIucit si prin metoda sa expusa in lucrarea celebra Sic et non. Metoda consta in punerea unor probleme, expunerea raspunsurilor afirmative si negative, cerinta de a se face distinctie intre lucruri dupa valoare si timp si a se recurge la logicii sau, ceea ce are aceeasi semniticatie, la ratiunea umana. Abelard a atras atentia asupra nevoii de a pune problemele ca interogari, ca ridicari de la indoiala la certitudine. El a fost un realist care a accentuat asupra caracterului logic al universalului. Considera ca universalul nu are realitate, dar nici nu este simplu nume. Filosofia in secolele XIII-lea si XIV-lea In secolele XllI si XIV se dezvoltase, comertul, legaturile dintre diferite centre comerciale europene (si nu numai), ia amploare invatamantul incepea sa se simta zorii altei lumi decat cea care dura de o mie de ani. Daca in planul vietii economice si sociale se petreceau schimbari importante care nu mai tineau de esenta feudalismului, si in planul gandirii vor avea loc procese semnificative, deschizatoare, unele dintre ele, de alte perspective decat cele pe care le-am intalnit in scolastica secolelor anterioare. In secolul al XII-lea crescuse interesul pentru opera aristotelica, manifestat si prin traducerea unora dintre lucrarue sale (Fizica, Logica, Metafizica, Despre cer, Despre sujlet, Meteorii, Despre generare etc.) fenomen care se amplifica in secolul al XllI-lea cand Etica, Politica, Despre categorii etc. aveau sa fie traduse si comentate. Deviza antiaristotelismului, exprimata violent de Bonaventura este reantoarcea la Sfantul Augustin. S-a proclamat superioritatea credintei asupra stiintei si, cum a facut-o Bonaventura, a extazului si ascezei asupra oricaror alte forme ale vietii si cunoasterii. La polul opus, Albert eel Mare (1193 sau 1206/1207-1280), intuind necesitatea de a dobandi pentru crestinism un fundament filosofic de prestigiu, cea de a se delimita de apologia unui crestinism bazat doar pe hipertrofierea credintei si opunandu-se tendintelor de respingere a lui Aristotel, a trecut la gandirea si promovarea operei stagiritului ca baza teoretica esentialai a ideologiei crestine. Dibuind in numeroase privinte, fara claritate deosebita, opera a fost contemporana cu marea elaborare doctrinara, datorata lui Toma d` Aquino (1225/1226-1274), ganditorul care a dat catolicismului doctrina devenitii oficialii. Secolul al XITI-lea poate fi deci definit ca secol al crearii acestei doctrine, careincepand si cu acea inchegare, nu a incetat sa incerce cucerirea lumii spirituale de pretuntindeni. in acelasi secol s-a propus averroismul latin cu Siger de Brabant Toma d` Aquino a facut din opera lui Aristotel principala temelie a dogmaticii crestine. Se intelege ca el a savarsit transformarea acelei opere prin adaptarea ei la necesitatile crestinismului. Pentru el, Aristotel constituie perfectiunea gandirii, un dar facut oamenilor de Dumnezeu. Din opera lui Aristotel, Toma d`Aquino va prelua (transformandu-le) idei referitoare la cauze (cauza prima), constiinta, la intelect, universal - particular, esenta si fiinta, la ceea ce este prin sine, ce este prin natura si ce este "prin noi", la senzatie, abstractie, sufletul, intelect, virtute, etc. In opera sa, va intrebuinta si idei ale altor filosofi antici, ale stoicilor, de pilda, mai ales in tentativa de explicare a vietii sociale. Notiunea de lege a naturii, de pilda, a fost folosita pentru a demonstra posibilitatea si realitatea binelui colectiv. El s-a impotrivit acelor reprezentanti ai scolasticii care opuneau filosofia teologiei si teologia filosofiei. Pentru Toma d` Aquino, filosofia si teologia sunt nu opuse, ci filosofia serveste. ca -fundament teologiei, iar teologia, la randul ei, duce mai departe, completand-o, filosofia. Lui i se datoreaza celebra regula fidei pentru ratiune, cu sensul ca, totusi, nu reduce capacitatea ratiunii de cunoastere a lumii, ci ii ofera un suport intr-un proces mai amplu in care sunt prezenti factori multipli, inclusiv cel al adecvarii ratiunii la obiect, cat si cel al credintei ca necesitate a drumului care duce la cunoasterea adevarului. A dezvoltat o teorie a cunoasterii in care preluand principii si idei aristotelice referitoare la punctul de plecare al cunoasterii, rolul cunoasterii senzoriale in ansamblul procesului cunoasterii etc. evidentiaza ca abstractia este scop al cunoasterii, procedeul prin care subiectul cunoaste adecvat subiectul. Toma d`Aquino a fost sanctificat, iar doctrina lui a devenit doctrina oficiala a catolicismului. Astfel doctrina lui Toma s-a transformat in tomism si ca el a fost transforrnat in purtator al adevarului absolut Deslusind intre esenta si existenta, intre fiinta lui Dumnezeu si frinta creata, elaborand o ampla metafizica a acestora, Toma d` Aquino a 1egitimat, in fond, ideea crearii lumii de caitre Dumnezeu, a separarii 1ui de lume, a contingentei acestei lumi si a dependentei ei de forta care a creat-o. Un spirit speculativ de exceptie, insotit de un talent literar mai putin obisnuit au dat lucrarilor sale dintre care cele mai importante sunt Summa contra Gentiles, Summa theologiae, un farmec si o influenta de exceptie.