Sunteți pe pagina 1din 6

Sfântul Silvestru1

Vrednici de iubire dreptmăritori şi iubiţi credincioşi ai acestei de


Dumnezeu păzită enorie, în această zi, a praznicului bisericii, a
pomenirii Părintelui Silvestru, după rânduială dumnezeiască aşezat ca
părinte ocrotitor al acestei parohii,

Astăzi, la început de an, rugăm pe Bunul Dumnezeu Tatăl prin Fiul


Său Iisus Hristos, Domnul nostru, şi în Duhul cel Sfânt de viaţă făcător,
să împărtăşim cuvânt, cum zice Psalmistul: “Trimite-vei Duhul Tău şi se
vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31). Să simţim, cu
adevărat, lucrarea Duhului Sfânt, care pururea e cu noi, precum a zis
Domnul, să ne zidim, şi neîncetat ne înnoim, odată cu înnoirea anului
în care acum păşim şi cu pomenirea acestui părinte sfinţit, Silvestru,
episcop al Romei celei vechi, numită aşa pentru că de la Constantin cel
Mare Constantinopolul a fost numit Roma cea nouă.
A fost episcop al Romei în timpul marelui, sfinţitului împărat
Constantin. Iubiţilor, în Duhul Sfânt să simţim puterea şi să luăm
cuvânt ziditor privind viaţa Părintelui Silvestru. Era fiu al Romei,
născut, din părinţi dreptcredincioşi, pe la anii 250-260, în acea vreme
în care încă era prigoană asupra Bisericii. Deci înainte de acele
decrete, legiuri, date de la Dumnezeu prin oameni pentru sfânta
libertate a credinţei. A crescut duhovniceşte pe lângă un preot,
Quirinus, care l-a învăţat dreapta credinţă, catehismul, cum am spune
noi, Evanghelia, icoana, chipul, taina lui Hristos. Dar, învăţat
deopotrivă în ştiinţa pe care o poate da lumea.
Niciodată să nu socotim despărţite de Dumnezeu, în orice fel,
cunoştinţa şi îndemânarea omenească. Căci “tot darul desăvârşit şi
toată darea cea bună de sus coboară”. Să nu trăim niciodată împărţiţi
în frânturi, ci în unitate. Cum am învăţat, ieri, de la Sfântul Vasile, care
am auzit cum spunea, că partea (fiecare dintre noi e o părticică) îşi află
adevărul în întreg. Nimeni nu e doar o aşchie sau o zdreanţă. Nimic
altceva decât păcatul nu e profan. – Grâul devine pâine şi pâinea
devine trupul Domnului. Sunt profane grâul sau pâinea? Iar bobul de
strugure devine sângele Domnului. În toate e Dumnezeu şi nimic nu e
fără har.
Şi aşa a învăţat de la preotul lui de la Roma. Dar pronia lui
Dumnezeu a mai rânduit ceva: a poposit la Roma un om al lui
Dumnezeu, Timotei, un preot venit din Antiohia. Antiohia, al treilea
oraş ca însemnătate în imperiu în vremea aceea (acum undeva în
marginea Turciei, la răsărit, la hotarul cu Siria), unde propovăduise
sfântul apostol Pavel, acolo unde, pentru prima oară, cei botezaţi au
fost numiţi creştini. De acolo a venit acest Timotei, adânc în sfintele
Scripturi, în cuvântul adevărului. Şi l-a primit sfântul Silvestru în casa
lui, cum fusese învăţat, să primească pe străini. Şi a predicat un an şi
1 2 ianuarie 2002
jumătate Timotei, cu acest temei din Răsărit, din Antiohia. L-am
pomenit, mai zilele trecute, pe sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu
(Teoforul), din Antiohia, despre care se spune că a fost copilaşul de pe
genunchii Mântuitorului, când a zis: “De nu va veţi întoarce şi nu veţi fi
precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3).
