Privare de libertate a unei persoane prin arestarea sa.

Arestare preventiva, masura ce face parte din categoria de masuri procesuale prevazute de Codul de procedura penala si a carei aplicare asigura normala desfasurare a procesului penal, in vederea realizarii scopului acestuia. Arestarea preventiva constituie una din masurile preventive, alaturi de obligarea de a nu parasi localitatea, obligarea de a nu parasi tara si retinerea. Ea reprezinta o restrangere a libertatii individuale (drept fundamental al,omului), motiv pentru care este amanuntit reglementata in sectiunea I, cap. I, t. IV, C. proc. pen., partea generala. Aceste dispozitii corespund unor prevederi din Constitutia Romaniei si celor inscrise in unele documente internationale, consacrate drepturilor fundamentale ale omului (de exemplu, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, ratificata de Parlamentul Romaniei prin Legea nr. 30/1994). Arestarea preventiva are doua modalitati: arestarea invinuitului (cand actiunea penala nu a fost pusa in moscare) si arestarea inculpatului (cand actiunea penala a fost pusa in miscare). In majoritatea cazurilor arestarile preventive au drept temei art. 148 lit. f Cpp (fostul 148 lit h), inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe ca lasarea in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica text care in practica judiciara a suscitat si suscita discutii.
Arestarea preventiva: Dreptul de aducere de indata in fata unui judecator si dreptul la o durata rezonabila a arestarii preventive, ca drept prevazut si protejat de Conventia Europeana a Drepturilor Omului Dreptul despre care vom face vorbire in cadrul prezentului articol este cuprins in articolul 5 alin.3 din conventia sus-amintita si astesta in mod expres urmatoarele: Orice persoana arestata sau detinuta () trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intrun termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere. Este important a preciza, inca de la inceput, faptul ca dispozitiile articolului 5, astfel cum au fost prezentate, nu vizeaza decat persoanele arestate sau detinute in vederea aducerii in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile privitoare la savarsirea unei infractiuni sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a impiedica aceste persoane sa savarseasca o infractiune sau sa se sustraga tragerii la raspundere penala dupa savarsirea acesteia. Acest articol 5 vizeaza, din punct de vedere structural, doua aspecte disticte: primele ore dupa o arestare, respectiv momentul in care o persoana se regaseste in mainile autoritatilor si perioada anterioara procesului posibil a se desfasura in fata instantei penale, in cursul careia suspectul poate fi mentinut in stare de arest preventiv sau eliberat. 1. Referindu-ne la primul aspect mentionat, consideram ca in aceasta faza persoana arestata trebuie protejata printr-un control jurisdictional apt sa furnizeze garantii efective contra riscului de aplicare a unor rele tratamente, precum si impotriva unui abuz al organelor de cercetare de puterile ce le sunt conferite prin lege. Acest control trebuie sa fie realizat astfel cu promptitudine, sa aiba un caracter automat si sa se realizeze de catre un judecator sau magistrat special imputernicit a exercita atributii judiciare. In conditiile in care dreptul intern prevede obligativitatea prezentarii in fata unui magistrat intr-un interval mai scurt art.146 alin.3 Cod procedura penala prevede ca la prezentarea dosarului de catre procuror (impreuna cu propunerea de luare a masurii arestarii preventive) presedintele instantei () fixeaza ziua si ora de solutionare a propunerii de arestare preventiva, pana la expirarea celor 24 de ore de retinere, in cazul in care invinuitul este retinut - a se vedea si art.149 ind.1 CPP privind arestarea inculpatului) si acest termen nu ar fi respectat, Conventia ar fi incalcata, privarea de libertate urmand a fi catalogata drept nelegala.

De cand incepe sa curga termenul mentionat? De la momentul in care persoana este privata de libertate spre exemplu de la momentul prezentarii mandatului de aducere, cu obligatia de a urma politistul la sectie, iar momentul final este acela al prezentarii efective in fata magistratului. 2. Controlul judiciar al detentiei trebuie sa aiba loc nu numai rapid, ci si automat, neputand fi conditionat de o cerere formulata in prealabil de persoana detinuta. Caracterul automat al controlului consideram ca trebuie interpretat si aplicat impreuna cu conditia caracterului imediat. Altfel spus, in situatia in care persoana este condusa in fata magistratului imediat, conditia trebuie considerata ca fiind indeplinita. 3. Acest control judiciar trebuie exercitat de catre un judecator sau magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare , acesta trebuind a indeplini anumite conditii pentru persoana detinuta, respectiv garantii impotriva arbitrariului sau a privarii nejustificate de libertate. Magistratul trebuie sa fie astfel independent si impartial. De asemenea, trebuie sa asculte persoana adusa in fata sa, urmand a examina circumstantele pro si contra detentiei si a se pronunta, conform criteriilor juridice, asupra existentei motivelor pentru sau contra detentiei, in absenta acestora urmand a dispune eliberarea. Comportamentul judiciar contrar celor prezentate, astfel cum sunt prevazute de dispozitiile art.5 alin.3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, este de natura a atrage aplicabilitatea directa si automata a acestui articol.

CONDIIILE ARESTRII PREVENTIVE. CEDO I INSTANELE NAIONALE

n jurisprudena sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventiv a unui acuzat suspectat c ar fi comis o infraciune: PERICOLUL CA ACUZATUL S FUG (Stogmuller vs Austriei, Hotrrea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, 15); riscul ca acuzatul, odat repus n libertate, S MPIEDICE ADMINISTRAREA JUSTIIEI (Wemhoff vs Germaniei, Hotrrea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, 14) , S COMIT NOI INFRACIUNI (Matzenetter vs Austriei, Hotrrea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, 9) sau S TULBURE ORDINEA PUBLIC [Letellier vs Franei, Hotrrea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, 51, i Hendriks vs Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007 Calmanovici 93 ].

Curtea European a Drepturilor Omului reamintete c termenii regulamentar i conform cilor legale fac trimitere esenialmente la legislaia naional i consacr obligaia de a respecta normele de fond i de procedur ale acesteia. n plus, art. 5 1 impune conformitatea oricrei privri de libertate cu scopul acestui articol: s protejeze individul mpotriva arbitrarului (Amuur vs Franei, Hotrrea din 25 iunie 1996, Culegere de hotrri i decizii 1996-III, 50; Scott vs Spaniei, Hotrrea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, 56, Assenov, 139). Dei incumb n primul rnd autoritilor naionale, i mai ales tribunalelor, interpretarea i aplicarea dreptului intern, totui, innd cont c n articolul 5 1 nerespectarea dreptului intern reprezint nclcarea Conveniei, Curtea poate i trebuie s exercite un anumit control pentru a urmri dac dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, 45). Obiectul art. 5 3, ce formeaz un ntreg cu paragraful 1 lit. c) din acelai articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotrrea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 14], const n a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanie special: o procedur judiciar al crei scop este s se asigure c nimeni nu este lipsit de libertatea sa n mod arbitrar (Schiesser vs Elveiei, Hotrrea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, 30). Curtea a artat n mai multe rnduri c art. 5 3 din Convenie ofer persoanelor arestate sau deinute cu motivarea c sunt bnuite c ar fi comis o infraciune penal garanii mpotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (Assenov i alii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, 146). Art. 5 3 are n esen ca obiect s impun punerea n libertate n momentul n care detenia nceteaz a mai fi rezonabil. Curtea reamintete c nu se poate supune unei evaluri abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenii (Patsouria vs Georgiei, nr. 30.779/04, 62, 6 noiembrie 2007). n aceast privin, art. 5 3 din Convenie nu poate fi interpretat n sensul c ar autoriza n mod necondiionat o arestare preventiv, n msura n care aceasta nu depete o anumit durat. Orice meninere n arest preventiv a unui acuzat, chiar i pentru o scurt durat, trebuie justificat n mod convingtor de ctre autoriti ( Chichkov vs Bulgariei, nr. 38.822/97, 66, CEDO 2003-I, i Musuc vs Moldovei, nr. 42.440/06, 41, 6 noiembrie 2007). O hotrre motivat a instanelor interne n materie dovedete c prile au fost ascultate n mod efectiv. Ea i permite prii interesate s fac apel i i d instanei de apel posibilitatea de a analiza hotrrea respectiv din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazeaz o hotrre se poate permite un control public al administrrii justiiei (Suominen vs Finlandei, nr. 37.801/97, 37, 1 iulie 2003). Pe de alt

