Evanghelia Judecãþii1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a
Domnului nostru
Iisus Hristos,

A ceastã duminicã este duminica dinaintea Sfântului ºi

Marelui Post, cu o sãptãmânã înainte de începutul mai
adânc al Postului. Ieri i-am pomenit – i-am simþit prezenþi, ne-am
2

rugat pentru ei ºi împreunã cu ei – pe cei mutaþi pe celãlalt þãrm al

existenþei, pe þãrmul vieþii veºnice3. I-am pomenit, întâmpinând cu
ei, în taina Liturghiei, Judecata. Pentru cã Evanghelia zilei de astãzi
este Evanghelia numitã a Judecãþii. Primeascã dragostea
dumneavoastrã ºi audã conºtiinþa noastrã dumnezeiescul cuvânt al
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cuvântul Lui sã-l simþim în
adâncul inimii, sã auzim cum ne vorbeºte El:

“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, ºi toþi sfinþii îngeri cu
El, atunci va ºedea pe tronul slavei Sale. ªi se vor aduna înaintea Lui
toate neamurile ºi-i va despãrþi pe unii de alþii, precum desparte
pãstorul oile de capre. ªi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele
de-a stânga (în unele traduceri în loc de capre este scris þapi).
114 februarie 1999. Duminica lãsatului sec de carne (a Înfricoºatei Judecãþi).
2Nu am spune mai aspru; Mântuitorul spune: “Luaþi jugul Meu, cãci jugul Meu
este dulce ºi sarcina Mea uºoarã”.
3Îndeosebi trei zile ale anului sunt rânduite pentru cei adormiþi: cea de ieri – în
ajunul Judecãþii, sau Moºii de iarnã; a doua pomenire: Moºii de varã – în ajunul
Pogorârii Duhului Sfânt Cel de viaþã fãcãtor, când ne rugãm, într-una din cele
ºapte molitfe: “Doamne, înainte de a mã întoarce în pãmânt, întoarce-mã la
Tine!”; iar a treia – cea de toamnã, în ajunul sãrbãtorii Sfinþilor Voievozi, mai-
mari ai oºtilor îngereºti – Mihail ºi Gavriil. ªi, îndeosebi în timpul postului, mai
ales al celui mare, toate sâmbetele vor fi închinate pomenirii celor adormiþi.
 2

Atunci va zice Împãratul celor de-a dreapta Lui: Veniþi,

binecuvântaþii Tatãlui Meu, moºteniþi împãrãþia cea pregãtitã vouã
de la întemeierea lumii. Cãci flãmând am fost ºi Mi-aþi dat sã
mãnânc; însetat am fost ºi Mi-aþi dat sã beau; strãin am fost ºi M-aþi
primit; gol am fost ºi M-aþi îmbrãcat; bolnav am fost ºi M-aþi
cercetat; în temniþã am fost ºi aþi venit la Mine. Atunci drepþii Îi vor
rãspunde, zicând: Doamne, când Te-am vãzut flãmând ºi Te-am
hrãnit, sau însetat ºi Þi-am dat sã bei? Sau când Te-am vãzut strãin ºi
Te-am primit, sau gol ºi Te-am îmbrãcat? Sau când Te-am vãzut
bolnav sau în temniþã ºi am venit la Tine? Împãratul însã,
rãspunzând, va zice cãtre ei: Adevãr spun vouã, întrucât aþi fãcut
unuia dintr-aceºti fraþi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aþi fãcut. Atunci va
zice ºi celor de-a stânga: Duceþi-vã de la Mine, blestemaþilor, în
focul cel veºnic, care este gãtit diavolului ºi îngerilor lui. Cãci
flãmând am fost ºi nu Mi-aþi dat sã mãnânc; însetat am fost ºi nu Mi-
aþi dat sã beau; strãin am fost ºi nu M-aþi primit; gol ºi nu M-aþi
îmbrãcat; bolnav ºi în temniþã, ºi nu M-aþi cercetat. Atunci vor
rãspunde ºi ei, zicând: Doamne, când Te-am vãzut noi flãmând, sau
însetat, sau strãin, sau gol, sau bolnav, sau în temniþã ºi nu Þi-am
slujit? El însã le va rãspunde, zicând: Adevãr spun vouã: Întrucât nu
aþi fãcut unuia dintre aceºti prea mici, nici Mie nu Mi-aþi fãcut. ªi vor
merge aceºtia la osândã veºnicã, iar drepþii la viaþã veºnicã” (Matei
25, 31-46).