Osândit să fie mâncat de fiare, la Roma, şi bunii romani încercând să
intervină pe lângă împăratul Traian să-i comute pedeapsa, ştiţi, le-a
scris: Nu-mi faceţi această nemulţumire! Nu mă nemângâiaţi! “Vreau
să fiu grâu măcinat în dinţii fiarelor şi să devin împărtăşanie. Numai
aşa voi ajunge la Hristos şi prin Hristos să fiu om”. Acest Timotei ştia
despre sfântul Ignatie. Deci Timotei venea cu duhul lui Dumnezeu, care
lucrase în sfântul Pavel, apostolul, în sfântul Ignatie, în toţi ce i-au
urmat. Şi aşa comunica, mai deprate, şi lui Silvestru, acestui tânăr care
ştia să primească, să odihnească, cu adevărat. Iar odihna ştiţi ce
înseamnă: sufletul tău atunci e mângâiat deplin, în odihnă.
Şi, luând cunoştinţă guvernatorul cetăţii Romei, Tarquinius, de
semnele şi minunile săvârşite prin Timotei, îndeosebi, l-a chemat la
judecată, la vreme de prigoană şi l-a osândit la moarte. I-a tăiat capul.
Iar sfântul Silvestru, noaptea, a luat trupul, moaştele sfântului, le-a
aşezat în loc de cuviinţă, iar o credincioasă înstărită a Romei i-a zidit
biserică. Dar Tarquinius, aflând că Timotei fusese găzduit în casa lui
Silvestru, l-a chemat şi l-a iscodit: “Ce bani a lăsat acest Timotei, şi de
unde aveţi voi strânsură de bani să hrăniţi, cum ziceţi voi, pe săraci”.
Şi a mărturisit Silvestru: “Avuţia noastră e dreapta credinţă şi noi,
cerând, Dumnezeu ne dăruieşte”. Căci de sus vine darul desăvârşit.
“Aşa îmi răspunzi tu? Vei fi osândit”. Şi Silvestru i-a spus: “Nu vei apuca
nici a doua zi, şi te vei sfârşi”. Şi a poruncit guvernatorul de l-a închis în
temniţă. Iar în seara aceea, după ce se hrănise, sărmanul, ospătând
mult, i s-a înfipt în gâtlej un os greu de peşte şi n-au izbutit medicii să-l
elibereze. Şi a murit. Şi a fost plâns şi jale în familia lui şi spaimă
pentru cuvântul spus ca o proorocie de Silvestru. A fost eliberat din
temniţă şi mulţi s-au încreştinat, cerând iertare lui Dumnezeu prin
Silvestru.
Trecând anii şi ajungând la vârsta de 30 de ani, episcopul Romei,
Miltiade, l-a sfinţit, l-a hirotonit preot. A săvârşit, odată cu faptele bune,
şi semne minunate. Era în jurul cetăţii Romei o peşteră de unde apărea
un balaur. Ori de câte ori ieşea şi întâlnea în cale mai ales prunci,
ucidea. Şi păgânii din cetate, ori de câte ori îl auzeau pe Silvestru se
minunau. “Dacă eşti cu adevărat sfânt, fă ca această făptură bestială
să nu mai ucidă, să amuţească”. Şi s-a rugat şi a primit mesaj. A mers
la gura peşterii şi a închis peştera. Şi pe veci a fost închisă şi gura
fiarei.