parte, argumentele pro i contra punerii n libertate nu trebuie s fie generale i abstracte ( Smirnova vs Rusiei, nr. 46.133/99 i 48.183/99, 63, CEDO 2003-IX ). Curtea European a Drepturilor Omului observ c noiunea de mpiedicare a bunei desfurri a urmririi penale este diferit de cea de pericol pentru ordinea public, deoarece ea este enunat la art. 148 lit. d) C. pr. pen. romn , i nu la art. 148 lit. h), care a constituit temeiul legal al meninerii prii interesate n arest preventiv. Curtea apreciaz c, prin aceea c nu au prezentat fapte concrete n ceea ce privete riscurile antrenate n caz de punere n libertate a prii interesate i prin faptul c nu au inut cont de msurile alternative, precum i prin faptul c au ales s se sprijine n principal pe gravitatea faptelor comise is nu analizeze individual situaia reclamantului, autoritile nu au oferit motive relevante i suficiente pentru a justifica necesitatea de a-l menine n arest preventiv n perioada n discuie (CEDH, Hotrrea din 1 iulie 2008 n Cauza Calmanovici vs Romniei , Cererea nr. 42.250/02). Obiectul art. 5 3, ce formeaz un ntreg cu paragraful 1 lit. c) din acelai articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotrrea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 14], const n a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanie special: o procedur judiciar al crei scop este s se asigure c nimeni nu este lipsit de libertatea sa n mod arbitrar (Schiesser vs Elveiei, Hotrrea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, 30). Curtea a artat n mai multe rnduri c art. 5 3 din Convenie ofer persoanelor arestate sau deinute cu motivarea c sunt bnuite c ar fi comis o infraciune penal garanii mpotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotrrea Assenov i alii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, 146). Art. 5 3 are n esen ca obiect s impun punerea n libertate n momentul n care detenia nceteaz a mai fi rezonabil. n concluzie, s reinem, cel puin, c meninerea n detenie nu trebuie folosit pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se n mod esenial i abstract pe gravitatea faptelor comise. Cum e n alte pri. n Cauza N.C. vs Italiei, hotrrea din 18 decembrie 2002 analizeaz condiiile de aplicare a unei msuri de precauiune (misura cautelare) n cadrul procedurii penale italiene. Condiiile de aplicare a unei msuri de precauiune (misura cautelare) n cadrul procedurii penale sunt numeroase n baza articolului 272 i urmtoarele din Codul de procedur penal italian . Existena unor grave indicii de culpabilitate n termenii articolului 273 1 din C. pr. pen, nimic nu poate face obiectul unei msuri de precauiune dac nu exist grave indicii de culpabilitate (gravi indizi di colpevolezza) . Aceste indicii trebuie s priveasc o infraciune pedepsit cu nchisoarea pe via sau a unei detenii mai mare de trei ani. Curtea de Casaie a precizat c prin grave indicii de culpabilitate trebuie s se neleag orice element n sarcin, care fr s fie de natur s demonstreze dincolo de orice bnuial rezonabil responsabilitatea suspectului, permite totodat de a se presupune c o astfel de responsabilitate s-ar putea stabili ulterior, ceea ce creeaz, n stadiul instrumentrii cauzei, o probabilitate de culpabilitate sporit. Indiciile trebuie s constituie un puternic indiciu de culpabilitate [ consistente fumus di colpevolezza] care nu este n sine de respins de existena unei alte explicaii posibile de verificat la proces ). Exigenele precauiunii : riscul recidivei

Articolul 274 din Codul de procedur penal italian expune circumstanele care justific adoptarea unei msuri de precauiune. Existena cel puin a uneia din aceste circumstane, care se adaug la grave indicii de culpabilitate menionate n articolul 273 1 , constituie o condiie sine qua non pentru a lua o msur privativ de libertate. Articolul 274 dispune n special c msuri de precauiune pot fi ordonate pentru a mpiedica un obstacol n cursul justiiei (articolul 274 litera a), n caz de pericol de fug (articolul 274 litera b) i pentru a preveni infraciunile penale (articolul 274 litera c). n termenii articolului 274 litera c), aplicate n cazul reclamantului se ordon msuri de precauiune atunci cnd, pentru modalitile specifice i circumstanele faptelor i innd seama de personalitatea suspectului sau a acuzatului, aa cum ele reies din comportamentele sale, din actele sale sau din cazierul judiciar, exist un pericol concret ca cel implicat s comit delicte grave recurgnd la arme de foc sau alte mijloace de violen mpotriva persoanelor, sau delicte mpotriva ordinii constituionale, sau delicte n legtur cu crima organizat sau delicte de acelai tip care i sunt reproate. Curtea de Casaie italian a precizat c exigenele legate de protecia colectivitii trebuie analizate n lumina unui pericol specific a infraciunilor care au fost comise ; fiind vorba de un pronostic cu caracter de prezumpie, judectorul trebuie s dea o explicaie concret i precis a criteriilor adoptate, fr s poat, n ipoteza n care mai multe persoane sunt bnuite, s se limiteze la consideraii de ordin general. Judectorul nu trebuie nici att s ia n considerare gravitatea ipotetic a infraciunii, dar trebuie s examineze circumstanele specifice ale faptei n cauz n cadrul procedurii i punnd n lumin periculozitatea suspectului ; pentru a motiva decizia sa, judectorul trebuie s se bazeze pe fapte concrete i nu pe criterii generale i/sau n mod automat . Pe de alt parte, faptul c o persoan are cazier judiciar imaculat nu demonstreaz n mod necesar absena pericolului social, deoarece aceasta din urm poate fi reinut, aa cum prevede n mod expres articolul 274 litera c) din Codul de procedur penal italian, avnd n vedere comportamentul sau actele suspectului . n sfrit, conform Curii de Casaie riscul de recidiv nu este exclus de circumstana c suspectul a demisionat sau de orice alt manier a ncetat s-i exercite funciile n cadrul crora a abuzat de puterile sale publice ; ntr-adevr, legea se mrginete a pune ca o condiie probabilitatea c se va comite o infraciune de aceeai natur ca cea pentru care sau deschis investigaiile i nu exist comiterea aceleiai infraciuni ( CEDH, Cauza N.C. vs Italiei, (Cererea nr. 24952/94 ), hotrrea din 18 decembrie 2002, 30-37). Msurile preventive au menirea s prentmpine sau s nlture situaii de pericol pentru procesul penal care tind s mpiedice aflarea adevrului i justa soluionare a unei cauze penale. Convenia european a drepturilor omului prin dispoziiile art. 5 statueaz c nici o persoan nu poate fi lipsit de libertatea sa, exceptnd anumite situaii, printre care i ipoteza arestrii preventive ( 1). O persoan poate fi arestat atunci cnd exist motive verosimile de a bnui c a svrit o infraciune sau cnd exist motive temeinice de a crede n necesitatea de a o mpiedica s svreasc o infraciune sau s fug dup svrirea acesteia ( 1 lit. c). Receptnd dispoziiile acestui document de referin n domeniul aprrii drepturilor omului, Constituia Romniei proclam n art. 23 alin. 1 inviolabilitatea persoanei , iar n art. 49 alin. 1 stabilete circumstanele n care exerciiul unor drepturi sau al unor liberti poate fi restrns: aprarea siguranei naionale, aprarea ordinii publice, a drepturilor i libertilor cetenilor, desfurarea instruciei penale, etc. n raport de textul art. 23 alin. 2, potrivit cruia arestarea unei persoane este permis numai n cazurile i cu procedura prevzute de lege, mai trebuie precizat c circumstanele concrete n care se poate dispune arestarea sunt cele stabilite de Legea de procedur penal. Referitor la aspectul n discuie, n jurispruden i n doctrin, s-a decis c pericolul pentru ordinea public nu se identific cu pericolul social al faptei penale2,

