Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci1

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmăritori şi vrednici de dragoste creştini în Sfânta Biserică a
Domnului nostru Iisus Hristos.
Precum Biserica preamăreşte şi învaţă: “Mare este puterea Crucii
Tale, că s-a înfipt în mijloc şi lucrează în lume”. Înfipt în mijloc este şi
praznicul împărătesc al Sfintei Cruci, ca şi celelalte: Naşterea
Domnului, Învierea - praznicul central. Atât duminica de dinainte cât şi
cea de după Sfânta Cruce cinstesc cuvinte ale Evangheliei privind
Crucea. Astfel, cu o săptămână în urmă, din Evanghelia după Sfântul
Ioan, am auzit: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât
din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat
şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan
3,13 - 14) - descoperindu-ni-se taina Crucii, înainte de prăznuirea ei, la
14 septembrie. Sfânta Evanghelie de astăzi tot despre Cruce ne învaţă.
Şi ne rugăm Bunului Dumnezeu, Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, să
înţelegem taina Crucii. (Marcu 8,34 - 9,1)

“ Şi chemând la sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis:

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea
şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde,
iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl
va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întergă, dacă-şi
pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul
său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în
neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el
când va veni întru slava Tatăului Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor
(ucenicilor şi celor de faţă, şi nouă): Adevărat grăiesc vouă că sunt unii,
din cei ce stau aici (şi acum), care nu vor gusta moartea până ce nu
vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.”

Iubiţilor, să ne rugăm toţi să lumieze bunul Dumnezeu în Duhul Sfânt

inimile noastre să înţelegem negrăitele taine din aceste cuvinte.
Am prăznuit acum două zile, în 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci,
în pământ, unde fusese aruncată şi îngropată. Căci a trimis împăratul
Constantin - căruia i se arătase pe cer Sfânta Cruce, vestindu-i-se:
“Prin acest semn vei învinge” - pe sfânta sa mamă la Ierusalim, şi, cu
rugăciune şi căutare (“Căutaţi şi veţi afla”, spusese Mântuitorul) au
aflat Sfânta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca s-o poată vedea
toată mulţimea. Şi s-a rugat Sfânta Elena şi a sărutat-o; la fel toţi cei
de faţă. Şi au strigat: Doamne miluieşte. De atunci mereu, la 14
septembrie se înalţă şi noi toţi o sărutăm şi zicem, cu moşii şi strămoşii
noştri, cu creştinii de atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieşte
poporul şi întreagă lumea Ta. Şi Crucea Ta, Doamne, să o simţim
1
16 septembrie 2001
unindu-se, identificându-se cu noi înşine, căci în chipul crucii ne-ai zidit.
Şi Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru, cum spune Sfântul
Atanasie cel Mare, a ales să moară pe Cruce pentru acest fel unic de a
muri: cu braţele deschise, îmbrăţişând lumea. Crucea ne îmbrăţişează.
În finţa ei adâncă ea este iubire. E însăşi descoperirea Dumnezeirii în
Creaţie şi în mântuirea lumii. În toate se descoperă iubirea şi crucea
Dumnezeului Cel veşnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.
Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi în perspectivea infinitei
asemănări cu El. Aceasta este definiţia a tot omul. Şi deşi omul, prin
păcat, a căzut, chipul lui Dumnezeu a rămas întipărit; e de neşters, de
nedistrus. Am lepădat, cum spun Sfinţii Părinţi, asemănarea; dar chipul
nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind întipărit în noi, suntem deci
părtaşi existenţei lui Dumnezeu şi, atunci, nemuritori. Căci Dumnezeu
nu-şi ia înapoi nici darul nici chemarea. Rămâne în noi taina chipului lui
Dumnezeu - chipul Crucii. În el şi prin el lucrăm asemănarea - luând
crucea Lui.