Trecură anii lumii vechi şi, ajungând la cârmuirea imperiului marele
Constantin, s-a dat libertate conştiinţei umane, credinţei, legăturii
omului cu Dumnezeu, religiei, cum s-ar spune. Începutul îl făcuse în
311 Galeriu, printr-un decret semnat şi de Constantin şi Liciniu. În
februarie 313 s-a dat cunoscutul de toată lumea Decret de la Milano, al
marelui împărat Constantin, semnat şi de Liciniu, din partea
Răsăritului. Şi săvârşindu-se din viaţă episcopul Miltiade, poporul
dreptcredincios l-a cerut pe Silvestru să devină episcop al Romei. Şi a
fost, de la anii 314. Şi, între faptele bune, minunate, în Dumnezeu
mărturisite, împreună grăind şi împăratul şi înţelegându-se, din anii
320 a fost rânduită duminica să fie ziua praznicul Bisericii. Oficial,
iubiţilor, pentru că duminica, a fost sărbătorită de Biserică din ziua
Învierii. Şi cum avem dovada? În Ziua Învierii ucenicii erau adunaţi, şi
Hristos a intrat prin uşile încuiate şi, în mijlocul lor, le-a zis: “Pace
vouă” şi celelalte, cum citim la Ioan 20 19-26. Iar Toma nu era cu dânşii
când Iisus a venit la ucenici. Dar după opt zile, ucenicii erau iarăşi
adunaţi, împreună cu Toma, de această dată. De ce după opt zile? Deja
duminica intrase, din hotărâre divină, ca zi a învierii, ziua Bisericii. E
atât de limpede. Iar în timpul împăratului Constantin a fost numai
oficializată în imperiu, în calitatea pe care o avea împăratul, de a da
decrete pentru toată împărăţia.
După tradiţie, ca sfătuitor, ca părinte duhovnicesc, Sfântul Silvestru
a făcut şi alte bunătăţi sfinte. Dar noi ne vom opri acum, în timpul
îngăduit de Dumnezeu şi primit de dragostea voastră, mai întâi asupra
Sinodului de la Niceea, despre care am luat cunoştinţă mai pe larg în
alte cuvinte. La acest sinod, convocat de împărat la anul 325, luminat
fiind în înţelepciunea lui de Dumnezeu, episcopul Silvestru, fiind
bătrân, a trimis ca delegat pe episcopul Oziu (Ozie) al Cordobei, care
era şi sfetnic al împăratului. Atunci s-a întocmit, în Duhul Sfânt, prima
parte a Crezului, până la articolul 8. La Sinodul al II-lea ecumenic (381)
s-a continuat şi desăvârşit, formulându-se şi următoarele articole, o
dată mai mult statornicindu-se credinţa.
După cronici, e o mărturie conform căreia, înaintea acestui prim
sinod ecumenic, slujitori ai Vechiului Testament, rabini, învăţători, i-au
spus Sfintei Elena: Bine a făcut împăratul că a dărâmat capiştile
idoleşti, încheind astfel cu păgânătatea. Dar cum să ne închinăm noi lui
Iisus, Care a fost răstignit în timpul lui Pilat, după ce a fost vândut de
ucenici? Împărăteasa a spus acestea fiului ei, împăratul Constantin. Şi
Constantin cel Mare, care văzuse semnul crucii lângă, lângă nimbul
Soarelui, cu inscripţia: “Prin acest semn vei învinge” şi, într-adevăr,
prin cruce a biruit, a hotărât întrunirea într-un dialog ecumenic la
Niceea a 318 de Părinţi, cu martori ai pătimirii: Sf. Nicolae, Spiridon,
Pafnutie, Atanasie cel Mare şi alţii. Acolo hotărăşte să aibă loc o
întâlnire duhovnicească între cei care slujeau Legea veche (învăţătorii
lor) şi episcopii Silvestru şi cei din jurul lui.
Asupra acestei întruniri să stăruim câteva minute şi să învăţăm, noi
înşine participând în clipa aceasta la acest act de atunci şi pururea,
pentru că adevărul Domnului, cuvântul Domnului rămâne în veci. S-au
rugat, şi, ca un fel de pregătire a dialogului, au rostit un cuvânt din
Psalmi: “Scoală-Te, Dumnezeule, apără pricina Ta” (Ps. 73, 23). Auzind
acest cuvânt, Zamvri, care reprezenta pe slujitorii Legii Vechi, mozaice,
a spus: “Acest cuvânt e de la noi, din Vechiul Testament. Voi folosiţi pe
cele din Noul Testament!”. Şi a răspuns episcopul Silvestru, în numele
celorlalţi, care erau împreună sfătuitori în Duhul Sfânt: “Vechiul
Testament în cel nou se deschide, cel nou e tainic cuprins în Vechiul.