pericolul pentru ordinea public la care se refer art. 148 lit. h C. pr. pen. are un sens mai larg dect acela de pericol social al faptei penale3, ordinea public trebuie neleas i ca o reacie a colectivitii fa de anumite stri de lucruri negative, reacie care ar produce perturbaii la nivelul disciplinei publice, a respectului fa de lege, stimulnd temerea colectiv c mpotriva unor fapte periculoase organele judiciare nu reacioneaz eficient4. Legea romn nu definete noiunea de ordine public. Prin calitatea sa, opinia public a perceput fapta ca deosebit de grav, fiind de natur s afecteze imaginea local a justiiei. n acest caz, lsarea n libertate ar prezenta pericol pentru ordinea public tocmai datorit perpeturii imaginii negative asupra actului de justiie (Curtea de Apel Timioara, decizia penal nr. 167 din 22 februarie 2001, din programul Lex expert al Companiei de informatic Neam ). ntr-o cauz, dei instana de apel a reinut corect starea de fapt i vinovia inculpatului, apreciind c acesta, contrar atribuiilor de serviciu pe care le avea n calitate de profesor, a acceptat s primeasc suma de 200.000 de lei de la eleva sa pentru a o promova, n mod greit a dispus aplicarea fa de acesta a prevederilor art. 18 1 C. pen. Instana trebuia s constate c fapta, n raport cu relaiile sociale lezate de impactul produs mai ales asupra prestigiului instituiei n care inculpatul i desfura activitatea, prezint pericol social accentuat i s dispun condamnarea inculpatului(Decizia nr. 3563 din 22 septembrie 2000 n Pro lege nr. 4/2001, p.124 ). n ceea ce privete condiia ca lsarea n libertate a inculpatului s prezinte un pericol pentru ordinea public, prevzut n art. 148 lit. h C. pr. pen., este, desigur, adevrat c pericolul pentru ordinea public nu se confund cu pericolul social ca trstur esenial a infraciunii; aceasta nu nseamn, ns, c n aprecierea pericolului pentru ordinea public trebuie fcut abstracie de gravitatea faptei . Sub acest aspect, existena pericolului public poate rezulta, ntre altele, i din nsui pericolul social al infraciunii de care este nvinuit inculpatul, de reacia public la comiterea unei astfel de infraciuni, de posibilitatea comiterii, chiar, a unor fapte asemntoare de ctre alte persoane, n lipsa unei reacii ferme fa de cei bnuii ca autori ai unor astfel de fapte. Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea n vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpatului, cum se susine, ci i date referitoare la fapt, nu de puine ori acestea din urm fiind de natur a crea n opinia public un sentiment de insecuritate, credina c justiia, cei care concureaz la nfptuirea ei, nu acioneaz ndeajuns mpotriva infracionalitii (Decizia nr. 1435 din 15 martie 2002). Numai n urma analizei detaliate a relatrilor succesive ale denuntorului, comparativ cu susinerile fcute de inculpat n aprarea sa, precum i cu datele ce rezult din celelalte acte ale dosarului, s-a ajuns la concluzia c materialul probator adunat nu justific presupunerea svririi faptei imputate(C. 9, decizia nr. 102 din 19 iunie 2003). De asemenea, nalta Curte, n raport i de prevederile art. 5 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificat prin Legea nr. 30/1994, care stipuleaz c se excepteaz de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate i cel care a fost arestat sau reinut n vederea aducerii sale n faa autoritii judiciare competente sau cnd exist motive verosimile de a bnui c a svrit o infraciune ori cnd exist motive temeinice de a crede n necesitatea de a-l mpiedica s svreasc o infraciune sau s fug dup svrirea acesteia , constat, cu referire expres la excepia reprezentat de arestarea preventiv, c s-a stipulat, printre altele, c privarea de libertate trebuie s se realizeze numai n formele legale i dup procedura prevzut de legislaia fiecrui stat, conform conveniei, respectiv cu respectarea procedurii prevzut de legea procesual penal, prin raportare i la dispoziiile constituionale. Rezult, aadar, c dispunerea msurii arestrii preventive i meninerea acesteia trebuie s se fac cu respectarea dispoziiilor generale, nscrise n legea procesual penal, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care l deservesc ( Decizia nr. 1104 din 22 martie 2010).

O instan a dispus condamnarea inculpatului, hotrrea de condamnare, chiar nedefinitiv constituind un temei suficient pentru a se constata c meninerea deteniei provizorii este licit, respectndu-se, astfel, att dispoziiile cuprinse n legea intern, ct i prevederile CEDO. n acelai sens, nalta Curte reine c, hotrrea de condamnare nedefinitiv nu alterneaz nici prezumia de nevinovie i nici dreptul inculpatului de a fi judecat ntr-un termen rezonabil, limitarea libertii acestuia, ncadrnduse n limitele legii (Decizia nr. 132 din 18 ianuarie 2010). Msura arestrii preventive se justific n continuare, fr a nclca prezumia de nevinovie de care se bucur inculpatul pn la rmnerea definitiv a hotrrii de condamnare, deoarece a fost luat pe baza presupunerii rezonabile, n sensul comiterii unei infraciuni i nu tinde s reprezinte o executare anticipat a pedepsei, durata nedepind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, avnd n vedere complexitatea cauzei si faptul c pn n prezenta fost pronunat o hotrre n cauz. Nu n ultimul rnd s-a avut n vedere vtmarea adus relaiilor sociale, precum i limitele de pedeaps prevzute de lege, astfel c, instana, constatnd legal si temeinic msura arestrii preventive luat fa de inculpat , a dispus meninerea acesteia ( Decizia nr. 1537 din 20 aprilie 2010). Fapta dedus judecii (viol calificat), prin modalitatea comiterii i urmrile ei pstrndu-i pericolul social concret, ct i temerea c n stare de libertate, inculpatul ar putea comite i alte infraciuni de acelai gen. n acelai timp, sunt suficiente indicii ce conduc la presupunerea rezonabil c inculpatul a comis infraciunea dedus judecii (Decizia nr. 133 din 18 ianuarie 2010). Dac temeiurile avute n vedere la luarea msurii arestrii preventive a inculpatului nu s-au schimbat si impun n continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind c lsarea n libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea public, de natur s aduc atingere desfurrii procesului penal, n raport de natura i gravitatea infraciunii svrite, de modalitatea de svrire, de circumstanele reale n care a fost produs, de recrudescenta acestui gen de fapte, de starea de pericol i de urmrile sociale produse prin nsi natura faptei (Decizia nr. 1533 din 20 aprilie 2010). Curtea European a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu, ca, n cursul desfurrii procesului penal, nvinuitul sau inculpatul trebuie s se afle n stare de libertate i numai n cazuri deosebite, ca de exemplu atunci cnd persoana fptuitorului prezint un pericol grav, (C. contra Italia), acuzatul s se afle n stare de deinere, fr ca privarea de libertate s apar ca o anticipare a pedepsei nchisorii (L. contra Frana). Conform jurisprudenei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea public este neles ca o reacie colectiv fa de infraciunea svrit, care, prin rezonana ei, afecteaz echilibrul social firesc, creeaz o stare de indignare i dezaprobare, de temere i insecuritate social, stimuleaz temerea c justiia nu acioneaz suficient de ferm mpotriva unor manifestri infracionale de accentuat pericol social i poate ncuraja alte persoane s comit fapte asemntoare. Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu c, o dat cu trecerea timpului, autoritile naionale au obligaia pozitiv s indice n concret elemente care s legitimeze starea de arest, respectiv n fiecare caz a interesului public. Instana naional are obligaia s verifice dac nu este posibil s se recurg la alte msuri prin care s se asigure buna desfurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia,- se arat n ICCJ, Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010). Lsarea n libertate a inculpatului prezint un pericol concret pentru ordinea public care ar nregistra negativ sentimentul de nesiguran social, de nencredere n organele judiciare care nu asigur protecia comunitii mpotriva persoanelor trimise n judecat pentru infraciuni de violen extrem ( Decizia nr. 1329 din 7 aprilie 2010). Este semnificativ de relevat i c sumele de bani au fost retrase prin carduri contrafcute din conturi emise de instituii bancare din strintate, n special Italia, ceea ce evoc posibilul caracter transnaional al actelor infracionale.

