Sunteți pe pagina 1din 33

CAPITOLUL II.

PARTEA GENERALA A DREPTULUI CIVIL


Sectiunea 2.1. Raportul juridic civil
Definitie. Caracteristic raportului juridic - fiind relatia sociala reglementata
de norma juridica6, raportul juridic civil este relatia sociala cu caracter patrimonial
sau personal nepatrimonial reglementata de norma de drept civil7.
Din aceasta definitie rezulta mai intai faptul ca raportul juridic civil este o
relatie sociala, deoarece se stabileste intre oameni, fie individual (ca persoane
fizice), fie in colectivitati de persoane fizice asa cum sunt persoanele juridice. Mai
apoi pentru a intra in sfera raportului juridic civil, relatia sociala trebuie sa fie
reglementata de o norma de drept civil,8 care ii confera in acest fel “haina juridica”.
Dar, fiind reglementata prin norma de drept civil, relatia sociala nu-si pierde
calitatea sa primordiala - aceea de a fi un raport social - adica o legatura intre
oameni.
Structural raportul juridic civil este alcatuit din trei elemente constitutive:
a) subiectele sau partile intre care se statorniceste raportul juridic civil, adica
persoanele fizice si persoanele juridice;
6 A se vedea I. Ceterchi ºi M. Luburici, Teoria generalã a statului ºi dreptului. T.U.B.,
1993, p. 35 Gh. Boboº,
Teoria generalã a statului ºi dreptului, E.D.P. Bucureºti, 1983, p. 207; N. Popa, Teoria
generalã a dreptului, Ed.
Actami Bucureºti 1994, p. 277; V. Daghie ºi I. Apostu, op. cit. Elemente de drept… p.103
7 Cu privire la alte definiþii, a se vedea A. Ionaºcu, Drept civil, Partea generalã (citat în
continuare Drept civil)
E.D.P., 1963 , p. 32 ºi Tratat de drept civil, Partea generalã, (citat în continuare Tratat ... ),
Ed. Academiei,
Bucureºti, 1967, p. 155; Gh. Beleiu, op. cit. p. 61
8 Într-adevãr, sunt raporturi juridice numai acele relaþii sociale pe care norma de drept le
reglementeazã (în alþi termeni,
cãrora legea le cunoaºte posibilitatea de a produce efecte juridice ºi le asigurã executarea prin
forþa de con -
strângere a statului)
8
b) continutul care este constituit din drepturile si obligatiile partilor care
participa la raportul juridic civil;
c) obiectul, adica actiunile si inactiunile pe care le vizeaza drepturile si
obligatiile partilor.
2.1.1. Subiectele raportului juridic civil9
Raportul juridic civil fiind un raport social, adica stabilit intre oameni,
subiectele sale nu pot fi decat fiintele umane, privite fie in mod individual, in
calitate de persoane fizice, fie grupate in anumite colective, in postura de persoane
juridice.
Cum subiectele sau partile raportului juridic civil sunt purtatoarele
drepturilor si obligatiilor care constituie continutul acestui raport, este posibila
definirea subiectele raportului juridic civil ca fiind persoanele care au calitatea de a
fi titularele drepturilor si obligatiile civile.
De regula, raportul juridic civil se stabileste intre doua persoane: cea care este
titulara drepturilor civile se numeste subiect activ, iar persoana care si-a asumat
obligatiile civile se numste subiect pasiv.
Subliniem ca in raporturile juridice civile nascute din contractele bilaterale
sau sinalagmatice10, drepturile subiective sunt insotite de obligatiile corelative,
motiv pentru care in asemenea raporturi de drept fiecare parte are atat calitatea de
subiect activ, cat si calitatea de subiect pasiv.
Asa cum am precizat de la bun inceput, oamenii pot participa la raporturile
juridice civile atat individual cat si ca subiecte colective, in calitate de persoane
juridice.
Prin persoana juridica se intelege un colectiv de oameni care, avand o
organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui scop in
9 A se vedea pe larg Stanciu Cãrpenaru ºi Paul Cosmovici, op. cit., p. 57 ºi urmãtoarele
10 Cu privire la clasificarea contractelor civile vezi infra Capitolul IV subsecþiunea 4.2.2.
9
acord cu interesele obstesti, dobandeste potrivit legii, calitatea de subiect distinct de
drept.11
Din aceasta definitie rezulta ca trei conditii fundamentale trebuie sa
indeplineasca un colectiv de oameni pentru a alcatui o persoana juridica:
a) o organizare de sine statatoare, care sa exprime unitatea acestui colectiv,
detasat de individualizarea fiecarui membru al lui, cu o functionalitate
organizatorica bine stabilita prin: structura interna, organele de conducere, modul de
infiintare si modul de incetare;
b) un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atat ale
persoanelor juridice, cat si ale persoanelor fizice membre ale colectivului alcatuitor,
fiind indiferenta natura drepturilor patrimoniale in temeiul carora sunt stapanite
bunurile aflate in patrimoniu: drept de proprietate, drept de administratie directa,
drept real de folosinta, etc. Important este ca patrimoniul distinct sa-i dea
posibilitatea persoanei juridice sa participe in nume propriu la raporturile juridice si
sa-si angajeze raspunderea proprie;
c) un anumit scop in acord cu interesele publice, care explica utilitatea si
ratiunea existentei persoanei juridice, precum si necesitatea satisfacerii intereselor
personale in acord cu cele publice. De altfel, scopul crearii persoanei juridice este
avut in vedere si la dimensionarea capacitatii de folosinta.
2.1.2. Continutul raportului juridic civil
Notiune. Continutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea
drepturilor civile si a obligatiilor pe care le au partile in acest raport. Drepturile si
obligatiile civile ce apartin subiectelor raportului juridic se afla intr-o relatie de
interdependenta, intrucat drepturilor subiectului activ le corespund obligatiile
11 Pentru alte definiþii, a se vedea A. Ionaºcu, Drept civil, op. cit., p. 159; Yolanda Eminescu
º.a. Subiectele
colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureºti, 1980, p. 39; M. Costin, Marile
instituþii ale dreptului
civil român, vol. II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 13;
10
corelative ale subiectului pasiv si invers, obligatiilor subiectului pasiv le corespund
drepturile subiectului activ. De asemenea, continutului dreptului subiectiv ii
corespunde un continut al obligatiei, dupa cum continutului obligatiei ii corespunde
un continut al dreptului subiectiv.
Interdependenta corelativa a continutului drepturilor si al obligatiilor
caracterizeaza toate raporturile de drept civil, indiferent ca este vorba de un raport
real sau de un raport obligational. insa dimensiunile continutului drepturilor si
obligatiilor variaza in functie de natura raportului de drept civil. Astfel, raportul
juridic real este intotdeauna un raport simplu, intrucat subiectul activ are in
principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai
obligatia negativa de a nu stanjeni exercitiul acestor drepturi (ca de pilda, in raportul
de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi si
dispune de bun, in vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminate, au
obligatia negativa sa nu faca nimic de natura sa lezeze dreptul proprietarului).
Raportul obligational poate fi insa si unul complex, atunci cand ambele subiecte au
atat drepturi, cat si obligatii ( de pilda in raportul de vanzare-cumparare, dreptului
vanzatorului de a obtine pretul lucrului vandut ii corespunde obligatia
cumparatorului de a-i plati pretul, iar obligatiilor vanzatorului de a transmite
proprietatea si de a preda si garanta lucrul vandut le corespund drepturile
cumparatorului de a i se face transferul proprietatii si de a i se preda si garanta
bunul cumparat).
Asa cum am precizat “de plano” continutul raportului juridic civil este dat de
drepturile subiective pe care le au si de obligatiile obligatiile pe care si le asuma
partile participante. Ce sunt insa drepturile subiective si ce inseamna obligatiile
civile?
Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea juridica a
titularului unui drept sa desfasoare, in limitele legii, o anumita conduita in virtutea
careia poate pretinde persoanei obligate sa aiba o comportare corespunzatoare, ce
poate fi impusa, in caz de necesitate prin forta coercitiva a statului.
11
Definitia dreptului subiectiv civil ne ingaduie sa-i desprindem caracteristicile,
care sunt: a) confera titularului dreptului posibilitatea juridica de a desfasura o
anumita conduita, dar numai in limitele legii; b) conduitei titularului dreptului ii
corespunde corelativ o comportare corespunzatoare din partea subiectului pasiv; c)
conduita subiectului activ si comportarea corespunzatoare a subiectului pasiv se
desfasoara intr-un anumit cadru juridic, care nu este altceva decat raportul social
reglementat de norma de drept, adica raportul juridic; d) ofera titularului dreptului
putinta de a pretinde subiectului pasiv sa aiba o comportare corespunzatoare, deci
sa-si indeplineasca obligatia; e) in caz de opunere, confera titularului dreptului
posibilitatea de a recurge la forta coercitiva a statului; f) dreptul subiectiv ia fiinta
la data nasterii raportului juridic, chiar daca titularul sau inca nu-l exercita, intrucat
el se defineste ca fiind posibilitatea juridica a unei conduite, pe cand exercitiul
dreptului este posibilitatea concretizata in savarsirea unor acte.
Obligatia civila. in dreptul civil, termenul de obligatie este intrebuintat intrun
triplu sens: in sens larg, pentru a configura raportul juridic de obligatie; in sens
restrans, pentru a desemna obligatia subiectului pasiv si in sens de inscris
constatator al unei obligatii12. in sfera continutului raportului juridic civil ne
intereseaza termenul de obligatie in sens restrans, adica de obligatie a debitorului,
corelativa dreptului subiectiv.
Obligatia civila poate fi definita ca fiind indatorirea subiectului pasiv al unui
raport juridic de a avea o anumita conduita, pretinsa de subiectul activ, adica de a
da, de a face sau a nu face, conduita care poate fi impusa, in caz de necesitate, prin
forta coercitiva a statului.
Definitia obligatiei civile ne ofera prilejul sa-i desprindem caracteristicile,
care sunt: a) consta intr-o indatorire si intr-o posibilitate juridica, in antiteza cu
caracteristica dreptului subiectiv al subiectului activ; b) indatorirea subiectului
pasiv rezida intr-o conduita pretinsa subiectului activ; c) conduita subiectului pasiv
se caracterizeaza printr-o prestatie pozitiva (de a da, de a face) sau o abstentiune (a
12
nu face); d) daca subiectul pasiv nu-si indeplineste de buna voie obligatia, subiectul
activ poate recurge la forta coercitiva a statului.
2.1.3. Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil se intelege actiunea sau abstentiunea la
care este indrituit subiectul activ si de care este tinut subiectul pasiv, in alti termeni
conduita subiectelor acestui raport. De altfel, este firesc ca obiectul acestor raporturi
sa fie actiunile sau abstentiunile partilor, atata timp cat raporturile juridice sunt
raporturi intre oameni, privitoare la actiunile lor. Facem aceasta subliniere avand in
vedere ca problema obiectului raportului juridic civil a format obiect de controversa
in literatura de specialitate13. Avand insa in vedere caracterul indeobste patrimonial
al obiectului raportului juridic civil care nu poate fi separat de existenta obiectiva a
lucrurilor perceptibile ca si bunuri cu valoare economica, se foloseste de regula
exprimarea potrivit carei obiectul raportului juridic l-ar constitui un anumit bun. In
aceasta acceptiune, bunul este privit ca si un obiect derivat al raportului juridic civil.
Bunurile si clasificarea lor
Desi sunt numeroase textele care folosesc cuvantul “bun” ori cel de “de
lucru”, in legislatia civila nu se gaseste o definitie a “bunului”. in aceste conditii
i-a revenit sarcina doctrinei juridice sa incerce definirea acestei notiuni. Ne raliem
definitiei date recent in literatura de specialitate14 si vom spune ca prin “bun” se
intelege o valoare economica ce este utila pentru satifacerea nevoiii materiale ori
spirituale a omului si este susceptibila de apropierea sub forma dreptului
patrimonial.
12 Pentru noþiunea ºi definiþia obligaþieci ivile vezi infra Cap. IV sect. 4.1.
13 Pentru expunerea mai recentã, a opiniilor formulate, a se vedea T. Pop în Tratat de drept
civil, vol. I, Partea
generalã, Bucureºti, 1989, p. 7.
14 Gh. Beleiu, op. cit p. 87., V. Daghie ºi I. Apostu op. cit. Elemente de drept… p. 107.
13
in practica, doctrina si chiar legislatie15, termenul “bunuri” este folosit in
doua sensuri ori acceptiuni. intr-un prim inteles, termenul “bun” desemneaza orice
lucru cu privire la care pot exista drepturi si obligatii patrimoniale “stricto senso”.
intr-un al doilea inteles “lato senso” termenul “bun” desemneaza orice element al
activului patrimonial al unei persoane; cu alte cuvinte “bunul” - in sens larg - se
refera nu numai la lucruri, ci si la drepturile privitoare la acele lucruri.