Preaiubiþilor, aºa este numitã aceastã Evanghelie: Evanghelia

Judecãþii. ªi dumnezeieºtii pãrinþi, între ei Sfântul Ioan Gurã de Aur,
spun: dacã Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în prima Lui venire a
apãrut între noi smerit, prunc în iesle, în cea de a doua venire va
apãrea ca un Împãrat al slavei, ca un Judecãtor. De aici izvorãºte
cuvântul “Înfricoºata Judecatã”. Însã, iubiþilor, înaintea lui Dumnezeu
ne uimim, ne minunãm, dar sã nu ne înfricoºãm. Numai pãcatul te
înfricoºeazã. Hotãrât, de-a lungul istoriei e mãrturia sfântã a tuturor
popoarelor – credinþa, religia, aceea pe care Dumnezeu a instituit-o
ca pe o legãturã între El ºi noi4. Totdeauna credinciosul în faþa lui
Dumnezeu s-a uimit; a fost o minunare, un extaz (ieºire mai presus).
ªi de ce?! Se dezvãluie taina, taina adâncã, dar ºi înþeleasã totodatã,
între Dumnezeire – Care este Veºnicia, Eternitatea – ºi noi, care
suntem zidiþi în timp, ºi anume aduºi de la nefiinþã la fiinþã 5, de la
ceea ce nu este la ceea ce este. ªi atunci, de bunã seamã cã în faþa
lui Dumnezeu, în faþa Eternitãþii, eu, care sunt adus din nimic, mã
uimesc. E deosebire radicalã. Nu e fricã; e altceva. E uimire legãtura
mea cu Dumnezeu, iar nu fricã. Pãcatul a introdus frica. De aceea s-a
zis în Vechiul Testament: “Începutul înþelepciunii este frica de
4Aºa trebuie sã definim religia: nu legãtura omului cu Dumnezeu, ci a lui
Dumnezeu cu omul; cãci El o instituie, nu noi.
5Observaþi, nu zicem “din”, ca ºi cum am fi din ceva; ci: “de la” nefiinþã.
3

Dumnezeu” – pentru cã lumea era viu stãpânitã de conºtiinþa

pãcatului. Totdeauna când te simþi vinovat în faþa unuia mai mare
decât tine, ai fricã, ai temere. Dar în Noul Testament, zice Sfântul
Ioan, apostolul ºi evanghelistul: “Dragostea alungã frica”. Pãrinþii, de
asemenea, spun: da, începutul înþelepciunii este frica de Dumnezeu;
dar înþelepciunea are douã capete: începe cu frica ºi sfârºeºte cu
iubirea. Iar Sfântul Antonie cel Mare spune: “Acum nu mã mai tem de
Dumnezeu, pentru cã Îl iubesc”.
ªi dacã Legea lui Moise pe Sinai a fost datã prin cutremur ºi
zguduire a conºtiinþelor, iar credincioºii atunci erau depãrtaþi, la
poalele muntelui, în Noul Testament Fiul lui Dumnezeu altfel Se
descoperã: smerit, precum s-a grãit mereu, în iesle, pe paie ºi ogrinji,
iar cerul se deschide: “Slavã întru cei de sus lui Dumnezeu ºi pe
pãmânt pace...” – nu fricã. Iar întâmpinarea Mântuitorului faþã de
ucenici ºi de mulþimi aºa era mereu: Pace vouã!
Cât despre a doua venire, da, e judecatã; dar judecata
totdeauna consfinþeºte un act al istoriei. Judecata – a doua venire a
lui Hristos – este la capãtul istoriei. Cât aº dori ca noi, acum, sã
înþelegem existenþa fiecãruia dintre noi, dar ºi existenþa lumii în
întregul, în ansamblul ei; a omenirii ºi a creaþiei întregi! Sã o
înþelegem în mersul ei ascendent. Aici se dezvãluie o altã tainã – a
legãturii noastre cu Dumnezeu. Calea lui Dumnezeu spre noi este
coborârea; iar calea noastrã spre Dumnezeu este suiºul. Îngãduiþi sã
pomenesc aici cuvântul pãrintelui nostru, Grigorie Palama, care
spune: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui la o slavã
mai înaltã (cãci e mai presus decât orice)”. Slava Lui se descoperã în
coborârea la cele smerite. Iar slava noastrã – din smerita noastrã
aºezare în suiº cãtre Dumnezeu.
Dumnezeiasca descoperire ne vorbeºte de douã coborâri ale lui
Dumnezeu; am putea spune chiar de trei. Prima coborâre e însuºi
faptul creaþiei, când Dumnezeu zideºte o altã realitate, tot ca o
coborâre; din atotputernicia, voinþa ºi iubirea Lui. Apoi venirea în
trup a Fiului lui Dumnezeu – prima venire; care în întreg Vechiul
Testament, de la Adam, a însemnat o chemare în adâncul sufletului
omenesc: “Coboarã cerurile, Dumnezeule – strigã Psalmistul –, ºi
vino sã Te arãþi, sã-Þi vedem slava Ta”. Aºa a fost prima venire, pe
care o prãznuim ca un astãzi de fiecare datã, la Crãciun. Iar
Evanghelia aceasta, a Judecãþii, ne vorbeºte de a doua venire a
Mântuitorului, înconjurat de sfinþii îngeri6, în slavã. Dar slava
niciodatã nu I-a lipsit; S-a smerit Fiul lui Dumnezeu, adicã pentru