Gradul de pericol social al faptelor nu se confund cu pericolul concret pentru ordinea public ce ar rezulta din lsarea n libertate a inculpailor ns nici nu este exclus, regsindu-se n acesta din urm, alturi de alte date circumstaniale, dintre care sunt de evideniat cele privind rezonana n colectivitate a unor astfel de fapte, amplificat de frecvena acestora i posibilitatea repetrii lor, susinut de multitudinea datelor descoperite la percheziii. Toate aceste date definitorii pentru pericolul pentru ordinea public se completeaz cu starea de nelinite i sentimentul de insecuritate i injustiie resimit de comunitate n cazul lsrii n libertate a inculpailor. Fa de complexitatea cauzei, conduita procesual a inculpailor i probele a cror administrare a fost cerut n aprare, durata arestrii preventive este rezonabil, inculpaii fiind lipsii de libertate n prezent i n baza condamnrii pronunate ( Decizia nr. 1798 din 5 mai 2010). Este adevrat c pericolul pentru ordinea public prevzut de art. 148 lit. f) C. pr. pen. nu se confund cu pericolul social ca trstur esenial a infraciunii. Aceasta nu nseamn ns c, n aprecierea pericolului pentru ordinea public trebuie fcut abstracie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenta pericolului public poate rezulta, ntre altele, i din nsui pericolul social al infraciunilor imputate apelantului inculpat, de reacia public la comiterea faptei, de posibilitatea svririi, chiar a unor fapte asemntoare de ctre alte persoane, n lipsa unei reacii ferme fa de cei bnuii ca autori ai unor astfel de fapte . La stabilirea pericolului pentru ordinea public, se au n vedere nu doar datele referitoare la persoana inculpatului ci i mprejurrile comiterii faptei pentru care acesta a fost trimis n judecat, gradul ridicat de pericol social al acesteia, iar lsarea lui libertate este de natur s creeze un sentiment de insecuritate la nivelul comunitii. Fa de aceste mprejurri, curtea, consider c nici-o alt msur preventiv nu este suficient. Un argument n plus n susinerea acestei opinii l constituie condamnarea inculpatului la pedeapsa nchisorii de ctre prima instan ( Decizia nr. 411 din 3 februarie 2010). Jurisprudena a subliniat faptul c pericolul pentru ordinea public nu se prezum, nu trebuie dovedit, ci demonstrat. Ca atare, numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infraciunii svrite de inculpat nu constituie un temei pentru luarea sau, dup caz, meninerea arestrii preventive (Decizia nr. 921 din 16 august 1990, publicat n D.C.S.J 1990, Dreptul nr. 12/1991, p. 94 ). Lsarea n libertate a inculpailor ar prezenta un pericol concret pentru ordinea public, pericol ce reiese din circumstanele reale ale comiterii faptelor perioada lung de timp n care se reine c s-ar fi desfurat activitatea, cantitatea deosebit de mare de igri de contraband, amploarea operaiunilor privind activitatea de contraband exercitat de inculpai, numrul mare de persoane implicate printre care se numr i poliiti de frontier; s-a mai apreciat c pericolul social rezult i din amploarea pe care au luat-o astfel de operaiuni de contraband n zon, existnd o percepie la nivelul opiniei publice, n sensul c este cunoscut faptul c n mod frecvent se practic activiti de contraband pe linia de frontier respectiv. Fa de natura i amploarea infraciunilor comise, ca i fa de atragerea n componena grupului prin corupie a unor cadre din poliia de frontier, se impune pentru buna desfurare a procesului penal i pentru a nltura orice suspiciuni cu privire la influenarea n vreun mod a aflrii adevrului n cazul meninerea strii de arest a inculpailor ( Decizia nr. 104 din 15 ianuarie 2010). nalta Curte de Casaie i Justiie, n raport i de prevederile art. 5 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificat prin Legea nr. 30/1994, care stipuleaz c se excepteaz de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate i cel care a fost arestat sau reinut n vederea aducerii sale n faa autoritii judiciare competente sau cnd exist motive verosimile de a bnui c a svrit o infraciune ori cnd exist motive temeinice de a crede n necesitatea de a-l mpiedica s svreasc o infraciune sau s fug dup svrirea acesteia , constat, cu referire expres la excepia reprezentat de arestarea preventiv c s-a stipulat, printre altele, c privarea de libertate trebuie s se realizeze numai n formele legale i dup procedura

prevzut de legislaia fiecrui stat, conform conveniei, respectiv cu respectarea procedurii prevzut de legea procesual penal intern, prin raportare i la dispoziiile constituionale. Rezult, aadar, c dispunerea msurii arestrii preventive i meninerea acesteia trebuie s se fac cu respectarea dispoziiilor generale, nscrise n legea procesual penal, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care l deservesc (Decizia nr. 1100 din 22 martie 2010). Instana apreciaz c infraciunea reinut n sarcina inculpatului prin gravitatea deosebit i prin reacia publicului, tulbur nu numai ordinea public, dar i normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, datorit faptului c genereaz o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfurare i dezvoltare n interesul societii nsi, crend o stare de nelinite capabil s justifice meninerea arestrii preventive, fiind ndeplinite astfel i prevederile art. 5 1 lit. c) i 3 din C.E.D.O.(Decizia nr. 14 din 6 ianuarie 2010). Arestarea s-a dispus n baza art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. pen., avndu-se n vedere c pedeapsa prevzut de lege pentru aceast infraciune este mai mare de 4 ani i rezult c lsarea n libertate a inculpailor prezint pericol concret pentru ordinea public, raportat la extinderea fenomenului infracional n acest domeniu, amplificarea i diversificarea criminalitii asociate, consumului de droguri, creterea numrului de consumatori de droguri, cantitatea de droguri care a fcut obiectul faptelor, contribuia fiecrui inculpat, dar i circumstanele personale ale inculpatului ( Decizia nr. 1004 din 16 martie 2010). Curtea are n vedere natura i gravitatea faptelor pentru care sunt cercetai inculpaii, mprejurrile i modalitatea n care se presupune c au acionat 3 persoane mpreun, cu premeditare, prin folosirea unui pistol cu electroocuri pentru a paraliza victima, urmat de sugrumarea acesteia cu centura de siguran a autoturismului i rotirea capului de mai multe ori pentru a fi siguri c a decedat , n scopul deposedrii acesteia de sumele de bani pe care le avea asupra ei (victima fiind factor potal) aspecte ce pun n eviden potenialul criminogen ridicat al inculpailor i lipsa respectului fa de valorile sociale aprate de lege. Fapte de natura celor de care sunt acuzai inculpaii presupun o puternic rezonan social negativ, o stare de indignare, de dezaprobare public , iar judecarea inculpailor n stare de libertate ar crea un sentiment de insecuritate n rndul opiniei publice, cu urmri nefaste asupra ncrederii i stabilitii de care trebuie s se bucure mediul social. Meninerea msurii arestrii preventive se justific i din perspectiva jurisprudenei C.E.D.O. care, n aplicarea dispoziiilor art. 5 3 din Convenia european a drepturilor i libertilor fundamentale, a artat c motivele pentru a menine o persoan arestat n detenie preventive sunt suficiente i pertinente atunci cnd interesul public al meninerii ordinii n cauz trece naintea dreptului persoanei de a fi judecat n libertate, n condiiile n care ordinea public rmne realmente ameninat raportat la persoana n cauz i la natura infraciunii, care produce o anumit tulburare social ( Decizia nr. 943 din 11 martie 2010). O analiz succint a pericolului concret pentru ordinea public demonstreaz c, n cauz, acesta nu este unul abstract, nici prezumat i nici redat doar de pedeapsa care sancioneaz faptele presupus a fi comise de inculpai, ci rezid n gravitatea acestor fapte de corupie i violen, de numrul fptuitorilor care i-au adus contribuia ntr-o form sau alta la comiterea lor, de modalitatea n care au fost concepute i executate i, nu n ultimul rnd, de calitatea unora din persoanele implicate. n asemenea situaie, jurisprudena C.E.D.O. (cauza Letellier vs Franei ) a statuat c privarea de libertate va continua s fie legitim dac ordinea public va continua s fie ameninat de reacia comunitii fa de gravitatea i pericolul unor infraciuni, astfel percepute de membrii comunitii . i desigur, n situaia de fapt dat se impune o reacie a autoritilor judiciare pentru o corect nfptuire a justiiei (Decizia nr. 206 din 21 ianuarie 2010).

