MINISTERUL EDUCAIEI, CERCETRII I TINERETULUI

1 DECEMBRIE 1918 ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOX
SECIA TEOLOGIE PASTORAL

UNIVERSITATEA

TEZ DE LICEN

ALBA IULIA

2007
MINISTERUL EDUCAIEI, CERCETRII I TINERETULUI

1 DECEMBRIE 1918 ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOX

UNIVERSITATEA

SECIA TEOLOGIE PASTORAL

Monahismul n pustiei
i n inima lumii

ALBA IULIA
2007

1. Aspecte introductive

1. 1. Locul cretinului n lume:

Unii cretini, trind n societatea contemporan, o societate alienant i secularizat,
nu au posibilitatea de a identifica valorile spirituale prin care s-i ordoneze viaa. Simind
acest gol profan, se ndreapt spre mnstiri, cu att mai mult cu ct toi credincioii pot
regsi binele duhovnicesc n viaa monahal1.
Muli tineri, necunosctori ai monahismului cretin, au rtcit departe, spre a se lua
dup diverse forme ale practicilor ascetice ne-cretine. Aceste expresii ale unor moduri de
via pseudo-mistice au adesea temeiuri religioase, ns ele sunt de cele mai multe ori strine
de Evanghelia Domnului Iisus Hristos.
O parte din cei care caut acea pace de sus o confund cu o lent ntoarcere la
natur. Reafirmnd, clarificnd i prezentnd vechile idealuri monastice cretine, Biserica
poate oferi un mod de via autentic cretin celor care caut pacea i plenitudinea vieii.
1

Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie i comuniune, Alba Iulia, Editura Rentregirea, 2001, p. 9.

Biserica, Trupul lui Hristos n lume, existnd i lucrnd n contextul social prezent, are
ea nsi nevoie de sprijinul unui monahism viguros. Ea trebuie s-i reaminteasc de aceast
mare comoar a mrturiei. De asemenea, prin monahism Biserica va continua nu numai s
triasc dar i s creasc, s se revitalizeze i s se desvreasc n duhul Evangheliei.
Dat fiind acest autentic i viu exemplu de via jerfelnic i abnegaie, cum este
mrturisit de obtea monahal, Biserica dispune de un standard real i solid, cu care s
msoare i s-i reornduiasc lucrarea ei2.
Exist numeroase locuri n ntreaga lume n care bucuria de a tri laolalt n Domnul
lipsete din comunitatea bisericeasc, greutatea efortului individual fiind dus fr expresia
cretin a unitii n frietate. i totui, aceast experien comunitar, unificatoare, a
prtiei este bine exprimat n obtea monastic, ea fiind indicatoare pentru toi3.

1. 2. Monahismul - mrturie cretin n lume:

Mnstirile au oferit pn azi, i pot s ofere n continuare, din experiena lor unic i
deosebit, exemple fundamentale nspre folosul ntregii obti credincioase.
Astfel, retragerile duhovniceti inute prin grija mnstirilor att pentru laici ct i
pentru credincioi, ofer posibilitatea unei profunde rennoiri i reangajri fa de Mntuitorul
Hristos. Mai mult dect att, ntr-un duh de laud monahal i de calm, consftuirile mixte
(clerici i laici) cpta un sens mai profund i sunt de mare folos pentru Biseric4.
n continuare, n cultul particular i public, obtile mnstireti pot meniona nevoile
specifice ale Bisericii i n acest fel s in legtura cu trebuinele zilnice ale celeilalte pri a
comunitii cretine. n special obtile monastice sunt cele care au datoria de a se ruga pentru
unitatea Bisericii i pentru extinderea mpriei lui Dumnezeu. Apoi, folosindu-se de
mijloacele moderne de comunicare, obtile monastice pot i trebuie s fac schimb de scrisori
de trire duhovniceasc, schimb de ndrumare spiritual i schimb de vizite.

Ibidem, p. 14.
Arsenie Boca, Mrgritare duhovniceti, Iai, Editura Credina Strmoeasc, Iai, 2002, p. 49.
Ibidem, p. 44-45.

Fr a modifica formele tradiionale de via monahal, dar n sperana folosirii

talentelor, anumite mnstiri pot hotr s devin centre dedicate slujirii nevoilor specifice
Ortodoxiei. ndeletniciri ca muzica, iconografia, cercetarea i studiul Sfintei Scripturi i al
Prinilor, ar atrage talente cu preocupri asemntoare i ar ntri i lrgi procesul n
aceste domenii. Deoarece mnstirile au fost adeseori paznicii ortodoxiei credinei, ele pot s
devin i depozitare de manuscrise, art i comori proprii fiecrei tradiii. Prezena unor astfel
de articole ar fi o invitaie deschis pentru credincioi i pentru orice persoan serioas,
dornic s fac uz de cultura cretin expus n propria-i cas5.
n alte timpuri, unele mnstiri erau centre de unde radia lucrarea misionar. Astzi
alte mnstiri pot fi ntr-o situaie similar, ca s ne ajute n misiunea Bisericii. Biserica s
ncurajeze pe cele care sunt ntr-o astfel de situaie, ca s lucreze cu dragoste pentru
extinderea mpriei lui Dumnezeu.
nstrinarea din lume nu trebuie s fie sinonim cu lipsa de receptivitate la problemele
acesteia. Monahismul poate i trebuie s revigoreze misiunea, ntruct se prezint ca o cale
direct spre ndumnezeirea dup har a omului 6. Astfel, soluiile pentru mntuire se ofer de
ctre cei competeni, cei ce se afl deja pe drumul ctre obinerea ei.
Urmnd liniile directoare ale acestei scurte expuneri preliminare, vom ncerca n
cuprinsul acestui studiu s observm, n mod detaliat i competent, sensul i implicaiile vieii
monahale n existena Bisericii, rolul activ misionar al monahismului n inima lumii i n
retragerea pustiei, precum i direciile monahismului i ale reprezentanilor si, n contexte
istorice specifice i n raport cu personaliti reprezentative ale unor anumite momente de
reviriment monastic7.
Intenia noastr este aceea de a evidenia rolul activ al monahismului n viaa Bisericii
i a lumii, de a observa sensul desvririi cretine i modul n care aceasta se realizeaz prin
dedicarea total de sine i mplinirea poruncilor Domnului Hristos. Dei aparent retras din
realitatea existenei cotidiene, monahismul rmne cea mai activ for a Bisericii, o realitate

Arhimandrit Ioanichie Blan, Vetre de sihstrie romneasc, Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Romne, 1982, p. 17.
6
Ibidem.
7
Gheron Iosif, Mrturii din viaa monahal, Bucureti, Editura Bizantin, 1996, p. 21.

eminamente duhovniceasc, al crei scop i finalitate este aceea de a susine prin rugciune
ntreaga lume i de a conduce spre indicarea sensului vieii cretine i al mplinirii umane.

2. O tensiune conceptual: adncul pustiei i inima

lumii

2. 1. Monahismul. Repere i fundamente istorice:

2. 1. 1. Delimitri conceptuale:
Monahismul (din termenul grec: , denumind, n esen, o persoan care
triete n singurtate, nsingurat) reprezint o practic fundamental a vieii cretine, care
presupune prsirea lumii i nchinarea ntregii viei n vederea tririi unei viei conforme cu
Evanghelia, urmrind unirea cu Domnul Hristos8
2. 1. 2. Scopul (finalitatea) monahismului:
Scopul monahismului l reprezint ndumnezeirea omului, lucrare la care sunt chemai
toi cretinii. Cutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice alt lucru sau aspect al vieii
pmnteti, reprezint un concept care apare pretutindeni n scrierile ortodoxe, cum este
exemplul Filocaliei, lucrare ce cuprinde scrieri ale monahilor mbuntii. Cu alte cuvinte, un
monah sau o monahie este o persoan care a jurat s urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci
i sfaturile evanghelice (voturile sau jurmintele monahale ale srciei, fecioriei, i
ascultrii)9.
8

Tomas Spidlik, Spiritualitea Rsritului cretin, III - Monahismultraducere de diac. Ioan I. Ic jr., Sibiu,
Editura Deisis, 2000, p. 12.
9

Ibidem, p. 24-25.

n acest fel, monahii se angajeaz ntr-o necontenit lupt duhovniceasc pe calea

desptimirii (), contemplaiei () i ndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu
(), prin rugciune i ascultare.
2. 1. 3. Precursori ai idealului monastic cretin:
Trebuie observat faptul c modelele din vechime ale idealului monastic cretin sunt
nazireii i profeii lui Israel. Astfel, nazireul era o persoan care urma un fel de via distinct,
dedicat lui Dumnezeu, ca urmare a unui jurmnt special.
n acest sens, Dumnezeu i vorbete lui Moise: Vorbete fiilor lui Israel i spune-le:
Dac brbat sau femeie va hotr s dea fgduin de nazireu, ca s se afieroseasc nazireu
Domnului, s se fereasc de vin i de sicher; oet de vin i oet de sicher s nu bea i nimic
din cele fcute din struguri s nu bea; nici struguri proaspei sau uscai s nu mnnce. n
toate zilele, ct va fi nazireu, s nu mnnce, nici s bea vreo butur fcut din struguri, de
la smbure pn la pielit. n toate zilele fgduinei sale de nazireu s nu treac brici pe
capul su; pn la mplinirea zilelor, cte a afierosit Domnului, este sfnt i trebuie s
creasc prul pe capul lui. n toate zilele, pentru care s-a afierosit pe sine s fie nazireul
Domnului, s nu se apropie de trup mort: Cnd va muri tatl su, sau mama sa, sau fratele
su, sau sora sa, s nu se spurce prin atingerea de ei, pentru c afierosirea lui Dumnezeu este
pe capul lui. n toate zilele ct va fi nazireu, este sfntul Domnului (Numeri 6,2-8).
Mai mult dect att, profeii (proorocii) lui Israel erau nchinai Domnului ca semn de
pocin. Astfel, unii dintre ei triau n condiii foarte grele, desprindu-se ei nii sau fiind
silii s se despart de oameni din pricina poverii mesajului pe care l purtau. Ali prooroci
triau ca membri ai comunitilor, ai unor coli amintite de cteva ori n Scriptur, despre
care s-au fcut multe speculaii, dar despre care se tie n realitate foarte puin10.
Dintre profeii evrei n special Ilie i ucenicul acestuia, Elisei sunt importani pentru
tradiia monastic cretin. Cel mai frecvent citat ca model al vieii monastice i n special
pustniceti, nchinat n totalitate lui Dumnezeu i misiunii pe care o avea de ndeplinit, este
Sfntul Ioan Boteztorul, nazireu i prooroc n acelai timp. i Sfntul Ioan Boteztorul a
10

Emilian Birda, Originea istoric a voturilor monahale, n rev. Glasul Bisericii, XXIX, nr. 1-2, ianuariemartie, 1954, p. 87.

avut ucenici care stteau mpreun cu el i pe care se presupune c i nva s adopte un mod
de via asemntor cu al su: n zilele acelea, a venit Ioan Boteztorul i propovduia n
pustia Iudeii, spunnd: Pocii-v c s-a apropiat mpria cerurilor. El este acela despre
care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strig n pustie: Pregtii calea Domnului, drepte
facei crrile Lui". Iar Ioan avea mbrcmintea lui din pr de cmil, i cingtoare de piele
mprejurul mijlocului, iar hrana era lcuste i miere slbatic. Atunci a ieit la el Ierusalimul
i toat Iudeea i toat mprejurimea Iordanului. i erau botezai de ctre el n rul Iordan,
mrturisindu-i pcatele (Matei 3,1-6).
n continuare, modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului i cele patru
fecioare, fiicele Sfntului Diacon Filip: Iar noi, sfrind cltoria noastr pe ap, de la Tir
am venit la Ptolemaida i, mbrind pe frai, am rmas la ei o zi. Iar a doua zi, ieind, am
venit la Cezareea. i intrnd n casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei apte
(diaconi), am rmas la el. i acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau (Fapte 21,79).
Idealul monahal se bazeaz i pe modelul Sfntului Apostol Pavel, care tria n celibat
i care, pentru a se ntreine, fcea corturi: Eu voiesc ca toi oamenii s fie cum sunt eu
nsumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aa, altul ntr-alt fel. Celor ce sunt
necstorii i vduvelor le spun: Bine este pentru ei s rmn ca i mine (I Corinteni 7, 78)11.
ns adevratul model al monahismului cretin, de obte sau pustnicesc, este
Mntuitorul Iisus Hristos: Gndul acesta s fie n voi care era i n Hristos Iisus, Care,
Dumnezeu fiind n chip, n-a socotit o tirbire a fi El ntocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deertat
pe Sine, chip de rob lund, fcndu-Se asemenea oamenilor, i la nfiare aflndu-Se ca un
om, S-a smerit pe Sine, asculttor fcndu-Se pn la moarte, i nc moarte pe cruce
(Filipeni 2,5-8).
Mai mult dect att, nsui modelul de via comunitar din Biserica primar a
reprezentat un model pentru viaa monahal, ntruct cretini triau n comun, mprind tot
ceea ce aveau, dup cum se arat n Faptele Apostolilor12.
11
12

Ibidem, p. 84.
Tomas Spidlik, op. cit., p. 49.

2. 1. 4. Originile monahismului cretin:

n mod oarecum paradoxal, ntemeierea monahismului cretin s-a fcut n deert, n
Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a tri mucenicia. Exist voci care atribuie apariia
monahismului n aceast perioad schimbrilor care au avut loc n Imperiul Roman la nivelul
societii ca urmare a convertirii Sfntului mprat Constantin cel Mare la cretinism si al
transformrii cretinismului n religie tolerat pe teritoriul Imperiului13. Aceasta a pus capt
persecuiei cretinilor i poziiei lor de grup religios mic,persecutat, ducnd totodat la
creterea numrului cretinilor cu numele n Biseric. Ca reacie la aceasta, muli dintre cei
care doreau s pstreze intensitatea vieii duhovniceti a cretinismului primelor secole au
fugit n deert pentru a-i petrece viaa n post i rugciune, eliberai de influena i
tulburarea lumii exterioare. n acest mod, ncheierea persecuiilor a nsemnat i c mucenicia
devenea mai puin probabil, astfel nct asceza a nceput s devin un mod de via distinct.
n acest mod, Sfinii Antonie cel Mare i Pahomie cel Mare au fost ntemeietorii
timpurii ai monahismului egiptean, dei primul cretin despre care se tie c a trit ca monah
a fost Sfntul Pavel Tebeul. Sfntul Vasile cel Mare, cel care a pus baza regulilor monahale,
urmnd exemplul Prinilor Deertului, st la baza organizrii vieii monahale de obte, n
timp ce Sfntul Benedict of Nursia, a crui Regul se bazeaz pe cea a Sfntului Vasile cel
Mare, este ntemeietorul monahismului apusean14.
nc din zorii cretinismului au existat persoane care i-au trit viaa n izolare, cum
este cazul eremiilor, care vieuiau conform exemplului celor patruzeci de zile petrecute de
Domnul Hristos n deert. Nu exist mrturii arheologice confirmate ale acestora, iar
mrturiile scrise cuprind doar referiri adiacente, ns este evident faptul c Sfntul Antonie cel
Mare a trit ca eremit, urmat fiind de alii, care triau n apropiere, ns nu n acelai loc cu
el.
Pe de alt parte, Sfntul Pavel Tebeul tria nu foarte departe de Avva Antonie, n
singurtate absolut, iar Avva Antonie l considera pe acesta a fi un monah desvrit. Astfel,
dup ce l-a ntlnit pentru prima dat, avva Antonie, ntorcndu-se, a exclamat naintea
13
14

Pr. prof. dr. Vasile Rduc, Monahismul egiptean, Bucureti, Editura Nemira, Bucureti, 2000, p. 61.
Ibidem, p. 65-66.

ucenicilor: Vai mie, fiilor, c sunt clugr pctos i mincinos, sunt clugr doar cu numele!
L-am vzut pe Ilie, l-am vzut pe Ioan Boteztorul n deert i l-am vzut pe Pavel, n Rai!.
n continuare, Sfntul Pahomie cel Mare, ucenicul avvei Antonie, a ales s i adune pe
monahi ntr-o comunitate n care monahii triau n sau chilii (din grecescul )
individuale, dar care munceau n comun, mncau n comun i participau la slujbe comune.
Acest fel de organizare monastic poart numele de rnduial cenobitic, fundamentat pe o
comunitate sau via de obte15.
n cele din urm, s-a format obiceiul ca unii monahi, puini la numr, deja formai n
viaa comun, s prseasc viaa de obte i s urmeze calea vieii pustniceti. Din acest
motiv, a ncerca acest lucru fr a fi fost format duhovnicete n viaa de obte era vzut ca
un gest de sinucidere spiritual, ce ducea adesea la cderea n nelare sau amgire spiritual.
2. 1. 5. Evoluia istoric a monahismului:
ntemeiat n Egipt, cu Sfini precum Avva Antonie cel Mare i Pavel Tebeul i
rspndit n Orientul Mijlociu, apoi n Europa, monahismul a rmas una din dimensiunile
centrale ale vieii cretine n timpul Evului Mediu occidental i pn n perioada trzie a
Imperiului Bizantin. Unul dintre primele locuri n care a fost adoptat monahismul a fost
Irlanda, aici monahismul lund o form specific, strns legat de structura social
tradiional a clanurilor, ntr-o form care s-a rspndit mai apoi i n alte pri ale Europei,
mai ales n Frana16.
Epoca de aur a monahismului cretin a nceput n secolul al VIII-lea i a durat pn n
secolul al XII-lea d. Hr. n aceast perioad, mnstirile au devenit o parte esenial a
societii, lund adesea parte la eforturile de unificare liturgic i la clarificare disputelor
doctrinare. Mnstirile i atrgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri i tot
atunci mnstirile erau principalele pstrtoare i productoare ale cunoaterii.
n Apus, acest sistem s-a prbuit n secolele al XI-lea i al XII-lea, ca urmare a
transformrilor religioase care au avut loc n acea perioad. Astfel, cretinismul a ncetat
progresiv s mai fie apanajul unei elite religioase. Acest lucru s-a datorat n special apariiei
15

Tomas Spidlik, op. cit., p. 88.

Pr. prof. Karl Henssi Stau, pr. prof., Originea monahismului, n rev. Ortodoxia, an LVII, nr. 2, aprilie-iunie,
1995, p. 13.
16

10

ordinelor clugrilor ceretori, cum erau franciscanii, care i propuneau s rspndeasc

nvtura cretin publicului larg, nu doar ntre zidurile mnstirilor.
Comportamentul religios al oamenilor de rnd a nceput s se schimbe, acetia
ncepnd s ia parte mai des la slujbele i Tainele Bisericii. Presiunea crescnd a statelor
naionale i monarhiile timpului au subminat puterea i bogia ordinelor monahale17.
n sfrit, dup Conciliul Vatican II, a avut loc un exod masiv al membrilor ordinelor
monastice, iar muli clugri au renunat s mai poarte haina monahal. n ansamblu, dei se
afl ntr-o grav decdere n Biserica Romano-Catolic, monahismul a lsat o puternic
amprent asupra culturii occidentale, amprent vizibil i astzi. Universitile moderne au
ncercat s imite monahismul cretin n diferite moduri. Chiar i n America de Nord, unde
monahismul nu a fost niciodat o parte obinuit a vieii sociale, universitile sunt construite
n stilul gotic al mnstirilor din secolul al XII-lea. Mesele comune, dormitoarele, ritualurile
elaborate i uniformele se inspir extensiv din tradiia monastic18.
Totui, n Rsrit, monahismul a continuat s se dezvolte i dup Marea Schism din
secolul al XI-lea, devenind piatra de hotar i centrul n jurul cruia se puteau strnge cretinii
din Imperiul Roman aflat n declin i chiar dup Cderea Constantinopolului.
2. 1. 6. Monahismul ortodox n contemporaneitate:
n zilele noastre, monahismul rmne o parte important, esenial a credinei cretinortodoxe, iar marile centre monastice precum Sfntul Munte Athos i Mnstirea Sfnta
Ecaterina din Sinai cunosc astzi o renatere, att din punctul de vedere al numrului de
monahi care vin aici, ct i al vieii duhovniceti. n acest sens, se poate observa faptul c
pelerinii sunt din ce n ce mai numeroi, iar reconstrucia mai multora din vechile centre
monahale avanseaz rapid19.
2. 1. 6. Monahii n viaa sacramental a Bisericii:
Monahismul cretin este n sine o rnduial a mirenilor. Clugrii nu erau, la origine,
asimilai clericilor, ci fceau parte din comunitile locale, ei primind Sfintele Taine de la
17

Pr. prof. dr. Vasile Rduc, op. cit., p. 74.

Tomas Spidlik, op. cit., p. 109.
19
Arhimandrit Ioanichie Blan, op. cit., p. 27.
18

11

bisericile parohiale. Totui, n cazul mnstirilor izolate, din deert, cum era cazul obtilor
din Egipt, neajunsurile au silit mnstire fie s accepte preoi ca membri, fie ca stareul sau
ali membri ai obtii lor s fie hirotonii. Preotul-clugr poart numele de ieromonah, fcnd
parte integrant din viaa mnstireasc de obte. Totodat, exist i numeroi monahidiaconi, numii ierodiaconi20.
Adesea, n practica ortodox, atunci cnd trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie,
candidaii sunt monahi de la mnstirile apropiate. ntruct majoritatea preoilor sunt
cstorii, nainte de hirotonia pentru treapta de diacon, ns episcopii trebuie s fie celibatari,
mnstirile sunt locuri potrivite de a afla brbai necstorii care s aib i maturitatea
spiritual necesar, precum i celelalte caliti necesare unui ierarh21.

2. 2. Monahismul ortodox. Fundamente teologice:

2. 2. 1. Fundamentele dogmatice i duhovniceti ale vieii monahale:

2. 2. 1. 1. Mntuirea, sens i finalitate a vieii cretine:
Mntuirea, n concepia cretin ortodox, se obine ca o ncoronare a strduinelor
pentru desvrire. Numai cretinul care moare ndat dupa Botez, se mntuiete pe baza
exclusiv a curaiei dobndite n aceast Tain, dat fiind c n-a avut timpul ca, ajutat de harul
botezului, s-i aduc i contribuia sa la consolidarea voluntar n aceast curaie, la
dezvoltarea chipului, restaurat prin botez, n asemnare22.
Cel ce continu s triasc, dac nu lupt pentru progres n viaa sa duhovniceasc, nu
poate menine nici mcar curaia obinut la botez; cine nu suie, coboar, ntruct o
neutralitate n ordinea duhovniceasc nu exist.
20

Ibidem, p. 16.
Ibidem.
22
Ignatie Monahul, Sensul desvririi n monahism, Bucureti, Editura Anastasia, 1999, p. 44.
21

12

2. 2. 1. 2. Progresul continuu n viaa duhovniceasc. Dobndirea neptimirii:

Sporirea n desvrire const ntr-o curaire de patimile de care eventual credinciosul
s-a mbolnavit dup botez, sau ntr-o desfiinare a tuturor tendinelor spre ele i ntr-o
nrdcinare n locul lor a virtuilor. Patimile i virtuile sunt cele dou modaliti de existen
i de via a firii omeneti: viaa de patimi e modalitatea strmb, bolnav, nlnuit, ntinat
a firii; viaa de virtui e modalitatea normal, sntoas, curat, liber a ei.
Prin urmare, revenirea la nepatimire e, dup Sfntul Vasile cel Mare, revenirea firii la
starea primordial, ntruct patimile sunt elementul care s-a imprimat n fire ca o boal, ca o
ran, care a strmbat firea prin cdere. ns revenirea la starea primordiala e revenirea la
chipul lui Dumnezeu, dup care am fost fcui23.
De aceea, dobndirea neptimirii este condiia mntuirii. Omul triete dup fire cnd
e virtuos i contrar firii cnd e patima; n primul caz spiritul lui, sau el nsui e liber, i toat
viaa lui e luminoas; n al doilea, e purtat de patimi ca o frunz de vnturi; nu e stpn pe
sine, nu el i construieste viaa cum vrea, ci n el i cu el se face ceea ce nu vrea el, viaa lui
nu are un sens, nu are o consecven, e trait haotic, la voia ntmplrii24.
2. 2. 1. 3. Eliberarea de patimi i dobndirea harului Duhului Sfnt:
Lupta pentru eliberarea de patimi i nevoina pentru dobndirea virtuilor constituie
misiunea fundamentala i neostenit a monahului. E o lupta susinut de harul lui Hristos, e o
cretere a credinciosului, n Hristos, pentru a se face asemenea Lui. Urcuul credinciosului n
aceast desvrire i are treptele lui bine stabilite. Sfntul Maxim Marturisitorul rnduiete
treptele principale ale urcuului astfel: credina, frica de Dumnezeu, nfrnarea, rbdarea,
ndejdea, neptimirea, iubirea.
Ultima treapt este iubirea: iubirea de Dumnezeu i de semeni, cci acestea se susin
reciproc, se cuprind una n alta i reprezint aceeai cldur a sufletului, care s-a uitat i s-a
depit pe sine. Dar ca s ajunga la iubire, monahul trebuie s dobndeasc neptimirea,
curia de toate patimile. Numai omul neptima poate avea iubire de Dumnezeu i de semeni.
23

Pr. prof. dr. Dumitru Stniloae, Ascetica i mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic i de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Romne, 2002, p. 31.
24
Ibidem, p. 72.

13

Cci patimile nu sunt dect formele variate ale egoismului i pn ce mai exist n om o form
a egoismului, nu are iubire adevarat25.
Patimile trupeti, ca lacomia pntecelui, desfrul, arat pe om nchis ntr-o preocupare
egoist de trup, n egoismul orb i iraional al trupului; patimile sufleteti, invidia, mndria, l
arata pe om nchis ntr-un egoism sufletesc.
Toate l arat pe om preocupat de sine, privind la cei din afar numai pentru a-i scoate
plcerea proprie din ei, numai pentru a-i exploata, toate l arat pe om obsedat de sine nsui,
orb fa de realitatea deosebit de sine. Pn e stpnit de ele, credinciosul nu poate fi n
comuniune adevarat cu Dumnezeu i cu semenii si, nu e n iubire.
Iubirea, comuniunea, nseamn uitarea de sine, jertfirea de sine, regsirea vieii
adevrate i pline n circuitul liber de la unul la altul. De aceea, o treapt important prin care
urc monahul la iubire, este nfranarea. Monahul care nu s-a eliberat, prin ndelungata
nfranare, de patima lcomiei de mncare, de iubirea de bani, de pofta trupeasc, nu va putea
aeza, atunci cnd se va ivi ocazia, iubirea de semeni mai presus de pofta sa.
ns calea spre desvrire trebuie s urce pana la iubire, pn la comuniune, adic
pn la eliberarea de toate patimile. Oprirea la nfrnarea trupeasc nseamna o oprire din
drumul spre desvrire i deci, cum spune Sfntul Maxim Marturisitorul, nceputul
pacatului.
nfranarea de la patimi e numai o faz prin care cretinul trebuie s treac pentru a
urca pn la iubire, pn la comuniune. Desigur, nici o treapt nu este prsit de tot, ci toate
se gsesc concentrate, toate virtuile inferioare sunt implicate n cele superioare. De aceea
iubirea, ca virtute culminant, e i cuprinzatoare a tuturor virtuilor, opus tuturor patimilor,
tuturor formelor egoismului26.
Prin urmare, nfranarea rmne n cretinism o valoare fundamental. Mai mult dect
att, virtuile inferioare devin neclintite numai pe treptele virtutilor superioare. ns numai
dac pstrnd nfranarea, monahul a ajuns i la iubire, se unete cu Dumnezeu i pe oglinda
curat a inimii lui se reflect lumina soarelui dumnezeiesc, umplndu-l de cunotina tainic a
lui Dumnezeu. Aceasta este ultima treapt, nesfrit, etapa desvririi fiind nesfrit27.
25

Ibidem, p. 84.
Ibidem.
27
Ibidem, p. 104.
26

14

2. 2. 1. 4. Monahii, angajai pe calea desvririi:

Dei toti crestinii sunt datori s nainteze pe aceast cale, cei ce au pornit cu pai mai
hotari pe ea, sunt monahii, ei dorind s urce mai ncordat spre piscurile desvririi vieii
cretineti, ei vor s lupte mai categoric cu patimile care nlantuie sau tind s nlnuie firea
omeneasc. ns ntrucat drumul spre desvrire urc pn la comuniune, adic pn la totala
eliberare de egoism, ei trebuie s realizeze i aceast culme de via ntr-o form mai
desvrit dect ceilali cretini.
Urcarea aceasta de la treapta luptei cu patimile la treapta pozitiv a comuniunii, ne-o
ilustreaz istoria nceputurilor monahismului. n primele veacuri cretine, credincioii mai
rvnitori dup desvrire practicau o via de mare nfrnare, renunnd uneori i la cstorie.
2. 2. 1. 5. Asceza i nfrnarea primelor veacuri cretine. Tipologie:
Asceza aceasta practicat de unii credincioi n primele veacuri se caracteriza, dup
Karl Heussi, prin urmatoarele momente:
Ascetul traiete ntr-o comuniune ct mai statornic cu Dumnezeu, prin rugciune i
ntr-o necontenit ndreptare a gndului spre cele cereti. Astfel, de ascez ine renunarea la
lume, n special renunarea la posesiunea pmnteasc i la o profesiune lumeasc, totala
renunare la raporturile sexuale, o reducere ct mai mare a trebuinelor care privesc locuina,
mbrcmintea, mncarea i butura, pe ct posibil renunarea la carne i vin, cultivarea
anumitor virtui, precum: umilina, renunarea la sine, stpnirea de sine28.
n jurul anului 200, n vremea persecuiilor, asceii constituiau smburele i chiagul
comunitilor. Foarte puini din ei triau n afar, adic la marginea aezrilor omeneti.
Faptul acesta fcea ca ei s nu urce numai o parte din drumul spre desvrire, adic s nu
urce numai pn la nfrnarea de la patimi prin ascez, ci s cultive i iubirea fa de oameni,
sau comuniunea cu ei. Tocmai pentru c triau n lume, asceii acetia nu erau nc
monahi29.