Hristos a fost vestit din Vechiul Testament şi noi Îl primim, şi totdeauna
cuvântul Vechiului Testament e primit în Noul Testament, iar voi nu
vreţi să-l primiţi. Şi pentru aceea noi vom lua din gura voastră cuvântul
vostru şi cu al vostru cuvânt vă vom răspunde. Căci şi la luptă, când ai
luat arma din mâna vrăjmaşului, atunci l-ai şi prins”. Dialectică în taina
cuvântului. Şi sporind atunci de aici cuvântul, a rostit Zamvri: “Unul
este Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, şi să nu ai alţi
dumnezei în afară de Mine”. Era cuvântul acesta a ceea ce se numeşte
monoteismul, l-am numi solipsist, adică Dumnezeu închis în El însuşi,
tăgăduind Dumnezeul Treime, Dumnezeul iubirii, Dumnezeu – Tatăl
Fiului iubirii. Şi au răspuns Silvestru şi episcopii, slujitorii Evangheliei, în
cuvinte din Vechiul Testament: “Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi
popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi
căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a Unsului Său”
(Ps. 2, 1-2). Vedeţi, vorbeşte nu numai despre Domnul Dumnezeu, ci şi
despre Unsul, Hristosul Lui. Sau, iarăşi: “Domnul a zis către Mine: Fiul
Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 7). Din veci spune Tatăl
către Fiul, adăugând: “Cum l-a zidit şi pe om, «după chipul şi după
asemănarea Noastră» – a Treimii Celei de o fiinţă”. Şi împăratul asculta
şi aporoba cuvântul. Au răsuns atunci slujitorii Legii vechi: Cum adică:
“Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut?” – astăzi, adică în timp? Şi au
zis Părinţii: “Astăzi este numele veşniciei, pentru că ceea ce face
Dumnezeu este din veşnicie, este deasupra timpului”. De aceea noi
mărturisim: Astăzi e numele timpului lui Dumnezeu; numele timpului
făpturii este ieri, azi, mâine, iar al demonului este mâine – să amâni
totul pe mâine.
Deci în cer trei sunt care mărturisesc: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi
aceşti trei una sunt. Şi împăratul a dat mărturie acestui adevăr. Şi
slujitorii Legii vechi au consimţit la taina Dumnezeului iubirii. Şi au
întrebat din nou. Dar cum? Iisus Hristos pe care L-a vândut ucenicul şi
a fost judecat şi osândit şi răstignit? A răspuns episcopul, tot prin
cuvinte din Vechiul Testament: “Ca un miel spre junghiere S-a adus şi
ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund…” (Isaia 53, 7). Şi a fost
zdrobit pentru păcatele noastre, osândit şi răstignit cu cei fără de lege.
Şi iarăşi, “împărţit-au hainele Mele loruşi” (Ps. 21, 20) şi “os din osul Lui
nu se va frânge” (Ps. 33, 20). Toate acestea privind, contemplând de
departe proorocul, profetul, pătimirea Fiului lui Dumnezeu şi
Mântuitorului, cel care a coborât la noi, luând toate ale noastre,
suferinţele noastre. Căci dacă nu simţi că şi în suferinţa ta e Dumnezeu
cu tine, cum poţi să suferi, să înduri? Te zdrobeşte. Dar biruieşti şi tu cu
Cel care nu poate fi zdrobit, care o biruie şi înviază, biruind păcatul.
Au mai adăugat evreii un cuvânt: Cum spune “Fiul lui Dumnezeu
născut din Fecioară”? Şi cum să se nască Fiul lui Dumnezeu din veci?