Atunci cnd instana constat c temeiurile care au determinat arestarea impun n continuare privarea de libertate sau c exist temeiuri noi care justific privarea de libertate, instana dispune, prin ncheiere motivat, meninerea msurii arestrii preventive. nalta Curte de Casaie i Justiie reine c acesta rezult din probele administrate care confirm faptul c inculpatul este o persoan violent, dar i din cazierul judiciar care atest c acesta a fostcondamnat anterior, de trei ori, pentru svrirea unor infraciuni de violen. Chiar dac s-a mplinit termenul de reabilitare, condamnrile anterioare, pentru acelai gen de fapte, configureaz o tendin de violent a inculpatului i, pe cale de consecin, faptul c acesta prezint un pericol concret pentru ordinea public ( Decizia nr. 1030 din 17 martie 2010). n practica C.E.D.O., s-a stabilit c meninerea deteniei este justificat atunci cnd se face dovada c asupra procesului penal planeaz cel puin unul dintre urmtoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz n parte: pericolul de svrire a unei noi infraciuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburat ordinea public. ntr-o cauz, din examinarea lucrrilor i actelor dosarului, rezult, ntr-adevr, c n raport de natura i gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de trafic de droguri de mare risc, svrit n stare de recidiv postexecutorie i postcondamnatorie (Decizia nr. 1272 din 1 aprilie 2010). Condiiile cumulative prevzute n art. 148 alin. 1 lit. h sunt ndeplinite, deoarece fapta imputat inculpatei (trafic de influen implicnd reprezentani ai Ministerului Public), recunoscut constant de aceasta, constituie o infraciune pentru care legea prevede pedeapsa nchisorii mai mare de 2 ani, iarmodalitatea n care s-a comis fapta i natura relaiilor socio-profesionale afectate impun concluzia c lsarea inculpatei n libertate genereaz o stare de insecuritate social, prezentnd un pericol pentru ordinea public (Completul de 9 judectori, decizia nr. 8 din 11 ianuarie 2002). Existnd deci indicii temeinice c inculpatul a svrit infraciunea de luare de mit pentru care legea prevede pedeapsa nchisorii mai mare de 2 ani, ct i dovezi c a ncercat s zdrniceasc aflarea adevrului, prin influenarea unor martori , revocarea msurii arestrii preventive nu se justific (Decizia nr. 1170 din 6 martie 2003).

Autorul notei, sintetizand concluziile Curtii, afirma ca in primul rand judecatorii ar trebui sa motiveze intr-o maniera cat mai detaliata in ce consta pericolul pentru ordinea publica care ar putea sa rezulte din punerea in libertate a inculpatului, [3] iar o asemenea motivare nu poate face referire exclusiva nici la gravitatea faptei si nu se poate raporta doar la probele ce sustin culpabilitatea inculpatului. Daca motivarea arestarii preventive nu se poate baza exclusiv pe gravitatea faptei si nici pe indiciile temeinice ca inculpatul a savarsit acea fapta, intrebarea fireasca ar fi: la ce se poate raporta? Sunt de acord ca arestarea preventiva nu se poate intemeia pe gravitatea infractiunii comise, astfel, nu in toate cazurile in care se savarseste o infractiune de talharie se impune arestarea preventiva (de exemplu daca inculpatul, infractor primar, a impins victima, i-a luat acesteia umbrela din mana si a fugit cu ea), dar nu as ezita sa spun ca gravitatea unei anumite fapte de exemplu lovirea unei persoane, intr-un loc public, si

deposedarea de toate bunurile pe care le are asupra sa justifica o asemenea masura prin ea insasi, oricat de bun ar fi fost comportamentul inculpatului pana la acel moment (plecam bineinteles de la ipoteza in care exista indicii temeinice cu privire la savarsirea faptei de catre inculpat). Pentru a incerca sa definim conceptul de pericol pentru ordinea publica am putea face o paralela cu notiunea de periculozitate. Romeo Casabona defineste periculozitatea ca fiind acea calitate a cuiva de a produce un pericol, adica riscul de a interveni un rau intr-o perioada mai apropiata sau mai departata in timp [5]. Daca gravitatea faptei savarsite reprezinta un criteriu obiectiv, periculozitatea poate fi perceputa doar prin raportare la o persoana. Dreptul penal actual este interesat doar de periculozitatea manifestata prin comiterea unui delict. Ca atare nu putem privi periculozitatea, desi ea valorifica circumstantele personale ale infractorului, ca pe o notiune complet detasata de fapta penala. O putem defini ca fiind o insusire a unei persoane la care se apreciaza ca exista probabilitatea de a comite infractiuni [6]. Important in aprecierea periculozitatii nu sunt atat calitatile persoanei, cat riscul ca aceasta sa comita in viitor un delict. Periculozitatea nu poate fi stabilita insa in mod matematic, ci se bazeaza pe un pronostic ce rareori isi gaseste suport in lege. Data fiind limitarea cunostintelor privind comportamentul uman, se pleaca de la prezumtia ca individul care a comis un delict va mai comite si in viitor altul. Sociologii au aratat ca, odata invinse inhibitiile si rezistentele psihice este necesar un efort mult mai mic pentru a repeta un act, de fiecare data cand exista in individ o certa tendinta de a realiza acele comportamente. Nu inseamna ca automat comiterea unui delict trebuie considerata ca un indice determinant al periculozitatii . Revenirea pe calea infractionalitatii raspunde de cele mai multe ori nu unor defecte ale persoanei, ci unor circumstante exterioare extraordinare ce au favorizat delictul [7]. Acest diagnostic de periculozitate se bazeaza pe previzibilitatea unui comportament. M.Cusson apreciaza ca o conduita nu este nici total previzibila, nici total imprevizibila. Problema care apare este tocmai cea legata de imprevizibilitate [8]. S-a constatat ca pentru simplii cetateni predictia este usor de facut, intrucat sunt previzibili din perspectiva comportamentului criminal. Delincventii periculosi nu sunt condamnati si considerati astfel pentru ca exista siguranta ca vor reveni la violenta, ci pentru ca nu se poate face nici o previziune pentru ei. Cu cat o infractiune este mai rara cu atat este mai dificil de facut o predictie cu privire la autorul ei. De aceea eroarea de predictie apare mai ales la crimele comise cu violenta, pentru ca sunt mai rare [9]. Aceste explicatii privind periculozitatea pot fi translatate si in cazul notiunii de pericol din cadrul art. 148 lit. f. Pericolul pentru ordinea publica, ca si periculozitatea, reprezinta o predictie , o apreciere asupra comportamentului viitor al inculpatului. De aceea este bizara pretentia legiuitorului ca la dosar sa existe probe ca lasarea in libertate prezinta pericol