28

Pr. dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei - Interviuri, Bucureti, Editura Bizantin, 1995, p.
69.
29
Ibidem, p. 48.

15

2. 2. 1. 6. Retragerea monahilor din lume:

n asceza mai veche lipsete, un moment, care pentru monahism este constitutiv:
crearea unei lumi deosebite prin viaa n chilia anahoretului, n colonia de anahorei, sau n
mnstire. ns cnd, dup anul 300, viaa comunitilor cretine va deveni mai lax, prin
ncetarea persecuiilor i prin intrarea mulimilor de pgni n ele, asceii au nceput s simt
neceistatea de a se retrage din localitile populate, fie la marginea lor, fie chiar n locuri mai
deprtate, n pustie, devenind astfel anahorei (retrai), sau chiar eremii (pustnici), fie c
triau singuri n chilie, fie cte doi, trei, ca i mai nainte30.
2. 2. 1. 7. Contribuia Sfntului Antonie cel Mare la apariia monahismului:
Sfntul Antonie cel Mare, prin personalitatea lui, polariza n jurul lui o mulime de
asemenea eremii, care au nceput s i construiasc chilii n jurul chiliei sale.
n acest mod, Sfntul Antonie a fost primul care i-a unit pe asceii din pustie ntr-un fel
de via social. Aceast reunire era n orice caz foarte puin strns i cu totul benevol, de
un vot al ascultrii nca nu era vorba, locul ei l tinea pur i simplu voina31.
Prin urmare, voina liber era singurul motiv al persistenei lor. Monahii antonieni nu
locuiau, precum arat clar viaa Sfntului Antonie, ntr-o singur cldire mnstireasc, astfel
nct aezmntul creat de Sfntul Antonie trebuie considerat a fi mai degrab o colonie de
monahi. Monahii locuiau cte unul, sau poate i cte doi sau trei, asemenea eremiilor din
pustiul Nitriei, n chilii mprtiate.
2. 2. 1. 8. De la comunitatea din lume la cea monahal - Dimensiunile ascezei:
Precum vedem, faza strict anahoretic, n care se cultiva exclusiv asceza, sau lupta cu
patimile, dar nu se continua urcuul spre desvrire pn la capt, pn la iubire, pn la
comuniune, a inut foarte puin timp, a fost propriu-zis numai o faz de tranziie de la asceza
din comunitatea din lume la asceza n comunitatea monahal.

30

Pr. prof. Ioan G. Coman, Importana i sensul desvririi n monahism, n rev. Studii Teologice, seria a IIa, an VII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1955, p. 312.
31
Pr. prof. dr. Vasile Rduc, op. cit., p. 37.

16

Neajunsul acestei asceze n afara comunitii a ieit repede la iveal, fapt pentru care
faza acestui anahoretism nu a durat dect extrem de puin. Asceza mpreunat cu singurtatea
a scos curnd la iveal anumite moduri reprobabile de via32.
Unii nu tiau precis care este tinta ascezei, alii nu aveau n ei nii suficiente resurse
de putere pentru a strui n urmrirea acestei inte.
Aceste neajunsuri caut Sfntul Antonie s le tmduiasc prin aceea c ntruni pe
ascei ntr-o comunitate i-i lua sub conducerea sa. El accentua n cuvntrile sale ctre
monahi c desvrirea nc nu este ajuns prin fuga de lume i retragerea n pustie;
singurtatea i renunarea sunt numai mijloace pentru a ajunge la sfinenia luntric.
Precum el nsui nu se ncredea n sine, ci caut s-i nsueasc de la fiecare binele, aa
ndemna i pe monahii si s fie cu nencredere n ei nii; nici unul nu trebuie s spuna c
Sfnta Scriptura i este deajuns pentru nvtur; dimpotriv, e bine ca monahii, s cultive
viaa de comuniune i astfel s se ntreasc reciproc n credin i prin convorbiri s se
fortifice reciproc pentru lupt33.
2. 2. 1. 9. Contribuia Sfntului Pahomie cel Mare la organizarea monahismului:
Totui, i forma aceasta de organizare a fost de scurt durat, ntruct ea a dat vieii
monahale forma de organizare rmas definitiv i normativ pentru marea majoritatea a
monahilor, aciune pe care a ntreprins-o Sfntul Pahomie cel Mare, care nu se va mai
multumi cu simpla asociere a monahilor, n care predomina forma de via individual ci,
actualiznd o aspiraie ascuns n sufletele dornice de desvrire ale asceilor, dezvolt pn
la viaa de obte asocierea creat de Antonie.
nc nainte de anul 328, se ntemeieaz cteva chinovii, unite ntr-un fel de
comunitate a monahilor. Astfel, Sfntul Pahomie a pornit de la anahoretism, mai bine zis de la
coloniile de eremii ivite dup exemplul coloniei nscute n jurul Sfntului Antonie cel Mare34.
Toate elementele anahoretismului sunt pstrate n viaa mnstireasc pahomian:
lepdarea de sine, asceza sever, munca manual, rugciunea. Nici ascultarea de un superior
32

Ibidem, p. 40.
Efrem Encescu, Privire general asupra monahismului cretin dup diferii autori, f. l., Tipografia Cozia a
Sfintei Episcopii Rmnicu-Vlcii, 1893, 161.
34
Pr. prof. dr. Vasile Rduc, op. cit., p. 63.
33

17

nu e ceva care a aprut ncepnd cu Sfntul Pahomie, ntruct ntre anahoreii egipteni existau
numeroi reprezentani ai ascultrii depline:
Viata mnstireasc pahomian adaug nsa la acestea un principiu nou, care
devine fundamentul monahismului, i anume viaa comun. Viaa comun cuprinde trei
laturi: a) serviciul divin comun; b) locuirea, somnul, mncarea comun, ntr-o cldire nchis
de lumea din afar; c) ctigarea n comun a mijloacelor de ntreinere, prin munca comun.
n colonia de anahorei, monahul st la nceput, din punct de vedere economic, cu totul de
sine; abia n cursul veacului al IV-lea i probabil sub nrurirea vieii de obte apar n ea
slabe tendine spre o organizare comun a economiei monahale. Tot aa e cu locuina
anahoretului; el e avizat cu totul la sine... Mncarea i-o pregtete el singur, sau un ucenic
pe care i l-a luat. Legtura cu serviciul divin era foarte lax sau cu totul ntrerupt. Toate
acestea se schimb n monahismul pahomian dintr-o singur lovitur. Clugrii se adun
aici foarte regulat n fiecare zi la serviciul religios35. Producia economic i ntrebuinarea
economic nu mai sunt chestiuni ale insului singuratic, ci ale comunitii, pe baza lipsei de
proprietate a insului, fundamentat religios; exista numai proprietatea totalitii, nu o
proprietate privata36. Acesteia i corespunde i confecionarea mbrcminii comune37.
Acest fel de via chinovial era ceva cu totul nou, nemaiauzit. Membrii comunitii
primare din Ierusalim i aduceau averile pentru a le consuma n comun.
Monahii lui Pahomie nu consum bunurile aduse de ei, ci triesc dintr-o munc
comun bine organizat; aici nu e vorba de un simplu consum obtesc, ci de o producie
comun. Aceasta n-a putut-o lua Pahomie din Faptele Apostolilor. Lipsa de proprietate
particular iarai n-a trebuit s-o ia Pahomie din Faptele Apostolilor; a aflat-o la asceii care
o practicau de veacuri ca premis a ascezei. Forma de via comun n-a existat nici la
pitagoreici, cum s-a afirmat de unii. La ideea ei a venit Pahomie meditnd la condiiile n
care triau asceii i la modul n care ar putea ei s-i ndeplineasc mai bine idealurile lor
de via. El a vzut c grija asceilor de cele necesare hranei i stingherete n urmrirea
preocuprilor lor spirituale38.
35

Sfntul Pahomie cel Mare, Regulile monahale, Iai, Editura Credina strmoeasc, 2000, art. 6, 8, 10, 13-18,
24, 141, 142.
36
Ibidem, art. 49, 81-83, 66, 99, 113.
37
Ibidem, art., 28, 29, 81, 91, 99, 102.
38
Efrem Encescu, op. cit., p. 174.

18

Sfntul Pahomie a contientizat faptul c ntr-o via comun, monahul singuratic e

eliberat de grija procurrii celor materiale, iar pravila amanunit a obtii l ferete de greeli,
precum legatura permanent cu confraii i ofer ndemnuri necontenite pentru exercitarea
virtuii i a iubirii aproapelui.
Astfel, Sfntul Pahomie, sub raport economic, reinnd lipsa de proprietate i munca
manual pe care le afl la ascei, face un pas mai departe pentru a le nlesni acestor ascei
sraci i muncitori n straduina lor de a-i atinge elul lor religios, lundu-le grija pentru
procurarea materiei prime de munc i pentru vinderea unora din produsele muncii i
procurarea altor articole necesare39.
Aceast organizare a muncii n comun nu era propriu-zis utilizat pentru prima oar de
Sfntul Pahomie, ntruct ea exista n ergasteriile, adic n atelierele n care munceau
numeroi sclavi. Asemenea ateliere existau i pe lng templele pgne.
n acest fel, Sfntul Pahomie introduce acest mod de munca n grupele de monahi, care
din proprie convingere i n mod liber acceptau aceast via n vederea desvririi
religioase. Economia comun impunea o apropiere a chiliilor. Sfntul Pahomie le nconjura cu
un zid, care avea n primul rnd un scop pedagogic pastoral: uura supravegherea castitii
monahale, fcea orice bnuial de necastitate imposibil i ferea pe monah de tulburarea lumii
exterioare, nlesnind strduinele lor n vederea mntuirii40.
2. 2. 1. 10. Sensul desvririi i viaa monahului n mnstire:
Monahul putea s se consacre netulburat rugciunii, meditaiei, nfrnrilor trupeti i
muncii sale. Deodat cu zidul acesta se nate propriu-zis mnstirea, comunitatea nchisa a
celor ce se preocup, ferii de lume, n mod intens i exclusiv, de mntuirea lor, nconjurarea
chiliilor cu un zid fiind posibil prin faptul c, ndestulndu-i prin munca comun nevoile
unii altora, monahii nu erau expui lumii exterioare.
Mnstirea realiza o singurtate complet, dat fiind i puintatea trebuinelor
monahilor. Prin urmare, i din acest punct de vedere viaa de obte oferea condiia pentru o
mai uoar ndeplinire a exerciiilor ascetice.
39
40

Ibidem, p. 176.
Ibidem, p. 81.

19

Precum vedem, n viaa de obte strduina de desvrire a asceilor i-a aflat o

condiie i o mplinire necesar. Viaa de obte nu le oferea acelora numai putina de a
completa asceza prin iubire, ci chiar asceza se fcea uurat prin ea. ntr-adevr, actul de
renunare la cele materiale, svrit de ascet la nceputul vieii lui ascetice, se putea
permanentiza numai n viaa de obte, care i lua orice grija de a-i procura cele necesare
traiului. Iar nfranarea de la pofte i patimi egoiste i era uurat de trebuina de a nu face, de a
nu avea, de a nu gusta, dect cele ce i se ngduiau de conductorul obtii i de pravil. Mai
ales ns, ascetul avea prilejul s sporeasc n iubire fa de frai, s triasc n duh de
rspundere fa de ei, sau s fie ajutat de ei41.
2. 2. 1. 11. Luptele duhovniceti i provocrile vieii monahale:
Dei iubirea, ca cea mai nalt dintre virtui, s-ar prea c vine numai dup dobndirea
celorlalte virtui, deci ar putea cineva s lupte ntai cu patimile n singurtate i dup ce le-a
scos pe acelea din sine, s vina n comunitate, n realitate nsasi lupta cu patimile, nsi
asceza, e o lupta pentru iubire, i lupta pentru iubirea semenilor nu se poate duce dect n
mijlocul lor. Chiar nfrnarea poftelor egoiste aduce cu sine o lrgire a condiiilor de existen
pentru semeni.
Monahii nu sunt pui n situaia de a rbda multe ncercri, fiind lipsii de greutile
vieii de familie. Evitnd dulceile vietii de familie prin nfranare, evit i necazurile i
greutile care sunt legate de ea i care au ca scop potolirea patimilor, pe care monahii le-au
slbit prin nfrnare. ns trebuie ca monahii s i exercite i celalalt fel de rbdare, care are
ca scop sporirea n iubirea fa de semeni: rbdarea frailor din obte, care la mireni
echivaleaz cu rbdarea celor din cas i din societate. Astfel, monahului trebuie s i se ofere
ocazia de a toci ghearele patimilor care l dominau, dup cum afirm Sfntul Ioan Casian:
Captul ndreptrii i al pcii noastre nu se ctig din ndelunga-rbdare ce o are
aproapele cu noi, ci din suferirea rului de la aproapele de ctre noi. Deci, de vom fugi de
lupta ndelungii-rbdari, cutnd pustia i singuratatea, patimile netmduite ale noastre, pe
care le vom duce acolo, vor rmne ascunse, dar nu vor fi smulse. Cci pustia i retragerea
41

Arhimandrit Ioasaf Popa, Calea de mijloc n asceza cretin, Bucureti, Editura Glasul monahilor, 1999, p. 32.

20

celor neizbvii de patimi nu numai c le pazete patimile nevtmate, ci le i acoper, nct

nu-i las s se simt pe ei nii de ce patimi se biruesc, ci, dimpotriv, le pune n minte
nluciri de virtute i-i face s cread c au ctigat ndelunga-rbdare i cnd, vine tinuit
odihna, din ocoalele lor i trsc cu i mai mult vijelie spre pierzare pe clreul lor. Cci i
mai mult se slbticesc patimile n noi, cnd e ntrerupt legtura cu oamenii, nct pierdem
i umbra suferirii i a ndelungii-rbdri pe care n tovaria frailor ni se prea c le avem.
Cci precum fiarele veninoase ce stau linitite n culcuurile lor din pustie, de ndat ce simt
pe cineva apropiindu-se de ele i arat toat turbarea lor, la fel i oamenii ptimai, care
sunt linitii din pricina pustiei, i nu din vreo dispoziie virtuoas, i dau veninul pe fa
cnd apuc pe cineva care s-a apropiat i-i ntrt42.
De aceea Parintii admit ca cineva sa se retraga in singuratate, dar numai dupa ce a
ajuns la nepatimire. Pana atunci trebue sa traiasca in obste. In obste se castiga desavarsirea, nu
in afara de ea. Retragerea in pustie inainte devreme este primejdioasa. In loc de o crestere in
virtute ea aduce, la cei neconsolidati in ea, o scadere.
De aceea multi isi dadeau seama, dupa ce s-au retras in pustie, ca trebuie sa se
reintoarca in obste. Sau in sensul acesta erau sfatuiti de Parinti. Batranii, afirm Sfntul Nil
Sinaitul, iubesc foarte mult retragerea facuta treptat. Daca vreunul, ispravind virtutile in
chinovie, a ajuns pana aici si daca ar putea inainta in retragere, sa se probeze el insusi. Iar
daca neputand, scade in virtute, sa se intoarca in chinovie, ca nu cumva, neputand infrunta
uneltirile gandurilor, sa-si iasa din minte43.
i de fapt viaa de obste s-a dovedit in practica drept cadrul cel potrivit in care
straduintele de desavarsire ale monahilor se pot infaptui. Dovada cea mai puternica e ca acest
mod de vieata calugareasca a devenit cel mai raspandit si a infruntat veacurile, pe cand
celelalte moduri au ramas sporadice, sau au decazut, cand nu au disparut cu totul. De fapt spre
sfarsitul veacului IV, Fericitul Ieronim, Ioan Casian, din cele trei feluri de viata monahala, pe
care le cunosc: chinoviala, pustnicie singurateca si viata de sine iu mici grupe, considera pe
cel dintai ca cel mai demn de lauda, pe pustnici ii considera ca stand in legatura cu chinoviile,
in care se pregateau pentru pustie si in care adeseori se intorceau, iar pe cei cu vieata de sine ii
42

Sfntul Ioan Casian, Aezmintele mnstireti i Convorbiri duhovniceti, Bucureti, Editura Institutului
Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 1990, p. 112.
43
Ibidem, p. 143.

21

osandesc cu cele mai aspre cuvinte. Aceste mici grupe cu viata de sine erau sau urmasele
vechilor asceti, cari traiau cate doi trei la marginea oraselor si satelor, sau chiliile ce se
adunasera in colonii pe vremea lui Antonie, dar care poate nu evoluasera la vieata de obste de
tip pahomian, ci se rasfirasera iarasi. Aceste mici grupe de asceti erau la sfarsitul veacului al
patrulea intr-o decadere complet44.
Fericitul Ieronim descrie cele trei feluri de monahi existente in Egipt pe vremea lui,
intr-o scrisoare de pe la anul 384. Acestia vietuese in comun, intr-o ascultare totala de mai
marele lor. Ei locuiesc separat, dar chiliile lor sunt legate intre ele. Al doilea fel sunt
anahoretii care petrec departe de oameni, si traiesc singuri in pustie (soli habitant per
desertas); ei nu au nicio proprietate. Daca unul pleaca din chinovie in pustie, nu duce cu sine
nimic, decat paine si sare.
Al treilea fel, numit remoboth in limba copta (rem=om, both=manastire, oameni de
manastire), e cat se poate de nefast (deterrimum). Ei locuiesc cate doi sau trei impreuna, nu in
numar mai mare, dupa placul lor si traesc din castigul muncii lor, din care pun o parte la
un.loc, cat e de lipsa pentru intretinerea lor. Ei locuiesc cea mai mare parte in orase si targuri
si ca si cand mestesugul, dar nu viata lor ar fi sfanta, tot ce vand are un pret mai ridicat. Intre
ei e multa cearta, pentru ca ei, traind din proprietatea lor nu vor sa se supuna nimanui. Ei fac
concursuri de post si fac ceea ce ar trebui sa exercite numai in ascuns, obiectul unui concurs,
ori a unor intreceri45.
Totul la ei este afectat: manecile largi, sandalele sdrentuite, haina aspra, suspinurile
dese, cercetarea fecioarelor, barfirea preotilor si cand vine o sarbatoare mananca pana
vomeaza")
Ioan Casian, dupa ce a petrecut zece ani in Egipt (385-395), descrie cele trei feluri de
monahi astfel: "Trei sunt felurile monahismului in Egipt, dintre care doua sunt foarte bune, iar
al treilea cu totul lipsit de caldura si cu totul de evitat: primul este al chinovitilor, care vietuind
in obste, se carmuesc de judecata unui batran. Cel mai mare numar de monahi din Egipt sunt
asa; al doilea e al anahoretilor, care mai intai au fost formati in chinovii si desavarsindu-se in

44

Arhimandritul Emilianos, Monahismul, pecetea adevrat, traducere de diac. Ioan I. Ic jr. i pr. prof. Ioan
Ic, vol. I, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 68.
45
Pr. prof. dr. Vasile Rduc, op. cit., p. 114.

22

convietuirea cu altii au ales ascunsurile singuratatii; al treilea e cel condamnabil al

Sarabaiilor.
Acesta e un fel cu totul rau (deterrimum) si necredincios. "Ei se recruteaza din
numarul acelora cari voiese sa simuleze mai degraba virtutea, decat sa realizeze cu adevarat
desavarsirea evanghelica. Acestia, afectand cu inima lase virtutea, sau impinsi la aceasta
profesiune de vreo necesitate si grabindu-se sa-si insuseasca numai numele de monah, fara
nicio straduinta de emulatie, nu primesc disciplina chinoviilor, nu se supun judecatii celor mai
batrani, nu se formeaza prin traditiile acelora, ca sa-si biruiasca voiie lor si nu primesc nicio
regula a disciplinei sanatoase, ci, gandindu-se numai "la infatisarea in public, cautand adica la
fata oamenilor, sau petrec in casele lor sub (privilegiul acestui nume, dedati acelorasi
ocupatiuni, sau isi construesc lorusi chilii, pe care le numesc manastiri si in care petrec in
libertate, nesupunandu-se poruncilor evanghelice, care le cer sa nu se ocupe cu grija hranei
zilnice si cu niciun fel de probleme familiare46.
Aceasta o implinesc, fara nicio sovaiala necredincioasa, numai aceia care, deslegati de
toate bravurile acestei lumi, s-au supus asa de mult prepozitilor chinoviei, incat declara ca nu
mai sunt stapani pe ei insisi. Dar aceia care, evitand disciplina chinoviei, petrec cate doi sau
trei in chilii, nemultumiti de grija staretului, sau a conducerii prin porunca, ci preocupandu-se
mai cu seama de aceasta, ca liberi de jugul staretilor, sa aiba libertatea sa-si exercite voile lor,
sau sa plece si sa rataceasca pe unde le place si sa faca ceeace le e voia, se consuma si mai
mult in munci de zi si de noapte, decat cei ce vietuiesc in chinovii, dar nu cu aceeasi credinta
si cu acelasi scop.
Caci aceasta ei o fac, nu ca sa puna la dispozitia economului fructul muncii lor, ci ca
sa castige avutii pe care si le gramadesc. Ce distanta este intre acestia! Aceia, necugetand la
ziua da maine, ofera fructele cele mai gratuite ale sudorii lor lui Dumnezeu, iar acestia se
gandesc, nu numai la ziua de maine, ci isi intind grija necredincioasa peste spatiul multor ani
lipsa tuturor lucrurilor si saracia; acestia, ca sa dobandeasca afluenta tuturor belsugurilor.
Aceia lucreaza ca sa aibe manastirea un prisos pentru sfinte intrebuintari, fie pentru curte, fie
pentru xenodochii, fie pentru bolnite, fie pentru a se da celor lipsiti, dupa judecata staretului;

46

Sfntul Ioan Casian, op. cit., p. 138.

23

acestia ca sa aiba un prisos peste indoparea zilnica sau sa satisfaca o placere mai mare, sau ca
sa-si satisfaca patima iubirii de argint47.
Aceia, adunand manastirii atatea mijloace si ei renuntand la ele zilnic, primesc atata
umilinta a supunerii, incat precum se priveaza de ei insisi, asa si de acelea pe care le castiga
cu propria lor sudoare, innoind mereu ardoarea primei renuntari, prin aceea ca se dezbraca
zilnic pe ei insisi de fructele muncii lor. Acestia insa, inaltandu-se chiar prin aceea, ca dau
ceva saracilor se rostogolesc in prapastie in fiecare zi. Pe aceia rabdarea si severitatea, pe care
o suporta atat de devotat in aceasta vietuire, pe care au imbratisat-o odata, ca sa nu
implineasca niciodata voile lor, ii face in fiecare zi rastigniti si mucenici vii; pe acestia
moleseala voii proprii ii trimite de vii la iad"48.
La fel ii condamna pe acesti Sarabaiti si alti scriitori . Toti scriitorii care osandesc pe
acesti monahi cu viata de sine, ii considera vinovati de pacatul lui Anania si Safira, care a fost
asa de grav, incat autorii lor au fost pedepsiti indata cu moartea, fara sa li se dea vreme de
pocainta. Pacatul consta in faptul ca, dupa ce se promite lui Dumnezeu lepadarea de orice
avutie, se retine apoi o parte, sau se cauta, prin munca, recastigarea ei. Cei ce fac astfel, pe
deoparte mint pe Dumnezeu, (si, desigur, si pe oameni), pe de alta socotesc ea al lor ceea ce a
devenit al lui Dumnezeu, in urma votului.
Fericitul Ieronim zice: Anania si Safira daruiesc cu inima fricoasa, mai bine zis
indoelnica, si de aceea sunt condamnati, pentru ca dupa votul dat, au considerat bunurile ea
ale lor si nu ca ale Aceluia, Caruia le-au inchinat odata si si-au rezervat lor o parte din avutia
straina, temandu-se de foame, de care credinta adevarata nu se teme. Sfntul Ioan Casian
spune la fel, ca acest gen de monahi e un rasad produs de exemplul lui Anania si Safira, care,
"rezervandu-si o parte din cele ce posedau, sunt pedepsiti de gura Apostolului, cu moartea";
caci socotind acesta ca un astfel de pacat nu poate fi tamaduit nici prin pocainta, nici prin
satisfactie, a taiat germenele lui a tot stricacios, prin moarte naprasnica49.
Rmn dar doua feluri de viata monahala, pe care le aproba Parintii si scriitorii
bisericesti: cea chinoviala si cea anahoreta, sau pustniceasca. Dar si dintre acestea ei socotesc
in general pe cea chinoviala mai potrivita cu slabiciunile firii omenesti, mai apta sa ajute
47

Ibidem, p. 149.
Ibidem, p. 91.
49
Ibidem, p. 107.
48

24

aceasta fire in straduintele ei spre desavarsire. Astfel, Fericitul Ieronim, la intrebarea cuiva
daca e bine sa traiasca singur, sau cu altii in manastire, raspunde: "Mie imi place sa fii in
comunitatea sfintilor, sa nu te inveti singur si sa nu intri fara conducator pe calea pe care n-ai
intrat niciodata, ea sa nu te abati indata in alta parte si sa te expui greselii; ca sa nu faci mai
mult sau mai putin decat e de trebuinta; ca sa nu obosesti alergand, sau sa intarzii si sa
adormi. In singuratate repede se furiseaza mandria. Si dacai cel ce petrece in ea posteste putin
si nu vede om, isi da oarecare importanta. Uitand de sine, de si pentru ce vine, rataceste cu
inima inlauntru si cu limba afara. Judeca, impotriva vointei Apostolului, pe servii straini.
Unde vrea pofta isi intinde mana; doarme cat vrea nu seteme de nimeni; face ce voieste; pe
toti ii socoteste inferiori; e mai des in orase decat in chilie50."
Fericitul Ieronim nu osandeste aici pe adevaratii anahorei ci pe cei falsi, pe cei ce au
imbratisat viata pustniceasca, fara sa fi ajuns la desavarsire in cea chinoviala. Ioan Casian ii
prezinta pe acestia ca pe al patrulea fel de monahi: "Este si un al patrulea gen, care a rasarit de
curand intre cei ce se mangaie cu infatisarea si cu chipul de anahoreti si care la inceput, printro ardoare scurta, se arata doritori de perfectiunea chinoviei, in vreme ce neglijeaza taierea
vechilor obiceiuri si patimi si nu sunt multumiti sa poarte jugul umilintei si al rabdarii si
dispretuese sa se supuna batranilor; de aceea isi cauta chilii separate si doresc sa petreaca
solitari, ca astfel, nehartuiti de nimeni, sa poata fi socotiti de oameni rabdatori, blanzi si
smeriti.
Aceasta viata, mai bine zis moleseala, nu permite nicicand acelora, pe care odata i-a
infectat, sa ajunga la desavarsire. In acest mod ei nu numai ca nu taie voile lor, ci le intaresc in
rau, in vreme ce nu sunt provocati de nimeni, ca pe un venin mortal si launtric, care cu cat e
mai ascuns, cu atat produca o boala nevindecabila celui ce o poarta. Caci din respect pentru
chilia singuratica, nimeni nu indrazneste sa dea la iveala patimile solitarului, pe care acela
prefera sa le ignoreze decat sa le vindece. Dar virtutile nu se nasc prin ascunderea patimilor, ci
pr: lupta cu ele" .
Pe anahoretii adevarati, Fer. Ieronim ii accepta. Dar insusirile trebuie sa fie cu totul
exceptionale. De aceea continua, dupa cele de mai inainte: "Deci ce? Osandim viata solitara?
Catusi de putin nu. Caci am laudat-o adeseori. Dar din ingustimea manastirilor si a acestui
50

Ibidem, p. 113.

25

mod de viata vrem sa iasa ostasi pe care asprimea pustiului nu-i inspaimanta care au dat mult
timp proba vietuirii lor; care au fost cei mai mici dintre toti ca sa fie cei dintai dintre toti; pe
care nici foamea, nici saturarea nu i-a biruit vreodata; care se bucura de saracie; a caror
purtare, grai, privire, mers, invatatura, e virtuoasa; care nu stiu sa se arate, asemenea unor
oameni inepti, plini de putere impotriva dracilor, ce lupta contra lor, ca sa uimeasca pe
oamenii neexperirnentati si de rand si prin aceasta sa adune castiguri"51.
Sfntul Efrem Sirul socoteste chiar ca nici petrecerea indelungata intr-o chinovie nu
ajunge pentru o pregatire suficienta spre viata pustniceasca. Se cer pentru ea aptitudini
speciale si exceptionale. Altfel atragerea pustiului devine o cursa primejdioasa pentru
chinoviti, o ispita a diavolului. Iar Ioan Casian prezinta pe un anahoret celebru, pe avva Ioan,
revenind, dupa 20 de ani de pustnicie, in chinovia in care petrecuse mai inainte 30 de ani sl
motivandu-si aceasta revenire astfel: "In aceasta vietuire (de obste) nu e nici grija de planuirea
muncii zilnice, nici preocuparea de a vinde si cumpara, nici grija inevitabila de painea de
peste an, nici grija de lucrurile trupesti si in sfarsit nici mandria laudei omenesti, care e mai
necurata in fata lui Dumnezeu decat acelea toate, ba goleste adesea si marile osteneli ale
pustnicului" Sau: "mai bine e sa te afli credincios fagaduintelor mai mici, decat necredincios
celor mai mari"52.
Daca mandria este cea mai teribila dintre patimi si cea mai greu de desradacinat, daca
egoismul isi gaseste in ea ultima transee, iar iubirea ultimul obstacol, apoi, desigur ca viata
care poate sa vindece si aceasta patima este viata cea mai inalta si cea mai corespunzatoare cu,
scopul monahului. De aceea, Ioan Casian zice: "Scopul chinovitului este sa mortifice si sa
rastigneasca toate voile sale si, dupa porunca mantuitoare a desavarsirii evanghelice, sa, nu
cugete nimic al zilei de maine. Iar aceasta, desigur ca nu o poate implini decat chinovitul"
In acelasi sens considera Sf. Efrem Sirul ( 573) daruirea de sine pe care o face
monahul fratimii, ca incoronare a tuturor virtutilor, ca biruinta deplina asupra egoismului.
Dupa lepadarea de sine, de familie, de bunuri, ca o implinire a tuturor celor bune, pe aceasta
51

Sfinii Calist i Ignatie Xantopol, Metod i regul foarte amnunit pentru cei ce-i aleg s vieuiasc n
linite i singurtate, n Filocalia sfintelor nevoine ale desvririi, traducere, introducere i note de Pr. prof.
dr. Dumitru Stniloae, volumul VIII, Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romne, 1979, p. 42.
52

Tomas Spidlik, op. cit., p. 79.