De aceea aşa începe Mântuitorul acest cuvânt: “Cel ce voieşte să
vină după Mine” – să se unească real cu Mine, întru asemănarea Mea;
şi aceasta cu voinţă. Spune dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul:
Chipul din noi e de neşters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a
zidit Dumnezeu), iar înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu - adică
lucrarea asemănării - ţin de voinţa noastră, de libertatea noastră.
Doamne, învaţă-ne să ne lucrăm libertatea, s-o trăim ca să ne facă
liberi cu adevărat. Căci adevărul ne face liberi. Şi, Doamne, Tu eşti
Adevărul; în voinţa noastră şi în libertatea noastră: “Cel ce voieşte să
vină după Mine - şi aici vine un cuvânt parcă mai greu decât celelalte -
să se lepede de sine”.
La acest cuvânt, de atâtea ori rostit şi tâlcuit în felurite chpiuri,
îndrăznim a cugeta şi noi astăzi, împreună. Ce înseamnă “să se lepede
de sine”, să te lepezi de sinea ta? S-a zis de atâtea ori: de păcat. Dar în
ce constă păcatul în lucrarea lui, în arătarea lui. Păcatul, cum Scriptura
îl descoperă, punându-l în văzul conştiinţei tuturor, este insfulat (nu
inspirat – numai Dumnezeu ne inspiră) de demon, sub chipul şarpelui,
către Eva: “V-a zis Dumnezeu că de veţi gusta din pomul cunoştinţei
binelui şi răului veţi muri? Nu veţi muri, ci veţi fi ca nişte dumnezei,
cunoscând binele şi răul”. Aici este arătarea şi un fel de început al
păcatului: Veţi fi ca nişte dumnezei; veţi fi voi dumnezei (e la plural
scris în Scriptură; de aceea au şi apărut idolii), cunoscând binele şi răul
– decizând voi ce este bine şi rău. Să luăm aminte o clipă: “ca nişte
dumnezei”. Tu să-ţi devii dumnezeu… În locul lui Dumnezeu eşti ispitit
să pui un nou început, aşadar. Tâlcuiam şi altă dată noi: orgoliul,
mândria. Când Luicifer a voit să-şi pună tronul alături de Cel preaînalt.
El, Lucifer, purtătorul de lumină, alături de Cel Preaînalt. Şi, spune
Proorocul: “O, cum ai căzut, Luceafăr!” Iar Mântuitorul l-a văzut
căzând, cum citim după sfântul Evanghelist Luca: “Văzut-am pe Satana
ca un fulger căzând din cer”. Căderea în orgoliu, cum ne-a luminat
Dumnezeu să o tâlcuim, încerând să pui în tine începutul. Dar înţelegi
deodată că tu nu-ţi eşti început: Era un timp când tu nu erai. Am folosit
acest cuvânt pe care l-a insuflat demonul lui Arie, la Sinodul de la
Niceea, care spunea despre Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul
Omului: “Era un timp când nu era”. Şi Sfântul Atanasie a spus: “Cum
ne-ar putea mântui cineva dacă nu e Dumnezeu însuşi, deci din
veşnicie?” Şi numai demonul a insuflat acest cuvânt, pentru că el
însuşi, fiind adus de la nefiinţă la fiinţă, căzând în această mândrie
nemăsurată, a vrut să fie în locul lui Dumnezeu. Iar ispita lui asupra
omului aceasta a fost: “Veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi
răul” şi “nu veţi muri”. Atunci, Adam şi Eva au văzut că sunt goi. S-au
deschis ochii lor şi au văzut că sunt goi de har, de lumina divină, că
sunt în timp veniţi. Ochii demonului s-au deschis întâi. El a văzut că e
adus de la nefiinţă la fiinţă şi, căzând, l-a ispitit şi pe om, să-l întoarcă
înapoi, spre nefiinţă. De aceea, din nefericire, când moare cineva, mulţi
spun că a trecut în nefiinţă. Doamne păzeşte! Dumnezeu nu mai trece
în nefiinţă ce a adus la fiinţă, ci trece în nemurire.