pentru ordinea publica. O asemenea exigenta ar conduce la concluzia ca in nicio situatie nu ar putea fi luata masura arestarii preventive in baza acestui temei, intrucat nu exista astfel de probe. Este si imposibil sa existe probe asupra unor comportamente viitoare. Se invoca de multe ori de catre aparatori, chiar si in cazurile intens mediatizate ca, desi masura arestarii preventive s-a luat in baza art. 148 lit. f, nu sunt indicate probele referitoare la faptul ca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica. Ce probe ar trebui sa existe la dosar pentru dovedirea faptului ca lasarea in libertate prezinta pericol pentru ordinea publica? Ar trebui oare ca organul de urmarire penala sa audieze martori in cauza, din comunitatea in care traieste inculpatul, care sa declare ca au un sentiment de nesiguranta sau ca sunt revoltati de asemenea fapte? Ar trebui sa fie depuse extrase din presa sau din emisiuni TV in care a fost exprimata dezaprobarea fata de inculpat, in conditiile in care indiciile ce contureaza presupunerea ca fapta a fost savarsita si gravitatea concreta a acesteia nu pot sta la baza motivarii? Chiar si in cazul unui criminal in serie, unde presupun ca nu exista nicio indoiala ca o asemenea masura ar fi justificata, daca interpretam ad literam textul de lege, nu putem vorbi de temeinicia masurii preventive, in situatia in care acesta era cunoscut ca o persoana linistita, care avea o familie si un loc de munca si care nu a creat niciodata probleme, pentru ca nici aici nu exista probe care sa dovedeasca faptul ca odata pus in libertate acesta ar mai savarsi asemenea fapte. Exista doar probe referitoare la faptele sale trecute (uciderea unor persoane), probe care justifica aprecierea ca punerea sa in libertate reprezinta un risc pentru viata si securitatea altor persoane. Cat de intens trebuie sa fie acest pericol pentru ordinea publica pentru ca masura preventiva sa poata fi luata? Trebuie sa consideram oare, asa cum se sugereaza de multe ori in apararile facute de inculpati ca pericolul pentru ordinea publica inseamna dovada faptului ca odata pus in libertate inculpatul ar savarsi de indata fapte de o violenta extrema ce ar inspira teroare in randul opiniei publice? Nu cred ca aceasta a fost intentia legiuitorului. Pericolul pentru ordinea publica reprezinta, in opinia mea, temerea ca, odata pus in libertate, inculpatul ar comite fapte penale , ori ar declansa puternice reactii in randul opiniei publice determinate de fapta savarsita de acesta si de starea sa de libertate. Ce criterii de evaluare ar trebui folosite pentru a se putea aprecia daca punerea in libertate a inculpatului prezinta pericol pentru ordinea publica sau nu ? In primul rand gravitatea concreta a faptei comise, care nu trebuie confundata cu pericolul social al infractiunii savarsite (care este relevat in pedeapsa prevazuta de lege), iar in al doilea rand circumstantele personale ale inculpatului(antecedente penale, atitudinea inculpatului fata de fapta si urmarile sale,etc.). aceste doua elemente conjugate contribuie la formarea opiniei judecatorului care va aprecia daca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica. Consider ca in unele situatii gravitatea deosebita a faptei comise poate fi suficienta pentru a contura aprecierea ca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica (de exemplu atunci cand inculpatul a comis fapte de violenta extrema).

In alte situatii antecedentele penale pot sedimenta convingerea ca inculpatul va comite o noua infractiune (atunci cand gravitatea faptei nu ar impune prin ea insasi o asemenea masura, insa inculpatul a mai fost condamnat in repetate randuri pentru acelasi gen de infractiune). Dar spre deosebire de gravitatea faptei, care poate deveni criteriu unic in aprecierea existentei pericolului pentru ordinea publica, antecedentele penale pot juca un rol principal in aceasta apreciere, fara a fi unic criteriu, intrucat legea impune savarsirea unei infractiuni de o anumita gravitate (pentru care sanctiunea este detentiunea pe viata sau inchisoarea mai mare de 4 ani). Utilizarea ca principal criteriu in dispunerea masurii arestarii preventive a gravitatii faptei are ca efect si asigurarea unei previzibilitati (care are un alt inteles decat cel impus de principiile CEDO), in sensul ca s-ar crea asteptarea in randul opiniei publice ca pentru o fapta de anumita gravitate sa se dispuna o masura preventiva de o asemenea gravitate, indiferent de circumstantele personale ale inculpatului (sau invinuitului). In al patrulea rand este adevarat ca instantele romanesti se confrunta cu o problema de redactare in ceea ce priveste luarea, mentinerea si prelungirea masurii arestarii preventive. Ambiguitatea temeiului prevazut la art. 148 lit. f C.p.p. [10], intervalul relativ scurt de timp la care se analizeaza masura preventiva (30 de zile in cazul prelungirii si 60 de zile in cazul mentinerii pentru inculpatii majori, pentru minori intervalele fiind mai scurte), conduc inevitabil la o repetitie a motivelor ce impun o solutie de privare de libertate mai ales ca hotararile pronuntate pot fi atacate cu recurs si ca atare, chiar daca anumite argumente nu ar fi prezentate de prima instanta, ar putea fi expuse de cea de recurs. In ceea ce priveste luarea masurii arestarii preventive, instantele romanesti se confrunta cu o dificultate a analizarii temeiniciei luarii unei astfel de masuri, dat fiind ca in multe situatii faptuitorul este retinut imediat dupa savarsirea faptei insa durata retinerii de doar 24 de ore, interval in care trebuie stranse probe, trebuie audiat inculpatul de catre politie, procuror, judecator si pronuntata si solutia pentru a evita sustragerea inculpatului sau invinuitului de la arestare atunci cand hotararea este in acest sens, supun organele judiciare unei lupte continue cu cronometrul, neadecvata situatiei in care se analizeaza libertatea unei persoane. Este greu de crezut ca in acest interval, organele de urmarire penala ar putea sa stranga date despre persoana inculpatului, altele decat cele ce tin strict de faptul daca acesta este sau nu recidivist, date necesare si ele in analiza oportunitatii luarii masurii preventive. Cat priveste strict motivarea hotararii de luare, prelungire, mentinere a masurii arestarii preventive, instantele sunt obligate sa foloseasca formule generale pentru ca o analiza prea amanuntita a probatoriului ar duce inevitabil la o antepronuntare. Iata de ce motivarea pare deseori stereotipa si abstracta, pentru ca este foarte greu de gasit o cale de mijloc intre cele doua pericole motivarea insuficienta si antepronuntarea in ceea ce priveste vinovatia. Pe de alta parte trebuie spus ca in aproape toate cazurile, analiza facuta de judecator sau instanta in cazul luarii, mentinerii, prelungirii masurii arestarii preventive este mult mai complexa decat cea care transpare din hotararea judecatoreasca. Putem deduce amploarea acestei analize mai curand din hotararile prin care se respinge propunerea de luare sau cererea de prelungire a masurii preventive.