La care a răspuns: “Precum se naşte cuvântul din minte, aşa S-a născut
Dumnezeu-Cuvântul din mintea Tatălui şi din Fecioară”. Cum Adam s-a
născut oarecând din pământul curat, feciorelnic, mai înainte de a fi fost
pătat de sângele vinovăţiei, tot aşa, Noul Adam – Fiul lui Dumnezeu, Se
întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioara curată Se naşte. Observaţi,
imagini, icoane: pământ curat, nealterat, neprihănit de păcat, de
sânge, din care l-a zidit Dumnezeu pe Adam, tot aşa Fiul lui Dumnezeu
din Fecioara Se va naşte, şi fără de păcat, spre deosebire de noi.
Pentru care Psalmistul spune:”Întru fărădelegi m-am zămislit, întru
păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6). Păcatul e aducător de
moarte. Orice om va trece prin moarte şi, la învierea de obşte, va învia,
dar Fiul lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din pururea Fecioara, fără
de păcat întrupându-Se, născându-Se (dar luând păcatul nostru),
sfârşeşte în Înviere.
Părinţii, fiind atunci părtaşi la dialog, au cerut un ultim cuvânt. Şi a
aprobat împăratul. Iată, au zis: Aduceţi aici un bou, şi noi vom dovedi:
“Numai un cuvânt vom rosti la urechea lui – numele Dumnezeului
nostru, şi va muri”. Era un cuvânt din Legea Veche, neînţeles de ei: Nu
poate cineva să rostească numele lui Dumnezeu celui viu şi să vadă
faţa Lui şi să nu moară. Una e să înţelegi moartea ca plată a păcatului,
alta e moartea în Hristos, biruind moartea. Moartea se trăieşte în două
feluri: în păcat (ferească Dumnezeu să o trăiască cineva astfel), şi în
Hristos, Care a biruit moartea (ferice de orice botezat, care o trăieşte
aşa). Şi aşa a fost: A rostit Zamvri, cu temere, cu spaimă, numele lui
Dumnezeu la urechea bolului, şi acesta a căzut mort. Potrivit Legii
vechi nu cutezau să numească pe Dumnezeu (de aceea, în Evanghelia
de la Matei se vorbeşte de împărăţia cerurilor, nu de împărăţia lui
Dumnezeu). Iar Silvestru a spus: “Dacă voi aţi rostit cuvântul morţii, în
numele lui Hristos noi rostim cuvântul învierii”. Şi s-a rugat lui Hristos,
Biruitorul morţii, şi s-a ridicat făptura, boul a înviat şi a fost mărturie a
puterii Celui înviat, mărturie a învierii.
Aceasta a fost, după cronici, după mărturiile tradiţiei sfinte,
întâlnirea din timpul Părintelui Silvestru, pe care Biserica Răsăriteană îl
cinsteşte în chip deosebit, ca şi pe al doilea mare episcop al Romei,
Sfântul Grigorie. Sfântul Silvestru a păstorit între 314 şi 336. Episcopul
Romei, Grigorie, a alcătuit Litgurghia darurilor mai întâi sfinţite, ce se
săvârşeşte în Biserica Ortodoxă totdeauna în zilele Postului Mare. La
chivotele cereşti ale lui Petru Rareş şi Ştefan cel Mare (descoperite de
domnul Sorin Dumitrescu), sunt zugrăviţi deopotrivă aceşti doi ierarhi –
Sf. Silvestru şi Sf. Grigorie Dialogul. Îndeosebi la Voroneţ, străjuind de o
parte şi de alta Marea Judecată – judecata obştească. Mărturisim şi
avem mângâierea deosebită că biserica noastră are ocrotitor şi rugător
pe Sf. Silvestru. Şi aşa ne mângâiem şi zicem: “Minunat este
Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Ps. 67, 36).