26

sa o adauge: lepadarea si de sufletul sau. Si care este lepadarea de sufletul sau? Ca pe sine-si
cu totul desavarsit sa se dea danie fratimii si voilor sale deaceea nicidecum sa nu le mai faca...
Si sa nu aiba nimic intru a sa stapanire, afara de imbracamintea pe care o poarta, ca din toate
partile sa poata fi fara grija, cele poruncite lui numai savarsindu-le cu bucurie totdeauna si ca
un cumparat cu cinstit si scump Sangele lui Hristos si ca un rob bine-cunoscator pe toti fratii
si mai ales pe inaintestatatorii intru toate ca pe niste domni si stapani sa-i socoteasca si, dupa
cum insusi Domnul a zis: Cela ce voieste intre voi sa fie mai intai si mai mare, sa fie cel mai
de pe urma decat toti si al tuturor rob; neavand slava si cinste sau landa pentru lucrul slujbei
sau petrecerii dela frati... fiindca cu adevarat de mare mantuire pricinuitor luisi se face, daca
cu indelunga ingaduiala si cu rabdare pana la sfarsit va starui intru aceasta buna si de suflet
folositoare robie.
La randul lor, inaintestatatorii sa se socoteasca si ei slujitori ai fiecarui frate: Iar pe
ascuns, in minte, ca niste robi nevrednici ai tuturor fratilor sa va socotiti, avand grija de
mantuirea si de desavarsirea fiecaruia. Ca aceasta este viata cu adevarat ingereasca, cand
unii altora toti fratii cu toata bucuria supunandu-se, domni unii altora se vor socoti si cu
cinstea unii pe altii intrecand. Deci va indemnam pe voi, ca unii ce voiti sa fiti urmatori lui
Hristos, spre odihna si supunerea unii altora si spre buna slujire, de a fi cu putinta si a muri
pentru aproapele pe noi insine sa ne pregatim. Ca prin dragostea si simplitatea si
nepismuirea si netrufia, legatura pacii intr-un trup si intr-un duh al lui Hristos intru fratime
sa poata a se pazi, supunandu-se unii altora intru frica Domnului53.
Dar cel care a evidentiat mai mult decat toti superioritatea" vietii monahale de obste, a
fost Sfntul Vasile cel Mare. n multe privinte stiu ca e mai de folos petrecerea cu mai
multi, zice el. Bunurle acestei vieti sunt asa de multe ca nici nu se pot numara usor toate.
El Vede aceasta viata impusa, de temeiuri moral-pedagogice, de legi ale firii omenesti si de
temeiuri dogmatice.
2. 2. 2. Dimensiunea ascetic, mistic i contemplativ a vieii monahale:

53

Sfinii Calist i Ignatie Xantopol, op. cit., p. 169.

27

2. 2. 2. 1. Fecioria sau castitatea:

De la asceza individual cretin, bazat pe cuvintele Mntuitorului: Vinde toate cte
ai i le mparte sracilor i vei avea comoar n ceruri; i vino de-mi urmeaz mie (Luca 18,
22) i Nu este nimeni care i-a lsat cas, sau frai, sau surori, sau mam, sau tat, sau
copii, sau arine pentru Mine i pentru Evanghelie, i s nu ia nsutit acum, n vremea
aceasta, de prigoniri case i frai i surori i mame i copii i arine, iar n veacul ce va s
vin: viaa venic (Marcu 10, 29-30), s-a ajuns la asceza monahal sau clugria ascetic.
De la nevoinele sfinte practicate n lume de cretinii zeloi, ca srcia de bun voie,
castitatea i nfrnarea de la orice plceri ce in de veacul acesta, supunerea i pocina, s-a
trecut la clugria ascetic, i de aici s-a ajuns la clugria mistic-contemplativ, cnd
nevoitorul, uitnd de tot ce ine de lumea aceasta, pn i de cele mai elementare trebuine ale
existenei fiinei sale, se dedic rugciunii i meditaiei contemplative.
n viaa ascetic se practic n chip deosebit fecioria sau castitatea, dup cuvintele
Mntuitorului: Nu toi pricep cuvntul acesta, ci aceia crora le este dat. C sunt fameni
care s-au nscut aa din pntecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au fcut fameni,
i sunt fameni care s-au fcut fameni pe ei nii, pentru mpria cerurilor (Matei 19, 1112). Acest angajament solemn, vot sau fgduin, trebuie inut cu toat strnicia, dup cum
sftuiesc Sfinii Prini. Clement Alexandrinul zice c cel ce s-a fgduit acestei juruine
sfinte s stea deoparte de lumea pcatului i s se fereasc de legtura cu omul ru54.
Tot acest Sfnt Printe i numete pe ascei alei ntre alei i i laud pe cei ce i
pun viaa lor n siguran i la adpost de furtunile lumii.
Un scriitor bisericesc, Tertulian, le sftuiete pe fecioare s stea cu totul rezervate de
lume, iar Sfntul Ciprian nu gsete pe nimeni n lume cruia s-i adreseze cuvinte mai
frumoase i mai sfinte, dect acestora, spunnd: Ascultai-m, fecioarelor, ascultai-m ca pe
un printe, ascultai-m pe mine care v sftuiesc cu toat sinceritatea la ceea ce este de
folos sufletului vostru. Fii aa cum v-a plsmuit Dumnezeu, Fctorul a toate, fii nevinovate
aa cum ai ieit din mna Printelui ceresc, purtai n voi un chip nevinovat, o nfiare
plin de bun-cuviin. Srguii-v s fii mereu aceleai care ai nceput deja s fii.
54

Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieii clugretii, n Filocalia sfintelor nevoine ale desvririi,
traducere, introducere i note de Pr. prof. dr. Dumitru Stniloae, volumul VII, Bucureti, Editura Institutului
Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 1997, p. 31.

28

Srguii-v s devenii chiar din aceast lume ceea ce vei fi n cealalt, ngeri ai lui
Dumnezeu i mirese prea-alese ale Mntuitorului nostru. Marea voastr rspltire vi se
pstreaz n venicie, ca un mare dar al virtuilor, cci fecioria este cea mai mare slujb
adus lui Dumnezeu55.
2. 2. 2. 2. Latura mistic-contemplativ a vieii monahale:
Mai nainte de a vorbi despre clugria mistic-contemplativ, se cuvine s artm pe
scurt de cte feluri este viaa monahal sau clugreasc din punct de vedere al organizrii sau
al tririi exterioare. n aceast privin, Sfinii Prini au mprit viaa monahal n trei cinuri
sau rnduieli: n petrecere pustniceasc (viaa anahoretic), n vieuirea a doi sau trei de un
cuget i n viaa de obte.
Viata pustniceasc cere ndeprtarea de oameni, n pustie, cu punerea ndejdii de
mntuire a sufletului, de hran, de hain si de toate nevoile trupeti numai n Dumnezeu.
Convieuirea cu unul sau doi frati de un gnd trebuie s se svrseasc sub povata unui
btrn experimentat n cuvintele Sfintei Scripturi si n viata duhovniceasc, cruia ucenicii i
sunt datori cu supunere deplin si ascultare.
Viaa de obte, dup cuvntul Sfntului Vasile cel Mare, ncepe de la convietuirea,
dup pilda Mntuitorului i a Apostolilor Lui, a nu mai putin de doisprezece frai i poate
creste pn la un numr mare de vieuitori, ce pot apartine mai multor etnii56.
Toti fratii adunati n numele lui Hristos trebuie s aib o inim, un cuget si o dorint de
a lucra mpreun pentru Domnul, prin mplinirea dumnezeiestilor porunci, i de a-i purta
sarcinile unii altora, ntru frica lui Dumnezeu, avnd n fruntea obtii un stare i povuitor, o
cpetenie a mnstirii, priceput n tlcuirea Sfintei Scripturi i capabil de a povtui i cu
cuvntul, i cu fapta.
Acestui povtuior fratii i datoreaz supunere ca nsui Domnului, prin tierea
desvrit a voinei lor i a hotrrii lor, adic ntru nimic mpotrivindu-se poruncilor lui i

55

Tomas Spidlik, op. cit., p. 195.

Cardinal Tomas Spidlik, Omul lui Dumnezeu - la rdcinile vieii religioase -, traducere din limba italian
de Vasile Rus, Trgu-Lpu, Editura Galaxia Gutenberg, 2004, p. 26.
56

29

nvtturii lui, dac acestea vor fi conforme cu poruncile dumnezeieti i cu nvtura

Sfinilor Prini57.
Despre toate aceste trei feluri de via clugreasc avem mrturie n Sfnta Scriptur.
2. 2. 2. 3. Semnificaii teologice ale vieii de obte sau chinoviale:
Marele povuitor al vieii clugreti, Sfntul Ioan Scrarul, o recomand pe cea de
mijloc, adic viaa de obte, numit i calea mprteasc. Acesta sftuiete a nu intra n viata
de obste, nu pentru c nu ar fi folositoare, ci pentru c cere o mai mare rbdare. Calea de
mijloc, zice el, are acea ndemnare c nu cere rbdare prea mare, trebuind s te supui unui
btrn si la unul sau doi frati. Dimpotriv, n obste trebuie s te supui nu numai staretului, ci si
ntregii frtimi, suferind de la ei certri, reprosuri, ocri, s fii praf si cenu sub picioarele
tuturor si ca un rob cumprat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie si cu fric de Dumnezeu.
Fat de aceasta si cea de mijloc, vietuirea singuratic, n pustie, cere trie ngereasc,
si noul nceptor, mai ales cel biruit de patima mniei si a mndriei, a zavistiei si a ngmfrii,
s nu ndrzneasc a face vreun pas spre aceast vietuire pustniceasc. Acel ce ndrzneste se
expune, prin ndrzneala sa, mniei lui Dumnezeu. Asemenea unui ostean nencercat,
nedeprins fiind n viata de obste si nestiind s tin n mini sabia cea duhovniceasc, si fuge
totusi de ostenii ncercati ai lui Hristos ca s intre n lupt cu vrjmasul demon, n loc de
biruint dobndeste, prin ngduinta lui Dumnezeu, nfrngerea. Istoria monahismului ne arat
c printr-o astfel de vietuire ncptnat si fr rnduial, o multime de monahi s-au pierdut,
fiind ademeniti de diavol si ntunecati la minte58.
Viata de obte ns este rdcina adevratei viei clugreti, aezat pe pmnt pentru
oameni de nsui Iisus Hristos, dndu-ne pild a unei astfel de viei obsteti n persoana Sa i
a celor doisprezece Apostoli care s-au supus ntru totul, tiind dumnezeiasca ascultare care
este virtutea de cpetenie a puterilor ceresti. Tot ea a fost si temelia vietii fericite a celor dinti
oameni din rai, iar cnd a fost pierdut de oameni, Fiul lui Dumnezeu a statornicit aceast
virtute fcndu-Se asculttor Printelui Su ceresc pn la moarte59.
57

Ibidem, p. 37.
Sfntul Dimitrie de Rostov, Abecedar duhovnicesc (sau Alfabet duhovnicesc), traducere de Cristian Sptrelu,
Galai, Editura Cartea Ortodox Editura Egumenia, 2006, p. 18.
59
Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba francez de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, Bucureti,
Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 1996, p. 47.
58

30

Prin ascultarea Sa, El a vindecat neascultarea noastr si a deschis Calea celor ce cred
ntr-nsul si se supun poruncilor Lui. Urmnd Domnului n Biserica primar, opt mii de
crestini au trit obsteste, nesocotind nimic al lor si avnd toate de obste, si pentru o astfel de
vietuire ei s-au nvrednicit s dobndeasc un suflet si o inim. Nici un fel de vietuire nu
aduce omului o mai mare propsire si nu-l izbveste de patimile sufletesti si trupesti ca viata
de obste n fericita ascultare60.
n viata de obste, datorit smereniei ce se naste din ascultare, se poate ajunge la
desvrsita curtenie. Ascultarea este legat de viata obsteasc cum este legat sufletul de trup.
Ea este scara cea mai scurt ctre cer, avnd numai o singur treapt: tierea voii. Cel ce cade
din ascultare cade de la Dumnezeu.
2. 2. 3. Viaa monahal ca mod de consolidare a vieii luntrice:
2. 2. 3. 1. Viaa monahal, viaa luntric prin excelen:
Viata monahal este, dup menirea ei, ct si dup nsusirile ei, o viat luntric si de
mare pret, deoarece scopul principal este grija pentru mntuirea sufletului. Chemarea
clugrilor nu const n lupta cu dusmanii din afar, nici n succesele din viata material si
nici n activitatea n mijlocul oamenilor, cu scopuri pur pmntesti, ci n lupta cu dusmanii
luntrici ai mntuirii, lupt care se d n lcasul tainic al sufletului. Izbnzile din viata moral,
lucrarea duhovniceasc pe cea mai nalt treapt iat n ce const viata clugrului.
Realizrile pe acest trm rmn n mare parte cunoscute numai lui Dumnezeu, Care pe toate
le vede.
2. 2. 3. 2. Viaa monahal, deosebit fundamental de viaa laic:
n primele veacuri ale erei crestine, cnd monahismul se dezvolta vertiginos n pustiul
Egiptului, el a uimit lumea prin modul de viat opus celui laic, i muli adunau mrturii despre
pustnici si le descriau modul de viat. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bun credint,
care, venind la ei dup un sfat, au consfintit n scris aceste cuvinte de nvttur, precum si
faptele de evlavie ale printilor din vechime.
60

Ibidem, p. 51.

31

n mnstire, nsi viaa obinuit a clugrului de zi cu zi este o lupt duhovniceasc.

Numai hotrrea sincer i ferm de a sluji ntru totul lui Dumnezeu, pentru mntuirea
sufletului su, i poate determina pe fiecare din acesti insi s intre n mnstire, afierosindu-si
ntreaga viat slujirii lui Dumnezeu.
Oricine vine la mnstire locuieste la nceput n calitate de nchintor si, dup sfatul
staretului sau superiorului, mai trziu si va alege un printe duhovnic cruia i-ar putea
ncredinta viata sa duhovniceasc, apoi este primit n rndul fratilor. Nimeni din cei veniti nu
e tratat preferential. Toti consum aceeasi hran, poart aceeasi mbrcminte, fr exceptie
ies la lucru. Se tine seama de starea fizic a fiecruia, celor slabi li se dau ndeletniciri mai
usoare. n acest fel, muncile variate si nu prea plcute nvat sufletul s fie supus si smerit.
Ziua tunderii e o zi de biruint duhovniceasc, att pentru cel ce se tunde, ct si pentru
ceilalti frati, deoarece e cu neputint s nu se bucure clugrii vznd c se adaug la numrul
lor un adevrat rob al lui Dumnezeu.
Cel tuns n monahism s-a nvrednicit acum, dup attea osteneli, de mplinirea
dorintelor sale sincere, iar inima celui de fat se va umili, lepdndu-se de lume si de toate
plcerile ei, primind voturile fecioriei, srciei si ascultrii, lund jugul lui Hristos61.
2. 2. 3. 3. Pogorrea Duhului Sfnt i apariia monahismului. Conexiuni i implicaii :
n istoria Bisericii au existat dou momente fundamentale, i anume: Pogorrea
Duhului Sfnt, ziua Cincizecimii, asupra adunrii ucenicilor care l asteptau potrivit
fgduinei lui Hristos i a Tatlui i nceputul vietii monastice n Biseric.
La prima vedere, pare a nu exista vreo legtur fundamental ntre cele dou
evenimente, ns dac lum n consideratie elementele cauzale si consecintele, vom putea
discerne existena unei relatii profunde, att de profund, nct n definitiv vom descoperi c
ele nu sunt dect unul singur de-a lungul timpului.
Pogorrea Duhului Sfnt n ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care au
izvort puterile mrturisirii pentru Hristos, din Iudeea pn la captul pmntului. Ct despre
influena direct a acestei coborri asupra credinciosilor nsisi, ea s-a manifestat sub forma
61

Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca via profetic, apostolic i martiric,
traducere de monahul Calist, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p. 38.

32

unei schimbri radicale, n favoarea unei vieti comunitare ntre toti credinciosii cu pretul
functionrii familiilor lor la snul Bisericii. Atunci s-au vzut persoane care se lepdau public
de propriettile lor n favoarea conductorilor comunittii, altii vindeau bunurile lor personale
i le ncredintau pretul. Consecinta, sau poate chiar motivatia profund, a fost consacrarea
ntregii vieti n slujba Bisericii, att n interior ct si n exterior62.
Astfel a aprut forma primei Biserici: un grup de consacrati care au primit srcia de
bun voie, ducnd o viat de comuniune.
Dac reflectm bine, este cu totul surprinztor s vedem cum a fost posibil la acesti
iudei ndrgostiti de bani si de proprietti, ataai de comert, ctig i capital, s renune, s
vnd totul, s pun totul la picioarele apostolilor si s devin ntr-o clip sraci si lipsiti.
De asemenea dac privim de aproape cum n ciuda obiceiurilor iudaice privitoare la
sistemul tribal, la importanta acordat genealogiilor, la autoritatea patriarhal si la dreptul
ntiului nscut, ei au acceptat integrarea familiilor lor n snul Bisericii sub o paternitate nou
i cu o nrudire spiritual nou unde toi devin fraii tuturor i unde motenirea cea
pmnteasc si patrimoniul cedeaz locul realittilor nevzute, dac vom privi de aproape
aceasta, vom fi atunci convinsi c exist acolo o fort superioar naturii umane, acea trimis
de Hristos la zece zile dup nltarea Sa, n persoana Duhului Sfnt: Ci vei lua putere,
venind Duhul Sfnt peste voi (Fapte 1, 8).
Trebuie acum s recunoastem c aceast nou putere spiritual pe care au primit-o
credinciosii a avut ca prim efect o schimbare radical n natura uman pentru ceea ce
nseamn raporturile sale cu banii, familia, structura social activitatea cotidian. Natura
iudaic ndrtnic si fat de care au esuat toate mijloacele anterioare trimise de Dumnezeu
pentru a o educa spiritual, att prin dragoste, iertare, purtare de grij si abundenta bunurilor
pmntesti si a minunilor artate, ct si prin severitatea, violenta, deportarea n exil, toate
acestea n-au reusit s provoace nici cea mai mic urnire a temperamentului iudaic ctre
comportamentul spiritual autentic63.

62

Stareul Varsanufie, nvturi ctre monahi, n col. Comorile pustiei, vol. I, Bucureti, Editura Anastasia,
1994, p. 81.
63

Ibidem, p. 94.

33

Acelasi temperament, aceeasi natur s-a supus imediat Duhului Sfnt i a devenit un
exemplu surprinztor de renuntare, de detaare i de consacrare lui Dumnezeu a trupului, a
inimii i a duhului.
Dar ceea ce noi dorim s subliniem este forma luat de Biserica primar: ceea ce s-a
ntmplat plecnd de la ziua Cincizecimii era un rspuns absolut si liber la actiunea Duhului
Sfnt n inimi. Biserica a debutat fr nici o organizare sau planificare. Duhul Sfnt lucra mai
nti n fiecare inim si oricine primea lucrarea Duhului se ducea s vnd totul si chiar pe el
nsusi si venea s se uneasc cu Biserica.
A deveni membru al Bisericii primare implica vinderea tuturor bunurilor sale, tat sau
o mam, un frate sau o sor, un fiu sau o fiic refuza s primeasc credina, credinciosul
trebuia s se separe de acestia s lase totul si s vin singur s se uneasc cu Biserica. Aici
Biserica era identificat cu Hristos nsusi: Noi am lsat toate i i-am urmat ie (Matei 19,
27), ntruct Duhul Sfnt era, n mod tainic, n snul comunitii, puternic prezent.
Aceasta este prima miscare suscitat de Duhul Sfnt nsui n inima acestor simpli
credinciosi, identic cu cea realizat de Domnul Hristos n inima primilor Si ucenici, o
retragere total din lume, abandonarea tuturor lucrurilor pentru a urma Lui.
2. 2. 3. 4. Vocaia monahal, o permanen n istoria Bisericii:
ns Biserica n-a putut pstra aceast nou situatie socio-economic. Ceea ce s-a
petrecut la nceput cu spontaneitatea Duhului i rspunsul imediat al credinciosilor nu era
dect o imagine a ceea ce se va petrece la sfrsitul timpului, ca o prelungire luminoas a
mpriei care va veni, unde omul va tri detasat de toate, sub mprtirea lui Dumnezeu care
va avea grij de toate.
i aceasta cu att mai mult cu ct acest demers spiritual, rezultat direct al Duhului
Sfnt, este, n sine, o mrturisire dat Domnului Iisus Hristos si o mplinire continu a
Evangheliei. Pentru aceasta Duhul a continuat s lucreze n inimi, ca s suscite acest rspuns
ctre renunarea total, mortificarea complet i retragerea din lume, dar ntr-un mod personal
si nu comunitar, care n-a fost pentru aceasta mai putin intens, mai putin strlucitoare: atunci

34

se asista la gesturile faimoase ale martirilor care exprimau cu mai mult vigoare
continuitatea puterii Duhului Sfnt rspndit n inima credinciosilor64.
Aceast reactie, mpins la paroxism, a vdit capacitatea de renuntare si mortificare
latent a inimii Bisericii, ca un rspuns net la chemarea de a nvinge lumea prin credinta n
cele nevzute.
Chiar nainte ca persecutia martirilor s fi luat sfrit, o nou form de rspuns la
chemarea Duhului Sfnt a aprut, destul de asemntoare martirului, dar trit zi de zi de-a
lungul ntregii vieti: monahismul, care nu este nimic altceva dect renuntarea la tot si purtarea
crucii n fiecare zi.
Astfel, monahismul este continuarea, fr alterare, a credintei primitive. Regsim n
Viaa Sfntului Antonie chiar aceast semnificatie: Mergnd la biseric, dup obiceiul su,
el gndea n sinea lui, medita mergnd cum apostolii prsir totul pentru a urma pe
Domnul, cum dup Faptele Apostolilor, credinciosii vindeau bunurile lor, aduceau pretul de
pe ele, l puneau la picioarele apostolilor.
Flacra aprins n inima Sfntului Antonie era continuarea focului depus n inima
Bisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original dect n msura n care este
efectul acestui foc de neatins al Duhului Sfnt, care i-a fcut pe primii cretini, n ziua
Cincizecimii, s prseasc lumea pentru a forma prima Biseric, apoi a renceput s ard cu
flcri epoca martirilor, pentru a vdi puterea credintei Bisericii si care dup aceea s-a fixat n
viata clugrilor pentru a rensufleti inima Bisericii de fervoarea credinei primare fondat pe
jertfa de sine si pe renuntarea total la lume65.
Cu venirea Duhului Sfnt n ziua Cincizecimii, Biserica a intrat ntr-o stare de
efervescen spiritual n situatia de a fi coplesit de harisme dumnezeiesti n plenitudine, att
ct natura uman putea s suporte i n msura receptivittii sale la impulsurile Duhului, la
inspiratiile sale i la iluminrile sale. Astfel a nceput vestirea Evangheliei si mrturisirea dat
Domnului Iisus pn la captul pmntului66.
Aceast mrturisire se sprijinea pe semne, minuni, miracole care nsoteau pe
credinciosi si care depseau natura uman ca o fort pus la ndemna omului, pentru a
64

Ibidem, p. 91.
Cardinal Tomas Spidlik, Omul lui Dumnezeu..., p. 39.
66
Stareul Varsanufie, op. cit., p. 93,
65

35

mrturisi despre aceast fort nssi, despre izvorul su si originea sa : Brbai israelii, de
ce v mirati de acest lucru, sau de ce stati cu ochii atintiti la noi, ca si cum cu a noastr
putere sau cucernicie l-am fi fcut pe acesta s umble. Dumnezeul lui Avraam si a lui Isaac si
al lui Iacov, Dumnezeul printilor nostri a slvit pe Fiul su Iisus...i prin credinta n numele
lui, pe acesta pe care l vedeti si l cunoasteti, l-a ntrit numele lui Iisus i credinta cea ntru
El i-a dat lui ntregirea aceasta a trupului, naintea voastr, a tuturor (Fapte 3, 12-16).
2. 2. 3. 5. Mrturisirea lui Hristos - De la mucenicie la monahism:
Semnele si minunile au continuat astfel s sustin mrturisirea si predica apostolilor,
pn ce a venit epoca martirilor. Atunci vestirea Evangheliei si mrturisirea (martyria) dat
Domnului Iisus a nceput s se manifeste fr miracole, ca o fort superioar minunii, mai
puternic dect viata pmnteasc n ntregime.
Exemplul unui credincios recent convertit, care accepta public martiriul, care ndura
cele mai grele feluri de torturi si de moarte, n numele lui Iisus si pentru Iisus, acest exemplu
exprima cu cea mai mare evident sensul credintei n Hristos si puterea Sa. Martiriul era n
sine suficient pentru a aduce pe cei ce asistau s cread n Domnul Iisus. Guvernatorul nsusi
si cli terminau adesea prin a le fi fric si prin a crede67.
Astfel, martiriul a aprut ca un nou punct de sprijin pentru vestirea Evangheliei si
mrturisirea dat Domnului Iisus
Puterea martirilor nu era n sine un miracol, cci ea nu se manifesta n afara naturii
umane cum era cea a miracolului. Vindecarea neputinciosului sau nvierea Tabitei nu erau
urmarea unei puteri naturale existente n Petru, ci mai degrab a unei puteri care i venea de
altundeva, prin invocare, rugciune si credint. Martiriul dimpotriv, este o putere echivalent
cu miracolul, dar unit cu natura uman.
Martirul primeste o putere identic cu cea a miracolului, dar n natura sa nssi, ca
aceast putere, prezent n el, s-l ajute s mrturiseasc credinta n viata viitoare, nu numai
pentru a vindeca bolile celorlalti, ci mai degrab lipsa lor de credint. Martirul primeste de la
Duhul o putere care svrseste minuni, care l arat n propria sa persoan, ca si cum ar fi
devenit propriul su bun.
67

Ibidem, p. 95.

36

Prin puterea aceasta el moare lui nsusi pentru a tri pentru ceilalti si pentru a face s
prevaleze naintea lui nsusi, naintea lui Dumnezeu si naintea celor care sunt de fa, moarte
pentru Hristos asupra vieii fr Hristos i pentru a mrturisi astfel c Pentru mine viata este
Hristos si moartea un ctig (Filipeni 1, 21).
Martirul, prin forta mrturisirii sale proclam ca o credin vie l-a cuprins, c o putere
dumnezeiasc vie s-a unit cu natura sa. Valoarea acestei forte va fi vdit de vrsarea sngelui,
n momentul n care trupul va cdea pe pmnt, mrturisirea, devenit atunci concret si
evident, se va aduga Evangheliei, ca o putere de via dumnezeiasc unit cu natura uman,
confirmat prin moartea pentru adevr, mrturie adevrat pe care Biserica este fondat si
creste.
Dac miracolele i semnele primei perioade a Bisericii pot fi considerate ca o
Evanghelie superioar naturii umane dar proclamat prin ea, martiriul din epoca urmtoare
devine o Evanghelie manifestat n chiar interiorul acestei naturi umane ca un act n acelasi
timp divin si uman, care depseste natura dar care este unit cu ea.
Dezvoltarea mrturisirii pentru Hristos, pentru Evanghelie si pentru viata vesnic s-au
derulat n lume cu o precizie uimitoare, mai nti prin forta miracolului, de exemplu nvierea
unui mort ca manifestare a puterii nsesi a lui Dumnezeu, superioar mortii si a naturii umane
i dup aceea, prin forta martiriului, adic acceptarea mortii cu bucurie si plcere, avnd n
vedere primirea unei puteri a vietii vesnice care lucra n natura uman ca o fort capabil de a
o nlta ntr-o clip deasupra ei, ntr-un elan de credin incomparabil, pentru a face fa
morii i a o nvinge cu curaj i n al treilea rnd prin monahism, care este a treia faz a
mrturisirii lui Hristos, a Evangheliei si a vieii vesnice, n fata lumii, prin primirea unei puteri
dumnezeieti dat de Duhul Sfnt pentru a prsi lumea att pe plan fizic ct si pe plan
interior68.
A prsi lumea pe plan fizic este un act cunoscut, ns n planul interior, aceasta
implic transformarea naturii umane, zi dup zi, dintr-o stare natural n care ea este moart
din cauza pcatului, ntr-o stare supranatural, unde ea va tri prin har, aceasta implic apoi

68

Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Fgeean, Bucureti, Editura Sofia,
2000, p. 112.