Codul civil foloseste termenul “bun” in ambele intelesuri. El foloseste, de
pilda, termenul “bun” in primul dintre cele doua intelesuri, in art. 479 care prevede
ca “poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept
de folosinta, sau numai servitute”. in al doilea inteles, termenul “bun” este folosit de
Codul civil in art. 475 potrivit caruia “oricine poate dispune liber de bunurile care
sunt ale lui, cu modificarile stabilite de legi”. E un inteles pe care il regasim, de
altfel, si in art. 46216 si in art. 47117.
O alta notiune, des folosita in dreptul civil si in stransa legatura cu cea de
“bunuri”, este aceea de patrimoniu.
Prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale
care apartin unei persoane fizice ori juridice18.
Dupa cum se poate observa, intre bun si patrimoniu, exista corelatia de tipul
parte-intreg.
Bunul poate fi privit asadar atat inidividual, “ut singuli”, cat si ca element
activ al patrimoniului.
Rezulta, din cele de mai sus, ca termenii “bunuri” si “patrimoniu” au in
dreptul civil un sens tehnic-juridic, specific, iar nu cel din vorbirea obisnuita (cand
se desemneaza si valoari spirituale prin acesti termeni).
15 Pentru alte definiþii a se vedea T. Ionaºcu, …Tratat, op. cit., p. 209; G. Luþescu, Teoria
generalã a drepturilor
reale, Bucureºti, 1947, p. 81-82; J. Mazeaud, Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris,
1959, p.207; M. Planiol
et G. Ripert, Traité pratique de droit civil francais, Paris 1926, p. 57; J. Carbonier, Droit
civil, Paris, 1956, p. 51.
16 Art. 462 C. civ. Prevede cã bunurile sunt imobile “sau prin natura lor sau prin destinaþia
lor, sau prin obiectul la
care ele se aplicã”
17 Art. 471 C. civ. Prevede cã “sunt imobile prin obiectul la cre se aplicã: uzufructul
lucrurilor mobile, servituþile,
acþiunile care tind a revendica un imobil”
18 Cu privire la noþiunea ºi funcþiile patrimoniului, vezi infra Cap. III Secþ.3.1 .
14
Clasificarile mai importante ale bunurilor in dreptul civil roman sunt facute
dupa mai multe criterii, dupa cum urmeaza19;
1. in functie de natura lor si de calificarea data de lege, bunurile se impart in
mobile si imobile.
La randul lor, bunurile mobile (miscatoare) sunt evidentiate in trei categorii
si anume:
- mobile prin natura lor20;
- mobile prin determinarea legii21;
- mobile prin anticipatie22;
Categoriile de bunuri imobile sunt urmatoarele:
- imobile prin destinatia lor23;
- imobile prin obiectul la care se aplica24;
- imobile prin destinatia lor25;
2. Dupa regimul circulatiei lor juridice, distingem intre bunuri care se afla in
circuitul juridic civil si bunuri scoase din circuitul civil.
Din prima caegorie (care constituie regula) fac parte bunurile care sunt
dobandite ori instrainate printr-un act juridic, pe cand din cea de a doua fac parte
acele bunuri numite inalienabile, neputand face obiectul unui asemenea act26.
19 Gh. Beleiu, op. cit., p. 88-94. V. Daghie ºi I. Apost, op. cit. Elemente de drept… p.108
20 În definirea legalã conþinutã de art. 473 C. civ.: “Sunt mobile prin natura lor, corpurile
care se pot transporta de
la un loc la altul, atât cele care se miºcã de sine precum sunt animalele, precum ºi cele care
nu se pot strãmuta
din loc decât printr-o putere strãinã, precum lucrurile neînsufleþite
21 Acestea sunt precizate de art. 474 C. civ. astfel: “Sunt mobile prin determinarea legii
obligaþiile ºi acþiunile care
au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare(adicã bunuri mobile prin natura
lor),acþiunile sau interesele prin
companii de finanþare, de comerþ sau de industrie, chiar ºi când capitalul acestor companii
constã în imobile”.
22 Codul civil nu prevede aceastã categorie de bunuri mobile; în doctrinã, însã, se admite cã
mobilele prin anticipaþie
sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care pãrþile unui act juridic le
considerã ca mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni; sunt asemenea bunuri fructele ºi recoltele neculese încã,
dar înstrãinate prin act
juridic cu anticipaþie.
23 Aceastã categorie de imobile este precizatã în art. 462, 464 ºi 465 alin. 1 din Codul civil;
art. 463 prevede cã
“Fondurile de pãmând ºi clãdirile sunt imobile prin natura lor; potrivit art. 464: “Morile
devânt, sau de apã, aºezate
pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor”; alin. 1 al art. 465 prevede: “Recoltele care încã se þin
de rãdãcini, ºi fructele
de pe arbori, neculese încã, sunt asemenea imobile”.
24 Potrivit art. 471 C. civ.: “Sunt imobile prin obiectul la care se aplicã: uzufructul lucrurilor
mobile, servituþile,
acþiunile care tind a revendica un imobil”.
25 Acestea sunt enumerate în art. 468-479 din Codul civil; astfel, art. 468 prevede: “Obiectele
ce proprietarul unui
fond a pus pe el pentru serviciul exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaþie”.
26 Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3(1) din Constituþie). O aplicaþie, mai
recentã, a acestei clarificãri se
gãseºte în Legea fondului funciar, nr. 18/1991. Bunãoarã, potrivit art. 5 alin. 2: “Terenurile
care fac parte din
domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacã prin lege nu se prevede altfel”, iar
potrivit art. 45: “Terenurile
15
3. Dupa modul in care sunt determinate deosebim intre bunuri individual
determinate (res certa) si bunuri determinate generic (res genera).
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau vointei
exprimate in act juridic se individualizeaza prin insusiri proprii, specifice. Prin
excelenta, sunt individual determinate acele bunuri care sunt unicate.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizeaza prin insusirile
speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cantarire,
masurare, numarare, etc.
4. O alta clasificare este facuta dupa cum pot fi sau nu inlocuite in executarea
unei obligatii civile, distingandu-se intre bunurile fungibile si cele nefungibile.
Este fungibil acel bun care, in executarea unei obligatii, poate fi inlocuit cu un
altul, plata fiind perfect valabila. Sunt astfel de bunuri banii, titlurile de valoare si
indeobste bunurile generice.
Este nefungibil acel bun care nu poate fi inlocuit cu altul in executarea unei
obligatii. Au aceasta caracteristica, tablourile de valoare, sculpturile si in general
bunurile individual determinate.
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atat de natura bunului,
cat si prin vointa partilor unui act juridic civil.
Ca regula, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele
determinate generic sunt fungibile.
5. Dupa cum folosirea lor implica ori nu consumarea lor materiala sau
juridica, distingem bunurile in comsumptibile si necomsumptibile.
Este comsumptibil acel bun care nu poate fi folosit fara ca prima lui
intrebuintare sa nu implice consumarea ireversibila a substantei lui. Au o asemenea
insusire, sub titlu de exemplu, alimentele, combustibilul sau banii.
proprietate privatã, indiferent de titularul lor, sunt ºi rãmân în circuitul civil. Ele pot fi
dobândite ºi înstrãinate prin
oricare dintre modurile stabilite de legislaþia civilã, cu respectarea dispoziþiilor din
prezenta lege”. O dispoziþie
asemãnãtoare este cuprinsã în art. 135 din Constituþie.
16
Este necomsumptibil bunul care ori de cate ori ar fi folosit el nu-si cunsuma
substanta nici material si nici. Din aceasta categorie, fac parte terenurile, cladirile,
hainele, autoturismele etc.
6. Dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe, bunurile se impart in
frugifere si nefrugifere.
Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fara consumarea
substantei sale, alte bunuri ori produse numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are insusirea de a da nastere, periodic, la
produse fara consumarea substantei sale.
Art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe si anume: fructe naturale sau
industriale ale pamantului, fructele civile si sporul animalelor (prasila)27.
7. Dupa cum pot fi ori nu impartite fara sa-si schimbe destinatia lor, bunurile
se impart in divizibile si indivizibile.
Este divizibil acel bun care poate fi impartit fara sa-si schimbe prin aceasta,
destinatia sa economica.
Este indivizibil acel bun care nu poate fi impartit, fara a nu-si schimba prin
aceasta destinatia sa economica.
De exemplu, o bucata de stofa poate fi impartita, fiind bun divizibil, pe cand
o haina, desi este confectionata tot din stofa nu poate fi impartita intre doua sau mai
multe persoane fara sa-si piarda identitatea.
8. Dupa corelatia dintre ele, bunurile pot fi principale si accesorii.
Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fara a servi la
intrebuintarea altui bun dar la folosirea caruia servesc alte lucruri accesorii.
Este accesoriu bunul care este destinat sa serveasca la intrebuintarea
unui alt bun de care este legat prin destinatia sa economica28
27 Potrivit art. 522 C. civ.: “Fructele naturale sunt acelea ce pãmântul produce de la sine:
producþia ºi prãsila (sporul
animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce
se dobândesc prin
culturã”, iar potrivit art. 523: “Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor
exigibile, venitul rentelor:
arendele intrã în casa fructelor civile.
28 Ca bunuri accesorii pot fi menþionate: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, husa
pentru autoturism, beþele
pentru sky, cutia pentru vioarã. Aceastã clasificare este importantã juridic, în executarea
obligaþiilor civile; când se
17
9. Dupa modul lor de percepere, bunurile se impart in corporale si
incorporale.
Este corporal acel bun care are o existenta materiala, fiind usor perceptibil
simurilor omului.
Este incorporal valoarea economica ce are o existnta ideala, abstracta, putand
fi perceputa cu “ochii mintii”. Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri.
10. Bunurile mai pot fi impartite in sesizabile si insesizabile, dupa cum sunt
sau nu supuse urmaririi si executarii silite pentru plata datoriilor29.
Sectiunea 2.2. Actul juridic civil
2.2.1.Notiune, definitie si clasificare
Expresia act juridic se intrebuinteaza atat in doctrina, practica si chiar in
legislatie in doua sensuri cu valori diferite. intr-un prim sens se desemneaza
manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte juridice civile30, iar intr-un alt
sens este desemnat chiar inscrisul constatator al acestei manifestari de vointa31.
Desi in literatura de specialitate se propun mai multe definitii ale actului
juridic civil, ne oprim la definitia potrivit careia32 “actul juridic civil este o
manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv de a
naste, modifica sau stinge un raport juridic concret”.
Conceptul de act juridic este un concept general, obtinut printr-un proces de
abstractizare si generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le
subsumeaza. Fata de marea varietate a actelor juridice pe care le cuprinde, este
datoreazã un bun, debitorul trebuie sã predea atât bunul principal, cât ºi pe cel accesoriu (în
lipsã de stipulaþie
contrarie expresã), cãci, “accesorium sequitur principale”.
29 Pentru dezvoltãri a se vedea Gh. Beleiu op. cit., p. 95-95, unde se fac ºi alte propuneri de
clasificare a bunurilor
potrivit unor alte criterii, valorificându-se ºi noutãþile din legislaþia intervenitã dupã
decembrie 1989.
30 Pentru acest sens se utilizeazã ºi formula “negotium juris” sau cuvântul “negotium” (cu
semnificaþia de operaþiune
juridicã).
31 Pentru acest al doilea înþeles se foloseºte ºi formula “instrumentum probationis” sau mai
simplu “probationem
32 A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 114.
18
necesar si util ca acest concept sa fie privit si analizat si sub aspectul categoriilor de
elemente care, in totalitatea lor ii dau continut.
Criteriile in functie de care actele juridice pot fi clasificate sunt destul de
numeroase. Principalele criterii de clasificare si categoriile de acte juridice
corespunzatoare acestor criterii sunt urmatoarele33:
a) dupa numarul partilor, actele juridice se impart in unilaterale si bilaterale
sau multilaterale;
b) dupa scopul urmarit la incheierea lor, se disting actele cu titlu oneros, de
cele cu titlu gratuit;
La randul lor, cele cu titlu oneros se subdivid in acte comutative si acte
aleatorii;
Actele cu titlu gratuit se subdivid la randul lor in liberalitati si acte
dezinteresate;
c) dupa efectele produse, actele civile sunt: constitutive, translative si
declarative;
d) dupa importanta lor in raport cu un bun sau un patrimoniu, actele civile
sunt: de conservare, de administrare si de dispozitie;
e) dupa natura continutului lor, distingem intre acte patrimoniale si
nepatrimoniale;
f) dupa modul de incheiere, distingem intre acte consensuale, solemne si
reale;
g) dupa momentul cand isi produc efectele, se deosebesc actele intre vii (inter
vivos) si actele pentru cauza de moarte (mortis causa);
h) dupa rolul vointei partilor in stabilirea continutului actului, deosebim
actele subiective si actele - conditie;
i) dupa legatura cu modalitatile (termen, conditie, sarcina), deosebim actele
pure si simple si actele afectate de modalitati;
j) dupa raportul lor cu cauza, actele sunt cauzale si abstracte;
19
k) dupa modul in care pot fi incheiate, distingem actele strict personale, de
actele care pot fi incheiate si prin reprezentare;
l) dupa reglementarea lor,deosebim intre actele numite (tipice) si actele
nenumite (atipice);
m) dupa modul lor de executare, distingem actele cu executare dintr-o data
(uno ictu) si actele cu executare succesiva.