6 De altfel ºi la prima venire a fost însoþit de îngeri, care rosteau, dumnezeieºte:

“Slavã întru cei de sus lui Dumnezeu ºi pe pãmânt pace între oamenii bunei voiri
(sau între oameni bunã voire)”.
 4

ochii noºtri slãbãnogi a acoperit slava Sa7. Dar niciodatã slava Lui nu
s-a depãrtat; n-avea cum.
ªi, iubiþilor, ce înþeles are Judecata? Judecata lumii, a istoriei, a
faptelor istoriei. E mãrturia dumnezeiascã privind drumul nostru, al
lumii întregi, dar împreunã cu omul, care e conºtiinþa acestui drum,
conºtiinþa istoriei. Cu noi are sã judece Dumnezeu, sã confirme
faptele noastre. E un fel de cules al roadelor Judecata lui Dumnezeu.
Te cutremuri parcã; pentru cã fiecãruia dintre noi, acest cuvânt –
“Dupã roade îi veþi cunoaºte”, ne rosteºte în adâncul adâncurilor.
Deci Judecata este o împlinire a existenþei ºi vieþii; a istoriei, precum
ºi a fiecãruia (odatã cu sfârºitul fiecãruia dintre noi, iar la sfârºitul
istoriei – a tuturor laolaltã).
Deci Judecata, înainte de toate trebuie sã ne spunã cã lumea,
universul, existenþa ºi viaþa, noi toþi suntem sub acest cer
dumnezeiesc, sân dumnezeiesc, luminaþi, cãlãuziþi, ocrotiþi; cã nu
suntem, Doamne pãzeºte, la voia întâmplãrii; cã ne aflãm într-un sân
pãrintesc, al familiei lui Dumnezeu – Preasfânta Treime: Tatãl, Fiul ºi
Duhul Sfânt; cã Tatãl, Pãrintele ceresc, prin Fiul Lui cel veºnic, ºi în
Duhul Sfânt, conduce istoria. Mântuitorul a rostit ºi acest cuvânt:
“Fiul Omului este ºi Domn al Sabatului” – Domn al timpului. Cãci
timpul este creat de Dumnezeu, odatã cu fãptura. Aºa ne definim, de
altfel, noi înºine ºi existenþa noastrã: ca o realitate mãsuratã în timp
ºi spaþiu. Aceasta este materia; dar suntem ºi suflet. ªi dacã trupul
þine atât de mult de timp ºi spaþiu – se compune ºi se descompune
–, sufletul, ca vas al harului dumnezeiesc, e dincolo de timp ºi spaþiu
ºi poartã în el, din veºnicia lui Dumnezeu, sensul existenþei noastre.
ªi atunci înþelegem, repet, cã existenþa noastrã e sub ocrotirea
Pãrintelui ceresc, Care a zidit lumea prin Fiul Sãu ºi în Duhul Sfânt. Iar
noi suntem sub aceastã ocrotire – luminã ºi iubire, ºi atotputernicie
dumnezeiascã. Istoria are un sens, iubiþilor, ºi acest sens e luminat
viu prin Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru; ºi în Duhul
Sfânt – în lumina, în înþelepciunea, înþelegerea, sfatul, puterea,
cunoºtinþa, buna credinþã, temerea de a face rãul – în toate aceste
daruri ale Duhului Sfânt. ªi dobândim atunci o atât de luminoasã
viziune a existenþei noastre, iubiþilor; de negrãit.
Îmi aduc aminte în clipa aceasta de Învãþãturile lui Neagoe
Basarab cãtre fiul sãu Theodosie, prin care îl pregãtea pentru
domnie. ªi îi spunea: “ªi aceasta sã ºtii, fiul meu, cã eu nu ºtiu un alt
Rai mai dulce decât faþa lui Hristos”. Acela este Raiul – Domnul
Raiului, Domnul istoriei. Toate religiile spun cã istoria are un sens.
Dar în Hristos Îl avem pe Domnul istoriei, Care ªi-a arãtat faþa cãtre
noi – Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. De aceea spunem ºi mãrturisim
cu Neagoe Basarab: cu adevãrat, nu este alt Rai mai dulce – adicã nu
este altã înþelegere mai adâncã, mai înaltã, mai vie, mai adevãratã,
7În mãreþia Lui, nu-ºi aratã toatã puterea ºi slava celor smeriþi, care nu pot sã
înþeleagã, pentru a nu-i copleºi, pentru a nu-i strivi.
5