37

rmnerea n permanent n aceast stare supranatural, oferindu-se jertf vie si dnd fr

ncetare mrturie despre puterea divin primit de om n chiar inima naturii sale.
Viata monastic reproduce cele dou acte precedente ale Duhului Sfnt: miracolul
svrsit prin nvierea clugrului nsui i martiriului, care ridic natura uman deasupra ei
nsei. Duhul Sfnt amplific acolo permanena cotidian a trecerii de la moarte la via, i
alegerea constant rennoit a acestei stri care depete natura.
2. 2. 3. 6. Monahul, martir i mrturisitor:
Clugrul este un cretin care este mort, dar care nvie mrturisind adevrata nviere n
toate zilele vietii sale. Clugrul primeste n natura sa moart un dinamism supranatural care
nu este altul dect sufletul vieii vesnice. Iat de ce el sufer n toate zilele martiriul cu
bucurie:
Cnd persecutia ncet, dup martiriul fericitului episcop Petru, Antonie pleac din
Alexandria i se retrase din nou n mnstirea sa; el era acolo n fiecare zi martir prin
constiint i al luptelor credinei. Asceza era mai intens i mai riguroas
Clugrul, lucrnd n felul acesta, nu reprezint dect o imagine autentic a credinei
perioadei de nceput, ca un act viu al Duhului Sfnt. Acest act inaugurat n ziua Cincizecimii
prin coborrea limbilor de foc, traverseaz epoca martirilor i se stabilete n afara lumii
pentru a o echilibra i a mrturisi mpotriva ei.
Prin urmare, viaa monastic este deci ultima form luat de mrturisirea credinei
crestine, pus de Duhul Sfnt n inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrin particular a
cretinismului, nici o treapt de perfeciune n credin, ci o imagine vie a mrturisirii cretine,
care rememoreaz sau reprezint premisele credintei ca rspuns la Pogorrea Duhului Sfnt n
ziua Cincizecimii, cnd toti prseau bunurile lor, legturile lor de rudenie si casa lor pentru a
li se altura Apostolilor, dup nvtura Domnului69.
Viata monastic reprezint sau rememoreaz de asemenea demersul credintei
martirilor, cnd a trebuit s mrturiseasc pentru Hristos care si-a dus crucea si a suferit
moarte n fata lumii ntregi.
69

Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie i cultur, Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romne, 1993, p. 19.

38

Viata monastic este o mrturie vie a credinei arztoare, ea reproducnd fidel credina
i viaa Bisericii primare. Ea este un model concret de viat crestin autentic, totalmente
conform cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.
De asemenea cnd vorbim despre viaa monastic, vorbim implicit de ntreaga via
cretin autentic si cnd vorbim despre crestinismul adevrat, ne gndim la viaa monastic
ca una din realizrile sale exemplare.

3. Calea vieuirii n monahismul mundan:

3. 1. Lepdarea sau prsirea lumii:

Lepadarea de lume are dou trepte. nti ne lepdm de lumea din afar si de tot ce near putea ine legai de ea. n al doilea rnd ne lepdm i de toate asemnrile noastre
luntrice cu lumea. Acestea sunt patimile i toate slbiciunile noastre personale.
Dac am rmne n lume ne-am face una cu lumea. Dac ns vrem s urmm lui Iisus,
atunci trebuie s desvrsim lepdarea de lume cu lepadarea de sine. Lumea aceasta este eul,
egoismul, este iubirea si ncntarea de sine, e suportul plcerii si al complacerii n lumea
aceasta. Egoismul este rdcina tuturor patimilor. Iar lepdarea de sine este uscarea acestei
rdcini si prima conditie a urmrii lui Hristos.
Dac iesim din lume scpm de vedere si auzire. Cu aceasta slbesc i patimile
noastre. Dar ca s ne desprindem deplin din puterea lor trebuie s tiem odraslele si rdcina
prin nevointa de fiecare zi a lepdrii de sine. Aceasta e simtit de firea noastr cea pieritoare
ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus dect
omornd n tot ceasul patimile noastre70.
Pentru nceput, urmarea lui Iisus chiar rostul acesta l are: de a ne desprinde firea de
patimi iar n locul lor a deprinde virtutile.
Lepdarea de sine nu este cu neputint sau nfrngere. Dimpotriv, e desctusarea unei
foarte mari puteri sufletesti. Mrturie la ndemn ne stau nssi prilejurile. Dac le cstigm,
70

Henri-Irenee Marrou, Patristic i umanism, Bucureti, Editura Meridiane, 1996, p. 64.

39

adic ne comportm prin ele dup Duhul lui Dumnezeu, simtim n suflet o pace si o crestere
sufleteasc. Pe cnd dac le pierdem, adic ne comportm dup om sau dup patimi, simtim o
tulburare, o mustrare de constiint si o mputinare sufleteasc. Lepdarea de sine dovedeste
credinta si dragostea pe care o avem ctre Iisus. Din aceasta izvorste o mare trire
sufleteasc. Lepdarea de sine trebuie s ne-o facem a doua natur, ca s ne nsoteasc toat
calea clugriei si s caracterizeze clugria.
n felul acesta seac izvorul si rdcina patimilor.
Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, ns stricciunea din lume este lucrarea pcatului.
Clugrii fug de stricciunea din lume pentru c aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Dar
pentru c stricciunea este asa de tare tesut cu lumea, clugrii se leapd de lume. Aceasta
pe scurt.
Mai pe larg, fuga de lume se petrece asa: la vrsta minii se trezete n noi i constiina
de crestini. Constiinta aceasta e un nssi dar al botezului. De acum doi insi ne cheam:
Dumnezeu si lumea, fiecare n partea sa. Dumnezeu ne cheam prin constiint, iar lumea prin
trup. Aflndu-ne n aceast cumpn sufleteasc avem prin urmare libertatea de a alege modul
nostru viitor de viat.
Dac am avea s trim o viat crestin n lume, vedem mprejur sau chiar n casa
noastr, c obiceiurile si ndeletnicirile din lume ne-ar birui si am sfrsi prin a tri si noi ca
toat lumea. Dac ns chemarea constiintei ctre Dumnezeu e mai tare dect chemarea
trupului ctre lume, atunci ne lepdm de lume, vindem tot ce avem si venim ntr-o mnstire
s urmm lui Hristos71.
Lepdarea de lume este prin urmare un act de libertate a constiintei, o convingere. Nici
un alt motiv nu e mai temeinic dect acesta.Iat primul pas ctre mprtia lui Dumnezeu.
3. 2. Sfaturile evanghelice i voturile monahale:
Mntuitorul Iisus Hristos a dat porunci i sfaturi si pild cu viata Sa. n aceasta a
descoperit toat voia lui Dumnezeu ctre oameni, ca s se mntuiasc. Poruncile asigur
mntuirea pentru toat lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: srcia de bun voie,
viata fr prihan si ascultarea neconditionat.
71

Pr. prof. dr. Vasile Rduc, op. cit., p. 86.

40

Pe sfaturile evanghelice se ntemeiaz clugria. Cinul monahal urmreste deci triea

crestinismului pn la msurile desvrsirii. Dar ca s fac firea omeneasc o cale att de
lung trebuie ntelese bine mijloacele si foarte bine cunoscut calea. Mai nti fiti de-a dreptul
ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor
al lui Iisus, cum este duhovnicul. Clugria nu se nvat att din crti ct din aceast ucenicie.
Voturile sau fgduintele monahale au rostul de a desprinde rnd pe rnd patimile care
stric firea noastr si primejduiesc mntuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de cpetenie
este aceasta, c duc sufletul la necredinta n Dumnezeu prin faptul c prind sufletul si trupul
numai de viata aceasta desart72.
tiind Iisus c patimile opresc sufletul de la calea Sa, ntruct l lipesc de viata aceasta,
ne-a cerut s ne lepdm de tot ce avem, s urm familia, ba s urm si propria noastr viat
n conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Clugria stabileste o alt nrudire ntre oameni:
rudenia cea dup Duh.
Aceasta este voia sfnt pe propria ta viat vzut dup chipul veacului acestuia. Aici
si dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, srcia de bun voie ne izbveste de
lcomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruiete desfrnarea, iar ascultarea
neconditionat omoar mndria, invidia, mnia, slava desart si ntristarea.
Dintre cele trei fgduinte cea mai grea e ascultarea, pentru c are de biruit mai mult
patimile mintii care discut cu Dumnezeu n loc s asculte fr discutie.
Nici o patim nu vrea s prseasc firea fr nevointe, adic silinte ale constiintei
ntrite de voint. Din pricina acestei lupte ntre convingeri si patimi clugria e dttoare de
har si e numrat la Taina Pocintei.
Ascultarea este pretutindeni o temelie a rnduielii n societatea omeneasc, dar n
clugrie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea c prin
constiinta staretului sau a duhovnicului ti grieste nsusi Hristos. Orice abatere de la acest
greu de ascultare atrage o ntrire a patimilor si o slbire a sufletului73.

72
73

Ibidem, p. 88.
Ibidem, p. 93.

41

3. 3. Postul i rugciunea:
Postul e vechi si ncepe odat cu omul. E prima porunc de stpnire de sine. Postul si
rugciunea sunt dou mijloace prin care curtim firea de patimi. Toti oamenii care s-au
apropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu rugciune si post. i Iisus a postit 40 de zile
punnd postul nceptur a vestirii mprtiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I trebuia, fiind
neptimas.
Temeiurile mai adnci ale postului si rugciunii le gsim tot la Botez. Adncul fiintei
noastre se mbrac n Hristos. n acest adnc al mintii, sau n altarul inimii dup expresia
printilor, se slsluieste Hristos, izgonind afar pe satana, care se retrage n simtiri. De aici
puterile potrivnicului, patimile, se silesc s nvluie si s prind vointa din nou n mrejile sale.
Cu trupul ns nu putem trata dect prin post. El nu stie si nu recunoaste convingeri.
De aceea el trebuie uscat, ncet si cu socoteal, fiindc n mocirla uscat porcii patimilor nu
mai vin s se scalde74.
Ca s zdrnicim puterea potrivnic care lucreaz prin simturi patimile plcerii, slbim
prin post aceste simturi si nchinarea lor ctre plcere. Un organism topit cu postul nu mai are
putere s schimbe convingerile constiintei.
Dar mai bine de jumtate din numrul patimilor sunt ale mintii. Postul lucreaz si
asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scrarul, c mintea fiind netrupeasc de la trup
se spurc si se ntunec si c, dimpotriv, cea nematerialnic de la trn se subtiaz si se
curt. Ochii vd lucrurile, mintea vede gndurile.
Postul curteste ochiul, rugciunea curteste mintea. Aici nu vorbim de rugciuni care
cer lucruri materiale, nici de rugciunea care d drumul nchipuirii, dup cum nu vorbim nici
de rugciunea liturgic, ci numai de rugciunea mintii. La intrarea n clugrie rugciunea
vamesului, completet poate chiar de Iisus, e numit deodat cu metaniile Sabia Duhului
Sfnt. Rugciunea mintii este Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-m
pe mine pctosul. Cu numele lui Iisus spus nti cu gura apoi cu mintea, ptrundem din afar
spre nluntrul nostru ctre Iisus, Care la rugciunea noastr bate rzboi cu potrivnicul din
gnduri si ne izbveste de asupririle patimilor. Rugciunea mintii sau rugciunea inimii are
74

***, Spovedania unui pelerin rus ctre duhovnicul su, traducere de pr. Nicolae Bordaiu, Timioara, Editura
Mitropoliei Banatului, 1992, p. 19.

42

temeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, c fr Mine nu puteti face nimic

n privinta izbvirii de patimi, deci n privinta mntuirii.
Rugciunea mintii are si stri superioare, cnd izbvindu-se patimile, se deapn de la
sine fr cuvinte, ntr-o nesfrsit dragoste de Dumnezeu, de oameni si de toat fptura.
3. 4. nfruntarea ispitelor:
Sufletul este mai de pret dect toat materia lumii pentru c n el e sdit de la obrsie
posibilitatea desvrsirii. Pe de alt parte si firea ntreag suspin dup artarea fiilor lui
Dumnezeu (Romani 8, 19), adic dup ndumnezeirea omului. n cale st infirmitatea firii si o
putere potrivnic nevzut care caut s nfrneze sufletul de la un zbor mai nalt dect viata
veacului acestuia. i fiindc puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a fcut om si ca om a biruit
pe ispititorul, nvtndu-ne i pe noi lupta. A ntrit firea noastr si slsluindu-Se ntru noi
prin botez ne-a fcut fptur nou asculttoare de Dumnezeu. Dar de la noi att se cere: s
punem n lucrare aceste ajutoare.
Tot rzboiul nevzut al potrivnicului urmreste abaterea sufletului din ascultarea de
Dumnezeu si toat nevointa clugrului e s sporeasc aceast ascultare. Potrivnicul are dou
feluri de ispite: prin plcere si prin durere. Cu primele umbl s ne amgeasc. Dar cu
celelalte umbl s ne constrng s socotim plcerea ca bine si durerea ca ru. Cu aceast
mestesugire ar restrnge nzuintele sufletului numai la o viat comod n veacul acesta.
Iar clugrul are ctre primele: nevoinele nfrnrii pentru dragostea de Dumnezeu,
iar ctre celelalte: lepdarea de sine pentru dragostea de oameni.
Dac vede vicleanul c nu isprveste surparea cu ispitele atunci arunc n minte hule
mpotriva lui Dumnezeu. Covrsirile acestui mndru s nu sperie pe nimeni cci nu spurc pe
om, nici s nu le bgm n seam.
Dar nici o viat sporit nu e crutat de bntuieli: fie cu vederi amgitoare si trgnd
ctre slava desart, fie cu nfricosri grozave ducnd ctre iesirea din minti. n calea celor
dinti avem lepdarea de vederi, cci mai de folos este a ne vedea pcatele dect a vedea
ngerii, iar n calea celorlalte avem lepdarea de sine n grija lui Dumnezeu. Pe putini
credinciosii si molatecii vicleanul i scoate din lupt cu evidenta neputintei cu care i arunc n
dezndejde, iar ctre smerenie le nchide calea prezentndu-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le

43

macin sufletul ntre dezndejde si nemultumire, de unde ajung la mnia persecutiei. Adun la
conflict, se nchid sufleteste n prejudecti si asa alunec din calea sfnt n calea profan sau
chiar chimic. La acestia lepdara de sine a fost mereu un lucru de sil sau fr convingere.
n urm ispitele aleg trebnici de netrebnici. ntr-unii ispitele desvrsesc n suflet
ascultarea si dragostea de Dumnezeu. Iar n ceilalti le sterg pe acestea si pun n loc ascultarea
si dragostea de sine. Ispitele descoper ceea ce este n inima omului. Drepte sunt cile
Domnului si cei drepti merg pe ele dar ndrtnicii pe aceleasi ci se poticnesc si cad. Pentru
calea clugriei trebuie prin urmare sntate deplin si majoritate de minte. Viata
duhovniceasc nu se deschide dect n sufletul care are curajul umilintei. njosirea n fata lui
Dumnezeu, dispretul de sine si lepdarea vointei proprii, iat calea celor trei arme ale
sufletului (Avva Pimen)75.
De aceea n calea lui Dumnezeu s fii neclintit, neabtut nici de plcere nici de durere.
Dar s stii c a rmne n picioare nu e treaba ta, nici a virtutii tale, ci a harului Aceluia Care
te tine n bratele Sale ca s nu cazi n ntristare. Deplin izbvit de lupte nu este om pmntean,
nici nu trebuie s fie. Altfel nu ar mai fi lupt, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici
Harul nencetat de la Dumnezeu. Omul nu si-ar mai cunoaste slbiciunea si nici de smerenie
nu ar mai avea trebuint. E mai de pret lupta, c vezi ajutorul lui Dumnezeu si te smeresti si te
umpli de dragoste, cci biruinta pe multi i-a pgubit.
Pe aceast cale nu poti cltori fr primejdie dect condus de mna nevzut a lui
Dumnezeu prin constiinta unei cluze.
3. 5. Treptele vieuirii duhovniceti:
Este o singur viat duhovniceasc pentru c este un singur Duh. Deprinderea si
trirea ei ns este treptat, pe msur ce ne curtim de patimi, iar aceasta este numai
nceputul. Perioada de timp caracterizat prin lupta cu patimile se numeste ascez, lupttorul
ascet iar totalitatea nvtmintelor se numeste ascetic. Cuvntul ascez e grecesc si nsemna
la nceput exercitiu fizic. Apoi a cptat ntelesul de exercitiu moral pe care l-au luat

75

***, Patericul, ce cuprinde n sine cuvinte folositoare ale Sfinilor btrni, Alba Iulia, Tipografia Episcopiei
Ortodoxe Romne a Alba Iuliei, 1990, p. 74.

44

mnstirile desvrsindu-i ntelesul, de totalitatea nevointelor prin care se izbveste firea de

patimi.
Aceasta prin urmare este perioada de urcus n care preocuparea de cpetenie a
monahului este curtirea de patimi. Chiar termenul de curtire are si el dou vrste si s-a
ncettenit sub numele de purificare. Perioada ascetic cuprinde purificarea activ n care intr
toate nevointele din partea omului si purificarea pasiv, adic de curtire a firii de patimi
dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu nsusi. El si face loc curat n cei ce-L
caut cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta si atunci ei trebuie s sufere
curtiri mai presus de fire ca s poat locui n ei cu slav Cel mai presus de fire.
Faza de culminatie a ascezei si de adncire a tririi duhovnicesti se numeste iluminare.
n faza aceasta Darurile Duhului Sfnt primite la Botez se dezvolt n toat deplintatea lor si
ntresc sufletul pentru si mai grele ncercri. n faza aceasta pot apare amgiri si daruri
extraordinare si cine le are e sftuit s nu-si lipeasc inima de ele, pentru c nu numai c nu
nainteaz, dar poate pierde si tot ce a agonisit. Iar calea e din ce n ce mai subtire si tot mai
mult trebuie s te lepezi de toate.
Asceza are si un caracter hristologic. n nevointe nu e numai omul, e si Hristos
prezent. n sfortrile noastre e prezent forta din firea omeneasc a lui Hristos.
Trupul si Sngele Lui din Sf. mprtsanie se lupt cu trupul si sngele nostru
mpotriva patimilor, sfintind trupul si arznd patimile. n perioada ascetic murim lumii si
nou nsine mpreun cu Hristos, n viata mistic. S nu uitm ns c nainte de nviere a fost
sptmna patimilor, rstignirea, prsirea, umilirea, moartea, ngroparea si pogorrea la iad,
dragostea ucenicului trecut prin cele mai grele cumpene sufletesti, uscciunile, prsirile,
ntunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea pasiv si curtesc si ultimele
rdcini ale patimilor, realiznd neptimirea.
Ca dovad, din cel mai adnc mormnt si prsire suntem rpiti afar fr veste de
sfnt lumina dumnezeiasc. Din cea mai adnc bezn fulger lumina contemplatiei divine
plin de Har si adevr. De la acest moment al luminii divine ncepe viata mistic, adic unirea
fpturii cu Dumnezeu. Aceasta este asemnarea nu prin fire ci prin har.

45

3. 6. Cercetarea contiinei i mrturisirea pcatelor. Lecturile duhovniceti:

Odat intrati n calea mplinirii sfaturilor Evanghelice care restrng mult firea
omeneasc, se ntelege c pn s deprindem vietuirea dup sfaturi gresim adeseori. Din
pricina aceasta tebuie s nmultim si mijloacele de a ne mentine n aceast vietuire. Unul din
aceste ajutoare de pret este spovedania deas. Spovedania fiind Taina Pocintei, este dttoare
de Har care ntreste puterile noastre slabe ctre mplinirea fgduintelor ce le-am fcut sau
ne pregtim s le facem. Spovedania deas trebuie tinut ns la pretul ei. Tinta sufleteasc a
monahului fat de tain trebuie ndreptat atunci cnd se dovedeste usurtate la mijloc. De
aceea o prea deas spovedanie, n sufletele neadncite, se banalizeaz. De aceea ne ajutm de
cercetarea constiintei sau de spunerea gndurilor, care poate fi orict de deas.
Sunt mnstiri n asa fel organizate nct nimeni nu se culc pn nu si-a spus
gndurile rele, pn nu s-a mpcat din inim cu fratele su cu care s-ar fi nvrjbit peste zi si
pn nu ia iertare de la toti. Spovedania deas si cercetarea constiintei au rostul de a slbi din
fire deprinderile patimilor si a pune n loc deprinderile bune sau virtutile contrare patimilor.
Practica aceasta are ns temeiul pe cunoasterea nsusirilor gndurilor. Gndurile
ptimase nemrturisite sau simplu spuse au nsusirea c se ntresc si se fac funii, cum zic
printii, si trag mintea la nvoire si la fapt, care este pcat. Pcatul acesta este: nfrngerea
moral a sufletului de ctre un gnd ru. De aceea toate gndurile trebuiesc spuse nainte de a
se ntri si de a birui mintea, cci de ndat ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri,
stpni mintea. De altfel, si gndurile bune trebuie controlate cu o alt constiint, mai
limpede. Controlul tuturor gndurilor e lege n clugrie. Nentrebat nimic nu e bine, nici ce e
bine, pentru c singur nu te poti apra de sgetile slavei desarte.
O alt msur de ajutor n biruinta asupra firii ne-o d citirea Dumnezeiestilor
Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu n crtile Sf. Scripturi, de aceea citirea ei zideste
duhovniceste. Dar si pentru aceasta trebuie putin preocupare. Mai nti trebuie nvtat
aceast carte a lui Dumnezeu ctre oameni, adic nteleas n rostul ei de revelatie, nteleas
n cadrul ei istoric, n sfortarea ei de a mentine n constiinta poporului ales asteptarea
descoperirii desvrsite n Iisus Hristos. Valoarea spiritual a Scripturii nu se pierde n istoria
pe care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a creia date istorice au si o neistorie pe

46

care o cuprinde. De aceea Biblia e singura carte a creia date istorice au si o memorie
duhovniceasc.
De Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Printi si scrierile Evanghelice si
scrierile sfintilor. n concluzie, citirea cu socoteal a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde si
hrneste sufletul cu gndurile lui Dumnezeu care nu sunt ca gndurile omului.
3. 7. Rbdarea, smerenia, tierea voii i smerita cugetare:
Lepdarea de sine nu se realizeaz dintr-o dat sau odat pentru totdeauna ci trebuie
timp si rbdare. Timp pentru deprindere si rbdare pentru greutatea ei. Rbdare trebuie s
avem mai nti cu noi nsine ca s nu cdem n ntristare, apoi trebuie s aib si altii rbdare
cu noi pn deprindem desvrsit lepdarea de sine. Dac nvtm practic lepdarea de sine si
sporeste dragostea n inima noastr, rbdarea nceteaz de a mai avea nftisarea negativ, de
necaz, si se schimb n bucurie, cu toat ntristarea mea sunt covrsit de bucurie. Cnd avem
lepdarea de sine si dragostea, ocara ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Rbdarea mai este si
nevoint, adic pedepsirea de bun voie a firii cu tot felul de osteneli.
Atrn de treapta duhovniceasc pe care ne gsim ca s fie cu neputint unele nevointe
sau altele. La aceste nevointe ale rbdrii nu e bine s nzuim dect pe msura nsntosirii
firii de patimi. La nceptori, deprinderea rbdrii ncepe cu ocara. nceputul trebuie ntrit cu
rbdarea, pentru c n lupta cu mndria si cu slava desart, acestea au obiceiul s-l arunce n
dezndejde ca s prseasc lupta.
Viata duhovniceasc are multe greutti de nvins, mai ales din partea mndriei. Partea
importantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrzniciei, neascultarea,
grirea mpotriv, posomorrea, groaza de umilint, toate acestea sunt forme n care se
dezvolt si se nmulteste mndria n suflet. Mndria si toti puii ei sunt pricini de conflicte, de
nemultumiri, de ftrnicii. Din rcirea dragostei si a umplerii sufletului de rutate sub
influenta acestei patimi, mintea alunec pe panta nebuniei.
Asa ncepe smerita cugetare: formalizeaz mintea. Smerita cugetare e nceputul
smereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputintei. Izvorul smereniei e darul lui
Hristos. Nu de la oameni, nici din crti, nici de la ngeri, ci de la Mine v nvtati c sunt
blnd si smerit cu inima si veti afla odihn sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem n

47

furtun cu sufletul numai atta vreme ct trim la suprafat, la expresia cea mai dinafar a
vietii. Cnd ns ne mai adncim sufletele acolo unde ne asteapt Hristos de la Botez, sau de
la oricare alt Tain, primim cuvntul Lui care mprstie furtuna. El este izvorul smereniei
care reechilibreaz sufletul din bntuielile mndriei. De la aceast experient ncepnd, iubim
Crucea lui Hristos si crucea noastr, cu firea primim si credem c tierea voii proprii e ntr-un
cuvnt curtirea de patimi.

3. 2. Vieuirea monahului n lume ca fiind nafara lumii:

Viata monahului este luntric, duhovniceasc, pe cnd viata n lume e nafar. Una cu
alta nu seamn. Mirenii mai vin la mnstire pentru rugciune, clugrii nu se mai duc n
lume s se odihneasc. Toate profesiunile au vacant sau concediu numai clugria nu. Asa
ceva ar nsemna ncetarea clugriei. Se duc ns la mare trebuint n interesul de obste al
mnstirii. Haina clugreasc l face pe clugr vzut si cunoscut de toti. Unii l iubesc, altii
l ocrsc. Clugrul trebuie s se fereasc n sufletul lui de cel ce-l iubeste ca s nu fie rnit
de slava desart, precum trebuie s se fereasc si de cei ce-l ocrsc ca nu cumva poate din
nepsarea lui s fie hulit Dumnezeu. De aceea clugrii nu umbl printre oameni cu ochii pe
ei, ctnd cunoscuti sau dorind s stea de vorb, ci si vd de cale cu gndul la Dumnezeu.
Toti clugrii care pentru neaprat trebuint au mers prin orase au simtit trebuinta
ocrotirii lui Dumnezeu. Rugciunile celor din mnstire i-au nsotit ca o mn de aprare. Un
drum n lume ti face dovada statorniciei n calea cea duhovniceasc. De altfel nici nu se trimit
din mnstire dect cei mai statornici n clugrie. n ce const primejdia ? Firea omeneasc a
fost asemnat cu clii, patimile cu focul. Dac te atingi cu focul clti fiind, patimile amortite
prin nfrnare se aprind prin simpla vedere76.
Clugrii triesc ntr-un altfel de foc al Duhului Sfnt. Acesta se stinge cnd se apropie
de ei ntinciunea prin simturi. Alt grij pe care trebuie s o aib monahul e la felul vorbelor
pe care trebuie s le aud sau s le stvileasc. Chipul monahului a trezit ntotdeauna si n tot

76

Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Rentregirea, 2002, p. 26.

48

locul mncrimea de limb a mirenilor. Ei caut oarecum fie s defaime modul acesta de
viat, fie s-l fericeasc pe al lor.
Clugrul s se fereasc, din constiint de cunostint, de a califica moral viata
mireneasc, asa sau asa. Ct priveste mntuirea, aceasta are multe ci naintea lui Dumnezeu.
Fiecare si alege viata care i place sau de care se simte n stare. Mirenii stiu toate nfrngerile
clugrilor, dar nu stiu niciodat pe vreunul din sfintii care s fi biruit el aceste nfrngeri.
Mirenii vd pe clugri prin patimile de care sunt stpniti ei si nu le vine a crede c-i
cu putint si o viat de virtute. Virtutea e nenteleas, ba uneori e numit ftrnicie. Asa frate
clugre, nvluie pe oameni n dragostea ta cea din mult rugciune si vei vedea trezindu-se
n necunoscutii cu care stai de vorb si o scnteie dumnezeiasc, pe care nu si-o pot exprima
ci numai o suspin.
3. 2. 1. Chipul interior i chipul exterior al monahului:
Sfntul Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinluntru al omului: M-am
rstignit mpreun cu Hristos; si nu eu mai triesc, ci Hristos trieste n mine. i viata mea
de acum, n trup, o triesc n credinta n Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine
nsusi pentru mine (Galateni 2, 20).
Asadar Hristos este fptura cea nou a monahului sau monahul n Hristos este fptur
nou (II Corinteni 5, 17). El este nluntru si nafar, blnd si smerit, hotrt si linistit.
Tulburarea celor dinafar nu-l sminteste din aceste nsusiri sufletesti, dimpotriv, el aduce
liniste. Chipul cel dinluntru si cel dinafar al monahului sunt ntr-o deplin armonie, printrunul strvzi pe cellalt.
Toti stim c nluntrul nostru stau ascunse mrgritarul, comoara, talantul si altarul
mprtiei lui Dumnezeu. nluntrul nostru avem asadar posibilitatea sfinteniei. Dar
posibilitatea nc nu e realitatea. De la sine numai, posibilitatea sfinteniei nu se transform n
sfintenie.
n viata duhovniceas credinta hotrt poate face ca posibilitatea sfinteniei s se
transforme n realitatea sfinteniei. Este nevointa monahului. Fr nevoint ntins, sustinut
de convingere, orice posibilitate real va rmne numai posibilitate sau chiar se va transforma
n imposibilitate.