2.2.2. Conditiile de validate a actului juridic civil
Pentru validatea unui act juridic civil este necesar sa fie intrunite cumulativ o
serie de conditii si anume:
A. Capacitatea de a incheia actul juridic civil;
B. Consimtamantul valabil al partii care se obliga;
C. Un obiect determinat al actului juridic civil;
D. Existenta unei cauze licite.
A. CAPACITATEA DE A INCHEIA ACTE JURIDICE CIVILE este o parte a
capacitatii de folosinta a persoanei fizice si a persoanei juridice. Sediul materiei se
regaseste in principal in art. 948 pct. 1 Cod civil, putand-o defini “ca fiind o
conditie de fond si esentiala care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil”34
De la acest principiu al capacitatii de a incheia acte juridice civile exista
exceptii, asupra carora nu ne propunem sa insistam, aratand doar faptul ca acestea
trebuie sa fie expres prevazute de lege, asa cum se arata, spre exemplu in art. 950
33 Cu privire la explicitarea fiecãrei categorii de acte juridice, vezi infra Cap. IV
subsecþiunea 4.2.2.
34 În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 124.
20
Cod civil si art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, dispozitii legale care sunt de
stricta interpretare si aplicare35.
B. CONSIMTAMANTUL
Prin consimtamant se intelege “acea conditie esentiala, de fond si generala, a
actului juridic civil care conta in hotararea de a incheia un act juridic civil
manifestata in exterior36.
Conditiile de valabilitate ale consimtamantului sunt urmatoarele:
a) consimtamantul sa provina de la o persoana cu discernamant, conditie
care decurge din caracterul constient al actului juridic civil.
in ceea ce priveste persoana juridica nu se pun probleme sub acest aspect,
deoarece reprezentantul ei legal este intotdeauna o persoana fizica cu deplina
capacitate de exercitiu.
Cat despre persoanele fizice, acestea au prezumat discernamantul atata timp
cat au capacitate deplina de exercitiu. Lipsiti de aceasta capacitate sunt minorii sub
varsta de 14 ani si cei pusi sub interdictie judecatoreasca. intre 14 si 18 ani minorul
are discernamantul juridic in curs de formare:
b) consimamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice37,
adica manifestarea de vointa trebuie facuta de autorul ei cu intentia expresa de a se
angaja juridiceste, in sensul producerii de efecte juridice. Tocmai din aceste
considerente nu se apreciaza a fi indeplinita o asemenea conditie atunci cand autorul
a exteriorizat o manifestare de vointa in gluma, din prietenie, sub o conditie pur
protestativa din partea celui care se obliga (adica “ma oblig daca vreau”) potrivt art.
1010 Cod civil.
c) consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat, exteriorizare care poate fi facuta
printr-o forma expresa sau tacita. Pentru anumite categorii de acte este necesara si
35 Aceste dispoziþiuni se referã la minori, interziºi ºi la cei cãrora legea le-a prohibit oarecare
contracte.
36 Ibidem, p.129
37 Aceastã cerinþã de validitate a consimþãmântului este desemnatã ºi prin expresia
“consimþãmântul sã fie emis în
stare de angajament juridic” - A se vedea T. Ionaºcu, op. cit. 363.
21
valabila numai manifestarea expresa a vointei (cum este cazul actelor solemne) pe
cand in alte situatii este valabila manifestarea fie expresa fie tacita (de exemplu art.
689 Cod civil care se refera la acceptarea mostenirii “expresa sau tacita”). Ca
modalitate de exteriorizare a consimtamantului, evidentiem forma scrisa, verbala si
chiar faptele si gesturile concludente si neechivoce din care se poate deduce
intentia asumarii unui angajament juridic. Tacerea, in principiu, nu are valoare de
consimtamant exteriorizat38, daca legea nu prevede expres aceasta.
d) consimtamantul sa nu fie alterat prin vicii de consimtamant, conditie
negativa impusa de caracterul constient, liber al actului juridic civil.
intrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor aspecte, care
necesita o prezentare distincta si detaliata, ne propunem doar sa amintim ca acestea
sunt: eroarea39, dolul (viclenia)40, violenta41 si leziunea42.
C. UN OBIECT DETERMINAT AL ACTULUI JURIDIC CIVIL
Aceasta conditie de validitate a actului juridic civil a provocat mai multe
controverse sub aspectul definirii sale in literatura de specialitate.
in opinia majoritara, la care ne raliem si noi, se retine ca obiectul actului
juridic civil este insusi obiectul raportului juridic civil nascut din acele acte juridice,
adica conduita partilor, respectiv actiunle si inactiunile la care aceste sunt
indreptatite ori pe care trebuie sa le indeplineasca.
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie sa indeplineasca la randu-i
urmatoarele conditii generale:
- sa existe;
- sa fie in circuitul civil;
- sa fie determinat sau determinabil;
38 Precizarea este necesarã având în vedere existenþa ºi valoarea principiului “qui tacit
consentire videtur” (cine tace
este de acord).
39 Eroarea constã în falsa reprezentare a realitãþii cu ocazia încheierii unui act juridic.
40 Dolul constã în inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuinþarea de mijloace
viclene, în scopul de a o
determina astfel sã încheie un act juridic.
41 Este acel viciu de consimþãmânt ce constã în constrângerea sau ameninþarea unei
persoane cu un rãu injust, de
naturã a-i insufla o temere care o determinã sã încheie un act juridic pe care, altfel nu l-ar fi
încheiat.
22
- sa fie posibil;
- sa fie licit si moral.
in unele situatii trebuie indeplinite si unele conditii speciale, dar numai pentru
anumite acte juridice civile dintre care enumeram:
- cel care se obliga trebuie sa fie titularul dreptului subiectiv;
- sa existe autorizatia administrativa ceruta de lege;
- obiectul sa constea intr-un fapt personal al debitorului.
Toate aceste conditii de valabilitate sunt prevazute de dispozitiile Codului
civil in art. 948 pct. 3, 963, 964, 965.
D. EXISTENTA UNEI CAUZE LICITE
impreuna cu consimtamantul, cauza formeaza vointa juridica. Ca notiune
cauza actului juridic civil consta in scopul urmarit la incheierea unui asemenea act.
Cauza este elementul care raspunde la intrebarea: “Pentru ce s-a incheiat actul
juridic civil”.
in dreptul nostru civil se admite ca exista doua elemente care compun cauza
actului juridic: scopul imediat si scopul mediat.
Scopul imediat - cauza proxima - numit si scopul obligatiei este stabilit pe
principalele categorii de acte juridice civile, dupa cum urmeaza:
- in contractele sinalagmatice, cauza consimtamantului fiecarei parti consta
in reprezentarea, adica prefigurarea mintala a contraprestatiei (o parte se obliga
stiind ca si cealalta parte se obliga, la randul ei);
- in actele cu titlu gratuit, scopul imediat il reprezinta intentia de a gratifica
(animus donandi);
- in actele reale scopul imediat il reprezinta prefigurarea remiterii lucrului,
bunului;
42 Disproporþia vãditã dintre prestaþiile la care se obligã pãrþile u nui act juridic civil.
23
- in contractele aleatorii, este cauza imediata riscul, adica prefigurarea unei
imprejurari viitoare si incerte de care depinde sansa castigului, respectiv riscul
pierderii.
Dupa cum se poate observa, scopul imediat se caracterizeaza prin aceea ca
este un element abstract si invariabil, in cadrul unei anumite categorii de acte
juridice civile.
Scopul mediat - causa remota - numit si scopul actului juridic, consta in
motivul determinant al incheierii unui act juridic civil; acest motiv se refera fie la
insusirile unei prestatii, fie la calitatile persoanei.
Scopul mediat se caracterizeaza prin aceea ca este concret si variabil de la o
categorie la alta de acte juridice civile, si chiar in cadrul aceleiasi categorii de acte
de drept civil.
Din cuprinsul art. 5 si 996 Cod civil, rezulta ca, pentru a fi valabila, cauza
trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele trei conditii:
a) sa existe;
b) sa fie reala;
c) sa fie licita si morala.
Pe langa conditiile de valabilitate ale actului juridic civil analizate trebuie
mentionat ca actul juridic trebuie sa imbrace o anumita forma. Prin forma actului
juridic civil, se intelege acea conditie care consta in modalitatea de exteriorizare a
manifestarii de vointa facuta cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret. Ar mai fi de precizat ca aceasta conditie se supune regulii de
drept numita principiul consensualismului, care inseamna ca simpla manifestare de
vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia
nastere in mod valabil din punctul de vedere al formei care imbraca manifestarea de
vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice. Acest principiu nu este
consacrat expres de Codul civil, insa existenta sa este neindoielnica fiind dedusa pe
de o parte din continutul dispozitiilor art. 1295 Cod civil (care consacra
24
consensualismul pentru contractul de vanzare-cumparare), iar pe de alta parte, legea
consacra expres exceptiile de la acest principiu.
In functie de consecintele juridice ale nerespectarii lor conditiile de forma
vizeaza:
- forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil, numita si conditie “ad
validitatem” ori “ad solemnitatem” a carei nerespectare atrage nulitatea actului
juridic;
- forma ceruta pentru dovada actului juridic civil, numita si conditie “ad
probationem” a carei nerespectare nu atrage ineficacitatea actului in sine
(negotium), ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de proba, deoarece
“idem est non esse et non probari”.
- forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti a carei nerespectare se
sanctioneaza cu inopozabilitatea (ceea ce inseamna ca terta persoana este in drept sa
ignore, sa faca abstractie de actul juridic (negotium) care trebuie adus la cunostinta
altor persoane prin indeplinirea formalitatii impusa de lege in acest scop)43.
Dupa sursa ori izvorul care cere o anumita forma pentru actul juridic civil,
mai putem distinge intre:
- forma legala, adica cea impusa de legea civila si
- forma voluntara ori conventionala.
E. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Codul civil in vigoare, necontinand o reglementare generala a actului juridic
civil, nu cuprinde nici reglementarea, de principiu, a efectelor acestui act. Cu toate
acestea Codul civil cuprinde doua categorii de norme, care dupa sfera lor de
aplicare care privesc fie efectele conventiilor sau contractelor in general (969 - 985
Cod civil), fie efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementeaza. Mai
trebuie adaugat faptul ca reglementari privind efecte ale unor contracte civile se
gasesc si in alte acte normative, din categoria izvoarelor dreptului civil.
43 Gh. Beleiu op. cit. p. 146
25
Efectul actului juridic civil consta in rezultatul acestuia. Dupa cum reiese din
insasi definitia actului juridic civil, efectul acestuia consta, dupa caz in: nasterea,
modificarea, transferarea sau stingerea unui raport juridic civil. Privit sub acest
aspect, efectul actului juridic se concretizeaza fie in stabilirea unui raport juridic, fie
in modificarea unui asemenea raport, fie in stingerea lui. Se poate observa prin
urmare, ca efectele actului juridic civil, nu sunt intotdeauna aceleasi, ele diferind in
functie de ceea ce s-a urmarit prin exprimarea vointei partilor ori, partii. Deci, intr-o
prima acceptiune, prin efectele actului juridic civil trebuie sa intelegem nasterea,
modificarea ori stingerea de raporturi juridice civile concrete.
Manifestarea de vointa, care este substanta actului juridic civil, nu este un
scop in sine, ci mijlocul juridic pentru realizarea unui tel, determinant.
Acest scop nu este altul decat nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi
si obligatii civile, care formeaza continutul raportului juridic civil. Prin urmare, sub
acest al doilea aspect, decurgand din primul prin efectele actului juridic civil
intelegem nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi si obligatii civile.
in concluzie, a stabili efectele actului juridic civil inseamna a determina
continutul acestuia.
Acceptand teoria potrivit careia actul juridic civil se caracterizeaza (prin
prisma efectelor sale) prin obligativitate, irevocabilitate si relativitate, rezulta ca trei
sunt principiile care carmuiesc efectele actului juridic civil si anume:
- principiul fortei obligatorii, cunoscut si prin adagiul “pacta sunt servanda”;
- principiul irevocabilitatii;
- principiul relativitatii, ilustrat de adagiul “res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque, prodesse potest”.
Principiul fortei obligatorii - “pacta sunt servanda”. Pornind de la
prevederea art. 969 alin. 1 Cod civil - “Conventiile legal facute au putere de lege
intre partile contractante”, putem defini principiul fortei obligatorii ca fiind acea
regula a efectelor actului juridic civil potrivit careia actul juridic legal incheiat se
impune autorilor sau autorului actului intocmai ca legea. in alti termeni: actul
26
juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale - contractele -
principiul fortei obligatorii se exprima si in formula larg raspandita in doctrina,
potrivit careia “contractul este legea partilor!”.