decât aceasta, descoperitã în Evanghelie îndeosebi, dar ºi în toatã

Scriptura; cãci toatã Scriptura este de Dumnezeu insuflatã.
În Hristos, iubiþilor, gãsim întreg înþelesul, rostul existenþei
noastre. Sfântul Pavel spunea cu atâta tãrie ºi atât de frumos: “ªtiu
în Cine am crezut. ªi sunt încredinþat cã puternic este sã pãzeascã
comoara ce mi-a încredinþat pânã în ziua aceea”. Observaþi ºi aici
aceastã unitate negrãitã între ºtiinþã ºi credinþã, cãci spune: ªtiu.
Vedeþi, credinþa nu e o aruncare în vid (cred în ceva). Apostolul
spune: “ªtiu în Cine am crezut”. Deci ai unit, Pavele, ºtiinþa, logica,
adevãrul, cu credinþa. Deoarece credinþa mea se întemeiazã pe
descoperirea lui Dumnezeu, pe Revelaþie, pe Hristos. Gândiþi-vã,
iubiþilor, ce fericire sã dai o asemenea mãrturisire a adevãrului
desãvârºit, sã ºtii ce înseamnã credinþa8. ªi noi toþi ºtim în Cine
credem. Aceasta este marea, uluitoarea, copleºitoarea – în luminã –
vestire ºi întemeiere a credinþei; cã ºtim în Cine credem, cã ºtim
Cine conduce istoria; ºtim cã istoria are un sens; istoria – în mare,
dar ºi viaþa mea, ºi a fiecãruia. ªtiu în Cine am crezut. Aceasta e
suma, desãvârºirea tuturor desãvârºirilor, a adevãratei credinþe.
Pentru care am ascultat în Sfânta Evanghelie: “Când va veni
Fiul Omului întru slava Sa...”. Mântuitorul totdeauna S-a descoperit
ca Fiul Omului. El κi spune Fiul Omului, pentru cã a venit pentru om;
noi Îi spunem Fiul lui Dumnezeu – aºa se cuvine sã fie mãrturia
noastrã, ºi este. Dar, totodatã, prin acest cuvânt – Fiul Omului –
Mântuitorul vrea sã ne spunã cã în El omul îºi aflã adevãrul lui; ºi
rãspuns la toate întrebãrile. Întreabã-te, suflete – ºi eu mã întreb
mereu – ºi El ne rãspunde. El, Fiul Omului, e Dumnezeu-Omul, e omul
în plinãtatea adevãrului uman. Spunea Horaþiu: “Nimic din ce e
omenesc nu mi-e strãin”. Sãrmanul, nu-i era strãinã, probabil, nici
slãbiciunea, ca fiecãruia. Dar în Hristos e plinãtatea umanului, a
omului; ºi în aceastã plinãtate omul e de neclintit, nu mai poate fi
cãdere. Pentru cã Hristos e ºi Dumnezeu ºi Om. Astfel cã, în El fiind
Dumnezeirea întrupatã în om, în El e plinãtatea adevãrului.
ªi continuã Evanghelia de astãzi: “…ªi se vor aduna înaintea Lui
toate neamurile...” – Judecata universalã, a tuturor, iubiþilor, de la
începuturi, de la întemeierea lumii. Pentru cã, aºa cum suntem
încredinþaþi de dumnezeieºtile Scripturi, El – Fiul lui Dumnezeu, care
la plinirea vremii (acum aproape douã mii de ani, iatã) S-a întrupat ºi
a luat chipul smereniei noastre ca sã ne înalþe la chipul slavei Lui –
este chip a tot omul. Cãci omul dintru început a fost zidit dupã chipul
lui Dumnezeu – Fiul. Deci toate neamurile se vor aduna; toate
seminþiile pãmântului; precum Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt i-a
fãgãduit lui Avraam: “Întru tine se vor binecuvânta toate neamurile
(toate seminþiile pãmântului)”. ªi va despãrþi atunci, la acel cules al