49

De pild multi vin la clugrie cu o prere bun despre ei nsisi, prere pe care
nemrturisit si-o pstreaz si n mnstire. Prerea sau iubirea de sine e o form subtire a
mndriei. n mnstire viseaz sfintiri si litanii si viat fericit iar cnd aici dau de severitatea
luptelor cu patimile, de tierile dureroase ale pedepsirii ntru toat fapta bun, visul se
destram si ncepe dezamgirea si nemultumirea, camuflrile mndriei. Dac cel n cauz si
nchide sufletul de ctre povtuirea duhovniceasc pentru c aceasta taie amgirea de sine din
care creste dezamgirea, bobul de gru se schimb n tciune si se crede gru nederpttit.
Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mndria si punctul de vam al diavolului.
Sufletele slbnogite de mndrie stau totusi pururea ncordate n legitim aprare de ctre
orice ndregtori, gata s-si apere dreptatea si s-si justifice ntristarea, s-si explice ei mai
bine cauza si niciodat nu simte trebuint s asculte si s urmeze, dac este o cale mai presus
de ce pot ei pricepe. Asa se explic ndeprtrile, mputinrile si chiar ntunecrile de la rostul
luminos al clugriei77.
Sufletul dus n robie e jefuit pe dat de toat agoniseala sa duhovniceasc. Aceasta-i
contabilitatea fricosului: zarafii cu banii lor falsi fur talantii nostrii buni.
Acum monahul lenes de mntuirea sa ncepe s uite ntelesul celor ce are de fcut, se
multumeste numai cu intrarea n clugrie ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potoleste
rvna de rzboire cu slbiciunile firii patimilor, mbrcmintea sa de lupttor al duhului pierde
nsemntatea ei de la nceput. Sandalele nu mai alearg pe calea gtirii evangheliei pcii, calea
duhului, ci o iau iarsi pe calea pmntului. Nici nu observ monahul molatic de minte cnd a
fost scos din lupt si redus la un simplu cuier de haine clugresti. Cu alte cuvinte nu vede c
a ajuns o mizerie czut ntre tlhari, un mincinos ala Domnului Hristos.
Dac monahul se complace ntr-o asemenea clugrie de uniform si nu-l doare
stingerea luminilor sufletului su - ntristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse nseamn c a dat n micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei ndreptri el
caut alt hran sufletului su: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povtuitorii si se
desparte sufleteste, judecndu-i si gsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibreste viclenia n
suflet si l face pe monah om cu dou fete, morminte vruite pe dinafar, nengrijit pe
dinuntru, ipocrit. Prinderea sufletului ntr-o viat dinafar de duh prin trtele vietii e tot una
77

Ibidem, p. 31.

50

cu ducerea lui iarsi n temnita patimilor. Cnd monahul a realizat ftrnicia, a ajuns pe
punctul de a prsi clugria. n ochii lui toti sunt ftarnici, e o victim nevinovat a
nedrepttilor, de aceea osndindu-i, iese dintre ei.
De aici se vede destul de limpede c mndria singur, chiar sub cea mai subtire form
a sa, cum e prerea de sine, dac nu e tiat din rdcini e n stare s risipeasc din suflet toat
viata dup duh. Nu e mndria urciunea pustiului ? De aceea cnd te crezi bun s stii c esti
nebun si s astepti ocara ca s te curtesti. ntunecarea aceasta ns ne aduce aminte de
nvinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce ftrniceau virtutea. Astzi pentru
obrazele celor din ndrtnicie prsesc lupta clugrii. Biserica ncearc pedepsirea,
scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de nvtat nimic bun de la
acesti dezertori si mincinosi. Biserica prin slujitorii ei nu face degrab lucrul acesta, dar ce nu
poate rugmintea poate pedeapsa.
Plata neascultrii de Biseric este pierderea mntuirii. ndrtnicii dau asadar de
primejdia pierzrii ca s se dezmeticeasc. Asa se ntmpl cnd se ntreste fariseul si
slbeste vamesul.
3. 2. 2. mplinirea votului ascultrii i personalitatea monahului:
Dintre cele trei fgduinte monahale, ascultarea neconditionat s-a dovedit cea mai
grea, din dou motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar cellalt personalitatea ei.
Mai nti ce este personalitatea ? Ca lmurire pe scurt spunem c personalitatea este o
nzestrare sufleteasc neobisnuit. ntr-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai
puternic si mult mai limpede. Toti crestinii au sigur cte un talant, dar unii au si cte doi, iar
altii si cte cinci. Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de pild o minte mai strvztoare,
o inim mai larg, o mare capacitate de dragoste, o voint mai puternic, o memorie mai
bun, o ingeniozitate nscut.
Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului
care le sfinteste. Personalitatea are de asemenea de fcut calea de la chip la asemnare. Dar
datorit nzestrrii sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea strbate calea ntr-un timp
mai scurt sau ar putea realiza o neasemnat asemnare. E destul s ne gndim la Sfntulita de
la Arges, o copilit numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat-o ntre sfinti.

51

Disciplina ascultrii ns e general, pentru c ea ridic firea din infirmitate precum

scoate si mndria din personalitate. Ascultarea face si pe lenesi si pe vecleni s-si dezgroape
talantul, precum acoper si pe cei talentati de jefuirea slavei desarte.
Se stie c unde este bogtie mai mare si hotii se nevoiesc mai tare s o prade.
Rnduiala ascultrii e cale dumnezeiasc. Chiar cnd se realizeaz sfintenia, nici aceasta nu
dezleag de acopermntul ascultrii. Cci o sfintenie constient ar putea cdea ca fulgerul n
ispita sfinteniei, care e cea mai rafinat capcan a mndriei. De aceea Avva Macarie era dus
de ngeri din lumea aceasta si pe drum l ntmpinau dracii zicndu-i: ai scpat de noi,
Macarie, iar sufletul lui rspundea: nc n-am scpat78.
Asa se explic de ce nici unul dintre sfinti nu a scpat desvrsit de vreo frn
oarecare a neputintei, ca nu cumva tocmai la urm s piard totul. De aceea Sf. Printi nu au
recunoscut desvrsirea dect dup semnul desvrsitei smerenii.
n clugrie asadar nu are nici o important numirea de personalitate. Dimpotriv, e un
nume de care trebuie chiar s te lepezi, s scapi de stiinta lui. nzestrarea sufleteasc ce-i
corespunde e folositoare ntr-alt fel, n curajul smereniei, n avntul dragostei, n capacitatea
de a te bucura n suferint. Acestea dovedesc un suflet mare. Clugria nu creste vistori ai
mprtiei lui Dumnezeu, ci oameni hotrti care duc trirea crestinismului pn la ultimele
lui consecinte de disciplin si frumusete79.
Temeiul ndrznelii celei dup Dumnezeu este nvierea Sa din morti, dovada att de
puternic a dumnezeirii Sale. Pe cuvntul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem si noi ndrzneal
si curaj mpotriva lumii si a mortii din noi. Acesta-i temeiul strfund al uceniciei noastre, a
crei capt este nvierea sufletului nc din veacul acesta, n lumina veacului viitor. Pentru o
astfel de rostuire a vietii e clugria si ea cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar prea
doi termeni opusi.
Cu toate acestea, n viata duhovniceasc ei se armonizeaz, ba se si completeaz.
Absena sau mputinarea unuia slbeste pe cellalt si ntre ei trebuie tinut un echilibru. Cci
viata crestin orientat numai spre umilint ia o nftisare de sclavie spiritual, de pipernicire
78

***, Patericul, p. 114.

Sfntul Clement Alexandrinul, Care bogat se va mntui, n col. Prini i Scriitori Bisericeti, vol. IV,
Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 1992, p. 94-102.
79

52

la liter si pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre ndrzneal personal si spre
profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocnd fie erezie, fie
schism, deci pierde smerenia. De aceea pstrarea capacittii de ncadrare n disciplin a unui
suflet face dovada armoniei si valorii sale. Clugria slbeste n suflete slabe si se ntreste n
suflete mari.
Dar pilda celor de pe urm aprinde curajul celor dinti. Voturile monahale au
obligativitate de constiint. De Dumnezeu ascultm neconditionat toat viata si fr abatere.
Dac ns povtuitorii nostrii dup Dumnezeu, staretii si duhovnicii, devin eretici si ca atare
se ncarc din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati de
ascultarea lor pentru c ei au strmbat dreapta credint si prin constiinta lor nu se mai exprim
voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biseric nu nceteaz. Obligativitatea voturilor
monahale poate nceta numai n cazul extrem de rar cnd se ntmpl din motive chimice a
personalittii omenesti, deci si a constiintei n cazul deplinttii de constiint, ns
fgduintele rmn obligatorii iar lepdarea lor pcat. ncetarea voturilor e ncetarea
clugriei. Mnstirile cu viat de sine au slbit votul ascultrii si al srciei si din pricina
aceasta sunt o form decadent de monahism80.

2. 4. Monahismul n adncul pustiei sau n inima lumii? O dilem

De-a lungul timpului, trirea monahala a fost vzuta ca o realitate cuprins invariabil
ntre dou limite de nempacat. Pe de o parte, cel ce vrea s duca o astfel de via trebuie s
prseasc definitiv lumea, cu toate pacatele sale, cu toate placerile si nselaciunile ei si sa se
retraga n singuratate, n pustiu, n paduri sau n manastire si sa mplineasca singur poruncile
evanghelice. Pe de alta parte, crestinul care vrea sa duca o viata calugareasca declara ca
80

Sfntul Vasile cel Mare, Rnduielile vieii monahale, Bucureti, Editura Sofia, 2001, p. 41.

53

doreste sa mplineasca, cu mai multa atentie, nvatatura Evangheliei, centrata pe iubirea de

Hristos si de aproapele; sa aplice, adica, un maximalism crestin, care nseamna angajare spre
mntuirea propriului suflet, ca si ale altora.
ntre prsire i angajare, ntre singuratate i viaa de obte, ntre a se retrage din lume
i a apartine si a participa la viata comunitatii bisericesti se consuma ntreaga tensiune a
subiectului nostru.
Vom ncerca sa scoatem n evidenta continuitatea organica ntre viata monahala si cea
liturgico-eclesiala. Ca viata monahului are radacinile sale existentiale tocmai n Sfnta
Liturghie si ca trairea sihastrului e un imn liturgic adus Bisericii lui Dumnezeu.
Clugarul este, n primul rnd, un crestin. Viata sa crestina se bazeaza i i trage
sevele din cele trei Taine de initiere: Botezul, Mirungerea si Euharistia, prin care ni se
daruieste, prin Duhul Sfnt, participarea la viata divina.Tainele ne daruiesc aceasta viata
divina, ntr-un anume fel, n stadiu germinal: e o samnta, care nu se poate dezvolta si aduce
roade n om dect prin sinergia dintre har si eforturile noastre. Asadar, nceputurile trairii
monahale sunt nradacinate n sacramentalitatea Bisericii.
Pna azi, n fata unui astfel de mod de viata, lumea se afla contrariata; viata tainica si
ascunsa a monahului e un mister sigilat cu sapte peceti. Astfel ca se gasesc adesea observatii
sau acuze, ca si cum viata monahala ar fi o abandonare, iar calugarul, un dezertor, care prefera
singuratatea, uitnd de semenii sai, care se roaga singur, egoist, pentru sine nsusi, si duce o
viata ce contrazice natura nsasi. Acuzele sunt grave, ntruct ele privesc dimensiunile
eclesiala, liturgico-sacramentala si sacrificiala a vietii crestine.
Rspunsul cel mai potrivit la aceste obiectii l ofera trairea nsasi a monahului, care
marturiseste cum monahismul, ntruct se bazeaza pe libertatea observarii sfaturilor
evanghelice, devine un imn liturgic al slavei lui Dumnezeu.

1. Se obiecteaza c vieuirea monahal e inutila att societaii ct i lucrrii

misionare a Bisericii:

54

Daca Biserica ne cheama la comuniune cu toti si la angajarea ct mai hotarta n a

realiza, n lume, mparatia lui Dumnezeu, nu cumva calugarii neaga aceasta unire a tuturor n
aceeasi pine si acelasi potir, prin harul aceluiasi Duh Sfnt?
Sfintii Parinti raspund: Ceea ce a fost asumat a fost si mntuit. Monahul se gaseste n
uniune ontologica cu toti oamenii. El participa n fiecare zi la Dumnezeiasca Liturghie.
Slujbele ocupa primul loc. Iar munca, ascultarea, masa, primirea de straini, toate izvorasc si
se ntorc la Sfnta Euharistie, care transfigureaza ntreaga sa viata. Repetnd nencetat
rugaciunea inimii, el invoca pe Hristos pentru toti. Cum scrie Sfntul Simeon al Tesalonicului:
Un crestin, fiind ntru totul unit cu Hristos, n Hristos gndeste?, cu Hristos teologhiseste, se
ngrijeste de toate si de toti, pentru Hristos graieste si lucreaza. Doar pe Hristos l respira si
l duce cu sine, fara sa aiba sau sa doreasca nimic altceva dect pe Hristos. Ca si Apostolul
Pavel, l tine pe Hristos spre mngiere. Hristos e, pentru el, comoara de mare pret, piatra
nestemata si lumina vietii sale, dulceata sa si mparatia fara de sfrsit . Monahul devine cu
adevarat un teopat. Hristos nsusi traieste n el si-i mpartaseste toate darurile pe care Duhul le
revarsa n Biserica Sa.
i Sfntul Isaac Sirul zicea ca cel ce se retrage din lume spre a-si sfinti propria
persoana si a se ruga pentru altii, e mai presus dect cel ce ncrestineaza multime de popoare.
Efectele acestui adevar-putin neobisnuit, la prima vedere-sunt de ordin ontologic. Sfintindu-se
pe sine nsusi, monahul sfinteste natura umana nsasi. El se retrage din lume nu spre a o
abandona, ci spre a o sfinti. Aceasta ndeletnicire de a placea lui Dumnezeu, dupa Evanghelia
lui Hristos, se mplineste retragndu-te din grijile lumii si lasnd orice mprastiere. Or,
aceasta nu nseamna a abandona lumea, ci pacatele si stricaciunea lumii.
2. Sunt unii care vorbesc de solitudinea monahului ca despre prsirea vieii comunitare,
exprimat n comunitatea liturgic. Ca i cum monahul, prin viaa sa solitar, ar
prsi Biserica.
n acest sens, unii dintre Parintii Bisericii, ntre care Sfntul Vasile cel Mare si Sfntul
Pahomie, se abtin sa recomande viata singuratica. Dar, n acelasi timp, Biserica nsasi a
canonizat figuri de eremiti, precum: Pavel Tebeul, Onufrie, Maria Egipteanca, Petru
Athonitul. Un astfel de eremitism nu-i prin nimic strain de duhul Bisericii. Cum asa?

55

Simplu, pentru ca solitudinea monahului are, de fapt, o profunda dimensiune eclesiala

si liturgica. n Hristos euharistic, monahul ntlneste, n comuniunea sfintilor, ntrega
umanitate si ntrega creatie. Monahul e cel separat de toti si cu toti n armonie". El cuprinde
n sine ntreaga Biserica si participa la viata Bisericii. Cum zicea Pier Damiani, care
cunoscuse calugarii greci din Calabria, n secolul al XI-lea: Despre Biserica se vorbeste ca
despre fecioara cea una: se ntelege deci, cum s-a afirmat, ca Sfnta Biserica e una n toti si
ntrega n fiecare; simpla, asadar, n pluralitate, prin unitatea credintei; multipla n fiecare,
prin legatura dragostei si prin darul harismelor diferite.
Clugarul poarta n inima sa, ca pe un tezaur de mare pret, pe toti oamenii si i aduce
lui Dumnezeu n chip euharistic. Cel solitar nu mai e singuratic, caci participa la adevarata
viata a Bisericii. Iesit din mijlocul nostru-cnta Sfntul Simeon Noul Teolog-te-ai osebit de
lumea ntreaga: cu adevarat, aceasta nseamna a fi n singuratate. nsa fiind unit cu
Dumnezeul si mparatul tau, nu mai esti solitar, ci ai devenit mpreuna locuitor cu toti sfintii,
te mpartasesti de viata ngerilor, te odihnesti cu dreptii, esti cu adevarat mostenitor cu toti
cei ce sunt n cer. Cum ar putea, asadar, sa fie solitar cel ce a dobndit cetatea sa, n care se
afla adunarea martirilor si sfintilor? ?. n toate acestea nu-i nimic strain de viata Bisericii. Nu
exista nici o contradictie, nici n ce priveste natura persoanei, nici cea a comunitatii eclesiale.
3. Celibatul, ca renunare la lucrurile vieii, e privit ca o msura mpotriva naturii umane:
Monahul traieste fecioria dupa Hristos, transcende nu doar ce e contrar naturii, ci
nsasi natura. Urmarind ceea ce e dincolo de natura, ia parte la modul de a fi al ngerilor,
despre care si Domnul a vorbit: La nviere, nu se nsoara, nici nu se marita, ci vor fi ca
ngerii lui Dumnezeu n cer (Matei 22, 30).
Prin celibat, monahul slaveste pe Dumnezeu n trupul sau, dupa un model mariologic.
Acesta-i modul de a depasi legile si conditionarile naturii, chiar si ale mortii. n chip
asemanator cu Nascatoarea de Dumnezeu, Maria: moartea, care stapnise de la Adam pna
la ea, odata ajunsa n fata ei, se lovi ca de o piatra, de rodul fecioriei sale, fiind nvinsa; la
fel fiecare suflet, prin feciorie, trece dincolo de viata trupeasca si se desfiinteaza, ntr-un fel,
puterea mortii, care nu mai are loc pentru boldul sau.

56

Fecioria ne duce, asadar, dincolo de stricaciunea acestei lumi si ne mpartaseste din

lumea ce va sa vina, din mparatia cerurilor. Hristos S-a nascut din Fecioara, nva Sfntul
Grigorie Teologul, i arata fecioria drept cale care duce n afara lumii, care nfrnge lumea,
care transforma o lume n alta, lumea prezenta n lumea ce va sa vina?, ndreptndu-ne de la
cele ce sunt catre cele nevazute.
Clugarii sunt cei ce gusta din aceasta traire a mparatiei lui Dumnezeu, fr s nege
lumea prezenta i legile ei.
4. Unii consider c rugaciunea monahului este expresia nu doar a pasivitatii, ci i a celui mai
profund egoism:
Unei asemenea provocri lsam s i raspunda un renumit medic si poet romn, un
laic: Vasile Voiculescu, care, n anii 50 ai secolului nostru, participa la cenaclul si la miscarea
generata de acesta, dedicate rugaciunii lui Iisus. E vorba de miscarea Rugul aprins, ai carei
membri au platit cu martiriul, n gulagul comunist, preocuparile lor isihaste si practica
rugaciunii inimii. Iata ce zicea poetul nostru, ca unul ce ajunsese la masura rugaciunii
contemplative, a luminii taborice: Persoanele iesite din lumea veacului, nchinate numai
meditatiei si rugaciunii, monahi, pustnici, isihasti, sunt ndeobste socotite dezertori de la cea
mai mare ndatorire a vietii-munca-adica niste trndavi. n ochii oamenilor de rnd numai
doua sunt sursele de truda: cea cu bratele, cea cu mintea. Dar rugaciunea este o lucrare-cea
mai grea. Cu activitatea bratelor oamenilor agonisim hrana pentru cresterea si ntretinerea
trupului. Cu truda meditatiei si a rugaciunii ne agonisim hrana pentru cresterea sufletului-nu
numai pentru noi nsine, ci si pentru ceilalti, care se pot mpartasi din bogatia inimii
noastre81.
Asadar, rugaciunea monahului nu-i prin nimic egoista si individuala, ci liturgica,
eclesiala si cosmica. Ea transfigureaza lumea ntreaga, dupa cum rugaciunea euharistica
transfigureaza pinea si vinul. De fapt, rugaciunea calugarului continua rugaciunea
comunitatii eclesiale: porneste de la Liturghie si se ntoarce la ea.
Dupa aceasta prezentare oarecum apologetica a vietii monahale, ca viata eclesiala si
liturgica, sa ncercam sa notam sumar cteva aspecte sau dimensiuni ale acestui mod de traire.
81

Arhimandrit Arsenie Papacioc, Venicia ascuns ntr-o clip, Alba Iulia, Editura Rentregirea, 2004.

57

1. Trirea monahala este hristocentric.

Sau, mai exact, trirea monahal este de un hristocentrism euharistic. ntruct monahul
este un om euharistic El primeste pe ceilalti si ntreaga lume ca pe un dar al lui Dumnezeu
facut vietii sale si daruieste totul Domnului Hristos, cu multumire. El aduce lui Dumnezeu nu
numai pine si vin, ci si toate cte sunt consubstantiale acestora: adica ntreaga creatie. n
calugar, omul redescopera demnitatea sa sacerdotala: daruieste totul si, mai ales pe sine nsusi,
lui Dumnezeu: ie ti aducem de toate si pentru toate.
Aceasta e posibila n masura n care monahul a daruit lui Dumnezeu inima sa. Si n
curatia inimii sale a vazut pe Dumnezeu si Lui, cu multumire, i aduce tot ceea ce-l
nconjoara. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8).
Monahii nasc pe Hristos n centrul persoanei lor, n inima, prin rugaciunea inimii: Doamne
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul. Si n schimbarea mintii
si a inimii (metanoia), omul uneste mintea sa cu mintea lui Hristos si inima sa cu inima lui
Hristos. Astfel, viata sa devine o continua multumire, o nencetata liturghie existentiala. Si n
inima sa, largita infinitului dumnezeiesc, coboara Domnul, ca sa-Si faca acolo locas. ntr-o
astfel de inima sunt cuprinse umanitatea si ntreg cosmosul: caci mpreuna participa la
liturghia inimii, n care Hristos nsusi se roaga Tatalui, n harul Duhului Sfnt. E marturia
vietii monastice, ca viata liturgica si eclesiala82.
Dar monahul nu se roaga doar cu rugaciunea lui Iisus. El si mpropriaza rugaciunea
Bisericii. Nu ntmplator, fiecare slujba divina se ncheie cu invocarea: Pentru rugaciunile
Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mntuieste-ne pe noi.
Sfintii Parinti sunt n special monahi si exemplul lor de viata monahala straluceste pe cerul
slujirilor liturgice ale Bisericii dintotdeauna. Pentru ca viata monahala e experienta de fiecare
zi a Liturghiei euharistice oficiate de Biserica.
2. Rsfoind crtile fundamentale ale monahismului, am fi tentati sa credem ca, n
primele secole monastice, Sfintele Taine si, n general, cultul Bisericii nu ar fi avut prea multa
importanta pentru cei ce se retrageau din lume, spre a duce o viata n singuratate. S-ar parea
82

Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Tradiie i nnoire n slujirea liturgic, volumul II, Galai, Editura Episcopiei
Dunrii de Jos, 2001, p. 81.

58

ca Patericul, sau Mntuirea pacatosilor (a monahului Agapie) nu scot n evidenta

dimensiunea sacramentala a trairii eremitice.
Aduc aici frumoasa marturie a Avvei Pimen: Avva Pimen zise: E scris n ce chip
doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu, Dumnezeule. Fiindca cerbii n
pustie nghit multe jiganii trtoare, iar cnd i arde otrava, doresc sa vina la ape, si dupa ce
beau se racoresc de otrava jiganiilor. Asa si calugarii, n pustie seznd, se ard de otrava
dracilor celor vicleni si doresc smbata si duminica sa vina la izvoarele apelor, adica la
Trupul si Sngele Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa se curateasca de amaraciunea celui
viclean83.
n secolul IV, Dumnezeiasca Liturghie se slujea de doua ori pe saptamna, smbata si
duminica. n secolele urmatoare, a devenit obisnuinta liturghia de fiecare zi. Sfntul Teodor
Studitul (sec.VIII) recomanda chiar si mpartasania zilnica. Acelasi lucru recomanda si Avva
Apollo, care zicea: E nevoie, pe ct posibil, ca monahii sa se cuminece n fiecare zi cu
Sfintele Taine ale lui Hristos, caci cine se departeaza de ele se departeaza de Dumnezeu;
dimpotriva, cine le primeste continuu, primeste continuu pe Mntuitorul. Caci Mntuitorul
nsusi a zis: "Cine mannca Trupul Meu si bea Sngele Meu ramne n Mine si Eu n el"
(Ioan 6, 56). Este asadar de trebuinta pentru calugari ca, de vreme ce fac nencetat amintirea
patimilor Mntuitorului, sa fie pregatiti n fiecare zi si sa faca n asa fel nct sa se
nvredniceasca sa primeasca n orice clipa Sfintele Taine cele ceresti, caci astfel si noi ne
vom bucura de iertarea pacatelor. Asadar, fundamentul vietii monahale este Hristos
euharistic.
3. Trairea monahala dobndeste o profunda dimensiune liturgica si cultica:
Calugarul, prin rugaciune, curateste propria-si inima si o arata statornica n unirea cu
Hristos. n timpul Liturghiei, monahul se daruieste pe sine nsusi, cu dragoste, lui Dumnezeu
si Dumnezeu i se daruieste, si n fiecare zi petrec multe ceasuri mpreuna, n aceasta slujire
iubitoare a Domnului, n biserica. Nu merge n biserica din vreo obligatie, ci din dorinta
neostoita; nu gaseste nimic mai de pret dect comuniunea cu Hristos, cu Maica Sa si cu
prietenii Sai. Slujbele sunt o bucurie si o sarbatoare, o deschidere a inimii si o pregustare a
83

***, Patericul, p. 127.

59

raiului15. De aceea, calugarul arde de nerabdare sa se ntoarca n biserica si ar ramne acolo

pentru totdeauna. Iar cnd iese din biserica, toate i vorbesc de Liturghie: toate pleaca de la
biserica si de la altarul sau si se ntorc la ea. Slujba ocupa primul loc n viata mnastirii: este
memoria nsasi a Bisericii. Si toate, aduse cu multumire n biserica, sunt transfigurate pentru
mparatia Cerurilor. Toate se contamineaza de nnoirea vietii (Romani 6, 4) a lui Hristos,
izvorta din mormntul stralucind de lumina.
Chiar si asceza: nencetata asceza se contamineaza de lumina nvierii. Monahul care
posteste, care privegheaza, care si nfrnge voia, nu este un suferind. E drept, el lucreaza o
continua siluire a naturii, dar n sensul cuvintelor Domnului: mparatia cerurilor se ia prin
straduinta si cei ce se silesc pun mna pe ea (Matei 11, 12). Suferinta monahului postitor e o
suferinta radianta (Al. Schmemann). Straluceste de lumina transfiguratoare, cci nu omul
posteste, ci Hristos nsusi. Aceasta e taina prezentei lui Hristos n faptele bune ale omului, de
care vorbea Sfntul Maxim Marturisitorul, e o prezenta euharistica.
Prin asceza, monahul se transforma pe sine nsusi n cetatean al mparatiei. Si gaseste
mparatia, al carei semn este pacea. Fii tu nsuti n pace cu Dumnezeu, zicea Sfntul Serafim
de Sarov, si multi din jurul tau vor gasi pacea. E pacea Duhului, care daruieste libertatea.
Tocmai aici se manifesta roadele ascezei monastice. Caci renuntnd partial la nevoile
naturale (mncare, apa, somn etc.), monahul si exprima autonomia sau libertatea fata de
lumea prezenta, stricacioasa. Face experienta mparatiei ce va sa vina. Caci Hristos, Soarele
Ierusalimului ceresc (conform Apocalipsa.21, 23), este deja n mijlocul poporului Sau,
liturghisind84.

4. Cum am vazut, viaa monastic are o profund dimensiune eshatologic:

Monahul traieste n mparatia lui Dumnezeu si viata sa este o continua zi de
sarbatoare, o pregustare a raiului. Constiinta eshatologica, pastrata intacta n Biserica, si
gaseste o expresie si o actualizare particulara n continua invocare monastica a rugaciunii lui
Iisus. Asteptarea Domnului care vine maranatha! si constiinta prezentei Sale mistice ntre noi
sunt exprimate de El: mparatia lui Dumnezeu este nlauntrul vostru (Luca 17, 21). Aceasta
84

Pr. prof. dr. Nicolae Necula, op. cit., p. 61.

60

constiinta face posibila viata unei mnastiri, aduna pe toti fiii lui Dumnezeu mprastiati (Ioan
11, 52) si i aeaz mpreuna n acelasi loc (Faptele Apostolilor 2, 1), ca ntr-un sobor
liturgic85.
5. Pentru monah, totul se petrece aici, jos, i, n acelai timp, dincolo, n mparatie.
Toate lucrurile, n aceasta viata, sunt istorice, temporale: au un nceput si un sfrsit. Dar
monahul ncepe sa traiasca pe cele nencetate, vesnice. Rugaciunea sa, uniunea sa mistica cu
Iubitul inimii sale nu cunoaste oprire. Rugaciunea inimii, devenita nencetata, face ca taina
uniunii euharistice sa devina o stare, ca ceva fara de sfrsit. Fara sa nceteze sa fie n timp, el
ia totodata parte la vesnicie16. Acesta este timpul liturgic, timpul transfigurat, n care istoria a
fost penetrata de eternitate86.
6. i spatiul tririi monahale este unul liturgic. Biserica e un spatiu transfigurat,
apartine mparatiei, cum spune o cntare a Maicii Domnului: n biserica slavei tale stnd, n
cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu. Iar n Muntele Athos si, de aici, n orice
mnastire, calugarii recunosc n Nascatoarea de Dumnezeu pe mparateasa lor si Stapna. Tot
ce tine de mnastire devine o biserica a Nascatoarei si se nconjura de slava cereasca.
7. n sfrsit, un ultim aspect ce merita observat este prezena minunii n viaa
monahilor. De obicei, se zice ca minunea este o ntmplare extraordinara, ce depaseste legile
naturii si ratiunii. Pentru un crestin, minunea devine o stare normala de viata. Caci viata nsasi
a crestinului e o minune: e viata nviata, caci e viata lui Hristos. Minunea suprema, pe care
Hristos o savrseste n fiecare zi n Biserica Sa, este Euharistia.
Monahii au o perceptie particulara a acestei dimensiuni a vietii crestine. Livada
duhovniceasca a lui Ioan Moshu (sec. VII) abunda de exemple: n fiecare zi crestinii vedeau
puterile lui Dumnezeu, prezenta minunata a lui Hristos euharistic. Calugarii din Muntele
Athos se ncred tot timpul n Maica Domnului, care lucreaza minunile sale, prin care Domnul
si manifesta prezenta Sa.