Fundamentul principiului fortei obligatorii a actului juridic il reprezinta doua
cerinte si anume: 1) Necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor
juridice generale de actele juridice civile; 2) imperativul moral al respectarii
cuvntului dat.
De la principiul “pacta sunt servanda” exista unele exceptii si anume in
cazurile in care efectele actelor nu se produc asa cum au dorit partile la incheierea
lor, aceste efecte fiind ori mai restranse44 ori mai intinse45, independent de vointa
uneia sau a ambelor parti.
Principiul irevocabilitatii actului juridic civil
Pentru actele bilaterale (contracte, convetii), acest principiu este consacrat
expres in art. 969 alin. 2 Cod civil, in sensul ca ele pot fi revocate prin
consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege “Per a contrario”,
conventiile nu se pot revoca prin consimamantul unilateral al uneia din parti.
Putem deci defini principiul irevocabilitatii ca fiind acea regula de drept
potrivit careia actului bilateral nu i se poate pune capat prin vointa numai a uneia
dintre parti, iar actului unilateral nu i se poate pune capat prin manifestarea de
vointa, in sens contrar, din partea autorului sau.
Partile pot totusi, “prin consimtamantul lor mutual”, sa convina la revocarea
conventiei lor. Un asemenea caz da expresie principiului libertatii actelor juridice
44 Drept cazuri de restrângere a forþei obligatorii menþionãm ipotezele în care actul juridic
înceteazã înainte de termen,
datoritã dispariþiei unui element al sãu, precum: - situaþia prevãzutã de art. 1552 pct. 3 C.civ.:
contractul de mandat
înceteazã “prin moartea, interdicþia, insolvabilitatea ºi falimentul, ori a mandantului ori a
mandatarului”; - situaþia
prevãzutã de art. 1439 C. civ.: Contractul de locaþiune se desfiinþeazã când lucrul a pierit în
total sau s-a fãcut
netrebnic spre obiºnuita întrebuinþare” (alin. 1).
45 Ca ºi cazuri de extindere a forþei obligatorii menþionãm ipotezele în care: - actul juridic
civil este prorogat
(prelungit) prin lege; - efectele actului sunt amânate de o cauzã ce suspendã executarea unui
act cu prestaþii succesive
(intervenind tot o “prelungire” forþatã, a efectelor actului). În mãsura în care s-ar aplica, ar
constitui o atingere a
principiului, “pacta sunt servanda” ºi teoriei impreviziunii (rebus sic standibus), deoarece s-ar
ajunge ca efectele
actului sã fie altele decât cele pe care pãrþile au înþeles sã le stabileascã ºi care sã fie
obligatorii pentru ele.
27
civile, caci asa cum partile sunt libere sa incheie actul juridic - prin mutuus
consensus - tot astfel ele sunt libere sa-i puna capat - prin mutuus dissensus;
Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta,
aliis neque nocere, neque prodesse potest.
Consacrarea legala a acestui principiu este data de continutul art. 973 Cod
civil potrivit caruia, “Conventiile n-au efect decat intre partile contractante”46.
Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula
potrivit careia acesta produce efecte numai fata de autorii sau autorul actului, el
neputand sa profite ori sa dauneze altor persoane.
Constituie exceptii de la principiul relativitatii, cazurile in care actul juridic
civil ar produce efecte si fata de alte persoane decat partile, prin vointa partilor
actului.
in literatura de specialitate aceste exceptii sunt impartite la randul lor in
aparente si reale.
Din categoria exceptiilor aparente care numai la prima vedere ar fi in prezenta
unei abateri de la relativitate, in realitate efectele subordonandu-se exigentelor
principiului, enumeram fara a intra in analiza lor: a)situatia avanzilor cauza
(succesorii cu titlu particular, succesorii universali si cei cu titlu universal, creditorii
chirografari), b) promisiunea faptei altuia, c) simulatia si d) reprezentarea.
Exceptia veritabila (reala) de la relativitate o reprezinta stipulatia pentru
altul, sau “contractul in favoarea unei a treia persoane”.
Stipulatia pentru altul este actul bilateral prin care o parte - stipulantul
convine cu cealalta parte - promitentul ca acesta din urma sa efectueze o prestatie
46 Acest principiu rezultã ºi din art. 969 alin. 1 Cod civil, deoarece acesta are formularea
“Convenþiile legal fãcute au
putere de lege între pãrþile contractante”.
28
in favoarea unei a treia persoane tertul beneficiar care nu participa la incheierea
actului, nici direct, nici prin reprezentare47.
2.2.3. Nulitatea actului juridic civil
Nulitatea este sanctiunea de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele
contrarii normelor juridice edictate, pentru incheierea sa valabila.
Deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu sunt
respectate, la incheierea actului juridic civil, conditiile de validitate.
Nulitatile actelor juridice civile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
a) in functie de natura interesului ocrotit prin dispozitia legala incalcata la
incheierea actului juridic civil (un interes general ori unul individual), nulitatea este
de doua feluri: absoluta si relativa;
b) in functie de intinderea efectelor sale, nulitatea este tot de doua feluri:
partiala si totala;
c) dupa modul de consacrare legislativa, distingem intre: nulitatea expresa si
nulitatea virtuala; acestor nulitati li se mai spune si textuale, respectiv implicite;
d) dupa felul conditiei de validitate nerespectata, deosebim intre nulitatile de
fond si nulitatile de forma.
A. NULITATEA ABSOLUTA SI NULITATEA RELATIVA48
Este absoluta acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea
actului juridic, a unei norme care ocroteste un interes general, obstesc.
47 De reþinut cã dreptul terþului se naºte direct ºi în puterea convenþiei dintre stipulant ºi
promitent. Doar exerciþiul
dreptului subiectiv astfel nãscut depinde de voinþa terþului beneficiar. Codul civil face
aplicaþii ale stipulaþiei pentru
altul în materie de rentã viagerã (art. 1642) ºi de donaþie cu sarcinã (art. 828 ºi 830).
48 Sub aspect terminologic, nulitatea absolutã este denumitã, în legislaþie, practicã ºi chiar
doctrinã, uneori, prin
formulele: actul este “nul de drept” sau “nul” ori “nul de plin drept” sau “actul va fi nul”, iar
nulitatea relativã este
indicatã de formulele: “actul este anulabil” , “actul poate fi anulat”.
29
Este relativa acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea
actului juridic civil, a unei norme care ocroteste un interes particular, individual ori
personal.
B. NULITATEA PARTIALA SI NULITATEA TOTAL A49
Este partiala acea nulitate care desfiinteaza numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte ale actului producandu-se deoarece nu contravin
legii.
Este totala acea nulitate care desfiinteaza actul juridic in intregime.
Dintre aceste doua feluri de nulitati, nulitatea partiala este regula, iar nulitatea
totala reprezinta exceptia.
C. NULITATEA EXPRESA SI NULITATEA VIRTUALA
Este expresa (explicita ori textuala) acea nulitate care este prevazuta ca atare,
intr-o dispozitie legala. Majoritatea nulitatilor o constituie cazurile de nulitate
expresa, prevazute fie in Codul civil, fie in alte izvoare ale dreptului civil.
Este virtuala (sau implicita sau tacita) acea nulitate care nu este prevazuta
expres de lege, dar rezulta din modul in care este reglementata o anumita conditie
de validitate a actului juridic civil.
D. NULITATEA DE FOND SI NULITATEA DE FORMA
De fond este acea nulitate care intervine in caz de lipsa ori nevaliditate a unei
conditii de fond a actului juridic civil: consimtamant, capacitate, obiect, cauza.
De forma este acea nulitate care intervine in cazul nerespectarii formei ceruta
ad validitatem.
49 În aplicarea prcticã a acestor douã categorii de nulitãþi, trebuie sã se þinã seama atât de
cauza de nulitate (spre
exemplu, nerespectarea formei cerutã “ad validitatem” va conduce la o nulitate totalã), cât ºi
de complexitatea
conþinutului, clauzelor actului juridic civil (deoarece doar la un act cu mai multe clauze ºi,
deci, efecte unele pot fi
desfiinþate, iar altele menþinute; spre exemplu un împrumut fãrã dobândã, e greu de anulat
parþial, pe când un
împrumut cu dobândã, mai mare decât cea permisã de lege (camãtã), poate di anulat parþial,
desfiinþându-se doar
clauza privitoare la dobândã, dar menþinându-se restul efectelor actului).
30
Ca frecventa practica, mai numeroase sunt cazurile nulitatii de fond, decat
acelea de forma.
in general, se poate spune ca nulitatea actului juridic civil are in mod global
urmatoarele cauze50:
- incalcarea dispozitiilor legale privind capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevalabilitatea consimtamantului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic;
- nerespectarea formei ceruta ad validitatem;
- nesocotirea limitelor libertatii actelor juridice (normele imperative ordinea
publica si bunele moravuri);
- lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative;
- fraudarea legii.
Referindu-ne la efectele nulitatii, esenta acestora este exprimata chiar in
definitia nulitatii: lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate
pentru incheierea sa valabila.
Efectele nulitatii sunt insa diferite, avand in vedere ca aceasta poate fi
invocata sau sesizata la momente diferite in timp, dupa incheierea actului juridic.
Astfel, o prima situatie este aceea in care actul incheiat nu a fost executat.in
acest caz actul fiind desfiintat, nu se mai poate pretinde sa fie executat, partile
aflandu-se in ipostaza in care nici nu ar fi incheiat actul.
in situatia in care actul a fost executat in tot sau in parte pana la momentul in
care intervine hotararea de anulare, se va dispune totodata desfiintarea retroactiva a
actului (deci cu efecte ex. tunc) iar prestatiile efectuate in temeiul actului anulat vor
fi restituite.
50 Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolutã, iar altele nulitatea relativã. Când legea
nu precizeazã felul
nulitãþii, este datoria interpretului sã stabileascã acest aspect, apelând la criteriul de
clasificare a nulitãþii, în absolutã
ºi relativã, la natura interesului ocrotit prin dispoziþia legalã încãlcatã la încheierea actului
juridic civil. Pentru
anumite cazuri, nu existã soluþii unanim admise în ce priveºte felul nulitãþii (absolutã ori
relativã), atât în doctrinã,
cât ºi în jurisprudenþã.
31
in sfarsit o a treia ipoteza, se refera la situatia in care actul a fost executat, iar
dobanditorul de drepturi la randu-i le-a transmis unor terti subdobanditori, pana la
momentul intervenirii hotararii de anulare a actului. in acest caz, pe langa
desfiintarea actului initial executat (constatat nul) si a restituirii prestatiilor efectuate
se va dispune si desfiintarea actului subsecvent. Efectul unei astfel de imprejurari a
fost exprimat plastic in adagiul: “quod nullum est, nullum producit effectum”.
Pentru a opera, insa, aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor
nulitatii si anume: 1) retroactivitatea nulitatii; 2) restabilirea situatiei anterioare -
restituio in integrum - care se realizeaza prin restituirea prestatiilor efectuate in
temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a actului
subsecvent “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.
in ceea ce privesc regimul juridic al nulitatilor, deosebim dupa cum ne vom
afla in situatia nulitatii absolute sau relative.
Cu privire la prima categorie, aceasta este carmuita de urmatoarele reguli:
a) nulitaatea absoluta poate fi invocata la oricine are interes (ex.: partile
actului juridic civil, avanzii - cauza ai partilor, procurorul, instanta din oficiu);
b) actiunea in nulitate absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi
invocata oricand fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie;
c) nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare, expresa sau
tacita51.
Regimul juridic al nulitatii relative se exprima la randul sau prin urmatoarele
trei reguli:
a) nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoana al carei interes a fost
nesocotit la momentul incheierii actului juridic civil52;
51 Nu trebuie confundatã regula inadmisibilitãþii confirmãrii nulitãþii, absolute ca validarea
actului prin îndeplinirea
ulterioarã a cerinþei legale, care nu fusese respectatã în momentul încheierii actului.
52 Invocarea poate fi fãcutã personal de cel interesat, dacã are capacitatea necesarã pentru
aceasta, dar pote fi fãcutã ºi
prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exerciþiu.
32
b) actiunea in anulabilitate este prescriptibila, ceea ce inseamna ca nulitatea
relativa nu poate fi invocata oricand, ca in cazul invocarii nulitatii absolute, ci
numai in termenul de prescriptie extincitva53;
c) nulitatea realtiva poate fi confirmata expres sau tacit54.