Căci protopărintele Adam – cuvânt adânc al Sfântului Maxim
Mărturisitorul -, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie
decât cea dintâi, constătătoare din plăcere. Plăcerea, care îmbată,
aţâţă pofta omenească, sfârşind în moarte, prin durere. Sfântul Maxim
mereu indică acest drum între plăcere şi durere: Păcatul intră prin
plăcere şi sfârşeşte în durere; din durere caută altă plăcere şi iar
ajunge la durere. Şi aşa, pendulând între plăcere şi durere, în cele din
urmă moartea îi pune capăt. Adam, la sfatul şarpeului, a născocit o
plăcere ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, dar care ducea la
durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toţi cei născuţi din el după
trup, împreună cu sine, la sfârşitul morţii prin durere datorită obârşiei
lor nedrepte din plăcere. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu în lume şi
S-a făcut Om, dând firii altă obârşie, prin a doua naştere, din Duhul
Sfânt, obârşie pe care o duce, prin osteneală şi durere, prin Cruce, prin
moartea atotcuvenită a lui Adam (căci îşi avea obârşia în neascultare),
la înviere, desfiinţând moartea.
De aceeea spune Mântuitorul: “să se lepede de sine” – cel ce vrea
să vină după Mine să lepede această tragedie a căderii. Lepădarea atât
a orgoliului, a mândriei – începutul a tot păcatul, cât şi a stării de
întuneric în care te socoteşti simplu făptură, nefiinţă. În starea ta
limitată, mărginită, a simţi că temeiul existenţei tale e Cel veşnic! Tu
eşti zidit, dar adus de la nefiinţă la fiinţă de Cel veşnic. Să simţi în tine,
acel Amin al lui Dumnezeu: Să fie!
“Să se lepede de sine, să-şi ia crucea”. Crucea care a răstignit, a
omorât păcatul. Căci jertfa nu e moarte; este taină a iubirii; este a fi cu
faţa către Dumnezeu, Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt. Numai în despărţirea de
El eu cad în moarte. Şi dacă Adam, prin păcat, a schimbat starea de
jertfă, de iubire către Dumnezeu, în stare de moarte, Hristos, prin
Cruce, a transformat moartea în jertfă.
 Toate cuvintele Lui de pe Cruce au fost acest luminos drum de la
moarte la viaţă, de transfigurare a morţii în jertfă: “Părinte, iartă-le că
nu ştiu ce fac” – cuvânt al iubrii; către mama Lui şi Ioan, ucenicul:
“Mamă, iată fiul tău”. Lui: “Iată mama ta”. Sau răstignitului: “Astăzi vei
fi cu mine în rai”. Sau: “Dumnezeu Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-
ai părăsit?” - rostind cuvintel psalmistului (Ps 20, 1), adică părăsirea
noastră şi căderea lui Adam, transfigurând-o. Rostind “Mi-e sete” – Mi-e
sete de toată umanitatea. “Săvârşitu-s-a” – în Cruce săvârşind taina
mântuirii. Şi “Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”.
Şi moartea noastră însăşi se transfigurează în jertfă dacă în chipul
acesta luăm crucea cu Hristos şi rostim cuvintele Lui de pe cruce,
trăindu-le.
“… Să-şi ia crucea şi aşa să-Mi urmeze”. Întreaga viaţă a noastră e
un suiş al crucii, purtând în noi şi transfigurând mereu în noi cuvintele
de pe cruce ale Mântuitorului. Şi aşa înaintăm spre lumină, iubiţilor.
Crucea se descoperă întocmai în lumină2.
Şi continuă Iisus: “Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va
pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie
acela îl va scăpa”. Cine va voi să-şi scape sufletul – adică să te salvezi
prin tine, conform acelui cuvânt demonic – “veţi fi ca nişte dumnezei”;
tu îţi eşti propriul dumnezeu. “Iar cine îşi va pune sufletul său pentru
Mine şi pentru Evanghelie îl va câştiga”. Adică în numele lui Iisus. Nu te
poţi mântui prin tine; tu eşti venit de la nefiinţă la fiinţă.