85

Teofil Prianu, Gnduri bune pentru gnduri bune, Timioara, Editura Mitropoliei Banatului, 1998, p. 14.

86

Ibidem, p. 86.]

61

Concluzii:
1. Cineva a ntrebat: Ce este Sfntul Munte? Si un batrn a raspuns: Bucurie se face n
ceruri pentru un pacatos care se pocaieste; iar aici sunt multi cei ce se pocaiesc. Trairea
monahala e arta pocaintei, a metanoiei, a schimbarii mintii si a inimii. Pocainta continua se
savrseste prin rugaciunea continua, prin nencetata invocare a preadulcelui Nume al lui Iisus.
Monahul si aminteste de Dumnezeu mai mult dect de propria sa respiratie, scrie Sfntul
Grigorie Teologul. Rugaciunea pastreaza aprins focul dragostei divine, care transfigureaza
persoana nsasi a monahului si ntreaga lume.
2. Viata calugarului e o judecata pentru lume. Aceasta viata ascunsa cu Hristos n
Dumnezeu va fi descoperita n slava la venirea Domnului (confer Coloseni 3,4). E o taina care
se savrseste sub ochii nostri, o liturghie n sensul sacrificial al cuvntului. Si, n acelasi timp,
ntruparea cuvintelor liturgice: Usile! Usile!, cuvinte prin care Euharistia opereaza judecata
acestei lumi, desparte oile de capre, pe cei ce participa la cina de cei ce ramn afara.
3. Ontologic, monahul ramne nadejdea umanitatii. ntr-o lume care afirma ideologii
umaniste gata sa creeze iaduri, monahul descopera masura omului adevarat: e omul
ndumnezeit, sfintit, chip al lui Dumnezeu. E omul ngeresc, de care vorbea Sfntul Ioan
Scararul: ngerii sunt lumina pentru calugari, iar viata monahala e lumina pentru toti
oamenii20. Monahul e cel ce vede fr s vad, care cunoate fr s cunoasc, dar care
descopera slava omului ndumnezeit i a mpriei lui Dumnezeu.

2. 5. Monahismul romnesc, mrturie a misiunii clugrilor n inima

lumii:
Monahismul a fost de la nceput prezent n viaa bisericeasc a romnilor. Precum s-a
mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a desavarsit si
incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor
nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei dacoromane din Dacia si crestinarea ei87.
87

Pr. prof. Ion Ionescu, nceputurile cretinismului romnesc (sec. II-VII), ediia a II-a, Brda, Editura Cuget
Romnesc, 2003, p. 14-16.

62

Tot asa de vechi este si monahismul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii,
adica al Romniei de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti calucarii sciti din Scythia
Minor Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite
discutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.
nainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 c. 435), autor de
lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana. Era originar din
Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici, plecat apoi se viziteze calugarii
din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon
de prietenul sau, Sfntul Ioan Gura de Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la
Marisilia, in Franta de azi, unde a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de
calugarite, carora le-a dat randuieli de viata monahala intocmite de Sfntul Vasile cel Mare88.
Dionisie Exiguus, sau cel Mic (c. 470 c. 545), un alt teolog originar din Dobrogea,
calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma. Este autor de lucrari
telogice si traducator din literatura patristica greaca in cea latina si este cel care a stabilit era
crestina, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata
lumea.
Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zece
titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in secolul
VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci carmuitorii acestor
episcopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost descoperite iar in anii
urmatori studiate sase bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o
cariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care se
crede ca au format o asezare monahala, n genul pesterilor din marile asezari monahala, in
genul pesterilor din marile asezari monahale ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal a
avut o existenta neintrerupta dupa unii cercetatori din secolul IV pana catre sfarsitul
secolului X sau inceputul celui urmator.
O nou perioad n istoria monahismului romnesc ncepe din secolul VII, pana pe la
mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza continuitatea vietii monahale
pe pamantul romanesc si in aceasta perioada, desi ea a fost framantata de navaliri barbare
88

Tomas Spidlik, op. cit., p. 83.

63

devastatoare. Un izvor istoric medieval, Vita Sancti Gerhardi episcopul latin al Morisenei,
ne informeaza despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din
Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum (Ohtum), indata
dupa anul 1000. Aici au fost adus calugari greci, adica ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030
este mentionata manastirea Sf. Gheorghe din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in
apropiere de granita romano-iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului
inconjurator Cinandinus89.
In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Mese, jud. Salaj (1165),
Hodo, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica a cneazului, desigur numele vreunui
conducator romn local, iar n anul 1204, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul
latin de Oradea, erau amintite bisericile calugarilor greci (ortodocsi n.n) din zona
respectiva.
Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au existat si
altele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin locuri retrase, prin pesteri,
prin poienile ascunse ale codrilor, respectand pravila vietii calugaresti, dupa cum ne spun
multe nume de poieni, de dealuri, de munti care si-au luat numele dupa cele ale pustnicilor ce
au trait pe acolo. Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac, Greaca, Brebi),
descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia sau pestera lui Daniil
Sihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile sau sihastriile din Muntii
Neamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura, schitul Alunisul, schitul lui Agafton), din
Muntii Vilcii si din atatea alte parti ale tarii sunt marturii de necontestat despre existenta unor
stravechi asezari sihastresti.
De notat ca insusi cuvantul romanesc sihastrie, nsemnnd loc de liniste, de
retragere, constituie o mrturie ca miscarea isihasta, dezvoltata ndeosebi la Athos in secolui
XIV (prin marii ei reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati de
arhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon), a fost cunoscuta i de romni i ca a
influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit ca intre calugarii care au facut

89

Pr. prof. Mircea Pcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romne, volumul I, Iai, Editura Trinitas, 2004, p. 39.

64

ucenicie pe lnga Sfntul Grigorie Sinaitul ( 1346) n asezarea isihasta de la Paroria, langa
Adrianopol, erau si romni.
Mnstirea Vodita, din secolul XIV, era ridicata pe locul unei asezari manastiresti mai
vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe un manuscris grecesc aflat la
Muntele Athos, consemneaza existenta mnstirii Bolintin, pe timpul lui Basarab I (c. 13101352).
Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordin
toponimic. Multe nume de locuri si de sate, unele atestate documentar inca de la sfarsitul
secolului XIV sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15), Calugaru, Calugarita,
Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu.
Toate aceste mrturii arata ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi decat
al popoarelor ortodoxe din jurul nostru. Astfel prima mare manastire de la Athos, Lavra Sf.
Atanasie, dateaza din anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a trait in secolul X, desi o viata
monahala bulgara pe deplin consolidata incepe abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kiev
a fost intemeiata in secolul XI, de Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismul
sarb incepe din a doua jumatate a secolului al XII-lea90.
Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor romanesti
indepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alturi de Transilvania, aflat ntr-o situatie
politica diferita), i odat cu organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din aceste trei tari,
incepe a treia perioada din istoria monahismului romanesc, perioada care poate fi numita:
perioada clasica sau epoca de aur. Aceasta dureaza pana la inceputul secolului al XIX-lea.
Ea corespunde cu epoca medievalasau cu evul mediu romanesc91.
n aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in Tara
Romaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au fost ctitorite fie de
catre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai multe exista pana astazi. La acestea
trebuie sa mai adaugam alte peste o suta de schituri, ridicate prin jertfele materiale ale unor
calucari cu viata aleasa, ajutati de preoti de mir si de credinciosii satelor noastre.
Un rol insemnat n reorganizarea vieii clugareti de la noi, chiar la nceputul
perioadei de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana, un macedo90
91

Ibidem, p. 44.
Ibidem, p. 44-47.

65

roman din Prilep (Serbia), clugarit la Athos, probabil la Hilandar, dupa care a trait o vreme in
sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus bazele unor asezari monahale, apoi a venit pe
pamant romanesc. Aici a ridicat manastirile Vodia, langa cetatea Severin (c. 1372), pe locul
unei asezari mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi Tismana, in
judetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la moarte ( 26
decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii Prislop din tinutul Hategului,
iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicat
manastirile Cozia, pe valea Oltului, si Cotmeana, jud. Arge, ctitoriile lui Mircea cel Mare
(1386-1418), iar n Moldova, mnstirea Neamu, n vremea lui Petru Muat (c. 1375-1391),
pe locul uneia mai vechi92.
n primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov,
Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a secolului,
Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana, Tirgsor, Bistrita, Valea,
toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru
cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin, Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel
Mare (1457-1504), existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.
Alturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf. Nicolae
domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la mijlocul secolului XIV,
pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.
n Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Rme jud. Alba (cu
picturi si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala, Prislop jud.
Hunedoara, Plosca jud. Hunedoara, Feleac jud. Cluj, si alte zeci de biserici de mir ctitorite
de cneji locali, care se vad si astazi: Densu, probabil din sec. X, refacuta in sec. XIII,
Streisingeorgiu, cu o inscriptie din 1313, care consemna numele preotului Nanes si al
zugravului Teofil, Strei, Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec. XIII,
Ostrov, Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in jud.
Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf. Nicolae din
Scheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt cunoscute manastirile
92

Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale i de Nord, Isihasmul - Tradiie i cultur romneasc,
Bucureti, Editura Anastasia, 1994, p. 19.

66

Hodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), Saraca, Singeorge, Sredistea
Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici, Cubin, Zlatata, Bazias, Mracunea si o serie de
biserici (toate din secolele XIV-XV), majoritatea distruse in cursul numeroaselor incursiuni
otomane, mai ales dupa 1552, cnd Banatul a fost ocupat de turci; n Bihor, manastirile de la
Voivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar n Maramure manastirea Sfntul Mihail din Peri,
declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic Antonie IV in anul 1391, la
rugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea (atestate la sfritul secolului XIV) i o
serie de alte biserici de mir din aceeasi perioada93.
Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existente
pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges
a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita
(Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti:
Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna),
Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.
n Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de Petru
Rares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si Hlincea ale lui
Petru Voda Schiopul, Sucevita Moviletilor, apoi ctitoriile boieresti: Humor, Cosula, Golia din
Iai, toate in Moldova.
In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop,
cea din Geoagiul de Sus Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram Alba,
manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul (distrusa in
1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din secolele anterioare.
Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum
numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de mitropoliti
si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai targurilor si
credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile: Arnota, Sadova,
Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei
Basarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40),

93

Ibidem, p. 22.

67

Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile mai vechi,
precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir94.
Constantin Brncoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar
ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Bajesti,
Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu Sarat, Zlatari si Coltea
din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti: Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii
(Antim) din Bucuresti, toate in Tara Romaneasca.
n Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu Tara
Romaneasca, dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica: Secu, ctitoria
vornicului Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Birnova si Buhalnita
ale lui Miron Voda Branovshi, Sfinii Trei Ierarhi si Golia din Iasi si alte cateva biserici de mir
ale lui Vasile Lupu, Casin a domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe Duca Voda,
Bogdana, Bursuci, ctitorii boieresti.
n Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri din
tarile romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia domnitorului Gheroghe Stefan, Sambata de
Sus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.
n Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita mnstirea Parto, unde a trait un
timp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei.
n secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in tarile
romanesti extracarpatice, inaugurate de regimul fanariot (1711/15-1821), cand la conducrea
acestor tari au fost numiti de catre turci demnitari greci din cartierul Fanar din Constantinopol,
s-a ridicat un numar redus de ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Nou, toate in
Bucuresti, Precista si Proorocul Samuil din Focsani.
n schimb, au ridicat numeroase manastiri dregatorii romani din aceasta perioada:
Serbanesti-Morunglavu, Obedeanu din Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara
Romaneasca s.a. Dar in acest secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi,
s-au ridicat o serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi,
egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul Climenta de la
Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu, Lainici, in Tara Romaneasca,
94

Ibidem, p. 26.

68

Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni, Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in

Moldova95.
Viata mnstirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari dupa
anul 1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic. Au fost admise
doar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din aceasta pricina, sute de calugari
au trecut in Moldova libera.
n Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de Tara
Romaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu puternice presiuni de
catolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din partea religilor maghiari si a papilor,
de calvinizare (in secolele XV-XVII), din partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul
in Alba Iulia, si apoi de atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor si
habsburgilor, care inglobasera Transilvania intre granitele imperiului austriac inca din
1688/1691. Cu toate acestea, n afara de manastirile pe care le-am consemnat in secolele
anterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti, majoritatea din lemn,
ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si credinciosilor de aici.
Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (n unele sate se cunosc 23 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant de multe ori fosta lor
proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele pentru hrana. Majoritatea acestora siau incetat existenta in anii 1761-1762 cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow,
trimisul imparatesei Maria Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar
cele din piatra si caramida, distruse cu tunurile96.
n felul acesta, n Transilvania practic a incetat orice urma de viata monahala ortodoxa,
credinciosii doritori sa intre in sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in
Modova; multi din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal,
Stnioara, Coco).
n Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele precedente
si-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand au fost desfiintate din
95

Ibidem, p. 29.
tefan Mete, Mnstirile romneti din Transilvania i Ungaria, Sibiu, Tipografia Arhidiecezan, 1936, p.
48.
96

69

dispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif II. Au fost exceptate manastirile
Hodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii materiale corespunzatoare, dar acestea au
ajuns sub stapanirea Bisericii Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut,
Biserica romaneasca a ajuns din nou n stapanirea mnstirii Hodo-Bodrog.
Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc,
corespunzand epocii modrene din istoria poporului si a Bisericii romanesti. Pn in 1863,
cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari monahale din Tara
Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor traditionala. S-au ridicat chiar o
seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic, in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.
n timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si schituri,
fiind incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in cladirile din incinta s-au
infiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala, tipografii si ateliere manastiresti. In a doua
parte a acestei perioade (1863-1918) numarul calugarilor a mai scazut.
n Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea mnstirilor
ortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762. Singura manastire ortodoxa
in teritoriul intracarpatic a ramas cea de la Hodos-Bodrog, lng Arad, cu un numar redus de
clugari.
Situaia s-a redresat, n parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national unitar
roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a monahismului romanesc. S-au
intemeiat cateva manastiri noi ori au fost redeschise cateva din cele vechi, mai ales in
Transilvania si Banat: Sambata de Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a
mitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rme, jud. Alba,
Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud. Bihor, intemeiata
prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, timiseni in
Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din
urma functionind pana azi, dind la lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un
seminar monahal, cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940.
Seminarul a pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au continuat
studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o serie de ierarhi, unii in
activitate si astazi. Alti calugari au studiat in seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei

70

au beneficiat de burse de specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de
ateliere, mai ales de covoare, in manastirile de maici97.
Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor si
indrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii monahale cu
cinci clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hurezi, si un seminar pentru calugari la
manastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi fac studiile la cele sase seminarii
teologice si la cele doua Institute teologice de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi au
fost trimisi la studii peste hotare.
Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini de
altadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin aceea ca slujeau
interesele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de inchinare, de cultura, de asistenta
sociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericile
de mir slujeau pentru trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. O
biserica de mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastire
trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele vietuitorilor ei, dar mai
cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale sau social-umanitare98.
Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru vesnice, fiind apoi recunoscute sau
intarite prin hrisoave speciale de domnii tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si ei
anumite danii. Calitatea de ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictati
si inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind tocmai
inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu peste, mori, la care se
adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiri
de impozite, venitul unor vami in cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).
n fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe viata, desi
erau numeroase cazurile cand unii egumeni erau numiti direct de domnitor. In manastirile
mari intalnim si catigumenul, un fel de loctiitor al celui dintai. Egumenul era ajutat de
duhovnic (uneori erau mai multi), care indruma viata duhovniceasa a obstei (slujbe,
marturisiri, indrumari s.a.) si de econom, care conducea gospodaria manastirii.
97
98

Pr. prof. dr. Mircea Pcurariu, op. cit., p. 218.

Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., 44.

71

La rndul su, duhovnicul era ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericii
si se ingrijea de intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales in
duminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul sau
casierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea salii de mese a obstei
(trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea strainilor in incaperi special amenajate in
acest scop (arhondaric), bolnicerul, caruia ii era incredintata bolnita manastirii, in care erau
ingrijit calugarii bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din imprejurimi, bibliotecarul, care avea
grija manuscriselor si a cartilor din proprietatea manastrii.
Marea majoritate a clugarilor o constituiau cei provenii din mediul rural, dintre
credinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai puternic. Intalnim chiar
mai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in aceeasi manastire, fie in manastiri
diferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele, mai multi frati sau mai multe surori. Dar intalnim si
foarte multi boieri-ctitori de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au calugarit ei insisi (Filos,
logofatul lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul Ieremia, devenit monahul
Evloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima ieroschimonahul, a fost vistiernicel
la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe valea Secului, care i-a purtat numele).
n secolul al XIX-lea se intalnesc multe fiice de mari boieri calugarite la Agapia sau
Varate; cativa tineri din familii boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi
(Veniamin Roset s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau
copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de asemenea s-au
calugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti. O statistica din anul 1811 da
urmatoarele date privind manastirea Varatec: din 273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de
negustori, 105 de tarani, 23 de mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta
religie99.
Dou au fost preocuparile majore ale calugarilor romani din totdeauna: rugaciunea si
munca. Pe langa obligatia participarii tuturor la slujbe, fiecare din ei avea si cate o
responsabilitate speciala, numita ascultare. Cei cu invatatura erau hirotoniti si incredintati
cu oficierea slujbelor amintite. Altii se ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru
slujbe sau pentru lectura obstei. n secolele XVI-XIX apar clugarii-tipografi. n mnstirile
99

Ibidem, p. 49.

72

cu scoli, calugarii cu invatatura functionau ca dascali. Ceilalti erau incredintati cu diverse

munci manuale: la camp, la cresterea animalelor, in apicultura, viticultura, pomicultura,
piscicultura etc. In aproape toate manastirile existau ateliere in care se lucrau cele trebuitoare
vietuitorilor (vesminte liturgice, postavuri, rase, potcapuri, ncaltaminte, lumanari, cruciulite,
icoane s.a.). in manastirile de calugarite existau ateliere de tesut si de brodat. Cu alte cuvinte,
fiecare vietuitor trebuia sa aiba o ocupatie, randuiala care se respecta in manastirile romanesti
pana astazi.
Asadar in manastirile romanesti se ducea o viata activa, adica se punea accentul pe
munca, necesara obstei si credinciosilor in mijlocul carora traia, si nu o viata contemplativa,
care pune accentul pe retragerea totala de lume. Aceasta este nota specifica a spiritualtitatii
monahale romanesti.
Mnstirile au ndeplinit n viaa poporului romn nainte de toate un rol duhovnicesc.
Ele puteau fi cercetate de orice credincios care dorea sa asiste la slujbe, sa se spovedeasca si
sa se impartaseasca, sa ceara indrumari de viata de la duhovnici cu renume.
De altfel, insusi faptul ca vietuitorii unei manastiri erau de regula originari din partea
locului facea ca ei sa fie cercetati mereu de parinti, copii, frati, surori sau alte rude. Acest
lucru il faceau in zilele de duminica si sarbatori mari, dar mai ales cu prilejul hramurilor
manastirii, cand se aduna, pn azi, foarte muli credincioi.
Anumiti calugari dornici de o viata duhovniceasca mai aleasa se retrageau in codrii din
jur, traind fie in bordeie sapate in pamant, fie in chilii sapate in stanca. Asa au luat nastere
felurite sihastrii, in care au trait in permanenta numerosi pustnici (schimonahi).
Desi retrasi de lume, si acestia au ajuns sa imbine armonios viata contemplativa cu cea
activa, caci munceau singuri un mic lot de pamant pe care-si cultivau cele necesare hranei, iar
in duminici si sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa se
spovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor de retragere
pentru sfatuire, spovedanie, indrumare.
Astfel de sihastrii au luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neam (Procov,
Sihastria, Sihla) si in Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales Poiana Marului).
De altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe locul unor
modeste asezari sihastresti.

73

Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii monahale

romanesti. De pild, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si Silvan, fosti egumeni la
Neam (n sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca. Secolul al XV-lea cunoaste si cativa
sfinti romani care, desi n-au fost canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca sfinti de
evalvia populara. Primul a fost Sfntul Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua
mortii sale (26 decembrie 1406), fr s tim dac a fost canonizat de Biseric; Lavrentie, se
pare fost episcop la Rdui, retaras n sihstria schitul Lavra (n apropiere de Putna), sub
numele de schimnic Leontie; Sfntul Vasile de la Moldovia, Sfntul Iosif de la Bisericani si
mai ales Sfntul Daniil Sihastrul, tritor la Putna i Vorone n timpul lui tefan cel Mare,
amintit i n Letopiseul lui Ion Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri100.
n secolul al XVI-lea sunt cunoscuti Sfinii Rafail de la Agapia, Inochentie i Eustatie
de la Probota, Ioan de la Rca, alturi de o seama de mari prini duhovniceti (Pahomie
Sihastrul de la Slatina, Iov pustnicul de la Rca, Ioan Sihastrul de pe Valea Sihastriei, lng
Secu s.a.).
n secolul al XVII-lea au trait Cuvioii Partenie de la Agapia, Epifanie de la Vorone,
Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari ascei din trecutul Bisericii romanesti, care poate
fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului), toti amintiti n lucrarea mitropolitului
Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de
numerosi alti clugari cu via superioar, n jurul Tazlului i Ceahlului.
n acest secol avem stiri despre viaa unor calugarite cu via mbunatatita, cum au
fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o adevarata Maria
Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost mutate mai trziu n Lavra Pecerska
din Kiev. n Transilvania au trait acum marii mitropoliti Ilie Iorest i Sava Brancovici,
aparatorii Ortodoxiei, iar in Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati
n 1955-1956.
La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit schitul
pocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul Vasile ( 1767) a
indrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti, Poiana Marului, Trestieni, Cirnul
s.a.), formand o adevarata scoala duhovniceasca de traire isihasta cu calugari munteni,
100

Ibidem, p. 57.

74

molodoveni si transilvaneni dar cel mai mare parinte duhovnicesc din acest secol a fost
staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari, acesta a inceput o
lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari asceti, din greceste in slavoneste si
romaneste, formandu-se astfel, acolo, o adevarata scoala de traducatori. Se cunosc aproape
300 de manuscrise din timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi101.
Numarul vietuitorilor de la Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intre
care erau moldoveni, munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti franti traiau
la Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent de traire
duhovniceasca, numit paisian, a avut o influenta binefacatoare si asupra altor manastiri si
schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia.
Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand
pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat, Alexandru Sfirski in
nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in centrul Rusiei, Simonov si
Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz etc. Miscarea
spirituala paisiana a influentat si pe unii din marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A.
Homiacov, F. Dostoievski, Gogol).
Dintre ucenicii romani ai lui Paisie, cei mai de seama au fost stareul Gheorghe, un
transilvnean care a ndrumat mult timp mnstirile Cernica si Caldarusani, apoi mitropolitul
Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In duhul lui Paisie au trait mai tirziu mitropolitul
Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic de la Cernica, viitorul episcop al
Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud.
Vilcea, in care se respecta pana azi randuielile aspre de viata paisiana, staretul Neonil de la
Neamt, Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii unei
biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo pana azi),
ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc Prodromul din Muntele Athos,
Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la manastirea Valaam din nordul Rusiei ( 1882), trecut
intre sfinti la Athos, fiind singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia,
Varatec, Agafton si Hurezi102.
101
102

***, Romnii n rennoirea isihast, Iai, Editura Trinitas, 1997, p. 62.

Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., p. 56.

75

Mnstirile romneti au avut un rol nsemnat n istoria culturii romneti. n

Moldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru cel Bun
(1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci de manuscrise liturgice
au opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429,
pastrat azi in Biblioteca Bodleian din Oxford.
n timpul lui tefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate coli de copisti la
manastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist Teodor Marisescu, diaconul, care a
copiat o serie de Tetraevangheliare pentru ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat la
Putna, unde au desfasurat o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti.
Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La inceputul
secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea Dragomirna, indrumata de
ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au realizat cele mai izbutite miniaturi din
vechea cultura romaneasca, si alta la manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem al
Radautilor.
Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba ortodoxa din
slvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea slujbelor bisericesti, la care
se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din lucrarile patristice si post patristice si din
literatura populara bizantina. Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte
de catre monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate scoli de
copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt, Agapia, Cozia, Hurezi, iar la
inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au aparut si altele, la Cernica si Caldarusani,
ca urmare a impulsului dat de staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum sau tradus si copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.
Trebuie sa spunem c, n manastiri, s-au scris i numeroase lucrari originale, fie
teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf. Nicodim de la
Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori adresate patriarhului de
Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu asa numitele Pripeale, scurte texte
imnografice pe autorii anonimi ai unor lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita,
Letopisetul de la Putna s.a. In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al

76

Radautilor, calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti, a
realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova103.
Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate de
calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul mitropolit, si cea de la
Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVIIlea au fost instalate tot in incinta manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi,
Cetatuia din Iasi, Snagov, Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt
(1807), care a functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.
Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari: Meletie
Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Husi si de Buzau,
Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul tiparului numerosi ucenici.
De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune mitropolitane
sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa viata potrivit pravilei
calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost Mihail Moxa (care a tradus Pravila
de la Govora din 1640), Meletie Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la Govora, Silvestru,
traducatorul Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie Cozianul, autorul unui
Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu, Mazareanu, Lavrentie si Rafail
de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care se adauga si numerosi alti
copisti de manuscrise104.
Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu caracter
bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare pentru cei care urmau sa
devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in cancelaria domneasca. Astfel de scoli au
functionat la manastirile Vodita, Tisvita etc. La Putna, de pilda, functiona, in secolul XVI, o
scoala elementara, dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica,
limbile greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarul
Eustatie, ritor, protopsalt si domesticos de muzica bisericeasca, autorul unor lucrari
muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi ritorul si scolastiul Lucaci, care a
intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal, Dositei, a activat vreo patru
decenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului, situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.
103
104

Pr. prof. dr. Mircea Pcurariu, op. cit., p. 212.

Ibidem, p. 242.

77

Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea Putna

(intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la manastirea Obedeanu
din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la manastirea Glavacioc. Primul
seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta in incinta manastirii Socola de langa Iasi (1803).
In secolele XVIII-XIX se cunosc o serie de scoli in diferite manastiri, pentru pregatirea
calugarilor, a calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.
Marile mnstiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri: Neamt,
Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.
n foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au fost
zugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura biserica din
Balinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind considerat unul din cei mai
talentati pictori din tot cursul evului mediu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea existau
scoli de zugravi bisericesti in manastirile Cernica si Caldarusani.
irul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional bizantin, a
continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in lemn sau gravori, mestesuguri
care de asemenea se continua si azi. In manastirile de maici au cunoscut o inflorire deosebita
atelierele de broderie, lucru dovedit de multimea pieselor de acest gen (epitafuri,
acoperaminte de mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in manastiri.
In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de manuscrise
cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli pentru pregatirea
calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate105.
Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-umanitar.
Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi putin cercetata, merita sa
ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o copie dupa un tratat de medicina scris in limba
latina, cu o insemnare din 1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunerea
ca aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare.
Mnstirea Arge avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita si un
xenodochion, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a strainilor de regula
trei zile amandoua situate in satul Flaminzesti, in apropierea manastirii. In acelasi secol s-au
105

Gheorghe Bari, Istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, f. ed., 1889, p. 172.