Sintetizand aspectele referitoare la regimul juridic al nulitatilor, putem retine
ca intre aceste doua categorii nu exista diferente cu privire la efecte, ci numai cu
privire la regimul juridic. Astfel aceste deosebiri constau in faptul ca:
- nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes, chiar si din oficiu,
nulitatea relativa poate fi invocata numai de persoana al carei interes a fost nesocotit
la incheierea actului;
- nulitatea absoluta este imprescriptibila, nulitatea relativa este prescriptibila;
- nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmre, nulitatea relativa
poate fi confirmata, expres sau tacit.
Sectiunea 2.3. Persoana fizica
Pentru a fi subiecte de drept persoanele trebuie sa aiba capacitatea juridica.
Prin capacitatea juridica a persoanelor se intelege, in general, apritudinea acestora
de a avea dreptul si obligatii si de a fi subiecte de drept in raporturile juridice.
Capacitatea persoanelor, definita in acest mod, poate fi denumita capacitatea
generala sau capacitatea civila. Actul normativ care guverneaza subiectele de drept
in general si pe cele de drept civil in special, este Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice si persoanele juridice. in art. 4 al acestui decret se vorbeste despre
53 Acest termen ca ºi începutul prescripþiei aceste acþiuni este rezultat din art. 9 fin Decretul
nr. 167/1968 care are
urmãtorul cuprins: “Prescripþia dreptului la acþiune în anularea unui act juridic pentru
violenþã începe sã curgã de
la data când acesta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare
prescripþia începe sã
curgã de la data când cel îndreptãþit, reprezentantul sãu legal sau persoana chematã de lege
sã-i încuviinþeze actele
a cunoscut cauza anulãrii, însã cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii
actului”.
54 Confirmarea expresã se realizeazã potrivit art. 1 190 C.civ.: “Actul de confirmare sau
ratificarea unei obligaþii, în
contra cãrei legea admite acþiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde
obiectul, cauza ºi natura
obligaþiei, ºi când face menþiunea de motivul acþiunii n nulitate, precum ºi despre intenþia
de a repara viciul pe care
se întemeia acea acþiune”; Confirmarea tacitã rezultã fie din executarea actului anulabil, fie
din neinvocarea nulitãþii
înãuntrul termenului de prescripþie extinctivã.
33
cpacitatea civila care este recunoscuta tuturor persoanelor: “Sexul, rasa,
nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asuora
capacitatii”.
De aici putem trage concluzia ca de regula, capacitatea persoanelor poate
varia in functie doar de natura si ramura de drept, de care apartine raportului juridic.
Astfel, putem avea capacitatea de drept civil, capacitatea de drept penal, capacitatea
de drept procesual etc.
Capacitatea persoanelor, deoarece este stabilita de lege care, le recunoaste
drepturi si obligatii juridice, este o capacitate juridica.
2.3.1.Capacitatea persoanei fizice. Capacitatea de folosinta. Capacitatea
de exercitiu.
Fie ca este vorba de capacitatea civila generala, fie ca este vorba de
capacitatea de drept civil, de drept administrativ etc., capacitatea juridica are doua
parti componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.
Art. 5 din Decretul nr. 31/1954, alin. 1, prevede ca, persoana fizica are
capacitatea de folosinta si in afara de cazurile prevazute de lege, are capacitatea de
exercitiu. in alineatele 2 si 3 din acelasi articol, se precizeaza ce se intelege prin
fiecare. Astfel, se spune: “capacitatea de folosinta este capacitatea (facultatea,
atributul sau posibilitatea) de a avea drepturi si obligatii, iar capacitatea de exercitiu
este posibilitatea (atributul, capacitatea) persoanei de a-si exercita drepturile si de asi
asuma obligatii savarsind acte juridice”.
Desigur, intr-un raport de drept civil, continutul capacitatii de folosinta a
subiectului de drept se refera la aptitudinea de dobandire a drepturilor i obligatiilor
patrimoniale sau nepatrimoniale civile.
34
O prima caracteristica a capacitatii de folosinta este aceea ca, de principiu, ea
nu poate constitui obiect al instrainarii sau renuntarii de catre subiectul de drept
caruia ii apartine.
O a doua caracteristica este aceea ca nu pote fi ingradita. Neingradirea
capacitatii de folosinta lasa loc totusi unor situatii concrete, cand ingradirea
opereaza in anumite limite.
inceperea si incetarea capacitatii de folosinta. Asa cum am mai spus,
capacitatea de folosinta incepe odata cu nasterea persoanei si inceteaza odata cu
moartea ei. Acesta era principiul stabilit de art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice si juridice.
Exista desigur si exceptii a caror analiza nu ne-am propus-o, care se vor
studia insa la disciplinele de ramura.
Capacitatea de exercitiu a persoanelor fizice este precizata de Decretul nr.
31/1954 in art. 5, aliniat 2, ca fiind “capacitatea persoanei de a-si exercita
drepturile si de a-si asume obligatii, savarsind acte juridice”.
Capacitatea de exercitiu nu se condunfa cu facultatea, posibilitatea,
aptitudinea de a dobandi drepturi si obligatii ci, este tocmai concretizarea acestei
aptitudini prin dobandirea efectiva de drepturi si obligatii, prin incheierea unor acte
juridice, ceea ce inseamna asumarea unor drepturi si obligatii.
Asumarea de drepturi si obligatii de catre subiectul de drept se infaptuieste de
catre acesta singur si personal. Asadar nu mai opereaza nici reprezentarea nici
asistarea.
Art. 6 alin. 2 din Decretul 31/1954 precizeaza ca nu se poate renunta sau
ingradi capacitatea de exercitiu decat in conditiile legii.
Prin interpretare, s-a ajuns la concluzia ca textul citat admite lipsa totala sau
partiala a capacitatii de exercitiu, insa, numai in cazurile si in conditiile prevazute
de lege55.
55 În acest sens, vezi C. Stãtescu Drept civil, op. cit., p. 21 - 97 ºi 221 - 225.
35
Ca lipsite total de capacitate de exercitiu sunt persoanele fizice care nu au
implinit varsta de 14 ani si cele puse sub interdictie judecatoreasca.
Capacitatea de exercitiu restransa se refera in principal la minorii care au
implinit varsta de 14 ani.
Actele juridice incheiate de persoane lipsite de capacitate de exercitiu sau cu
capacitate de exercitiu restransa sunt anulabile.
Exista insa acte juridice incheiate de persoane lipsite de capacitatea de
exercitiu sau cu aceasta capacitate restransa care sunt valabile. Este vorba de
incheierea casatoriei, recunoasterea filiatiunii, unele acte administrative efectuate in
temeiul legii cum ar fi plata de impozite, etc.
inceputul capacitatii de exercitiu. Capacitatea de exercitiu se dobandeste
de persoanele fizice odata cu dobandirea majoratului iar de catre persoanele
juridice, potrivit legii.
in realitate si in cazul persoanelor fizice si in cazul persoanelor juridice numai
legea stabileste momentul dobandirii capacitatii de exercitiu.
Pentru persoanele fizice, art. 8 din Decretul nr. 31/1954 prevede:
“Capacitatea de exercitiu deplina incepe de la data cand persoana devine majora”.
Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani. Minorul care se casatoreste
dobandeste prin aceasta, capacitatea deplina de exercitiu.
2.3.2. Identificarea persoanei fizice
Asa cum am mai subliniat numai omul poate fi subiect de drept, participand
in general in sfera relatiilor sociale fie ca persoana fizica, fie in calitate de persoana
juridica.
Prin identificarea persoanei fizxice se intelege individualizarea omului in
cadrul raporturilor juridice civile. Dupa cum este bine stiut, raportul juridic civil are
trei elemente constitutive si anume: subiecte, continut si obiect. Stabilirea in concret
36
a primului element, implica individualizarea ori identificarea subiectului de drept
civil.
Atributele de identificare a persoanei fizice, recunoscute in legislatia noastra
civila sunt: numele, domiciliul si starea civila56.
A. NUMELE
in legislatie nu este definit numele, insa pe baza reglementarilor privind unele
aspecte referitoare la structura, stabilirea, modificarea si schimbarea lui, in doctrina
juridica s-a apreciat ca fiind cuvantul sau cuvintele care individualizeaza persoana
fizica in societate.
Putem deci defini numele ca fiind acel atribuit de identificare a persoanei
fizice, care consta in dreptul omului de a fi individualizat, in familie si societate,
prin cuvinte stabilite, in conditiile legii, cu aceasta semnificatie57.
Structura legala a numelui este data de dispozitiile art. 12 aliniat 2 din
Decretul nr. 31/1954 care prevad ca “numele cuprinde numele de familie si
prenumele”. Cu toate acestea, atat legislatia, jurisprudenta, cat si doctrina folosesc
termenul “nume” atat intr-un sens larg, cat si in unul restrans.
in prima situatie prin nume este desemnat atat numele de familie, cat si
prenumele, pe cand stricto sensu, prin nume se intelege doar numele de familie.
Caracterele juridice ale numelui
Fiind un drept personal nepatrimonial, in esenta numele se caracterizeaza
prin:
56 . Principalele acte normative, care formeazã sediul materiei, de lege lata sunt:
- pentru nume: Decretul nr. 31/1954 (art. 12), Codul familiei (art. 27, 28, 40, 62, 64, 78);
Decretul nr.
975/1968 cu privire la nume, Convenþia privind drepturile copilului;
- pentru domicliu (ºi reºedinþã); Decretul nr. 31/1954 (art. 13-15); Legea nr. 5/1971
(republicatã) privind
actele de identitate ºi procedura schimbãrii domiciliului ºi a reºedinþei; Pactul internaþional
privind drepturile civile ºi
politice ale omului; Codul familiei; Convenþia privind drepturile copilului;
- pentru starea civilã: Decretul nr. 31/1954 (art. 22-24) Codul familiei; Legea nr. 119/1996
privind actele de
stare civilã (ºi reglementãrile date în aplicarea sa); Convenþia privind drepturile copilului.
57 Gh Beleiu, op. cit., p.312; Aceastã definiþie þine seama de dispoziþia de principiu a art. 12
alin. 1 din Decretul nr.
31/1954: “Orice persoanã are drept la numele stabilit potrivit legii”.
37
- ca toate drepturile personale nepatrimoniale, si dreptul la nume este un drept
absolut, opozabil erga omnes;
- inalienabilitate; prin aceasta intelegandu-se faptul canici o persoana fizica
nu poate renunta la acest element de identificare, si nu-l poate instraina (vinde sau
dona)58;
- imprescriptibilitate; oricat ar dura neexercitarea lui, dreptul la nume nu se
pierde pe de o parte (prescriptie extinctiva), iar pe de alta parte el nu poate fi
dobandit oricat s-ar folosi, decat in conditiile legii;
- personalitate; acest caracter confera doar titularului dreptul de a exercita
numele sau in mod personal nefiind admisa reprezentarea;
- universalitatea si legalitatea sunt atribute derivate din prevederile
constitutionale si normele dreptului international ce isi gasesc obiectivarea in
dispozitiile articolului 12 aliniat 1 din Decretul nr. 31/1954: “Orice persoana are
drept la numele stabilit sau dobandit potrivit legii”;
- unitate; acest caracter consta in faptul ca desi are structura la care ne-am
referit numai numele de familie si prenumele (impreuna), individualizeaza o
persoana fizica.
De regula numele de familie se dobandeste prin efectul filiatiei, deosebinduse
urmatoarele situatii:
- daca copilul provine din casatorie, acesta va lua numele comun al
parintilor59;
- copilul din afara casatoriei va dobandi numele aceluia dintre parinti fata de
care filiatia a fost mai intai stabilita, cu precizarea ca in situatia in care filiatia a fost
58 La prima vedere s-ar putea ridica problema transmiterii numelui de familie prin filiaþie,
cãsãtorie sau adopþie, însã
particularitatea acestor situaþii constã în aceea cã titularul de la care se transmite pãstreazã în
continuare numele.
59 Dacã pãrinþii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia
dintre ei ori numele lor
reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala pãrinþilor ºi se va declara,
odatã cu naºterea copilului,
la serviciul de stare civilã. În lipa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelarã de la domiciliul
copilului va hotãrî,
ascultând pe pãrinþi, dacã copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.
Textul iniþial se referã la
“autoritatea tutelarã” însã prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinþarea înfierii, competenþa
încuviinþãrii a fost trecutã
de la autoritatea tutelarã la instanþa judecãtoreacã. Legea nr. 11/1990 a fost republicatã în
temeiulLegii nr. 48/1991,
“înfierea” devenind “adopþie” (M.Of. nr. 147/1991); De altfel aceste situaþii sunt
reglementate de disp. art. 64 din
Codul familiei.
38
stabilita ulterior si fata de celalalt parinte, doar instanta judecatoreasca poate la
cerere sa incuviinteze copilului de a purta numele acestuia din urma;
- numele de familie si prenumele copilului gasit si a carui parinti nu pot fi
identificati se va stabili printr-o decizie administrativa ce cade in competenta
primariei in raza careia a fost gasit copilul.