Pentru care spune, mai departe, atât de puternic şi adânc cuvânt:
“Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul
său, sau ce ar putea omul să dea în schimb pentru sufletul său?”. - Alt
cuvânt de adâncime negrăită! Sufletul, împreună cu trupul în care
trăim, ca un fel de locaş al sufletului. Sufletul e unit cu trupul, dar nu e
tot una cu el. E şi unit şi deosebit. O taină a sufletului. Şi port mereu în
mine această durere, pe care o mărturisesc: Nu trăim îndeajuns taina
sufletului nostru, de aceea nici nu-i simţim în adânc adevărul,
realitatea lui. Noi trăim prea mult cu faţa către trup, către cele trupeşti.
Şi toate cele trupeşti, materiale, atât de adânc s-au întipărit în noi,
încât am mers până a spue că materia e totul. Şi spun aceasta fără să
gândească nefericiţii oameni că nimic nu s-ar fi construit fără suflet,
fără gândire. De aceea, ajungem atât de grav îndobitociţi (ca
dobitoacele), pentru că desconsiderăm sufletul. Nimic nu se zideşte
fără suflet, fără gândire, care este fructul sufletului. Totul e gândire.
Orice făptură este o operă, este o gândire a Ziditorului.
Şi aşa de frumos şi adânc spune dumnezeiscul Maxim Mărturisitorul:
“Sufletul este ecoul îndepărtat al vocii Cuvântului. Dar deşi locuieşte

2
Crucea ortodoxă nu e simplu în cele două linii, verticală şi orizontală
(legătura cerului cu pământul, respectiv îmbrăţişarea lumii). La
încheietura celor două braţe ţâşnesc razele – razele învierii.
Nedespărţită este crucea de înviere.
sufletul în trup, e altceva, esenţial altceva”. Spusese Înţeleptul biblic:
“Şi se va pogorî trupul în pământul din care a fost luat, iar sufletul la
Dumnezeu, cel ce L-a dat”. Şi tâlcuind aşa, dumnezeiescul Maxim dă
trei caractere sufletului. Primul: este simplu şi indivizibil, într-un trup
împărţit, dispersat (în miliarde de celule). Cum a spus marele Paulescu:
sufletul este agentul finalităţii, factorul, conştiinţa acestui trup, pe
care-l călăuzeşte. Conştiinţa pe care a suflat-o Dumnezeu şi o suflă în
fiecare dinte noi atunci când se unesc cele două celule – paternă şi
maternă. Atunci Ziditorul suflă în fiecare un suflet unic, o conştiinţă
unică, un factor activ, luminos, nemuritor, care călăuzeşte trupul şi-l
insuflă spre desăvârşire (pentru care câte un trup se sfinţeşte).
Al doilea caracter: sufletul este nemărginit, într-un trup adunat,
mărginit. Cu toţii suntem într-un anumit loc. Dar nu simţim că sufletul
nostru nu e mărginit în acest loc în care ne aflăm? Deşi în timp zidit, eu
pot gândi la începutul meu şi la începutul lumii însăşi, dincolo de
marginile universului, cu acest suflet chemat de Cel veşnic să existe.
Deşi în trup, e altceva, depăşind trupul.
Şi mai dă încă un tâlc dumnezeiescul Maxim, zicând: el care e
mişcat, şi se schimbă. Trupul numai aparent se schimbă, îmbătrâneşte,
mai curând. Dar sufletul se mişcă. El cade, dar se şi înalţă. Iar când se
înalţă cu gândirea şi transfigurează materia aceasta, o face vie, o face
luminoasă (sau întunecată). Şi nu din el, ci din Cel care dă şi lumină şi
strălucire şi înălţare, Care te înalţă către nemurire. De aceea, şi
rugăciunea, viaţa duhovnicească, te învaţă să te lepezi de sine – să te
lepezi de tot ceea ce te lipeşte numai de lumea aceasta, care-i
trecătoare. Atunci sufletul se înalţă şi, cum spune dumnezeiescul
Calist, în mişcarea lui e nemărginit. Numai sufletul se înaţă către Cel
nemărginit. De aceea nu e vrednicia ta să rămâi numai la cele
trecătoare. Şi, în tragedia aceasta3 pe care am contemplat-o, când
acele minţi bolnave, sărmanele, demonice, au aruncat moartea, mi-am
zis: Doamne, acestea, parcă odată mai mult îţi descoperă cum
demonul distruge. Dar mă rugam pentru sufletele acelea care erau în
chinurile morţi, şi ale celor din jurul lor, care au supravieţuit: Dă-ne
lumina Ta, Doamne, şi să înţelegem că, peste toate, taina luminii Tale,
a nemuririi, a veşniciei, înalţă sufletele noastre.