78

ridicat bolnite noi la Bistrita, in Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti,
in care primeau ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi.
La inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la Dragomirna.
La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova (1692-1693), Hurezi (16961699)106.
Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din
Bucuresti, avand si o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea intru Hristos a
fratilor nostri saraci care patimesc de boale, cu 12 cu paturi pentru barbati si 12 pentru femei,
intretinuti gratuit. Era primul spital din Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi,
intretinut din veniturile manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si
credinciosi din jur107.
n aezamintul mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din Bucuresti
(Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se fixau anual anumite sume
din veniturile ei pentru opere umanitare, precum: inmormantarea celor saraci, inzestrarea unei
fete pentru casatorie, imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in fiecare an, intretinerea
gratuita pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la scoala a trei copii saraci, anual,
ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati n inchisori.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), n lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia faptul ca
n manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie armean, turc sau evreu,
avand intretinere gratuita chiar si timp mai indelungat, daca era nevoie.
In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi spitalele mnstireti: la Sfntul
Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de ciuma
si febra tifoida; la manastirea Sfntul Spiridon din Iasi (1757-1759), pentru cautarea si buna
odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini;
spitalul de pe langa manastirea Sfntul Prooroc Samuil din Focsani; spitalul de pe langa
manastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul,
actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o spiteirie
(farmacie)108.
106

Ibidem, p. 249.
Ibidem, p. 253.
108
Ibidem, p. 255.
107

79

Din toate aceste spitale manastiresti s-au dezvoltat actualele spitale din orasele
respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala gratuita, dupa posibilitatile
si cunostintele de atunci, iar personalul medical era platat din veniturile acelor manastiri. Pe
langa spitalele din mediul urban si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si
altele. De pilda, staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a
facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.
n anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital din
Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina empirica, cum a fost
Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), si
Dionisie arhimandritul, care a tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848).
Activitatea spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilor
manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste modeste
asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune filantropica109.
Mnstirile romaneti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului roman
pentru liberate nationala si dreptate social. De pild, s-a dovedit ca Stefan cel Mare a ajutat
manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi oricand, in visteria lor, ajutorul banesc de
care avea nevoie atunci cand tara era amentintata de turci sau de alti dusmani. Probabil acelasi
scop l-au urmarit si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din ele indeplineau si rolul unor
cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile moldovene din ordinul turcilor. De
pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o manastire pe la mijlocul secolului al XVII-lea.
Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri
era ascuns nu numai propriul lor tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din
aceste pricini, ele au si avut mult de suferit in repetate randuri.
Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin lucarile lor la
formarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au participat direct la luptele
poporului roman pentru dreptate sociala independenta si unitatea nationala. Astfel, episcopul
Ilarion al Argesului, viitor epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au sprijinit miscarea

109

Dario Roccanello, Rugciunea lui Iisus n scrierile stareului Vasile de la Poiana Mrului, traducere de
Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1996, p. 29.

80

revolutionara a lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la inlaturarea regimului fanariot.
In revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un numar impresionant de calugari.
Unii erau trimii de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa explice poporului
noile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii prezidau sedinte ale clubului
revolutionarilor, tipareau brosuri pentru luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie
(popa Tun) a impiedicat pe ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iar
arhimandritul Iosafat Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea tiganilor.
Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a fost spre
exemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului.
n anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de calugari, au
facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi, care au pregatat drumul
pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.
n cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciile
sanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe campurile de lupta
sau in spitale.
n cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite mai ales
din Moldova, au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau constituiti in asa
numita Misiune a calugarilor infirmieri, condusa de arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa
ieromonahi au insotit armata romana in calitate de preoti militari, atat in 1877 cat si in
1916-1918. In felul acesta, si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la
realizarea unitatii statelor romanesti.
Mnstirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile cazute
sub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu numai la intarirea
rezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului grecesc. Inca din a doua
jumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare romanesti s-au indreptat spre manastirile
din Muntele Athos, continuand apoi pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea110.
Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta, s-au
retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri. Altii au plecat spre
Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la manastirea Sf. Sava, in pustiurile
110

Serafim, Mitropolitul Germaniei, op. cit., p. 56.

81

Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor
cu monahii de alte neamuri, ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea
tezaurului de credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a
indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit si la
consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.
Manastirile monumente-istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul istoricturistic. Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii muzeale bisericesti
(carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de numerosi credinciosi si turisti din tara si
de peste hotare.
In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat odajdii
(Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de broderie (Tiganesti si
Agapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar in cele de calugari, ateliere de
sculptura in lemn si de turnat clopote (Plumbuita), de pictura pe sticla (Simbata de Sus si
Prislop ultima de calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale de strungarie (metale),
ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii. Manastirea Neamt are o
tipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca potrivita cu pregatirea si varsta
lor, in afara de slujbele la biserica, si la ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi,
pentru nevoile lor111.
Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele manastiri
s-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la Arges, Cozia, Cheia, schitul
Paltinis, schitul Techirghiol s.a.
Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare duminica
si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe savarsite in manastiri, iar in
zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti pentru reculegere, rugaciune, spovedanie si
impartasanie. Numarul inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste de
sfinti: Catedrala patriarhala (Sfntul Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sfntul Calinic), Arges
(Sfnta Filofteia), Bistria din Oltenia (Sfntul Grigorie Decapolitul), catedrala mitropolitana
din Iasi (Sfnta Parascheva), mnstirea Sfntul Ioan din Suceava (Sfntul Ioan cel Nou),
catedrala mitropolitan din Timioara (Sfntul Iosif de la Parto)112.
111
112

Ibidem, p. 61.
Ibidem, p. 62-63.

82

n felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile continua
frumoasele traditii ale spiritualitatii monahale ortodoxe romanesti, de rugaciune impletita cu
munca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului cultural national.

2. 6. Monahismul n cel de-al treilea mileniu cretin. Sensul i

contientizarea unei misiuni:

Unul din textele fundamentale pentru nelegerea monahismului este reprezentat de

Al doilea discurs contra adversarilor vieii monastice, scris de Sfntul Ioan Gur de Aur cu
intenia evident de a nltura obieciile unui nobil de religie pgn, ndurerat de convertirea
la cretinism i intrarea n cinul monahal a fiului su.
Dincolo de prsirea zeilor tradiionali, tatl nu putea accepta modul de via ales de
fiu, contrar celui obinuit i care-l mpiedeca s urmeze cuvenitul cursus honorum rezervat
familiilor de vaz. Sfntul Ioan Gur de Aur angajeaz un dialog cu tatl celui convertit, pe
care acesta l accept: Tu eti grec i necredincios, tu doreti cu toate acestea s pleci
urechea la acest discurs113.
Cnd se pune problema alegerii unui mod de via vine firesc i ntrebarea despre
scopul acestuia. Ioan nu ncearc n mod explicit s demonstreze c viaa monahal aduce
darurile divinitii, n care partenerul de discuie nu crede, ci pornete de la avantajele terestre
pe care le ofer un mod de via ascetic, aruncnd abia la sfritul discursului o punte spre
viaa de dincolo.
Sfntul discut nelesul unor concepte precum avuie, sntate, glorie, privilegiu,
putere, onoare, pietate, fericire, eseniale pentru existena uman, cu scopul de a vedea n care
mod de via se realizeaz acestea deplin: n cel ales de tat ori n cel ales de fiu. Evident c
Sfntul Ioan Gur de Aur l aprob pe ultimul i folosete mpotriva tatlui argumente luate
din propria sa tradiie pgn. Poate fi ns apropiat modul de via cretin, monastic n

113

Arhimandrit Ioanichie Blan, Convorbiri duhovniceti, volumul I, f. l., Editura Episcopiei Romanului i
Huilor, 1993, p. 52.

83

special, de anumite aspecte ale pgnismului? Marii autori cretini nu au ezitat s dea
rspunsul, asociind cretinismul cu filosofia.
Sfntul Ioan Gur de Aur dorete s arate c un mod de via precum cel ales de fiul
convertit a existat i n pgnism, iar cei care l-au practicat s-au bucurat de mare cinste. Este o
invitaie implicit de a se judeca dup aceeai scar valoric, adic o atitudine apreciat n
pgnism s fie la fel valorizat i n cazul cretinismului. De asemenea, Sfntul Ioan se
strduiete s arate primatul valorilor spirituale asupra celor materiale, fapt de natur s
sensibilizeze pe orice pgn cultivat i iubitor de nelepciune.
Discutnd despre ce nseamn adevrata bogie, Sfntul Ioan l consider pe clugr
un suveran al pmntului i mrilor care se simte pretutindeni ca acas i care tie c va gsi
mereu cu ce s-i astmpere foamea i setea. Lipsit de cele mai elementare lucruri solitarul
este totui un om fericit: Niciodat nu vei despoia cu totul pe un solitar, ct vreme i-ar
rmne vetmntul virtuii; niciodat nu-l vei putea face s moar de foame, pe ct vreme va
ti unde se afl adevrata hran". Spre deosebire de acesta omul bogat din punct de vedere
material duce permanent grija avuiei sale, care strnete invidii114.
Evident c traiul n natur l face pe solitar mai sntos iar relativa izolare nu aduce
ocar ci poate fi izvor de glorie. Sfntul Ioan respinge ideea c numai trind n palatele din
ora, nconjurat de slujitori, ducnd o via luxoas, fiind permanent prezent n piaa unde se
mpart bani n stnga i n dreapta se poate obine gloria i adeziunea poporului.
Aici menioneaz cteva personaje ale cror destine s-au mpletit: Dionysios din
Siracusa i Platon, Archelau i Socrate. Cine-i mai aduce aminte de Dionysios i Archelau?
Cu toate acestea ei au dus o via conform standardelor de mai sus. ns numele lui Platon,
Socrate, Diogene, Aristide, Epaminondas, care au vieuit n ascez i nu s-au amestecat n
treburile statului, i pstreaz intacte gloria. Dac prin glorie se nelege opinia i lauda
vulgului, atunci tatl poate s fie linitit. Fiul su va fi nconjurat cu mai mult admiraie dect
toi regii pmntului.
Dac de la via dorim privilegii i putere, tot la cel solitar le vom gsi cu adevrat.
Dac prin privilegiul puterii suverane se nelege posibilitatea de a te putea rzbuna asupra
inamicului i de a recompensa pe amici, atunci acest privilegiu nu poate fi aflat n ntregime
114

Ibidem, p. 57.

84

nici la mprat. Solitarul este mai presus de toate. El nu are nevoie s dea lovituri, pentru c
nu poate fi lovit: n zadar l-ai amenina cu exilul, el nu are patrie i fiindc nu aspir la glorie
nu se teme de necinstire. Nu se teme nici de moarte, pentru c ea este un liman izbvitor. El
singur are curajul s nfrunte autoritatea statului, ns atitudinea sa consecvent este de iubire
a ntregii omeniri115.
La ntrebarea dac un asemenea om are vreun rost pentru ceilali, Ioan rspunde c el
poate fi un medic al sufletelor, lecuind acolo unde toi ceilali dau gre. Cei care-l vor cerceta
pe monah n pustie vor gsi linitea i filosofia. Tatl trebuie s fie mndru de fiul su care a
ales filosofia cretin, care mbin n fiina ei lucrurile n aparen cele mai opuse, grandoare
i supunere, pe care le reunete n aceeai inim.
La sfritul dialogului are loc o strlucitoare discuie despre tineree, btrnee i
moarte. Ioan nelege fericirea ca o scutire de orice chin, de orice ntrtare. El respinge aa
zisele virtui ale tinereii (necumptarea, preacurvia) care produc mai mult suferin i nu
sunt vrednice de un suflet nobil.
O via de ascez aduce o btrnee linitit i fr team de moarte. i aici Ioan Gur
de Aur invit cu delicatee pe interlocutorul su n planul metafizic, innd s-i aminteasc c
i grecii mpart lumea de dincolo ntre Tartar i Cmpii Elizee i c trebuie s meditm asupra
destinului nostru de dup moarte, ce poate fi influenat de existena noastr terestr.
Este valabil discursul Sfntului Ioan Gur de Aur i n ziua de azi? Muli i-ar accepta
ideile, dei n proporie mai redus dect n secolul IV, unde se preta pe un orizont de
ateptare de tip ascetic i anticivitas. Pe de alt parte, textul este important prin ncercarea
Sfntului Ioan de a da drept de cetate unui curent religios perceput n acel veac n afara
cadrelor instituionalizate. nc se mai simte spiritul rebel al monahismului originar pe care
Ioan ncearc s-l "domesticeasc" i s-i arate utilitatea social116.
Dincolo de ideile n sine, rmne abordarea aleas de marele Printe al Bisericii, una a
dialogului i a schimbului de idei, fr intoleran i resentimente.

115

Ibidem, p. 59.
Arhimandrit Ioanichie Blan, Convorbiri duhovniceti, volumul II, f. l., Editura Episcopiei Romanului i
Huilor, 1990, p. 119.
116

85

Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra
se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc, chinovia, pana
la cel mai greu i cel mai putin neles, viata pustniceasc n singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat si mi-e
teama ca nu va inceta sa provoace, cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca
monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, n tain, n cmara
ncuiata (cf. Matei 6, 6), astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra
lui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric, se indeparteaza de activitati
exterioare. Acest moment de pe urma, ndepartarea de activitati exterioare, d multora pricina
spre a invinui monahul de egoism duhovnicesc, nteles ca o cutare de a-si mantui sufletul
sau. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de trandavie; altii, impinsi de un simtamant launtric
de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele
asemenea acestora.
Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost siliti
sa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa care
nimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile
pamantului (Evrei 11, 38).
Pentru cel priveste din exterior, ei sunt un element fara de folos Bisericii. Aceasta
forma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurile cand insisi
ierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti o mai
adanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purced oameni in
stare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor, Biserica, in
activitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si apararea monahismului
sub forma de viata de obste organizata si active.
Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost cearta
intre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare parte
de dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrarea
proniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditie
de neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in
lume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de conflict intre monahismul

86

pustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa se
duca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in guri de soareci, tac, se inclina inaintea
fiecarui om pana la pamant, mor pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-si
pastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut,
precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fi
in cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi117.
Apostolul Pavel spune: Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui
Dumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara cel
duhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Corinteni 2, 14-15). Insa in realitate,
adica in planul vazut, istoric, se intampla contrariul: anume, cei neduhovnicesti, cu toata
indrazneala judeca pe cei duhovnicesti, atunci cand cei care, fie si in parte, s-au atins de
facerea duhovniceasca nu indraznesc sa-si deschida gura inaintea celor neduhovnicesti.
Pentru ca de fiecare data cand se pronunta un cuvant despre autentica viata
duhovniceasca, se starneste protest in sufletele celor ce s-au indepartat de ea; iar prin aceasta
se dezlantuie o ura de nestapanit care se exprima sub o forma sau alta de prigoana. Si pentru
nevoitor singurele mijloace de a se apara de aceste prigoane sunt tacerea si ascunderea de
ochiul lumii.
Strmtorndu-se pn la limita putinei, ascunzandu-se n crpturi i n gauri,
nearatandu-se ochiului, traind in saracie si in tot felul de lipsuri, nevoitorul prin aceasta d
loc mniei, i fureste mprejur un oarecare vid, prin care loviturile nu il ating pe el,
nevoitorul. Am putea recurge si la alta pilda. Nevoitorul, prin neagonisire si defaimarea slavei
si puterii omenesti, devine subtire, ca foita de aur pe care iconografii o intrebuinteaza
pentru aureole. n astfel de conditii nici un teasc, oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor.
Pentru a se izbavi de prigoana, nevoitorul isi devine insusi prigonitor, intr-o mai mare masura
decat ar putea vrajmasii sa il prigoneasca. i numai atunci va afla odihna118.
Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau. Dar abia pronunta
un cuvant pe linia slujirii altora, si indata se pun in miscare stransorile. Telul prigoanei este
surparea zidirii oamenilor, ascunsa insa sub chipul intentiilor contrare. Dat fiind acestea, tot
117
118

Paul Evdokimov, Vrstele vieii spirituale, ediia a II-a, Bucureti, Editura Christiana, 2003, p. 76.
Ibidem, p. 79.

87

cuvantul spus de proroci, de Apostoli sau in general de slujitorii Cuvantului, oricat de bun sau
de adevarat ar fi el, se rastalmaceste mai intai de toate impotriva lor si se intrebuinteaza ca
pretext pentru a-i prigoni.
De aici legea duhovniceasca: ori sa te asemeni proorocilor i Apostolilor i,
propovduind, s nu te temi de ur, nici de prigoane, nici de insasi moartea; ori altminteri sa
te indepartezi intru nelucrare, in netulburare in pustie, pentru a te ascunde de oameni (Ioan 4,
1-3). Nelucrarea nevoitorului in cele din afara devine inevitabil cea mai puternica lucrare in
planul nevazut.
Rezultatele ei se vor spune in vremile care urmeaza. In viata monahului aceasta
nelucrare este dictate de nazuinta de a nu trezi in sufletele oamenilor proteste dureroase, de a
nu le pricinui rani adanci; si asa, petrecand aproape exclusiv in rugaciune, totusi a sluji
mantuirii lor fara sa pricinuiasca vatamare nici lor, dar, in acelasi timp, nici luii119.
Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins.
Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleai cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura,
nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati,
ba chiar sincer gandesc ca aduc slujba lui Dumnezeu (Ioan 16, 2).
i daca nu am avea inaintea ochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si Sfintilor
Parinti ai Bisericii, fara gres ne-am pierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim este
total opus a ceea ce dorim din tot sufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura. Noi
tanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmea celor pomenite
sunt evenimentele din Vinerea Mare.
Aceasta culme nimenea dintre oameni nu a atins si nu va atinge. Insasi Dragostea,
Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Lui dragoste pentru ea, iar lumea L-a
lepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie si infricosata, Hristos singur statea
inaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai drept in acea vreme; si in sfarsit,
inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi in Ierusalim, de praznicul
Pastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decat toti, reprezentantul
Bisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea. Si dupa moarte,

119

Nichifor Crainic, Sfinenia, mplinirea umanului, Iai, Editura Mitropoliei Moldovei i Bucovinei, 1993.

88

cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase de El, slujitorii
Bisericii nu incetau sa-l urmareasca.
Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupa
cuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisus
prigoni-se-vor (2 Timotei 3, 12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul de
fata voiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta cale
duhovniceasca trebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar si
cel pozitiv, ca manifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina de
purtarea de grija pentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru
insisi cei prigoniti. Sfntul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un imbolditor
trupului (2 Cor.12:7), ca sa-l bata peste obraz, atuncea taca toata gura adica noua tuturor
ne trebuiesc acei imbolditori, acele prigonoane, ca niste conditii pentru inaltarea catre
cunoasterea lui Dumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastra
harul primit de sus120.
Monahismul pustnicesc este cel mai putin pe intelesul lumii, ba chiar si al celor
imbisericiti; in virtutea exclusivitatii sale, in conditiile istorice ale nivelului cunoasterilor
duhovnicesti in lume, el nu poate fi nicicum organizat din afara.
Episcopul Ignatie Briancianinov, fara indoiala avand in vedere acest monahism, cu
adevarat duhovnicesc, spune in scrierile lui ca numai cei care privesc superficial pot gandi ca
monahismul ar putea fi cumva inaltat din afara in ce priveste nivelul sau duhovnicesc, printro interventie administrativa. Monahismul, spunea el, este darul Sfantului Duh121.
n alt loc, intr-una din scrierile lui, spune ca monahismul, ca cel mai desavarsit chip
al vietuirii in Dumnezeu, este de neaparata trebuinta Bisericii, si ca fara o astfel de
desavarsire in Biserica s-ar pierde nu numai mantuirea, ci insasi credinta.
Cuvntul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre el
vorbeste un monah. A spune ca monahismul este sarea lumii, indreptatirea a insesi existentei
ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului indumnezeirea, se
infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna a starni un vifor de
120
121

Sfntul Ioan Scrarul, Scara, Timioara, Editura Amacord, 1995, p. 142.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 81.

89

indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la Apostolul Pavel, ea nu starneste
nici un protest.
Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat va fi scos afara. Astfel de pilde
ni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafim
din Sarov. Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din partea
tuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii.
Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede ca
manastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si apere netulburarea, nu putea sa-si
apere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme122.
Ani de zile a tacut, a trait ca un iesit din minti. Cu oriicine se intalnea, cadea cu fata la
pamant si ramanea asa pana plecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant,
pentru ca orice cuvant ar fi intetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nu
ingreuia manastirea materialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de ani
pana sa iasa la slujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat
sa apara indoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura de
autoritate. Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietile
sfintilor nevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceasca
aproape in toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numai
atunci cand inaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum se
cuvine.
Lumea celui de-al treilea mileniu, dominata de dorinta arzatoare de a cunoaste tot,
ncearca sa patrunda prin intermediul ratiunii ntr-un domeniu n care aceasta si-a dovedit
dintotdeauna limitele. Monahismul nu poate fi nteles deplin prin simpla ratiune, iar daca
omul nu se opreste cuvios n fata tainei, risca sa ajunga sa acuze ceea ce, de fapt, nu cunoaste
dect partial.
Poate acesta este unul din motivele pentru care lumea contemporana priveste deseori
cu scepticism monahismul sau l interpreteaza n functie de propriile mentalitati, ajungnd la
ntelegerea gresita a acestui mod de a sluji lui Dumnezeu.

122

Ibidem, p. 84.

90

ncercnd sa lamurim cteva din controversele iscate pe aceasta tema, ne oprim mai
nti asupra ntrebarii care se ridica cel mai des si care pune sub semnul ndoielii chiar taina
care sta la nceputurile caii monahale.
ntrebarea De ce intra cineva n monahism? este absolut normala caci oricine este
tentat sa priveasca cu mirare faptul ca niste oameni destoinici, sanatosi si culti renunta de
bunavoie la parinti, la prieteni, la cinste, la succes, la confort si la tot ceea ce le poate oferi
viata lumeasca, pentru a veni la singuratate, la osteneli, la robie de bunavoie, la anonimat, la o
viata de renuntari continue, iar aceasta poate chiar atunci cnd nca strabat perioada
adolescentei visatoare si nelinistite.
Oamenii ncearca sa-si explice aceasta renuntare printr-o serie de raspunsuri - aparent
rationale - dar care nu au nimic n comun cu realitatea. Astfel, unii considera ca o astfel de
persoana dezerteaza n urma unui soc care a pus capat ncrederii n sine sau din cauza unei
neputinte. Altii l considera pe tnarul monah ca un fugar de la responsabilitatile vietii sau de
la datoriile care i s-ar fi parut a fi prea mpovaratoare.
Dar cei care gndesc astfel ignora faptul ca monahii nu se duc n manastire la o viata
linistita si lipsita de osteneli, ci, dimpotriva, prin parasirea lumii intra n prima linie a
razboiului duhovnicesc.
Daca i s-ar pune aceasta ntrebare, oricare dintre calugari ar raspunde simplu:
Chemarea monahala, caci ei sunt constienti ca au fost chemati de Dumnezeu la acest fel de
vietuire si ca, n mod absolut normal si fara nici un merit personal, au raspuns acestei chemari.
Minunea plecarii la manastire o poate face numai o interventie dumnezeiasca - aceasta
chemare adnca, tainica si staruitoare, venita de dincolo de marginile firii, care le da puterea
de a parasi totul si de a-si lua crucea grea a unei vieti pline de osteneli.
Cine n-a ncercat acest sentiment care mpinge pe cineva spre monahism nu poate sa-l
nteleaga deplin, deoarece chemarea monahala nu poate fi definita prin cuvinte. Este ca acele
notiuni cum sunt iubire si dor care nu pot fi ntelese dect traindu-le, dar care sunt mai
intense si mai reale dect oricare altele.
Chemarea monahala le cuprinde n sine pe amndoua si nca mult mai mult. Contopind
n sine dulceata iubirii si suferinta dorului, aceasta chemare revarsa asupra omului un ocean
de iubire sub care inima se topeste, un dor dumnezeiesc care arde sufletul si-l duce pe aripile

91

ngerilor spre izvorul rece si cristalin al manastirii, singurul care poate potoli setea sufletului
ndragostit de Hristos.
Chemarea monahala este asemenea acelui Vino dupa Mine adresat de Mntuitorul
Apostolilor, fara promisiuni, fara cuvinte inutile, fara ncercari persuasive, caci inima simte
dulceata si renunta la toate pentru o robie de bunavoie: robia iubirii. Chemarea monahala este
o taina cu neputinta de nteles pentru mintea omeneasca, desavrsita mpletire ntre acel Nu
voi M-ati ales pe Mine, ci Eu pe voi (Ioan 15,16) si libertatea omului, iubire serafimica
pogorta n inima de lut, putere de a transcende dincolo de timp ntr-o vesnicie liturgica,
chemare la slujire totala, desavrsita, neconditionata, revelatie a sacrului spre ndumnezeirea
profanului, tnjire dupa Prea Dulcele Mire Ceresc, contopire divino-umana n mrejele
dragostei.
Aceasta este chemarea monahala, taina si minune n acelasi timp - a carei realitate
oamenii timpului nostru, orict de rationalisti ar fi, trebuie s-o accepte, fiindca este marturisita
de fiecare monah n parte si este singura care poate explica puterea de care dau dovada acesti
oameni care parasesc lumea pentru a se darui total si pentru ntreaga viata slujirii lui
Dumnezeu.
Un alt aspect care naste nedumeriri este nentelegerea faptului ca dezlipirea de lume
este absolut necesara pentru viata monahala, caci fara aceasta nu este posibila o regasire, o
crestere launtrica proprie, mai mult, o zidire a omului n har. n lume, orict s-ar stradui
cineva sa se mentina la naltimea unei vieti duhovnicesti, nu poate reusi aceasta, din cauza
amestecului obligatoriu cu cele pamntesti. Si cel legat de grijile si preocuparile vietii ca si cu
un lant poate sa umble, dar cu greutate.
Viata practica a monahilor, nsa, departe de lume si ntr-un mediu teocratic, patrunde
pna n cutele cele mai fine ale sufletului si le formeaza o psihologie corespunzatoare.
Monahul trebuie sa fie un vultur al spiritului; iubirea lui serafimica fata de Dumnezeu trebuie
sa arda ca o flacara n pieptul lui ziua si noaptea. Dezlipirea de lume se face mai nti pentru
ca sa-L poata iubi astfel pe Dumnezeu si apoi, prin iubirea lui Dumnezeu, sa-l iubeasca si pe
aproapele ca pe sine nsusi. Este adevarat ca iubirea de Dumnezeu se concretizeaza n puterea
de a ne revarsa iubirea peste aproapele nostru, dar iubirea pura nu ncepe de la noi; noi nu
stim sa-l iubim pe aproapele.

92

Chiar daca de multe ori simtim n noi fiorii unei iubiri curate fata de oameni si, n
general, fata de tot ce ne nconjoara, realizarea n chip practic a acestei simtiri ne arata ca nu
stim sa iubim. Iubirea noastra este legata de pamnt, de interese care au la baza de multe ori
un aspect utilitarist si de aici provin raporturile noastre subiective cu lumea. Prin iubirea de
Dumnezeu se poate nsa realiza un duh de iubire obiectiva a lumii nconjuratoare, iubire care
stie sa priveasca natura si pe aproapele n chip duhovnicesc. Numai departndu-te de lume te
poti apropia de Dumnezeu si El te nvata ce nseamna a iubi, acea iubire de esenta divina,
singura care este eterna123.
Un alt aspect al vietii monahale care a dat nastere la multe controverse este faptul ca
ntr-o lume n care se pune accent mai mult ca niciodata pe libertatea individului, monahismul
continua sa se centreze n jurul ascultarii ca virtute principala. Cu toate ca n ochii gndirii
profane pare un paradox, supunerea si libertatea sunt conciliabile si, chiar mai mult,
interdependente, dar numai ntr-un plan superior.
Vocile care acuza monahismul ca distruge unul dintre drepturile fundamentale ale
persoanei umane, libertatea, nu nteleg ca de fapt ascultarea distruge falsa libertate si-i
daruieste omului libertatea deplina, caci aceasta taiere a voii nu duce la desfiintarea omului ca
persoana, ci dimpotriva, la ntruparea lui ntr-o personalitate ngereasca. Atunci cnd
ascultarea este resimtita ca o necesitate, ea daruieste libertate, caci supunerea nu e robie, ci e
eliberare.
Ce altceva este seninatatea care se citeste pe fata oricarui monah daca nu libertate si
pace sufleteasca, cele doua lucruri dupa care tnjeste si alearga omul contemporan, dar pe care
nu le poate obtine atta timp ct neaga valoarea ascultarii ca virtute. Binecuvntata ascultare
ascunde n sine o maretie de negrait, ea nvrednicindu-l pe umilul si simplul ucenic sa devina
salas al Sfintei Treimi. Ceea ce-l mpiedica pe om sa fie unit cu Dumnezeu este propria sa
vointa si ncrederea n sine nsusi. Ascultarea nlatura aceste obstacole fiindca presupune o
daruire n ntregime, iar Dumnezeu nu poate ramne insensibil fata de supunere si umilinta.

123

Colectiv, Iubirea nebun de aproapele Viaa i nvturile Maicii Maria Skobova (1891-1945), biografie
spiritual: Helene Arjankovsky-Klepinine; postfee: Maica Sofia i Olivier Clement; traducere: Maria-Cornelia i
diac. Ioan I. Ic jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 21.

93

De aceea, Sfintii Parinti considera n unanimitate ca ascultarea este cea mai scurta cale spre
unirea cu Dumnezeu si spre nepatimire124.
Iata ct de mult pierde lumea contemporana care alearga dupa o ct mai mare libertate
si neaga virtutea ascultarii, care este, de fapt, adevarata libertate: libertatea de a te supune n
mod firesc lui Dumnezeu. Exista de asemenea unele voci, destul de numeroase mai ales n
contemporaneitate, care marginesc ntreg monahismul la limitele sufocante ale datoriilor
elementare ale iubirii sociale de aproapele si reproseaza monahismului de astazi neimplicarea
sociala ntr-o maniera majora, bazndu-se pe unele cazuri de ajutor social oferit de monahii
din vechime. Pentru a raspunde acestor acuzatii trebuie subliniat n primul rnd faptul ca n
vremurile respective nu exista o protectie sociala statala si grija Bisericii pentru saraci era abia
schitata.
Astazi nsa flacara dragostei s-a ntins peste tot, nu numai la cei credinciosi, ci chiar si
la cei necredinciosi, care toti mpreuna constituie ceea ce Cuviosul Paisie Aghioritul numeste
Pronia Sociala. Inima monahului tinde spre o mbratisare iubitoare a semenului, doreste sa-l
mngie si sa-l ajute, dupa pilda lui Hristos, dar n viata monahala cea mai buna expresie a
acestei iubiri este rugaciunea, prin care el cauta sa cuprinda ntreaga creatie n iubire si n
mijlocire. Rugaciunea nencetata este vocatia proprie si caracteristica monahului, precum si
felul sau de a sluji ntreaga societate.
Rupnd la nceput relatia cu lumea, el o regaseste prin Hristos, dar de-acum nainte n
cu totul alt mod, aflndu-se unit cu ea printr-o legatura de iubire. Folosind obiceiul de a
judeca nsemnatatea unei profesii dupa valoarea roadelor pe care aceasta le produce, se poate
spune ca monahii aduc unele din cele mai mari foloase sociale fiindca prin rugaciunile lor fac
sa se reverse mila lui Dumnezeu peste lume.
Rugaciunea pentru lumea ntreaga, pentru Adamul total, abate nsa n multe cazuri
monahul de la o anume slujire a oamenilor. S-ar putea naste ntrebarea daca o astfel de
abtinere de la o slujire precisa nu este refuzul unui ajutor concret n numele unui lucru
abstract. Raspunsul nu poate fi dect negativ, fiindca Adamul total nu este ceva abstract, ci
plenitudinea cea mai concreta a existentei umane, iar credinta monahului n Dumnezeu
124

Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, traducere din limba englez de prof. dr. Remus Rus, Bucureti,
Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 1995, p. 16.