Alegerea sau stabilirea prenumelui alaturi de numele de familie are o
importanta deosebita, aceasta parte a numelui (lato sensu) individualizand persoana
in familie, si totodata ajutand sa distinga o persoana fata de alta persoana cu acelasi
nume de familie, dar din familii diferite, avand aceleasi caractere juridice ca si
numele de familie.
Trebuie facuta o distinctie intre nume si pseudonim. Acesta din urma este un
drept subiectiv al persoanei fizice, individualizand persoana fizica in societate, in
general, intr-un anumit domeniu de activitate, in special, printr-un cuvant ori o
grupare de cuvinte.
Desi este consacrat legislativ60 si se bucura de protectia legala a drepturilor
personale nepatrimoniale, pseudonimul, spre deosebire de nume nu este supus
stabilirii, modificarii, schimbarii pe cale administrativa ori retranscrierii,
caracteristica dominanta a acestuia fiind autodesemnarea.
Pseudonimul nu trebuie confudat cu porecla. in limbajul comun, porecla
inseamna un supranume (care este dat de alte persoane de obicei in deradere altei
persoane fizice, mai ales in legatura cu o caracteristica legata de aspectul exterior,
ori a activitatii sale). Nefiind recunoscut de lege, desi este o grupare de cuvinte care
intr-un fel o poate individualiza in fapt pe o persoana fizica, porecla nu se bucura de
o protectie legala61.
60 Art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (alãturi dealte drepturi personale nepatrimoniale, cum este
dreptul la nume; art. 3
pct. 2 din Decretul 321/1956 privind dreptul de autor (care consacrã dreptul de a fi recunoscut
la autor, opera
literarã, artisticã ori ºtiinþificã urmând sã aparã, la alegerea autorului, sub numele sau
pseudonimul acestuia, sau fãrã
indicare de nume).
61 Semnalãm, totuºi, cã legislaþia referitoare la cazierul judiciar face referire expresã la
poreclã.
39
B. DOMICILIUL
Ca si numele, domiciliul este un element de identificare a persoanei fizice,
care desi intereseaza toate ramurile de drept, in demersul nostru explicativ, ne vom
opri doar la domeniul raporturilor civile62.
Punctul de referinta in definirea domiciliului, este reglementarea cuprinsa in
art. 13 din Decretul nr. 31/1954: “domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea isi
are locuinta statornica sau principala”.
Desi, asa cum vom vedea, se pot distinge trei categorii de domicilii, ne vom
ralia opiniilor din literatura de specialitate, in sensul sa se accepte o definire a
dimiciliului in general63.
Astfel prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare a persoanei fizice
care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc, avand aceasta semnificatie
juridica.
Atat in legislatie, jurisprudenta, cat si in doctrina juridica se utilizeaza doua
notiuni, respectiv aceea de domiciliu si aceea de resedinta, cu scopul de a se face
distinctia intre locuinta statornica si cea temporara a persoanei fizice64.
Daca o persoana fizica are mai multe locuinte statornice, numai una are
valoarea juridica a domiciliului si anume cea principala, asa cum dispune art. 13 din
Decretul nr. 31/1954. Prin aceasta regula se traseaza doua importante caractere
juridice specifice si anume stabilitatea si unicitatea domiciliului.
Recunoasterea acestor trasaturi nu impiedica insa ca persoana fizica sa-si
schimbe domiciliul, in decursul timpului, putand avea astfel mai multe domicilii,
insa nu in acelasi timp, ci in mod succesiv.
Trebuie acceptata o asemenea teorie, tocmai avand in vedere faptul ca
obligativitatea domiciliului decurge din functia social-juridica a domiciliului, de a fi
62 De lege lata, instituþia domiciliului este alcãtuitã din norme cuprinse în: Decretul nr.
31/1954 (art. 13-15, în
principal) ºi Codul familiei (art. 11, 100, 102, 122, mai ales).
63 În acest sens ºi Gh. Beleiu, op. cit., p. 329.
64 Faþã de caracterul statornic, stabil, al locuinþei care este domiciliul persoanei fizice, este
criticabilã formula
“domiciliu stabil”, întrucât conþine un mare pleonasm, fomulã întâlnitã, din pãcate, în diferite
formulare, în presã, dar
ºi în unele dispoziþii legale
40
mijloc de individualizare, in spatiu de data aceasta, a persoanei fizice, imprejurare
de care este interestata atat societatea, statul prin institutiile sale specializate, cat si
titularul.
Legat de acest element de identificare, numeroase sunt situatiile in toate
ramurile de drept, in care nasterea, derularea, modificarea si incetarea raporturilor
juridice, sunt intim legate de aceasta notiune juridica 65.
Cu privire la caracterele juridice ale domiciliului, trebuie semnalat faptul ca
fiind un drept personal nepatrimonail, dreptul la domiciliu este insotit de toate
atributele juridice ale unui asemenea drept si anume, opozabilitatea erga omnes,
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea si universalitatea la care se
adauga acele caractere juridice specifice comune la care ne-am referit, cum ar fi:
stabilitatea, unicitatea si obligativitatea.
in functie de modul de stabilire, domiciliul poate fi: de drept comun, legal sau
conventional.
Daca avem in vedere teritoriul statutlui pe care se afla, se distinge intre
domiciliu in tara si domiciliu in strainatate.
Daca se pune problema succesiunii in timp a domiciliului, vom opera cu
notiunile de vechiul domiciliu si domiciliul actual al persoanei fizice.
in cele din urma se mai distinge o situatie particulara, in cadrul relatiilor de
familie, unde din punct de vedere al sotilor, se poate distinge intre situatia regula -
65 Dintre domeniile dreptului civil, în care se învedereazã rolul domiciliului menþionãm:
- domeniul capacitãþii civile, astfel potrivit art. 47 din legea fondului funciar, nr. 18/1991:
“Persoanele fizice
care nu au cetãþenia românã ºi domiciliul în România, precum ºi persoanele juridice care nu
au naþionalitate românã
ºi sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii;
- “Cetãþenii strãini ºi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”; de
amintit sunt ºi
dispoziþiile art. 42 ºi 43 din aceeaºi Lege; potrivit art. 42: “Cetãþenii români cu domiciliul în
strãinãtate ºi foºtii
cetãþeni români care dobândesc cetãþenia românã pot benedicia la cerere de prevederile
prezentei legi, dacã îºi
stabilesc domiciliul în þarã”;
- domeniul obligaþiilor civile; potrivit art. 1 104 C.civ.: “Plata trebuie sã se facã în locul arãtat
în convenþie;
Dacã locul nu este arãtat, plata, în privinþa lucrurilor certe ºi determinate se va face în locul în
care se gãsea
obiectul obligaþiei în timpul contractãrii. În orice alt caz, plata se face la domiciliul
debitorului.
- domeniul succesoral; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al
defunctului;de acesta
se leagã o serie de consecinþe juridice.
- în fine potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991; “Prin investitori strãini se înþeleg persoanele
fizice sau
persoanele juridice cu domiciliul ori, dupã caz, cu sediul în strãinãtate, care efectueazã
investiþii în România, în
oricare din modalitãþile prevãzute de prezenta lege”.
41
aceea a domiciliului conjugal, comun fata de situatia de exceptie - aceea a
domiciliilor separate.
Daca locul nu este aratat, plata, in privinta lucrurilor certe si determinate se
va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. in orice alt
caz, plata se facela domiciliul debitorului.
In materie succesorala locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului
domiciliu al defunctului, imprejurare de care sunt legate o serie de consecinte
juridice.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991: “Prin investitorii straini se inteleg
persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, dupa caz, cu sediul in
strainatate, care efectueaza investitii in Romania, in oricare din modalitatile
prevazute de prezenta lege”.
Fara a intra in cercetarea exhaustiva a acestui element de identificare a
persoanei fizice66 vom releva in continuare in mod succint, cateva dintre elementele
ce caracterizeaza felurile domiciliului.
in ceea ce priveste domiciliul de drept comun, il putem defini plecand de la
prevederile art. 13 din Decretul 31/1954, ca fiind acel drept al persoanei fizice de a
se individualiza, in spatiu, prin locuinta sa statornica sau principala. Aceasta este de
altfel ponderea situatiilor intalnite in fapt, iar dovada domiciliului de drept comun se
face cu actul de identitate, unde este evidentiat si domiciliul titularului. Domiciliul
de drept comun se poate dovedi si cu pasaportul.
Prin domiciliu legal se intelege acel domiciliu, care este stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane fizice. Urmatoarele sunt situatiile ce intra sub
incidenta acestor categorii:
- minorul are domiciliul legal, dupa caz la: a) parintii sai; b) parintele la care
locuieste statornic; c) parintele care-l ocroteste; d) tutore.
- interzisul judecatoresc are domiciliul legal la tutore;
66 Pentru tratarea pe larg a acestor aspecte, vezi ºi Gh. Beleiu, op. cit., p. 332-330, unde sunt
abordate ºi problemele
referitoare la stabilirea, schimbarea, ºi dovada domiciliului.
42
- cel ocrotit prin curatela are domiciliul legal la curatorul sau, in masura in
care acesta este in drept ss-l reprezinte.
in principiu, domiciliul legal se dovedeste prin probarea domiciliului de drept
comun al persoanei care asigura ocrotirea celui cu domiciliu legal67.
Prin domiciliu conventional se intelege locuinta (adresa) stabilita potrivit
acordului de vointa al parintilor actului, invederarea executarii sale in acel loc sau
pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de stare civila.
Fiind deci rod al unei conventii, ce are ca efect alegerea unui domiciliu
(conventional), altul decat cel de drept comun, doctrina califica domiciliul
conventional ca fiind o conventie accesorie, in scopul de a fi prorogata competenta
teritoriala in cazul solutionarii unor cauze civile de catre organele jurisdictionale.
Acceptand aceasta calificare, urmeaza a constata in primul rand ca fiind o
conventie accesorie, acest domiciliu este supus principiului de drept “accesorium
sequitur principale”, fiind subordonat cerintelor legale privind conditiile si efectele
juridice bilaterale.
in sfarsit resedinta este acel atribut de identificare, in spatiu, a persoanei
fizice, prin indicarea locuintei vremelnice ori temporare.
Este de semnalat faptul ca resedinta nu se bucura de caracterele juridice
specifice ale domiciliului: stabilitate, unicitate si obligativitate, atributele acesteia
fiind prin excelenta vremelnicia si caracterul facultativ.
Dovada resedintei se face in principal cu actul de identitate, care are rubrica
speciala pentru mentionarea resedintei, daca este cazul, insa s-a acceptat ca in egala
masura resedinta poate fi dovedita si cu alte mijloace de proba.
C. STAREA CIVILA
Ca si numele si domiciliul, starea civila este un drept personal nepatrimonial,
menit sa individualizeze persoana fizica, reprezentand mijlocul juridic care releva
calitatile personale ale persoanei fizice.
43
Asa cum nu se confunda partea cu intregul, tot astfel nu trebuie confundat
un element ori un izvor de stare civila, cu insasi starea civila (ca suma a unor
asemenea elemente).
Sunt acte de stare civila: recunoasterea de filiatie, adoptia casatoria, hotararile
judecatoresti definitive si irevocabile date in actiunile de stare civila.
Mai deosebim fata de actele de stare civila, faptele de stare civila cum ar fi:
nasterea (data, loc), moartea (data, loc), sexul.
Fiind un drept personal nepatrimonial, starea civila se bucura de aceleasi
caractere juridice specifice acestei clase de drepturi.
Sunt acte de stare civila (instrumentum probationis) - inscrisurile oficiale,
special tiparite si completate, avand denumirile: act de nastere, act de casatorie, act
de deces, precum si: certificat de nastere, certificat de casatorie, certificat de deces,
ca si duplicatele acestor certificate, eliberate in conditiile legii68.
Actul de stare civila are o natura juridica complexa ori mixta, in sensul ca
aceasta natura trebuie determinata atat din punctul de vedere al dreptului civil (si
familiei, chiar), cat si din punctul de vedere al dreptului administrativ.
Pentru dreptul civil, actele de stare civila reprezinta o specie de acte autentice
(incadrandu-se in definitia, generica, a inscrisului autentic, data de art. 171 Cod
civil) cu toate consecintele juridice care decurg din aceasta calificare, mai ales
aspectul valabilitatii si al puterii lor doveditoare.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civila este inscrisul doveditor -
instrumentum, al actului administrativ individual-, care este tocmai inregistrarea de
stare civila. Totodata, el este si un mijloc de evidenta a populatiei.
67 Cu privire la acest aspect mai pot fi menþionate urmãtoarele: a) minorul de peste 14 ani îºi
dovedeºte domiciliul cu
actul de identitate; b) dacã este necesar, se poate folosi ºi hotãrârea judecãtoreascã de
încredinþare a minorului, ori
decizia de instituire a tutelei ori curatelei (din care reiese domiciliul de drept comun al
ocrotitorului).