Am înţeles, deci, din cuvântul Mântuitorului: “Ce-ar folosi omului de
ar câştiga lumea întreagă dar şi-ar pierde sufletul şi ce ar da omul în
schimb pentru sufletul său?”, atât de limpede acum, că lumea întreagă
nu poate avea ca preţ sufletul. Că sufletul pe toată o cuprinde şi lumea
întreagă se poate măcina, se poate ruina, se poate trece, ca şi trupurile
noastre prin moarte, dar sufletul e deasupra tuturor; pe toate le
învăluie. Nimic din lume nu-l poate într-un fel măsura sau contrapune.
Cum observa un scriitor credincios, Francois Mauriac, dând mărturia
aceasta, atât de sensibilă penru orice conştiinţă:

3
Tragedia de la 11 septembrie 2001.
 Iată-mă aşa cum am fost mereu, de când am făcut cunoştinţă cu
lumea. Când ne cunoaştem şi ne privinm dinlăuntru nu ne vom deosebi
cu nimic în ceasul sfârşitului nostru de ceea ce am fost de-a lungul
anilor noştri. Dacă eu trăiesc viu tania sufletului meu, cu aceeaşi
privire strălucitoare, chiar cu meşa care mi-ar fi pusă pe frunte ca o
umbră. Căci vechiul om se înlănţuie dintr-o certitudine şi o permanentă
continuitate a sufletului. O identitate a mea cu mine însumi din tot
timpul şi mereu!” Aceeaşi identitate, de când eram copilaş, băîieţel,
adolescent, învăţând în cămăruţa pe care mi-o dăduse mămica. Apoi,
tânăr student, bărbat, cu sarcinile mele în lume, s-a schimbat trupul
mereu; dar sufletul, în memoria mea sfântă e acelaşi. Şi va rămâne
mereu, tot mai luminos strălucind în lumina Mântuitorului. Şi înţeleg
atunci, cum ai spus Tu, Doamne: “De cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului se va
ruşina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri”. Cuvântul
Lui: Nimic nu poţi da în schimb pentru sufletul tău - păstrează-l curat şi
el se luminează neîncetat. Să nu se umbrească în slăbiciunile şi
căderile lumii, ci în faţa lui Hristos Cel înviat să strălucească mereu.
Lucrează aceasta, fă-o vie în sufletul tău, mai ales prin ultimul cuvânt
al Evangheliei.
Căci zicea: “Adevăr vă spun vouă, sunt unii din cei ce stau aici care
nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu
venind întru putere”. Deci, ca să nu te înspăimânţi de moarte îţi dă
Dumnezeu o arvună din împărăţia Lui, aşa cum dăduse Mântuitorul pe
Tabor celor trei ucenici – Petru Iacob şi Ioan – strălucirea învierii Lui, ca
o arvună.
Liturghia noastră, rugăciunea, Evanghelia, mărturisirea şi
Împărtăşania noastră, toată aşezarea noastră în credinţă, în lumină,
înalţă sufletul. Şi simţim, dacă lucrăm acestea, în noi nemurirea,
împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Şi atunci, înţelegem: Nu poţi da nimic în schimb pentru sufletul tău
în care luminează Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu Maica Domnului şi cu toţi
sfinţii. În chipul şi în puterea Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, sfântă
învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Amin.