De exemplu, daca la dosar exista indicii temeinice cu privire la comiterea infractiunii de catre inculpat, dar previziunea judecatorului care analizeaza cererea este ca nu exista perspectiva administrarii altor probe, iar cele existente la acel moment ar fi insuficiente pentru obtinerea unei condamnari, desi exista indicii suficiente pentru luarea sau prelungirea masurii, solutia va fi una de respingere a cererii, pentru ca este lipsit de sens sa arestezi sau sa prelungesti arestarea unei persoane despre care crezi ca urmeaza a fi achitata. Probabil ca in incheiere nu vor aparea toate aceste rationamente, ci se va vorbi doar despre insuficienta indiciilor temeinice care sa contureze prezumtia rezonabila ca inculpatul a savarsit o fapta penala, pentru ca rolul judecatorului nu este acela ca prin intermediul unei asemenea hotarari sa faca o evaluare a tacticii urmate de organul de urmarire penala. Un alt exemplu, este acela in care se invoca nelegalitatea unor probe de catre aparare. De regula instantele obisnuiesc sa motiveze ca la luarea masurii arestarii preventive nu se face o analiza a legalitatii probelor administrate, intrucat in acest moment intereseaza doar indiciile, o asemenea atributie revenind instantei care solutioneaza fondul cauzei. Nu inseamna ca de cele mai multe ori instantele nu fac o analiza a legalitatii probatoriului. Daca exista si alte indicii ce justifica aprecierea ca s-a savarsit o fapta penala, motivarea legalitatii probelor indicate ar fi inutila si ar exista riscul unei antepronuntari asupra legalitatii acestora. Daca insa judecatorul constata ca toate probele administrate sunt nelegale si acest aspect nu poate fi remediat, solutia logica ar fi respingerea propunerii de luare a masurii preventive si de aceasta data motivarea va cuprinde si o analiza a legalitatii probatoriului administrat. O alta dovada a faptului ca la solutionarea cererii de luare a masurii preventive in temeiul art.148 lit.f nu se analizeaza doar gravitatea faptei comise este si aceea in care cererea se respinge, desi infractiunile retinute in sarcina inculpatului sunt grave, cu motivarea ca de la savarsirea faptei pana la momentul formularii cererii a trecut o perioada mare de timp in care inculpatul s-a aflat in libertate si nu a relevat un pericol pentru ordinea publica. Sunt doar cateva exemple care dovedesc ca luarea, prelungirea sau mentinerea arestarii preventive nu reprezinta un automatism asa cum s-ar putea crede uneori, poate intemeiat din lecturarea unor hotarari judecatoresti. Prezumtia de nevinovatie si modul in care sunt redactate temeiurile arestarii preventive, obliga insa instantele la folosirea unor stereotipii. In al cincilea rand, motivarile instantelor sunt nesatisfacatoare si pentru ca la nivel conceptual nu este inca foarte clar ce finalitate se urmareste prin luarea masurii arestarii preventive.

Curtea de la Strasbourg afirma ca arestarea preventiva nu este o forma de

executare anticipata a pedepsei, ci o masura procedurala cu scop pur preventiv. Scopul pur preventiv la cine se raporteaza, la inculpat, la societate? Incercam prin aceasta masura sa protejam societatea impotriva unui individ periculos, si izolandu-l pana la pronuntarea unei hotarari, il impiedicam sa savarseasca alte fapte penale? Urmarim realizarea unei preventii generale prin intermediul coercitiei pe care o presupune privarea de libertate, in speranta ca

ceilalti cetateni nu vor fi tentati sa savarseasca asemenea fapte, avand exemplul arestarii preventive a unei persoane ce a comis o astfel de infractiune? Sau poate ca arestarea are o finalitate asemanatoare preventiei speciale in cazul pedepsei, in sensul ca reprezinta un avertisment pentru inculpat de a-si schimba comportamentul, avand in vedere ca pana la pronuntarea unei pedepse ar putea trece o perioada mare de timp? Legea noastra procesual penala fixeaza drept scop al masurilor preventive asigurarea bunei desfasurari a procesului penal si impiedicarea sustragerii invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei(art.136 C.p.p.). Cred insa ca asemenea finalitati ar putea justifica arestarea preventiva in cazul oricarei infractiuni, pentru ca in toate cazurile este de preferat sa existe o buna desfasurare a procesului penal si o impiedicare a inculpatului de a se sustrage raspunderii penale. Cu toate acestea, legea nu permite arestarea preventiva decat in cazul infractiunilor de o anumita gravitate, ceea ce inseamna ca exista si alte scopuri ale arestarii preventive, care nu sunt enuntate de legiuitor. Jurisprudenta CEDO nu traseaza scopurile ce ar trebui urmarite prin intermediul arestarii preventive. Este adevarat ca ar fi exagerat sa pretindem Curtii sa se comporte ca un organ legiuitor, atata vreme cat menirea sa este alta. Prin indiciile continute in motivarile unor cauze, Curtea ofera insa piste false cu privire la aceste scopuri. In cauza Jiga contra Romaniei a apreciat ca pericolul social pentru ordinea publica pe care il prezinta inculpatul scade odata cu trecerea timpului, iar instantele nu au oferit o explicatie concreta cu privire la persistenta motivelor ce justifica lipsirea de libertate. Cred ca pericolul pe care inculpatul il prezinta pentru ordinea publica nu scade de la o luna la alta (acesta a fost arestat 11 luni si 24 de zile pentru o infractiune de coruptie), ceea ce scade este rezonanta in randul opiniei publice a unei asemenea fapte care a fost mediatizata. Instanta europeana putea eventual sa aprecieze ca durata masurii preventive a devenit nerezonabila in raport de gravitatea faptei. Observatia este insa interesanta pentru ca reflecta opinia Curtii in raport de scopul arestarii preventive. Daca ar fi sa redam intr-un limbaj neacademic, morala Curtii ar fi: arestati-l pana se linisteste opinia publica si apoi puneti-l in libertate. Desi vorbeste despre arestarea preventiva ca despre o masura provizorie, lasand impresia ca este vorba despre protejarea societatii impotriva unor fapte grave, motivarea Curtii este mai degraba in sensul ca arestarea preventiva poate fi dispusa pe post de sperietoare pentru ceilalti, care ar fi dispusi sa comita astfel de fapte. Curtea mai critica faptul ca instantele nu au explicat de ce persista pericolul pentru bunul mers al justitiei si dupa audierea martorilor. Daca ar fi sa discutam la nivel de principiu in materie de arestare preventiva si sa tinem cont de aceasta opinie, ar trebui sa tragem concluzia ca niciodata cauzele in faza de apel sau recurs nu pot fi judecate cu inculpati in stare de arest preventiv (mai ales cand acestia nu sunt arestati pentru infractiuni de violenta), pentru ca probele au fost deja administrate si nu mai exista niciun risc pentru buna administrare a justitiei. Daca la luarea masurii preventive nu au fost avute in vedere alte temeiuri decat cel de la lit.f) a art.148 Cpp si inculpatul a recunoscut ori a fost solutionata cauza in fond, teoretic, nu s-ar mai justifica o asemenea masura. Curtea este

insa inconsecventa si este suficient sa constatam cum a inteles sa interpreteze art.5 al Conventiei (alin.1 literele a si c) din perspectiva termenului rezonabil pentru a demonstra aceasta. Se pretinde instantelor nationale sa motiveze de ce se mai impune mentinerea arestarii preventive dupa audierea martorilor sau administrarea unor probe, insa exigenta aceasta nu se mai mentine de Curte dupa pronuntarea unei hotarari de condamnare, cand au fost administrate toate probele, inventandu-se chiar un artificiu , si anume ca inculpatul, dupa ce se pronunta prima instanta, este arestat in baza hotararii de condamnare, desi in realitate este vorba tot de arestarea preventiva, lipsirea de libertate fiind intemeiata pe mandatul de arestare preventiva si nu pe unul de executare a pedepsei. Explicatia este probabil aceea ca desi ne aflam teoretic in fata unei masuri preventive, care nu este o forma anticipata de executare a pedepsei, si fata de care ar trebui manifestate aceleasi exigente, Curtea este dispusa sa o priveasca de aceasta data pragmatic, plecand de la considerentul ca daca o instanta a constatat existenta vinovatiei, sunt multe sanse ca hotararea definitiva sa consfinteasca aceasta constatare, iar o punere in libertate a inculpatului dupa condamnarea la instanta de fond, urmata de incarcerarea in baza mandatului de executare a pedepsei ar conduce la o franare a celeritatii desfasurarii procesului penal. Pe aceasta cale se consacra insa o prezumtie de nevinovatie de rang doi pentru inculpatii a caror cauza se afla la instantele de control judiciar si care au fost condamnati in prima instanta. In alte cauze, [11] Curtea a subliniat ca persistenta motivelor plauzibile cu privire la savarsirea unei infractiuni nu mai este suficienta dupa o anumita perioada de timp , trebuind relevata fie protejarea ordinii publice, fie existenta pericolului de fuga, fie a riscului savarsirii unei noi infractiuni. Motivele acestea, daca au existat la momentul arestarii, trebuie evidentiate prin retinerea si a altor temeiuri (lit.b,e) pentru arestarea preventiva, pe langa cel de la lit.f). Daca ele nu au existat, in cazuri extrem de rare pot aparea pe durata procesului penal, astfel incat sa ofere posibilitatea unei motivari diferite a prelungirii sau mentinerii arestarii preventive. Simpla enuntare de catre instanta ca prin punerea in libertate a inculpatului ar exista riscul influentarii martorilor, pericolul ca inculpatul sa fuga,etc., daca acestea nu au o acoperire in actele dosarului, reprezinta tot o motivare formala. Analizand continutul textului de la 148 lit. f si acceptand varianta ca prin arestare preventiva se urmareste doar protejarea societatii fata de inculpat ar trebui sa tragem concluzia ca arestarea preventiva ar trebui limitata la cazul infractiunilor de violenta si numai in masura in care s-ar aprecia ca astfel de fapte ar putea fi repetate, precum si in cazul celor care au suferit mai multe condamnari. Ca atare, in cazul infractiunilor de coruptie sau al celor economice s-ar putea aprecia ca arestarea preventiva intemeiata pe dispozitiile art.148 lit.f nu ar trebui luata niciodata. De asemenea, o interpretare ad literam a textului de la art.148 lit.f ar impiedica posibilitatea luarii unei astfel de masuri in cazul infractiunilor savarsite din culpa. S-ar naste insa o noua problema sentimentul de justitie al cetatenilor ar fi infrant pentru ca s-ar crea impresia unei profunde inechitati sociale. Masura arestarii preventive ar putea fi luata in cazul celor care fura, care talharesc, dar niciodata impotriva inaltilor functionari corupti, a celor acuzati de infractiuni economico-financiare, etc. deoarece, de regula, acestia

