Scrisoarea II De ce pana mea rmne n cerneal, m ntrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm, ngrmdite ntre galbenele file, Iambii suitori, troheii, sltreele dactile? Dac tu tiai problema astei viei cu care lupt, Ai vedea c am cuvinte pana chiar s o fi rupt, Cci ntreb, la ce-am ncepe s-ncercm n lupt dreapt A turna n form nou limba veche i-neleapt? Acea tainic simire, care doarme-n a ta harf, n cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marf, Cnd cu sete caui forma ce s poat s te-ncap, S le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe ap? ns tu mi vei rspunde c e bine ca n lume Prin frumoas stihuire s ptrunz al meu nume, S-mi atrag luare-aminte a brbailor din ar, S-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunoar, i dezgustul meu din suflet s-l mpac prin a mea minte. Dragul meu, crarea asta s-a btut de mai nainte; Noi avem n veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearc prin poeme s devin cumularzi, nchinnd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cntai n cafenele i fac zgomot n saloane; Iar crrile vieii fiind grele i nguste, Ei ncearc s le treac prin protecie de fuste, Dedicnd brouri la dame a cror brbai ei sper C-ajungnd cndva minitri le-a deschide carier. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie s scriu? Oare glorie s fie a vorbi ntr-un pustiu? Azi, cnd patimilor proprii muritorii toi sunt robi, Gloria-i nchipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor nchin, numind mare pe-un pitic Ce-o beic e de spum ntr-un secol de nimic.