8Credinþa a fost definitã drept adeziune la Revelaþie. Da, dar se întemeiazã pe

descoperire dumnezeiascã, pe o descoperire care poartã infinitul în ea.
 6

roadelor9, oile de capre; oile (care aduc rod) de-a dreapta10, iar
caprele de-a stânga (poate ºi pentru cã ele sunt mai nestãpânite ºi
se caþãrã adeseori prin locuri primejdioase; iar unde sunt primejdii
sunt ºi cãderi.) Dacã traducerea corectã este þapi, atunci e mai grav
– care nu aduc rod.
O, Doamne, dã-ne fiorul sacru sã Te ascultãm, sã ne pãtrundem
în adevãrul acestor cuvinte! “Va zice Împãratul celor de-a dreapta:
Veniþi, binecuvântaþii Tatãlui Meu! Moºteniþi Împãrãþia pregãtitã
vouã de la întemeierea lumii”. Binecuvântaþii Tatãlui, o, Doamne,
într-adevãr aºa am fost zidiþi, prin cuvântul bun al zidirii. De fiecare
zi a creaþiei se bucura Dumnezeu ºi zicea cã e bunã. Iar când l-a zidit
pe om a vãzut Dumnezeu cã toate sunt bune foarte. Dionisie
Areopagitul a spus cã “binele se revarsã”, creeazã, din belºugul
voinþei, puterii, luminii ºi iubirii Lui. De aceea zice Mântuitorul
“binecuvântaþii Pãrintelui Meu”.
ªi mai departe: “...moºteniþi împãrãþia pregãtitã vouã de la
întemeierea lumii”. Cuvântul este negrãit de revelator. La slujba de
sfinþire a apei, zicem: “Mântuieºte Doamne poporul Tãu ºi
binecuvinteazã moºtenirea Ta”. Noi suntem moºtenirea lui
Dumnezeu. Uimitor! Cum adicã suntem moºtenirea Lui? Suntem
moºtenirea Lui întrucât aºa am fost zidiþi. Spuneam la zilele
Crãciunului cã în Evanghelia dupã Sfântul Luca sunt înfãþiºate
neamurile dupã trup ale Mântuitorului, începând de la Hristos, înapoi
spre începutul lumii, pânã la Adam. ªi încheie aºa, iubiþilor: dupã ce
trece prin David, prin Avraam, înapoi pânã la Matusalem, ajunge la
Enos, “fiul lui Set, fiul lui Adam – fiul lui Dumnezeu”. Un salt, cãci
Adam e creat. Atunci, întrucât în Adam s-a întipãrit chipul Fiului lui
Dumnezeu, noi toþi suntem moºtenirea Lui.
Sfântul Atanasie cel Mare, pe care Sfântul Grigorie Teologul îl
numeºte “ochiul cel mai curat din întregul univers”, spune: “Fiul
preasfânt al Tatãlui fiind Chipul Tatãlui, a venit pe tãrâmul nostru
pentru a înnoi omul, fãcut dupã chipul ºi asemãnarea Lui; pentru a-l
regãsi”. Auziþi ce frumos: a venit Dumnezeu sã ne regãseascã;
atunci când noi eram pierduþi. A venit sã ridice chipul cel mai înainte
cãzut. A luat asupra Lui pãcatele omului, precum o spune El însuºi în
Evanghelie: am venit sã caut pe cel pierdut (sã gãsesc ºi sã
mântuiesc ceea ce era pierdut). Deci a venit sã-l regãseascã pe cel
dupã Chip. El e Chipul nostru. Chipul Lui în noi, al Fiului lui
Dumnezeu, e scumpa noastrã moºtenire. Te cutremuri sacru numai la
acest gând ºi cuvânt, cã moºtenirea cea mai scumpã la care ar trebui
sã þinã omul de pretutindeni este rudenia lui cu Dumnezeu; e chipul
lui Dumnezeu.
9Roadele împãrãþiei. Orice pãrinte aºa se bucurã de fiii lui, pentru roadele pe
care le aduc ei! Bucurie ºi tristeþe pentru Pãrintele ceresc împreunã cu Fiul ºi cu
Duhul Sfânt, la aceastã împãrþire între oi ºi capre.
10 Iar mieluºelul oiþei e simbolul Fiului lui Dumnezeu Care Se jertfeºte.
7