68 În sistemul Legii nr. 119/11.11.1996, cu privire la actele de stare civilã, publicatã în
Monitorul Oficial al Romãniei
nr. 262 din 11.11.1996 se face vorbire despre: - Actele de stare civilã care sunt înscrisurile
autentice prin care se
dovedeºte naºterea, cãsãtoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul
statului ºi al persoanei ºi
servesc la cunoaºterea numãrului ºi structurii populaþiei, a situaþiei demografice, la apãrarea
drepturilor ºi libertãþilor
fundamentale ale cetãþenilor.
- Actele de naºtere, de cãsãtorie ºi de deces ce se întocmesc în registre de stare civilã, în douã
exemplare,
ambele originale, ºi se completeazã manual, cu cernealã specialã de culoare neagrã.
44
Starea civila se dovedeste prin actele de stare civila, regula instituita de art.
22 din Decretul nr. 31/1954 care prevede ca “Starea civila se dovedeste cu actele
intocmite sau cu cele inscrise, potrivit legii, in registrele de stare civila”.
Cu toate acestea, si certificatele eliberate in temeiul registrelor de stare civila
au aceeasi putere doveditoare ca si actele intocmite sau inscrise in registre, care sunt
numai pentru uzul organelor de stat.
Pe cale de exceptie, potrivit art. 24 din Decretul nr. 31/1954, starea civila se
va putea dovedi, inaintea instantei judecatoresti, prin orice mijloc de proba admis de
lege in conditiile in care69:
a) nu a existat registru de stare civila;
b) registrul de stare civila s-a pierdut ori este distrus, in totalitate sau in parte;
c) intocmirea actului de stare civila a fost omisa;
d) procurarea certificatului de stare civila este cu neputinta.
Se poate observa ca, in esenta, starea civila se poate dovedi cu alte mijloace
de proba decat actele si certificatele de stare civila in cazurile in care poate interveni
reconstituirea ori intocmirea ulterioara, in conditii derogatorii, a actelor de stare
civila.
Sectiunea 2.4. Persoana juridica
2.4.1. Notiuni generale.
Asa cum am mai precizat mai sus, subiecte ale raportului juridic civil pot fi
persoanele fizice si persoanele juridice.
in vechea doctrina romaneasca, persoanele juridice erau denumite “persoane
morale”. intr-o asemenea acceptiune, persoana morala sau juridica era definita ca o
fiinta abstracta, intelectuala, creata prin fictiunea legii. Numai legiuitorul era in
69 În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 164.
45
drept sa creeze asemenea persoane, pentru ca nici o fictiune nu poate sa existe fara
lege70.
Abandonand aceasta teorie, stiinta actuala a dreptului studiaza persoana
juridica in postura sa de subiect colectiv de drept, deci un grup de oameni care,
intrunind conditiile cerute de lege poate fi titular de drepturi subiective si isi poate
asuma obligatiile civile71
Motivul pentru care unei asemenea colectivitati i s-a recunoscut calitatea de
subiect de drept este tocmai faptul ca ea poate raspunde intereselor unui grup strict
determinat de persoane fizice.
Desi notiunea de persoana juridica s-a nascut si este proprie dreptului civil, ea
este frecvent intrebuintata si de alte ramuri de drept, administrativ, financiar,
procesual etc.
Legislativ, sediul materiei il constituie Decretul nr. 31/1954 privind
persoanele juridice, precum si Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 cu privire la
persoanele juridice, asociatiuni si fundatiuni. Acest cadru insa a fost vadit depasit in
prezent de evolutia economico-sociala, in care s-au impus o sumedenie de acte
normative referitoare la diversele noi tipuri de persoane juridice ce au inlocuit
complet vechea structura a sistemului de tip socialist.
Comuna tuturor reglementarilor referitoare la persoane juridice este referirea
la intrunirea conditiilor de constituire a persoanelor juridice, numite elemente
constitutive.
70 D. Alexandresco, Explicaþiunea teoreticã ºi practicã a dreptului civil român vol.I
Bucureºti, 1906, p.256.
71 Gh. Beleiu, op.cit., p.343; În acelaºi sens, C. Stãtescu, op.cit., p.365 sau M. Costin op.cit.,
vol.II, p. 355. Deºi sunt
subiecte colective de drept, pot exista în mod excepþional ºi persoane juridice constituite de
cãtre o singurã
persoanã fizicã. Este, spre exemplu, cazul societãþii comerciale cu rãspundere limitatã
constituitã prin aportul social al
unui singur asociat. Textul art. 34 din Legea 31/1990 fixeazã doar limita maximã a numãrului
de asociaþi adicã 50 de
persoane. În acest sens, vezi St. D. Cãrpenaru, Dreptul comercial român, Ed. A.L.L.
Bucureºti, 1996, p. 148.
46
2.4.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice.
Potrivit art. 26 litera “e” din Decretul nr. 31/1954, sunt in conditiile legii
persoanei juridice, “orice organizatie (...) care are o organizare de sine statatoare
si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui anume scop in acord cu interesul
obstesc”.
Din parcurgerea acestui text, reiese ca trei sunt elementele constitutive
definitorii ale persoanei juridice, respectiv:
a) organizarea de sine statatoare;
b) patrimoniul propriu, adica distinct de patrimoniile persoanelor fizice care
au constituit persoana juridica;
c) un scop licit, in acord cu interesul general, obstesc.
Aceste elemente constitutive se caracterizeaza prin generalitate, legalitate,
exclusivitate, diversitate si cumulativitate.
Generalitatea lor consta in aceea ca ele sunt aplicabile tuturor categoriilor de
persoane juridice.
Legalitatea, presupune determinarea lor stricta numai prin vointa legii,
neexistand nici posibilitatea ignorarii si nici a adaugirii altor elemente constitutive.
Cumulativitatea se refera la situatia in care existenta persoanei juridice este
conditionata de intrunirea tuturor elementelor constitutuve.
Exclusivitatea implica imprejurarea ca elemente constitutive sunt atat
necesare, cat si suficiente.
Diversitatea se refera la continutul variat al celor trei elemente, care pot
comporta multiple particularitati, de la o persoana juridica la alta.
Continutul elementelor constitutive ale persoanei juridice impune urmatoarele
consideratiuni, specifice fiecaruia:
A. ORGANIZAREA DE SINE STATATOARE presupune existenta unei
structuri interne bine conturate, constand in desemnarea unor organe proprii de
47
conducere, stabilirea atributiilor si delimitarea competentelor lor functionale precum
si precizarea persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta persoana juridica in
raporturile sale cu tertii. Tocmai aceasta organizare ii confera persoanei juridice
posibilitatea de a actiona ca un tot coerent72.
Astel art. 15 din Legea nr. 15/1990 prevede ca “activitatea curenta a regiei
autonome este condusa de un director general sau un director numit de consiliul de
administratie cu avizul ministerului de resort”, in vreme ce art. 12 litera h, din
Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole prevede ca statutul societatii trebuie
sa cuprinda printre altele, mentiuni referitoare la regulile privind desemnarea,
componenta si functionarea organelor sale de conducere, competentele, indatoririle
si responsabilitatile acestor organe.
De asemeni, art. 7 lit. e, din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, prevede
obligativitatea mentiunilor referitoare la organele de conducere, denumirea acestora,
modul de alegere si de revocare, durata mandatelor si atributiile lor.
B. PATRIMONIUL PROPRIU. Patrimoniul distinct este acel element
constitutiv care consta in totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter patrimonial
al caror titulara este persoana juridica. Ca orice patrimoniu, patrimoniul persoanei
juridice are doua componente: una activa si alta pasiva; in vreme ce prima cuprinde
toate drepturile reale sau de creanta, cea de a doua insumeaza toate obligatiunile
patrimoniale, indiferent de izvorul lor, delictual sau contractual.
Pe langa prevederile generale de principiu cuprinse in art. 26 litera e, din
Decretul nr. 31/1954, referiri la patrimoniul persoanei juridice se fac si in alte acte
normative. Mentionam sub titlu de exemplu:
- art. 4 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 precizeaza ca prin actul de infiintare al
regiei autonome se va stabili si patrimoniul sau, pe langa obiectul de activitate,
denumirea si sediul principal;
72 M. Costin, op. cit., p. 369.
48
- art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale stabileste
ca in contractul societatii in nume obiectiv si in comandita simpla este obligatorie
inserarea mentiunilor referitoare la capitalull social subscris si varsat cu mentiunea
aportului fiecarui asociat etc.;
- art. 7 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate face referire la nivelul
cotizatiilor si la modul lor de incasare, la constituirea si lichidarea patrimoniului.
O ultima precizare de maxima importanta se impune cu privire la patrimoniul
propriu al persoanelor juridice, si anume ca el este distinct atat fata de patrimoniile
altor persoane juridice, cat si data de patrimoniul fiecarei persoane fizice care intra
in componenta sa.
C. SCOPUL LICIT IN ACORD CU INTERESUL OBSTESC. Obiectul de
activitate, care nu este altceva decat scopul persoanei juridice, indica insasi ratiunea
de a fi a acesteia.
Pentru a fi valabil, scopul trebuie sa fie determinat si sa fie in concordanta
cu interesul obstesc, general.
Textul art. 26 litera e, din Decretul nr. 31/1954 se refera la un scop “in acord
cu interesele obstesti”, ceea ce implica raportarea sa la interesele generale ale
societatii care nu pot accepta existenta unor persoane juridice care actioneaza in
virtutea unor scopuri ilicite73.
Conditia scopului determinat si licit rezulta si din alte prevederi legislative,
din care spicuim sub titlu de exemplu:
- art. 4 alin.1 din Legea nr. 15/1990 stabileste ca prin actul de infiintare a
regiei autonome se vor stabili obiectul sau de activitate, patrimoniul, denumirea si
sediul principal;
73 V.D. Zlãtescu Lecþii de drept civil, Ed. Fundaþiei României de Mâine, Bucureºti, 1995,
p. 48.
49
- art. 12 lit. b din Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole prevede ca in
statutul societatii se va face obligatoriu mentiunea obiectului de activitate,
enumerarea activitatilor ce constituie obiectul societatii si delimitarea sa teritoriala.
2.4.3.Clasificarea persoanelor juridice
Textul art. 26 din Decretul nr. 31/1954 desi este inca in vigoare, cuprinde o
desueta trecere in revista a categoriilor de persoane juridice existenta la data
adoptarii lui; unele nu mai exista (organizatiile socialiste de stat si gospodariile
agricole colective), altele si-au schimbat complet organizarea si scopul (organele
locale ale administratiei de stat), altele constituie creatii legislative de data recenta
(regiile autonome sau societatile comerciale cu capital de stat).
Asa fiind, in literatura de specialitate au fost propuse urmatoarele criterii de
clasificare a persoanelor juridice:
a) Dupa forma dreptului de proprietate se disting:
1. persoane juridic de stat care includ ca persoana juridica si organele sale
corespunzatoare celor trei puteri separate (legislativa, executiva si judecatoreasca);
2. persoane juridice private sau particulare, cum sunt societatile
comerciale si cele agricole cu capital privat, cultele religioase, fundatiile si
academiile;
3. persoanele juridice cooperatiste ori obstesti, din care fac parte societatile
cooperatiste si organizatiile obstesti (partide politice si sindicate);
4. persoane juridice mixte , cum sunt societatile comerciale mixte, infiintate
potrivit Legii nr. 35/1991 cu privire la regimul investitiilor straine in Romania.
b) Dupa nationalitatea lor, persoanele juridice pot fi:
1. persoane juridice romane;
2. persoane juridice straine;
c) Dupa sediul lor distingem intre:
1. persoane juridice cu sediul in Romania;
50
2. persoane juridice cu sediul in strainatate.
d) Dupa natura scopului lor, persoanele juridice pot fi:
1. persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ (care prin activitatea lor
urmaresc obtinerea unui profit patrimonial):
2. persoane juridice cu scop nepatrimonial sau “non profit”.
e) Dupa corelatia dintre ele, persoanele juridice mai pot fi principale sau
anexe, iar in functie de regimul juridic aplicabil ele pot fi persoane juridice de drept
public si persoane juridice de drpet privat.
Clasificarea persoanelor juridice prezinta interes prectic in privinta regimului
lor patrimonial, al organizarii si reorganizarii, precum si in ceea ce priveste
aplicarea legii in functie de capacitatea juridica74.
2.4.4. infiintarea persoanelor juridice
Desi foarte sumara si generala, enumerarea modurilor de infiintare, a
persoanelor juridice facuta de art. 28 din Decretul nr. 31/1954 corespunde in mare
parte necesitatilor teoretice actuale.
Asadat, potrivit textului mentionat, persoana juridica poate lua fiinta:
a) prin actul de dispozitie al organului competent de stat;
b) prin actul de infiintare al celor ce o constituie, recunoscut de organul
competent sa verifice intrunirea cerintelor legii pentru ca persoana juridica sa poata
lua fiinta;
c) prin actul de infiintare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a
organului competent sa aprecieze oportunitatea infiintarii ei:
d) printr-un alt mod reglementat de lege.