Deasupra şi-n adânc e taina Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt. Şi Preasfânta Treime, în sfatul cel din veci, trimite pe Fiul Cel din
veci să ia chip şi faţă omenească. El e unicul Mijlocitor, în Duhul Sfânt,
între Tatăl şi lume – fraţii Lui, noi. El, Fiul lui Dumnezeu, care “Fiul
Fecioarei Se face”. El e Dumnezeu şi Om, şi în El, într-un om îl vezi pe
Dumnezeu şi te înalţi.
Dar e o deosebire radicală, adâncă, din veci, între El şi noi. El este
Dumnezeu şi Om. Şi, cum au spus Părinţii, unirea lui Dumnezeu cu
omul este după ipostas, după persoană, adică. Doar în Hristos
persoana este Dumnezeu. În El e unica unire după ipostas între
Dumnezeu şi om, cum spune Sfântul Grigorie Palama. Iar sf. Maxim va
spune că este un ipostas compus. El este unicul Dumnezeu-Om, prin
care ne îndumnezeim şi noi. În noi, ipostasul, persoana, e omul. În
Hristos, ipostasul e Dumnezeu. Prin El ne îndumnezeim. De ce am
stăruit atât asupra acestui cuvânt, iubiţilor? În puţina mea pricepere, în
nemintoşia mea, mi-am zis: Doamne, prin Tine să ne înălţăm. Tu eşti
Dumnezeu care a coborât la noi – ca să ne înalţi – într-un om în care e
Dumnezeu. Noi ne unim cu Tine, dar Tu eşti altul decât noi.
Cu adevărat, Psalmistul a zis: “Minunat este Dumnezeu întru sfinţii
Lui”. Sfinţii care s-au îndumnezeit – apostolii, profeţii; sfinţii care şi pe
oameni îi îndumnezeiesc. Prin ei să ne dai curaj să ne înălţăm, căci la
Tine nu îndrăznim, Doamne, căci eşti altul decât noi şi totuşi cu noi.
Dar sfântul e mai aproape de noi. De ce? Pentru că un sfânt e ca
fiecare dintre noi, dar îndumnezeit. Atunci înţelegem taina sfinţilor şi
taina sfinţeniei. Taina sfinţilor ni se dezvăluie aşa: “În casa Tatălui Meu
multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Iarăşi, când i se înfăţişa scara lui
Iacov, făpturile suind la ierarhia cerească de la cea pământească, după
cum tâlcuieşte dumnezeiescul Dionisie. Înţelegem că sfinţi au menirea
lor, în calea aceasta către Dumnezeu, căci un sfânt poate spune, ca
Psalmistul: “întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut
maica mea”, dar să ajungă să se îndumnezeiască.
Înţelegeţi acum ce înseamnă sfinţenia, în adevărul ei adânc,
dogmatic? Şi pentru cei care i-au pierdut, care nu o cinstesc pe Maica
Domnului, pe apostoli, pe profeţi şi pe Părinţii Bisericii… “Doamne,
minunat eşti întru sfinţii Tăi”. Te preamărim pe Tine, Treime, Tată, Fiule
şi Duhule Sfinte, doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul
Omului, şi prin Tine ne înălţăm la Tatăl, cum Tu ai zis: “Cine Mă vede pe
Mine Îl vede pe Tatăl”. Şi Duhul Sfânt, căci nimeni nu poate spune
“Doamne Iisuse Hristoase”, decât în Duhul Sfânt. Dar Te preamărim şi
cu Maica Ta sfântă, aşa cum Te-ai născut din Fecioara curată şi Te
preamărim cu Sfinţii Apostoli, şi astăzi cu părintele nostru Silvestru, cu
toţi sfinţii, care ne dau curaj, îndemn, ca toţi să ne împărtăşim de
sfinţenie şi toţi să mărturisim pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Treimea cea
de o fiinţă şi nedespărţită. Nedespărţiţi să ne ţină pe toţi în credinţă,
adevăr şi dragoste, bucurii şi mântuire. Amin.