Cugetând adânc ce înseamnã chipul lui Dumnezeu în tine,

gândeºti: Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt – fiecare fiind persoanã, etern e
Tatãl, etern e Fiul, etern e Duhul Sfânt; ºi m-a zidit dupã chipul Lui ºi
pe mine, ca un cine, ca o persoanã, ca o conºtiinþã de sine unicã. Cu
fiecare dintre noi Dumnezeu creeazã; ºi aceasta e dovada puterii
Dumnezeirii de a crea, pentru cã fiecare dintre noi suntem o noutate.
Se înnoieºte creaþia cu fiecare dintre noi. ªi tocmai în aceastã
chemare, de a fi dupã chipul Lui, ca un cine, ca o noutate
dumnezeiascã, simþim moºtenirea Dumnezeirii în noi; simþim spirit,
libertate ºi încã ceva… Zidiþi dupã chipul Creatorului, simþim în noi
chemarea de a zidi, de a crea. Aici e tot secretul omului, care poartã
în el ºuvoiul, impulsul acesta de creaþie. Pentru cã în el s-a întipãrit
voinþa creatoare a Ziditorului, atotputernicia creatoare a Ziditorului,
lumina creatoare a Ziditorului, iubirea creatoare. De aici în noi
impulsul acesta, de a face ºi de a înnoi neîncetat. Dar cum?
Cred ºi mãrturisesc: cãderea a constat mai ales în aceasta:
despãrþit de Dumnezeu, omul nu se mai zideºte pe el însuºi11. Poartã
în el puterea, impulsul creator, ºi vrea sã transforme lumea toatã;
dar o transformã nu dupã chipul ºi voia lui Dumnezeu, ci dupã chipul
lui cãzut. ªi ar trebui sã cugete fiecare: de ce omul nu se mai poate
zidi pe el în adevãr? Nu te poþi zidi decât împreunã cu Dumnezeu, cu
Izvorul, cu Autorul, cu Ziditorul tãu. Numai aºa te poþi construi, zidi,
ca sã rãspunzi la Judecatã. O dovedeºte toatã istoria: despãrþit de
Dumnezeu, omul nu s-a mai zidit, ci, dimpotrivã, s-a ruinat tot mai
mult.
Deci iatã moºtenirea. “Veniþi, binecuvântaþii Pãrintelui Meu de
moºteniþi Împãrãþia care a fost pregãtitã vouã” – Împãrãþia, adicã
lumea în care Dumnezeu e Împãrat. O spun astãzi oameni de
gândire, de ºtiinþã: acesta e viitorul istoriei – Împãrãþia lui
Dumnezeu; cu Domnul istoriei, Hristos, pentru cã în El afli toate
rãspunsurile, ºi cu lumina ºi iubirea Lui. Spune un înþelept:
Împãrãþia lui Dumnezeu a devenit o necesitate ºtiinþificã (René
Girard). Iar fãrã iubirea ºi lumina lui Dumnezeu ne cufundãm în
nihilism.
Dumnezeiasca Scripturã e acest tezaur negrãit de moºtenire.
Tradiþia întreagã, sfântã, e o moºtenire. Biserica întreagã e o
moºtenire. Biserica de faþã (lãcaºul de cult) e ºi ea o moºtenire
sfântã de la pãrinþii ºi înaintaºii noºtri. ªi toatã moºtenirea urcã la
acel rãsad dumnezeiesc. Ori de câte ori citesc Scripturile, ori de câte
ori citesc Psaltirea, Îi spun lui Dumnezeu ºi o durere a mea, dar,
totodatã, când zic Tatãl nostru, când zic Miluieºte-mã, Dumnezeule…
ºi celelalte rugãciuni, simt cã mã rog cu mii ºi milioane de suflete
care rostesc ºi ele acest cuvânt moºtenit, care face parte din
moºtenirea sfântã. Nu mã simt singur atunci în tot adevãrul ºi

11Cum spune Mântuitorul: “Fãrã de Mine nu puteþi face nimic”.