Cunoscand si continutul acestui text, putem aprecia ca prin infiintarea
persoanei juridice se intelege operatiunea juridica a carei consecinta este nasterea
unui suboect de drept colectiv in conditiile legii. Operatiunea juridica poate
74 Pentru interesul practic al clasificãrii vezi mai pe larg, Gh. Beleiu, op. cit., p. 345; V.D.
Zlãtescu, op.cit. p. 49.
51
presupune fie un singur act juridic, caruia ii recunoaste efectul creator, fie o suita
de acte juridice carora legea le recunoaste aceeasi valoare.
a) infiintarea persoanelor juridice prin actul de dispozitie al organului de
stat competent.
in acest prim mod de infiintare a persoanelor juridice, rolul principal a fost
rezervat statului. Chiar si dupa anul 1990, infiintarea principalelor categorii de
persoane juridice de stat a ramas tot in competenta sa.
Domeniul de aplicare a acestui mod de infiintare il constituie persoanele
juridice de stat, apartinand celor trei puteri separate dupa cum urmeaza:
- Organele puterii legislative, Camera Deputatilor si Senatul Romaniei alese
potrivit Legii nr. 68/1991;
- Organele puterii executive, Presedintele Romaniei ales potrivit Legii nr.
69/1992, Guvernul Romaniei constituit potrivit Legii nr. 37/1990, consiliile locale
constituite potrivit Legii nr. 69/1991privind administratia locala si ministerele ce
functioneaza in conformitate cu Legea nr. 6/1990 privind reorganizarea
ministerelor.
- Organele puterii judecatoresti constituite in conformitate cu Legea nr.
92/1992, etc.
Pe langa persoanele juridice constituite in sistemul organelor puterii de stat,
prin Legea nr. 15/1990 au fost reorganizate ori s-au constituit regiile autonome si
societatile comerciale cu capital de stat.
Acelasi domeniu de aplicare, vizeaza si alte categorii de persoane juridice,
care fara sa fie “de stat” au un caracter obstesc sau privat75.
b) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de infiintare
recunoscut”.
Acest mod de constituire a avut in vedere la data adoptarii Decretului nr.
31/1954, organizatiile cooperatiste si unitatile lor anexe.
52
in prezent el este aplicabil in conditiile Decretelor Lege nr. 66 si 67 din 1990
referitoare la cooperatia mestesugareasca si la cea de consum. Constituirea unei
societati cooperatiste implica pe langa actul de constituire si statutul organizatiei,
actul recunoasterii infiintarii, prin care organele oerarhic superioare avizeaza
legalitatea actului de infiintare.
c) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de infiintare autorizat”
Nasterea persoanei juridice potrivi acestei modalitati viza potrivit art. 31 din
Decretul nr. 31/1954 “Organizatiile obstesti ca sindicatele, uniunile de scriitori,
artisti sau compozitori, asociatiile cu scop nepatrimonial precum si institutiile sau
intreprinderile anexe”.
Competenta de autorizare a infiintarii acestui gen de persoane juridice este
reglementata prin norme speciale. Astfel, in vreme ce infiintarea societatilor
comerciale cu capital strain in Romania este incuviintata de instantele judecatoresti
dupa autorizarea de catre Agentia Nationala de Dezvoltare (Legea nr. 35/1991),
infiintarea partidelor politice este autorizata de Tribunalul Municipiului Bucuresti
supusa contestatiei la Curtea de Apel Bucuresti in termen de 5 zile de la comunicare
(art. 19 din Legea nr. 27/1996 a partidelor politice).
d) infiintarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de
lege”
Domeniul de aplicare a dispozitiunilor art. 28 lit. d din Decretul nr. 31/1954
este rezervat situatiilor in care legea speciala reglementeaza un mod diferit de
infiintare pentru anumite persoane juridice. Este cazul misiunilor diplomatice si
oficiile consulare infiintare potrivit Legii nr. 37/1991 prin decret al Presedintelui
Romaniei la propunerea Guvernului.
75 În aceastã categorie pot fi enumerate spre exemlu fundaþiile pentru tineret constituite în
temeiul Decretului-Lege nr.
150/1990 sau Asociaþia generalã a crescãtorilor de pãsãri ºi animale din România înfiinþatã
potrivit H.G. nr. 435
din 1990.
53
2.4.5. Capacitatea persoanei juridice
Ca si in cazul persoanei fizice, capacitatea civila a persoanei juridice este
constituita din doua componente:
a) capacitatea de folosinta constand in aptitudinea ei de a avea drepturi si
obligatii civile;
b) capacitatea de exercitiu traductibila in planul consecintelor juridice prin
aptitudinea persoanei de a avea si a-i exercita drepturile civile, asumandu-si totodata
obligatii civile prin incheierea de acte juridice civile de catre organele sale de
conducere.
A. CAPACITATEA DE FOLOSINTA A PERSOANEI JURIDICE
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se deosebeste vadit de cea a
persoanelor fizice. in acest sens subliniem ca in privinta persoanelor fizice
capacitatea de folosinta este inviolabila si egala, avand continut identic pentru toate
subiectele de drept.
Dimpotriva, capacitatea persoanelor juridice are un continut variabil, mai
bogat sau mai sarac, in functie de scopul pentru care a fost creata fiecare in parte76.
Textul art. 34 din Decretul 31/1954 precizeaza “in terminis” ca “Persoana
juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de infiintare sau statut. Orice act juridic care nu este facut in vederea
realizarii acestui scop este nul”. Aceasta precizare legislativa consacrata doctrinar
ca principiu al specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice este
mentionata si de art. 9 din Legea nr. 21/1924.
Scopul persoanei juridice rezulta in primul rand din obiectul de activitate
stabilit fie prin lege, fie prin autorizatia de infiintare sau prin statutul adoptat la data
constituirii sale.
76 Pentru dezvoltãri vezi E. Lupan ºi D.A. Popescu, Drept civil, Persoana fizicã, Ed. Lumina
Lex, Bucureºti, 1993,
p. 20 - 67.
54
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se naste in momente diferite
dupa cum infiintarea ei este sau nu supusa inregistrarii. Mentionam ca de regula,
sunt supuse inregistrarii persoanele juridice infiintate prin acte de constituire
(statute, contracte), incuviintate de catre instanta competenta.
Pentru incuviintarea inregistrarii, judecatorul verifica indeplinirea conditiilor
prevazute de lege, pronuntandu-se printr-o hotarare motivata. Prin aceasta hotarare
se dispune inscrierea persoanei juridice in registrul comertului sau in alte registre de
evidenta, dupa caz, moment care marcheaza in principiu, inceputul capacitatii de
folosinta.
Sunt supuse inscrierii persoanele juridice cu scop nepatrimonial, a caror
infiintare este reglementata de Legea nr. 21/1924. Potrivit art. 4 din aceasta lege,
persoana juridica va avea fiinta de la data inscrierii deciziei de recunoastere, ramasa
definitiva, in registrul special tinut la grefa fiecarui tribunal.
B. CAPACITATEA DE EXERCITIU A PERSOANEI JURIDICE.
Dezvoltand notiunea sumar exprimata mai sus, definim capacitatea de
exercitiu a persoanei juridice ca fiind aptitudinea subiectului colectiv de drept civil
de a-si asuma obligatii civile incheind acte juridice civile77.
Sediul mteriei il constituie art. 35 si 36 din Decretul nr. 31/1954, care
referindu-se la capacitatea de exercitiu a persoanei juridice stabilesc urmatoarele
principii generale:
1. exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor se transpun in viata prin
organele persoanei juridice;
2. actele juridice incheiate de organele sale in limitele abilitarilor conferite,
sunt actele persoanei juridice insasi;
3. atat faptele licite, cat si cele ilicite savarsite de organele persoanei, daca au
fost comise in exercitiul functiei obliga insasi persoana juridica;
77 M. Costin op. cit., p. 425. Pentru o definiþie mai amplã, Gh. Beleiu, op. cit., p. 384
55
4. pentru faptele ilicite, raspunderea celui ce le-a comis este angajata atat fata
de persoana juridica, cat si fata de terti.
Acestor principii le sunt conexe si dispozitiunile art. 36 din Decretul nr.
31/1954 potrivit carora “Raporturile dintre persoana juridica si cei care alcatuiesc
organele sale sunt supuse, prin asemnanare, regulilor mandatului, daca nu s-a
prevazut altfel prin lege, actul de infiintare sau statut”.
Asemanarea dintre raporturile juridice evocate de text nu inseamna insa
identitate. Nici nu ar fi posibil deoarece prerogativele organelor de conducere ale
persoanei juridice sunt vadit mai largi decat alte mandatarului, limitate doar la o
anumita prestatie sau la un act juridic predeterminat de parti prin conventia lor.
2.4.6. incetarea persoanelor juridice78
Prin incetarea persoanei juridice se intelege sfarsitul calitatii de subiect
colectiv de drept civil. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954. “Persoana juridica
inceteaza de a avea fiinta prin comasare, divizare sau dizolvare”.
Din economia teztului rezulta ca trei sunt modurile de incetare a persoanei
juridice si anume:
- comasarea (prin absorbtie sau fuziune);
- divizarea totala;
- dizolvarea.
Avand in vedere ca divizarea si comasarea sunt forme ale reorganizarii a carei
examinare amanuntite nu ne-am propus-o deoarece face obiectul altei discipline, ne
rezumam doar la mentionarea lor.
Prin comasare se intelege asadar absorbirea unei persoane juridice de catre o
alta persoana juridica sau fuzionarea mai multor persoane juridice pentru a alcatui o
persoana juridica noua.
78 Pentru reorganizarea persoanelor juridice,tratatã pe larg la disciplina.Drept comercial,a se
vedea O. Cãpãþânã
Societãþile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureºti, 1991, p. 106-215; St. D. Cãrpenaru,
Procedura reorganizãrii ºi
lichidãrii juridicare, Ed. Atlas Lex, Bucureºti, 1996, p. 16 - 19.
56
Divizarea se face prin impartirea intregului patrimoniu al unei persoane
juridice intre mai multe persoane juridice care exista sau care iau astfel fiinta (art.
41 din Decretul nr. 31/1954).
Dizolvarea persoanei juridice
Desi legea reglementeaza dizolvarea persoanei juridice nu o si defineste.
Doctrinar, ea a fost definita ca fiind acel mod de incetare a persoanei juridice
aplicabil in cazurile prevazute de lege care presupun subsecvent si lichidarea79.
Cauzele dizolvarii persoanelor juridice sunt enuntate atat de Decretul nr.
31/1954 in art. 45, dar mai ales de legislatia speciala ulterioara anului 1990.
Art. 45 din Decretul nr. 31/1954 precizeaza ca organizatiile cooperatiste si
orice organizatii obstesti se dizolva daca:
a) termenul pentru care au fost constituite s-a mplinit;
b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi implinit;
c) scopul pe care il umaresc sau mijloacele intrebuintate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convietuire sociala sau urmaresc
alt scop decat cel declarat;
d) numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare
sau statut.
in afara de aceste cauze, prin legi speciale au mai fost prevazute si alte cauze
care in linii generale reiau pe langa certe elemente specifice cauzele generale
precizate de textul sus citat.
“Exemplis gratia” redam cateva dintre acestea:
A. Art. 53 din Legea nr. 21/1924 prevede ca “Asociatia isi pierde
personalitatea juridica in urmatoarele doua cazuri:
1. Prin deciziunea asociatiunii, atunci cand adunarea generala va fi hotarat
dizolvarea:
2. De plin drept80;
57
3. Prin judecata;
4. Prin deciziunea puterii executive;
B. Art. 169 din Legea nr. 31/1990 precizeaza ca “Au ca efect dizolvarea
societatii si dau dreptul fiecarui asociat sa ceara lichidarea acesteia:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;
b) imposibilitatea realizarii obiectului societatii sau realizarea acestuia;
c) hotararea adunarii generale;
d) falimentul;
e) reducerea capitalului social sau micsorarea lui sub minimul legal, daca
asociatii nu decid completarea lui;
f) societatea pe actiuni se dizolva si cand numarul actionarilor s-a redus sub
cinci daca au trecut mai mult de sase luni de la reducerea lui si n-a fost completat
Mentionam ca procedura dizolvarii societatilor comerciale este urmata de
lichidarea judiciara prevazuta de Legea nr. 64/1995, care se aplica acelor
comercianti, persoane fizice si societati comerciale care nu mai pot face fata
datoriilor lor comerciale81.
C. Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole stabileste in art. 64 ca
societatea agricola se dizolva:
a) la implinirea termenului pentru care a fost constituita;
b) la constatarea imposibilitatii de a realiza obiectul societatii;
c) la terminarea activitatii;
d) prin retragerea asociatiilor daca numarul celor ramasi este mai mic decat
cel prevazut in statut si prezenta lege;
e) prin hotararea asociatiilor;
f) daca societatea face operatiuni contra legii sau obiectului stabilit prin statut.