sunt persoane cu o buna imagine in societate, pentru care nu ar putea fi motivat pericolul pentru ordinea publica in conformitate cu interpretarea literala a art.148 lit f) si exigentele CEDO. Deplasarea accentului de la fapta la persoana in materia arestarii preventive ar putea deveni periculoasa, pentru ca s-ar putea crea impresia ca masura este dispusa doar pentru cei apartinand unor clase sociale defavorizate. Mai apare insa un aspect foarte important si anume acela ca la nivel de mentalitate colectiva, motivele ce justifica o arestare preventiva nu se suprapun celor cuprinse in legea procesual penala, si ma refer din nou aici la continutul art. 148 lit. f Cod procedura penala. Curtea Europeana de la Strasbourg incearca sa dea satisfactie mentalitatii colective, obligand insa instantele sa se incadreze in sabloanele stricte ale legii, si mai mult, sa fie extrem de creative atunci cand trebuie sa explice de ce legea le permite sa dispuna o astfel de masura. Pentru o mai buna intelegere ar fi suficient sa luam un exemplu simplu. Daca un politist ia mita si recunoaste in fata instantei savarsirea faptei, dispozitiile art. 148 lit. h Cod procedura penala nu ar putea sa ofere instantei nici un sprijin pentru motivarea masurii arestarii preventive, mai ales in situatia in care inculpatul parea a fi pana la momentul retinerii un model de comportament in societate, la aceste argumente adaugandu-se si acela ca, in viitor comiterea unor fapte asemanatoare ar fi imposibila, intrucat odata cu punerea in miscare a actiunii penale inculpatul nu mai poate detine functia ce i-a facilitat comiterea infractiunii. Masura arestarii preventive pare insa pe deplin justificata in opinia cetatenilor, avand in vedere ca inculpatul chemat sa asigure ordinea publica a savarsit o astfel de fapta. Ca atare nemultumirile in ceea ce priveste motivarea masurii arestarii preventive pleaca in buna parte de la defectuozitatea redactarii textului de lege dar si de la faptul ca urmarim prin intermediul arestarii preventive aspecte pe care nu dorim sa le recunoastem. Desi afirmam ca arestarea preventiva este o masura temporara prin intermediul careia protejam societatea de indivizii periculosi, prin arestarea preventiva se urmareste in realitate si o satisfacere imediata a sentimentului de justitie in randul populatiei, care nu poate fi asigurata prin intermediul pedepsei (pentru ca de la momentul savarsirii faptei pana la pronuntarea unei hotarari definitive trece de regula o perioada mare de timp), si o intimidare a celorlalti cetateni predispusi la savarsirea de fapte penale. Doar atunci cand vom renunta la abordarea ipocrita conform careia una gandim si alta motivam pentru ca textele de lege si jurisprudenta CEDO ne-o cer, desi nici vointa reala a acestora nu este in consonanta cu cele pretinse, vom avea motivari pertinente si credibile in materia arestarii preventive.
Carlos Maria Romeo Casabona Peligrosidad y Derecho Penal preventivo, Ed. Bosch,Barcelona,1986, pg. 15-16

Aadar, pe scurt: - un inculpat inut n stare de arest timp de 11 luni i condamnat la 10 luni de nchisoare, dup reinerea de circumstane atenuate. Recidivist. Acuzaia viza infraciunea de trafic de droguri.

- o persoan inculpat pentru luare de mit, arestat timp de 13 luni i condamnat la 14 luni de nchisoare. - o persoan arestat preventiv sub acuzaia de a fi fraudat mai multe persoane cu sute de mii de dolari, fr ca la dosarul cauzei s existe nu o plngere a unui pgubit, dar mcar un nume de persoan pgubit. Se vorbete ns pe larg n ncheierea de arestare despre numrul mare de persoane vtmate, ca element esenial al existenei unei stri de pericol pentru ordinea public. Sunt ultimele trei dosare, pentru care voi da ulterior toate datele de identificare, inclusiv ncheierile instanelor, pentru a nu nate discuii. Primele dou sunt expresia cea mai bun a executrii pedepsei n avans, ceea ce m conduce la o doua idee pe care vreau s o subliniez. Arestarea preventiv este o msur preventiv. Aa scrie n codul nostru de procedur penal i n Constituie, iar legea n Romnia are caracter obligatoriu, nu facultativ sau de recomandare. n consecin, scopul acestei msuri nu poate fi dect unul dintre cele enumerate la art. 136 din Codul de procedur penal, unde nu se regsete povestea legat de sentimentul de injustiie a populaiei ce ar considera c fapta rmne nepedepsit. Dac mergem pe aceast variant, nseamn c prin arestare pedepsim o persoan pentru o infraciune, pentru simplul motiv c un procuror ne-a spus c el aa crede c s-a ntmplat. Arestarea se judec pe baza unui dosar n care parchetul pune ce vrea, de care eu ca inculpat iau la cunotin o or dac beneficiez de un grefier sau judector binevoitor fr a putea fi administrate alte probe, n afar de cea cu nscrisuri. Poate fi o persoan pedepsit dup o astfel de procedur? Dac da, de ce o mai judecm pe fond? Rolul justiiei este acela de a avea grija ca societatea s nu fie indignat? Undeva prin Constituie se spune c rolul este s protejeze drepturile i libertile noastre fundamentale, inclusiv cel la libertate. Despre indignarea popular i sentimentul de injustiie nu vorbete nici Constituia, nici legea procesual. Dup mine, art. 148 lit. f) ar trebui s fie un temei ce s justifice arestarea n situaii de excepie, nu s fie legea comun a arestrii unei persoane. Tocmai de aceea din Europa nici nu are aa ceva n legislaia intern, fr ca societile cu pricina s sufere de pe urma acestui fapt. Iar dac art. 148 lit. f) din Codul de procedur penal nu permite arestarea unei persoane acuzat de fapte de corupie, nseamn c sunt posibile dou soluii: fie persoane este arestat pentru c sunt incidente alte temeiuri de arestare, fie persoana trebuie s fie judecat n stare de libertate. Pentru c aa spune legea, iar aceasta nu are valoare de recomandare, ci de obligaie pentru magistratul nsrcinat cu aplicarea sa. Indiferent dac societatea se simte frustrat c un corupt prezumat nevinovat este liber. Nimeni nu poate sta n arest pentru simplul fapt c lipsa de educaie juridic a societii este att de ridicat, nct exist credina ferm c dreptatea se realizeaz prin ncheieri de arestare, nu prin sentine de condamnare.