 8

tezaurul acesta – moºtenirea dumnezeiascã. Cât de bogate ºi pline

de har ºi adevãr sunt toate cuvintele dumnezeieºti!
“Cãci flãmând am fost ºi Mi-aþi dat sã mãnânc, însetat ºi Mi-aþi
dat sã beau, strãin ºi M-aþi primit, gol ºi m-aþi îmbrãcat, bolnav ºi în
temniþã ºi aþi venit la Mine”. Observaþi cum în toate acestea, hrana,
bãutura, adãpostul, îmbrãcãmintea, boala, temniþa, se cuprind toate
stãrile în care se aflã omul, stãrile de cerinþã ale vieþii lui. ªi
Mântuitorul Se instituie, El – pentru El ºi în El, în toate. Cãci
întrebarea apare din partea noastrã: “Doamne, când Te-am vãzut noi
pe Tine flãmând, însetat, strãin, gol, bolnav, în temniþã… ºi Þi-am
slujit?”. Întrebare capitalã. Aici apare, din adâncul tuturor
adâncimilor privind omul, rãspunsul: “Întrucât aþi fãcut unuia dintre
aceºti prea mici fraþi ai Mei, Mie Mi-aþi fãcut”. Iar celor care n-au
rãspuns la întrebãrile, cerinþele, datoriile Judecãþii le spune:
“Întrucât n-aþi fãcut acestea fraþilor Mei prea mici, Mie nu Mi-aþi
fãcut”. Din nou se descoperã cã El este taina omului, cã în fiece om,
în omul tainic al inimii, cum spune Sfântul Petru, împodobit cu
podoaba Duhului Sfânt, a Duhului lui Hristos, se aflã El, Hristos,
comoara sfântã de care vorbeam adineaori, a chipului divin din noi.
Sã-L priveºti pe Hristos în fiecare om… Ne-am pus toþi
întrebarea aceasta: sã-L vezi pe Hristos, da, poþi, cu o inimã
suferindã pentru El, în lacrimi pentru El; dar sã vezi în mizeriile lumii,
sã vezi un câmp de oameni striviþi de un cutremur sau de gloanþe, ºi
în fiecare dintre aceºtia sã-L vezi pe El, pe Iisus?… Sã te cutremuri,
sã întrezãreºti chipul Lui. Atunci înþelegi de ce El, Fiul lui Dumnezeu,
S-a fãcut om, s-a întrupat12. Deci totdeodatã sã vezi ºi slava Lui, ºi sã-
L vezi ºi strivit pentru pãcatele noastre, cum Îl vedea proorocul Isaia,
pe cruce, zdrobit pentru pãcatele noastre, ºi apoi uns, ca orice mort,
ºi aºezat în mormânt.
Atunci, Doamne, am înþeles de ce, Dumnezeu fiind, Te-ai fãcut
om. Cãci astfel cu adevãrat poþi sã mã cunoºti, cãci Tu, zidindu-mã,
ai zidit altceva13. ªi acum eu nu mã mai cutremur, ci înþeleg ºi vãd;
pânã ºi-n ultima cãdere umanã, Te vãd pe Tine, Iisuse. ªi numai
privindu-Te pe Tine eu nu mã smintesc, numai înþelegând cã Tu eºti
prezent în fiecare durere omeneascã… Vezi atâtea feþe, atâtea
chipuri omeneºti – bãrbaþi ºi femei – atâtea feþe ale existenþelor. ªi
parcã te cuceresc, te cotropesc, ºi nu mai vezi dincolo de ele nimic.
Dar deodatã te rogi: Doamne, lumineazã-mã, Doamne! Ce sã fac? Eu
12“Cuvântul trup S-a fãcut ºi S-a sãlãºluit printre noi ºi am vãzut slava Lui, slava
ca a Singurului Nãscut din Tatãl, plin de har ºi de adevãr” (Ioan 1,14). Iar Sfântul
Pavel zice ºi el: “În chipul lui Dumnezeu fiind, n-a socotit rãpire (adicã sã fie
asemenea, Dumnezeu, ºi numai de Dumnezeire sã fie preocupat; sau ca Lucifer,
cumva, sã vrea sã fie în locul Tatãlui), ci S-a smerit, S-a golit pe Sine luând chipul
robului ºi moarte; ºi încã moarte de cruce”.
13La Crãciun noi spunem cã Fiul lui Dumnezeu “rãmânând ce era S-a fãcut ce nu
era”; S-a fãcut om – altceva decât El. S-a fãcut ce nu era, luând toate cãderile
mele, cu toate slãbiciunile mele.
9

faþa Ta o caut, Doamne. (Cum zice Psalmistul din partea Domnului:

“Cautã faþa Mea!”). ªi într-o clipã îmi dau seama cã dincolo de toate
feþele acestea, adânc, eu trebuie sã vãd chipul Tãu, faþa Ta. ªi
numai când feþele tuturor le privesc cu ochii Tãi, cu iubirea Ta, cu
lumina Ta, nimeni nu mã mai sminteºte ºi nu mai smintesc nici eu pe
nimeni. Din experienþã spunem, din cugetare profundã, care ne
pãtrunde, care ne lumineazã, care ne frãmântã: când trec dincolo de
ele, ºi în fiecare, în adânc, vãd faþa lui Hristos strãlucind pe feþele
celorlalþi, ºi le contemplu cu privirea Lui, cu lumina Lui, atunci îi
iubesc cu adevãrat pe cei care se apropie de mine. Îi iubesc curat, îi
iubesc binefãcãtor, ziditor, mântuitor. Doamne, cât ne înveþi Tu!
“Întrucât aþi fãcut unuia dintre aceºti prea mici fraþi ai Mei, Mie Mi-
aþi fãcut” – deci în fiecare Eu sunt. În Tine slujesc cu adevãrat lumea
aceasta. Doamne, atunci înþeleg ce unitate este în lume! Pentru cã
Tu eºti cu adevãrat Domnul istoriei, Tu eºti sensul istoriei, Tu eºti
sensul existenþei noastre.
Iar în încheiere ni se descoperã: “Vor merge unii la osândã (e o
tainã a lui Dumnezeu), iar alþii la viaþa cea veºnicã” – în veºnicia lui
Dumnezeu. Aºa încheie Evanghelia: “… iar ceilalþi (drepþii) la viaþã
veºnicã” – la înveºnicire.
Iubiþilor, aceasta este taina, atât cât puþinãtatea noastrã a
putut surprinde din lumina cea atotþiitoare, cea pururea fiitoare.
Doamne, fã-ne vrednici sã Te cunoaºtem pe Tine, Tu, Domnul vieþii
noastre, Tu, Sensul existenþei noastre, Tu, Calea, Adevãrul ºi Viaþa
noastrã. Sã înþelegem Judecata Ta, mergând spre ea cu nãdejdea de
a nu fi gãsiþi numai vinovaþi, ci, cum spui în altã parte a Evangheliei,
stând drepþi înaintea Ta. ªi dacã Tu, Doamne, ai spus cã la Judecatã
aceasta vei întreba: de hranã pentru cei flãmânzi, de bãuturã pentru
cei însetaþi, de primire a strãinilor, de îmbrãcãminte, de cercetare
pentru boalã ºi în temniþã, Tu însuþi ne-ai dat trupul ºi sângele Tãu ºi
ne îmbraci în harul Tãu14. Doamne, în smerenia Ta fã-ne ºi pe noi
smeriþi ºi plini de credinþã, de luminã ºi adevãr! Aºa sã Te
întâmpinãm, cu fãcliile aprinse, cu mijloacele încinse în faþa Ta, a
Pãrintelui Tãu, o, Iisuse Doamne, Fiule, ºi în Duhul Sfânt, cu
rugãciunile Maicii Tale ºi ale tuturor sfinþilor Tãi. Cã binecuvântat eºti
ºi preamãrit de noi toþi, în vecii vecilor. Amin.

14Un alt cuvânt al Evangheliei (dupã Sfântul evanghelist Luca), tot cu privire la
Judecatã, spune: “Iarã voi sã fiþi cu mijloacele voastre încinse (ca pregãtiþi de
drum, cãci existenþa este cale) ºi cu fãcliile voastre aprinse (lumina cunoºtinþei
ºi a credinþei), fiind asemenea oamenilor care aºteaptã pe Stãpânul lor când se
va întoarce de la nuntã (nunta Mielului, a Jertfei). Ca venind (la cea de a doua
venire) ºi bãtând, îndatã sã-i deschidã. Fericite sunt slugile acelea pe care,
venind Stãpânul, le va afla veghind (într-o priveghere neadormitã). Adevãr spun
vouã: Se va încinge ºi le va pune la masã ºi apropiindu-se le va sluji”. El,
Stãpânul, Împãratul, se va încinge – va pregãti ospãþul ºi va sluji!…