94

preface iubirea lui n rugaciune, ntruct, n virtutea calitatii lui de monah, nu poate sa faca
altfel125.
Daca rugaciunea pentru lume este principala fapta buna a monahului, ea nu exclude
nsa ajutorul concret oferit aproapelui aflat n nevoie caci, asa cum spunea Sf. Pahomie,
iubirea de Dumnezeu consta n a ne ridica suferintele unii altora. Atunci cnd acest lucru
este posibil, monahul nu se da napoi de la a ajuta oamenii si altfel dect prin rugaciune, dar o
face smerit si tacut.
Neoferind acest ajutor pentru a fi vazut si apreciat de oameni, gestul sau ramne
neobservat si astfel lumea contemporana l judeca n necunostinta de cauza si-l acuza pe
nedrept ca nu se implica ntr-un mod concret n sustinerea celor aflati n nevoie. Adevarul este
nsa cu totul altul: orict de sarace din punct de vedere material ar fi multe dintre manastirile
din vremea noastra, fiecare ofera ajutor celor care au nevoie, n multe si variate moduri, dar
ntotdeauna aceste fapte sunt mbracate n haina smereniei si urmeaza cuvintelor
Mntuitorului Sa nu stie stnga ta ce face dreapta ta (Matei 6, 3).
Alte voci contemporane acuza monahismul de neimplicare n misionarism, n
propovaduirea cuvntului lui Dumnezeu. Acestora le putem raspunde ca monahii au datoria sa
conlucreze la mntuirea lumii nu prin actiunea lor, ci prin desavrsirea lor.
Astfel, ei propovaduiesc Evanghelia prin modul cel mai eficient - cel al exemplului lucru de care nseteaza lumea mai ales astazi, deoarece toti, mai mult sau mai putin, s-au
cultivat n epoca noastra si pot spune adevaruri mari din cele ce au citit. Monahismul, n
schimb, si mplineste rostul spiritual prin disciplinarea firii dupa sfaturile evanghelice, prin
trairea crestinismului pna la tensiunile desavrsirii.
Prin prezenta lor n mijlocul secularismului acestui veac, monahii dau oamenilor o
pilda vie a felului cum poate fi interpretata viata altfel dect raportnd-o exclusiv la rosturi
pamntesti. Simpla lor existenta si modul lor de viata n Hristos reprezinta astfel cel mai bun
apostolat, cel mai util misionarism. Neiesind n lume pentru a propovadui cuvntul lui
Dumnezeu, ei deschid nsa usa chiliei si primesc cu dragoste pe toti cei care vin sa le ceara un
sfat sau un strop de liniste si speranta126.
125

Ibidem, p. 19.
Pr. prof. dr. Dumitru Stniloae, Iisus Hristos lumina lumii i ndumnezeitorul omului, ngrijirea ediiei de
Monica Dumitrescu, Bucureti, Editura Anastasia, 1993, p. 27.
126

95

Fiindca monahul tinde spre altruism, el este ntotdeauna gata sa asculte si sa nteleaga
bucuriile si durerile semenilor lui, oricare ar fi acestia. Sfatul sau este liber de dorinta
personala si nempovarat de prejudecati. Foarte constient de propria sa slabiciune, el nu
devine un judecator al semenului, ci cauta sa-i fie un frate n adevaratul sens al cuvntului.
Aceasta o face fiindca a ajuns la acea maturitate duhovniceasca n care, dupa cuvntul
Sfntului Isaac Sirul, simte n el nsusi mila pe care Dumnezeu o are fata de lume.
Monahii mbunatatiti, ntemeiati adnc n adevarul etern si purtnd viu n duhul lor icoana lui
Iisus Hristos, Modelul Absolut si Unic, sunt o permanenta binecuvntare.
ntlnindu-i, simti, recunosti prin si mpreuna cu ei, ca n Hristos stii de unde vii si
ncotro mergi (Ioan 8, 14). mpartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al
puterilor sufletesti. Primesc de la ei forta, lumina binefacatoare si regeneratoare, mai ales
acele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, deznadajduite. Ei le ajuta sa-si refaca
unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, ncredere si dragoste,
virtuti care stau la baza unei vieti sfinte dupa chipul lui Dumnezeu Ziditorul, Tatal, prin Fiul,
n Duhul Sfnt.
Monahul este un reprezentant naintea Celui Preanalt al unei lumi suferinde si se ofera
n fiecare zi ca jertfa unita cu jertfa lui Hristos pentru mntuirea acesteia. Cu sufletul sau
aprins prin lumina cea de sus, purificat prin rugaciune si jertfa, cheama cu glas de arhanghel
toata suflarea crestineasca la iubire, modestie, dreptate, nnoire si la ascultare de voia Celui
Atotputernic127.

2. 7. Chipuri reprezentative de monahi care l-au cutat pe

Dumnezeu n pustiul din sufletele oamenilor:

127

Ibidem, p. 29.

96

a. Sfntul Siluan Athonitul128

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a nscut n 1866 ntr-o familie modest
de rani rui, alctuit, pe lng prini, din cinci biei i dou fete. Tatl lui Simeon, un om
plin de adnc credin, blndee i de mult nelepciune, i este primul model n viaa sa
luntric.
nc de mic copil, Simeon i-a pus n gnd, avea doar patru ani, ca atunci cnd va fi
mare s caute pe Dumnezeu n tot pmntul. Auzind mai apoi de viaa sfnt i minunile
svrite de Ioan Zvortul (un sfnt rus contemporan) tnrul Simeon i-a dat seama c
dac exist Sfini, nseamn c Dumnezeu e cu noi i n-am nevoie s strbat tot pmntul
s-L gsesc.
De ndat ce i-a dat seama c a gsit credina, mplinise 19 ani, Simeon, nflcrat de
dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioar i atracia pentru viaa monahal. Tatl
su este ns categoric: "F-i mai nti serviciul militar, apoi eti liber s te duci."
Aceast stare excepional a durat trei luni, dup care l-a prsit. Tnrul Simeon,
viguros i chipe, ncepe s duc o via asemenea celorlali tineri de vrsta lui; o via
departe de sfinenia fiorului divin care l cercetase.
Dotat cu o fire robust i cu excepional for fizic, trece prin multe ispite ale
tinereii; ntr-o zi lovete pe un flcu din sat att de puternic, nct acesta de-abia rmne n
via.
n vltoarea acestei viei de pcat, prima chemare la viaa monahal ncepe s se
sting. ntr-o zi, ns, este trezit dintr-un comar de glasul blnd al Maicii Domnului, care
nrureaz sufletul su tulburat. Pn la sfritul vieii, Cuviosul Siluan i-a mulumit
Preasfintei Fecioare pentru c a binevoit s-l ridice din cderea sa .
Aceast a doua chemare, petrecut cu puin timp naintea serviciului militar, a jucat un
rol hotrtor n alegerea cii pe care avea s mearg de acum nainte. Simeon a simit o
adnc ruine pentru trecutul su i a nceput s se ciasc fierbinte naintea lui Dumnezeu.
Atitudinea sa fa de tot ce vedea n aceast via s-a schimbat radical.

128

Pere Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine
apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr. 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993, passim.

97

Simeon i execut serviciul militar la Sankt Petersburg, n batalionul de geniu al

grzii imperiale. Soldat contiincios, cu o fire panic i purtare ireproabil, a fost foarte
preuit de camarazii si. Dar gndul su era mereu la pocin, Sfntul Munte Athos (unde
trimitea uneori chiar i bani). n timpul serviciului militar, sfaturile sale salveaz de la
destrmare tnra familie a unui soldat czut in ispit.
Puin nainte de eliberare s-a dus s cear binecuvntarea Printelui Ioan din
Kronstadt; ns negsindu-l i las o scrisoare. ntors n cazarm, Simeon simte puterea
rugciunii Sfntului Printe.
Ajuns mai apoi acas, se mbarc n scurt timp pentru o nou perioad a vieii sale:
Muntele Athos. Grdina Maicii Domnului, citadela monahismului rsritean i oaza
spiritualitii filocalice, Sfntul Munte cunotea la sosirea sa un moment de apogeu.
n vrst de 26 de ani, intr n mnstirea ruseasc a "Sfntului Mucenic Pantelimon"
(Russikon). Introdus n tradiia secular atonit: rugciunea singuratic la chilie, lungile slujbe
n biseric, posturi, privegheri, deasa mrturisire i cuminecare, citirea, munca i ascultarea fratele Simeon se mprtete din negrita bucurie a rugciunii lui Iisus: Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiete-m pe mine, pctosul!
ntr-o sear, pe cnd se ruga naintea icoanei Maicii Domnului, dobndete - ca un dar
nepreuit - rugciunea inimii, ce nea de la sine, fr ncetare.
Lipsit de experien, tnrul frate cade mai apoi prad unor ispite cumplite: chinurile
demonice. Dup ase luni de sfieri luntrice, ntr-o dup-amiaz, eznd n chilia sa, a atins
treapta ultim a dezndejdii, ncercnd pre de o or sentimentul unei prsiri totale de ctre
Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul n ntunericul unei spaime de iad.
Prad aceleiai spaime i ntristri, se duce la Vecernie n paraclisul Sfntului Ilie i
abia optete Doamne, Iisuse Hristoase, miluiete-m!. Atunci, n dreapta uilor mprteti,
n locul icoanei Mntuitorului, l vede pe Hristos Cel Viu! ntreaga sa fptur s-a umplut de
focul harului Duhului Sfnt, o lumin dumnezeiasc l-a nvluit, rpindu-i mintea la cer.
Intensitatea viziunii i provoac o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfini cretini care primesc nc de la nceputul
cii lor ascetice artarea desvrit a harului lui Dumnezeu. Calea lor este ns cea mai

98

anevoioas, cci sentimentul prsirii i al pierderii harului sfie sufletul (Nu putei nelege
durerea mea, spunea Siluan).
Cteva zile dup artarea lui Hristos, Simeon triete o stare de fericire pascal. A
trecut apoi un rstimp. ntr-o zi de srbtoare, acelai har l-a cercetat a doua oar, dar cu mai
puin intensitate, dup care treptat lucrarea sa simit a nceput s slbeasc; pacea i bucuria
lsau loc unei chinuitoare neliniti i temeri de a pierde harul.
n efortul de a pstra adnca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul
Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot prea incredibile.
Pstrndu-i ascultarea de economul mnstirii cu peste dou mii de vieuitori, se
cufund i mai adnc n rugciune.
ncepe o lung perioad de alternri continue ntre vizite ale harului i prsiri dublate
de intense atacuri demonice.
Dup 15 ani de la prima artare a Domnului Hristos, ntr-o nfricotoare noapte de
lupt spiritual mpotriva demonilor, Siluan cade din nou n ghearele unei disperri vecine cu
moartea i necredina. Descurajat, cu inima ndurerat, se roag fierbinte. i atunci aude
glasul Domnului: Cei mndri sufer pururea din pricina demonilor.
Doamne, zice atunci Siluan, nva-m ce s fac ca sufletul meu s ajung smerit.
i din nou, n inima sa primete acest rspuns de la Dumnezeu:
ine mintea ta n iad i nu dezndjdui.
ncepnd din acel moment sufletul su a neles c locul de btlie mpotriva rului, a
rului cosmic, se gsete n inima noastr; c rdcina ultim a pcatului st n mndrie, acest
flagel al umanitii care-i smulge pe oameni de lng Dumnezeu i cufund lumea n
nenorociri i suferine; mndria, aceast adevrat smn a morii care face s apese asupra
ntregii omeniri ntunericul dezndejdii.
De acum nainte Siluan i concentreaz toate puterile sufletului pentru a dobndi
smerenia lui Hristos: biruiete orice suferin pmnteasc, aruncndu-se ntr-o suferin nc
i mai mare; osndindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea
Domnului su, st n chip nelept pe marginea adncului, i nu dezndjduiete.

99

Timp de nc cincisprezece ani, Siluan urmeaz calea de foc ce i-a fost artat. De
acum nainte harul nu-l mai prsete ca mai nainte - Duhul Sfnt i d din nou puterea de a
iubi.
n aceast stare, Cuviosul Siluan ncepe s neleag n profunzimea lor marile taine
ale vieii duhovniceti. Puin cte puin, n rugciunea sa ncepe s predomine comptimirea
pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. ntins la extrem i nsoit de lacrimi din belug,
rugciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfnt i ngduie s triasc aievea
iubirea pentru ntreg Adamul, iubirea lui Hristos pentru toat omenirea.
Aceeai iubire l ndeamn pe Siluan s-i aterne n scris experiena interioar,
extraordinara sa via duhovniceasc, ignorat aproape cu totul de confraii si monahi. n
aceast perioad a vieii sale l descoper Arhimandritul Sofronie, cel care avea s publice
nsemnrile sale.
Sfritul pmntesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blnd, linitit i
smerit ca ntreaga sa via de clugr. Dup o scurt suferin, perfect lucid, senin i cufundat
n rugciune, se stinge uor - fr ca vecinii de infirmerie s aud ceva - ntre orele 1-2 din
noaptea de 24 septembrie a anului 1938, n timp ce n paraclisul infirmeriei se cnta Utrenia.
Prin viaa sfnt i nsemnrile Printelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj
umanitii strivite de absurditatea experienelor cotidiene, durere i dezndejde. Probabil, cum
spunea Printele Sofronie ntr-una din crile sale, ultimul:
Fost-a un om pe pmnt mistuit de dorina lui Dumnezeu. Numele su era Simeon. El
s-a rugat ndelung, vrsnd lacrimi nestvilite i zicnd: Miluiete-m!. Dar strigtul su
se pierdea n tcerea lui Dumnezeu. Luni i luni de zile a rmas n aceast rugciune i
puterile sufletului su s-au istovit. Atunci a czut n dezndejde i a strigat: Eti
nenduplecat! i cnd, o dat cu aceste cuvinte, nc un lucru s-a rupt n sufletul su strivit
de dezndejde, dintr-o dat n scnteierea unei clipe l vede pe Hristos viu. Inima i trupul
su au fost npdite cu totul de un foc att de nprasnic nct, dac vederea ar fi durat doar
o clip mai mult, n-ar mai fi putut s-i supravieuiasc. i de atunci n-a mai putut uita
privirea lui Hristos, o privire de o negrit blndee, nesfrit iubitoare, plin de pace i
bucurie. i n toi anii ndelungatei sale viei ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit
mrturie c Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfrit, neptruns.

100

c. Sfntul Ioan Iacob Hozevitul:

La 23 iulie 1913 in familia credinciosilor Maxim si Ecaterina Iacob, plugari din satul
Crainiceni, pe malul Prutului, azi in judetul Botosani, se nastea un prunc, caruia i s-a dat la
botez numele de Ilie, intrucat numai cu cateva zile inainte se praznuise Sfantul Prooroc Ilie
Tesviteanul. Bucuria tinerilor soti a fost de scurta durata, caci la numai cateva zile Ecaterina sa imbolnavit, iar dupa sase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine.
In aceasta situatie nefericita, bunica pruncului Iliuta, Maria Iacob, vaduva de mai multi
ani, a luat asupra ei cresterea nepotului orfan. L-a ingrijit ca o adevarata mama, deprinzandu-l
de mic cu ragaciunea, postul, cercetarea bisericii si respectarea tuturor randuielilor crestinesti.
Tatal sau a fost concentrat in anul 1914, iar dupa ce a fost lasat la vatra s-a recasatorit. Dupa
doi ani, in august 1916, Maxim Iacob a fost chemat din nou sub arme si trimis pe front in
vederea dezrobirii romanilor aflati sub stapaniri straine.
i-a pierdut viata pe campul de lupta, numarandu-se astfel printre eroii cazuti pentru
intregirea neamului. A doua sotie a parasit atunci casa soacrei si pe fiul ei vitreg, reintorcanduse la parintii ei. In felul acesta, micul Iliuta a ramas din nou numai in grija bunicii sale,
batrana si fara nici un ajutor.
Din septembrie 1920 incepe sa urmeze scoala primara la Crainiceni, dovedindu-se un
copil inzestrat de Dumnezeu si cu o purtare aleasa. In 1924, in viata lui survine o noua
nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul calugar isi va aminti mereu de bunica sa, femeie
simpla din popor, care i-a sadit insa in suflet dragostea de Dumnezeu si toate virtutile
crestinesti; ii va dedica si cateva poezii de o mare sensibilitate.
Ramas singur pe lume, a fost luat in casa unchiului sau, Mos Alecu, fratele mai mare
al tatalui, care ii va purta de grija pana la intrarea in manastire. Acesta l-a trimis sa invete
carte, mai intai la Gimnaziul Mihail Kogalniceanu din Lipscani, apoi la Liceul Dimitrie
Cantemir din Cozmeni; in 1932 si-a sustinut examenul de bacalaureat la Cernauti.
Firea sa meditativa, precum si educatia religioasa primita de la bunica sa si in casa
unchiului sau, l-au determinat sa se indrepte spre manastirea Neamt, ca sa se inchinovieze in
aceasta mare lavra a monahismului romanesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului
din 1933, pe cand implinise abia 20 de ani. Staretul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul,

101

viitorul mitropolit al Moldovei si apoi patriarh al Romaniei, l-a primit ca frate in obstea
calugarilor nemteni, incredintandu-i o ascultare la farmacia manastirii. In dorinta unui loc si
mai linistit, in iunie 1934 a vizitat asezamintele monahale din Oltenia, ramanand o vreme la
manastirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusetea locului, ci
si prin stravechile traditii de viata sihastreasca de aici. Dupa cateva luni a fost chemat sa-si
satisfaca stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi, fiind repartizat sa
ingrijeasca bolnavii din infirmeria regimentului.
Dupa terminarea stagiului militar, s-a reintors la manastirea Neamt, chemat de fostul
sau staret, devenit intre timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, avand
astfel ocazia sa citeasca mereu, dar sa si puna in randuiala multimea de carti si manuscrise
care se gaseau acolo. Facea si lectii de limba romana cu fratii care se gaseau la scoala
monahala.
La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la
Iasi), l-a tuns in monahism, in biserica mare manastirii cu hramul Inaltarea Domnului
ctitorie a lui Stefan cel Mare, primind, potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan.
Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov,
unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita.
Sufletul sau curat era insetat insa dupa o viata cu adevarat isihastra, dupa pilda marilor
parinti duhovnicesti din primele veacuri crestine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului
Nicodim, in noiembrie 1936 tanarul monah s-a indreptat impreuna cu alti doi calugari spre
Tara Sfanta. Ajuns acolo, s-a inchinat in sfintele lacasuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem,
din Herbon si din alte localitati biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezatorul si ca atatia parinti
induhovniciti ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trait vreme de doi ani intr-o pestera din pustiul
Iordanului.
Dupa aceasta s-a inchinoviat in stravechea asezare monahala care este manastirea Sf.
Sava cel Sfintit (439-532). Pe langa el mai erau si alti cinci calugari romani care continuau
sirul unor vrednici monahi odrasliti din neamul nostru, care au sihastrit aici, departe de tara,
dar pemanent cu dorul ei in suflet. Aici a trait Cuviosul Ioan opt ani, indeplinind felurite
ascultari: ingrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom si bibliotecar. Traind intre
monahii greci care constituiau majoritatea a invatat limba greaca si chiar a inceput se

102

traduca in romaneste unele din invataturile marilor Parinti duhovnicesti. A invatat de

asemenea limbile araba si engleza. Era pretuit de toti pentru viata sa aleasa de ascultare,
rugaciune, priveghere, straduindu-se sa urmeze pilda marilor traitori de aici din veacurile
trecute.
Dupa opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o alta slujire. Se stie ca Biserica
Ortodoxa Romana are doua lacasuri de inchinare la Locurile Sfinte: o biserica si un camin in
Ierusalim, precum si un schit la Iordan, cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, nu departe de
orasul Ierihon, in locurile in care boteza, cu aproape doua mii de ani in urma, Sfantul Ioan.
Dupa cel de al doilea razboi mondial, era nevoie de un preot-slujitor si egumen la biserica
schitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii romanesti din Ierusalim, arhimandritul
Victorin Ursache (mai tarziu arhiepiscop in America) a propus Patriarhiei Romane hirotonirea
intru preot a Cuviosului Ioan Iacob. In urma recomandarilor elogioase ale arhimandritului
Victorin, Patriarhia noastra a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului romanesc de la
Iordan. A fost hirotonit diacon si preot in cadrul unor Sfinte Liturghii savarsite in rotonda
Sfantului Mormant din Ierusalim.
Timp de cinci ani, deci pana in 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a staretit cu
vrednicie si cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor calugari romani, a ridicat mai
multe chilii langa biserica, atat pentru ei, cat si pentru pelerinii care se abateau prin aceste
locuri. A slujit aici mereu Sfanta Liturghie, a spovedit si a impartasit credinciosi, le-a adresat
cuvinte de mangaiere duhovniceasca si de intarire. Nu si-a uitat nici vechile preocupari
poetice, scriind poezii, in care descria frumusetea locurilor in care isi ducea nevointele
duhovnicesti, locuri pe care le-a iubit mai mult decat pe oricare altele.
Iata cum descrie viata sa de aici unul din biografii sai, el insusi traitor o vreme la
Ierusalim: In acest loc, in care s-a simtit mai acasa, sufletul sau de poet se indulcea nu numai
cu frumusetea naturii, cu ciripitul pasarilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult in
preajma Iordanului, ci si cu mireasma limbii stramosesti, virtutile Cuviosului ieroschimonah
Ioan au inflorit in intreaga lor splendoare.
El devine duhovnicul multor calugari din partile acelea, romani si greci. Multi pelerini
romani sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic si
primeau Sfanta Impartasanie din sfintitele sale maini. Din sufletul sau, ca dintr-un izvor curat

103

si imbelsugat, curgeau cuvinte de mangaiere si intarire duhovniceasca. Ostenea zi si noapte,

implinindu-si cu neasemanata osardie chemarea in slujba lui Hristos.
Savarsea cu multa evlavie slujbe, statea de vorba cu fratii calugari sau cu credinciosii
care treceau pe acolo, lucra in gradinita, alteori scria; noaptea se retragea in tufisurile de pe
malurile Iordanului, rugandu-se pana catre ziua. Uneori mergea timp de mai multe zile in
desertul Iordanului, petrecand singur in post desavarsit, in rugaciuni si metanii
Socotind ca aici era inconjurat de prea multa lume si de griji trecatoare, care il
impiedicau de la rugaciune si meditatie, dar si bolnav, in 1952, dupa o internare intr-un spital
din Ierusalim, s-a hotarat sa lase altuia staretia schitului si sa se retraga intr-un alt loc. Asa se
explica plecarea lui la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o straveche
asezare monahala, de la inceputul veacului al V-lea, situata la apus de Ierihon, pe Valea
paraului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, in preajma caruia a trait
Proorocul Ilie, in timpul prigonirii lui catre regele Ahab. Manastirea a cunoscut perioada ei de
inflorire in a doua jumatate a secolului al VI-lea, cand a trait aici Cuviosul Gheorghe,
supranumit Hozevitul, praznuit la 8 ianuarie.
Cuviosul ieroschimonah Ioan a trait in jurul acestei manastiri in cea mai aspra
schivnicie in ultimii opt ani de viata. In jurul manastirii se gasesc mai multe pesteri, sapate in
peretii stancosi care se inalta pe ambele maluri ale paraului Hozeva, in care au trait, in
curgerea veacurilor, multi calugari de neam roman. intr-una din aceste pesteri, cu hramul
Sfanta Ana, a vietuit si Cuviosul schimonah Ioan Iacob.
Aceasta pestera se gaseste in pustiul numit Ruva, pe malul stang al paraului, la vreo
trei km de manastire. Intrarea in ea se afla la o inaltime de aproximativ 7 m fata de cursul
apei, incat se ajungea in pestera numai cu o scara. Pestera are trei incaperi: prima, de vreo 12
metri patrati, cu o firida sapata in piatra, care servea ca un adevarat prestol si unde se ruga
mereu Cuviosul Ioan.
Aici se odihnea pe o rogojina asternuta pe o scandura, se ruga, medita sau scria poezii.
Printr-o scobitura facuta in piatra se ajungea in a doua incapere, de 6 metri patrati, in care
pustnicul manca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahul
Ioanichie Paraiala (paine, pesmeti, masline, ceai, cafea). Alaturi se gasea a treia incapere, care

104

era de fapt o pestera a mormintelor, caci aici erau asezate spre vesnica odihna trupurile
celor ce se nevoisera aici.
Iata cum descrie acelasi biograf al Cuviosului Ioan traiul sau din pestera Sfanta Ana:
In aceasta asezare saraca s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan in ultimii ani ai vietii sale,
rabdand frigul, foamea, setea arsita, boala si lipsurile de tot felul si multe ispite. Cu darul
Sfantului Duh si prin multa sa credinta, a trecut barbateste peste toate greutatile si incercarile.
Cea mai mare parte din zi si din noapte staruia in priveghere, fiind un om al desavarsitei
rugaciunui.
Manca numai o data pe zi, seara, si se multumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfanta
Scriptura si operele Sfintilor Parinti sau traducea din limba greceasca scrieri folositoare de
suflet. Se recrea cantand imne duhovnicesti caci avea un glas frumos si dulce si
compunand poezii. Savarsea pravila calugareasca in paraclisul din pestera. Din cand in cand,
mai ales la sarbatorile mari, slujea in biserica Sfantul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri,
cobora pe scara din pestera si venea aici, lua parte la privegherea de toata noaptea si apoi
slujea in sobor Sfanta Liturghie, impartasindu-se cu Sfinte Taine. Dupa ce lua masa impreuna
cu ceilalti parinti in trapeza manastirii, se intorcea la pestera.
In aceasta pestera, cu dorul tarii sale in suflet, cu gandul necontenit la Dumnezeu, a
trecut la cele vesnice Cuviosul Iacob Ioan in ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani,
dintre care 23 petrecuti in tara, iar ceilalti 24 la Locurile Sfinte. Trupul sau ostenit de post si
de priveghere a fost prohodit si asezat spre vesnica odihna in cea de-a treia incapere a pesterii
in care fusesera inmormantati si alti schimonahi care traisera acolo.
A aflat odihna ostenelilor sale celor nenumarate si raiul care l-a gasit de demult
Domnul pentru cei ce-L iubesc pe El din suflet.
Trecerea la cele vesnice a impresionat si indurerat pe multi. Ca o ultima cinstire,
revista bisericeasca Locuri Sfinte i-a inchinat un numar intreg, in care era prezentata viata si
personalitatea sa. In 1968 si 1970, ucenicul sau Ioanichie Paraiala i-a publicat, la Ierusalim,
doua volume cu poezii, traduceri si meditatii, sub titlul Hran duhovniceasca, cu prefata
arhiepiscopului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului.
Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a ramas in pestera Sfanta Ana. La inceputul
lunii august 1980, potrivit unei traditii locale, conducerea manastirii Sfantul Gheorghe

105

Hozevitul a deschis pestera mormintelor, urmand ca osemintele Cuviosului sa fie duse in

gropnita de obste. Erau de fata mai multi arhimandriti si calugari greci si romani, precum si
cativa pelerini din tara. Toti cei ce erau de fata au constatat cu surprindere ca trupul
Cuviosului era intreg, neatins de nici o stricaciune.
Arhimandritul Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, istorisea mai
tarziu: Ne asteptam sa gasim numai sfinte oseminte si nu buna mireasma. Cand am luat
scandura am vazut ca parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-am
pus. Parca l-am fi pus in mormint de cateva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici o
schimbare a infatisarii lui; mainile, barba, parul, rasa, incaltamintea erau neatinse. Fiind
anuntat de indata patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat stramutarea Cuviosului
Ioan in biserica manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Si astfel, in ziua de 7 august 1980,
trupul neputrezit, adica moastele sale, au fost coborate din pestera si duse in manastire.
Pentru ca toti sa fie pe deplin incredintati ca a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui sa
nu fie dat stricaciunii, Patriarhia Ierusalimului a randuit sa se savarseasca 40 de Sfinte
Liturghii, cu rugaciuni de dezlegare si pomenire, sicriul cu trupul sau fiind asezat in fata
Sfintei Mese. Dupa savarsirea acestor slujbe, trupul a ramas ca si mai inainte, adica
nestricacios. A fost pus intr-o racla speciala, din abanos, cu sticla in partea de deasupra, care a
fost apoi asezata in Biserica, alaturi de moastele Sfantului Ioan Hozevitul.
De acum inainte, Cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut si cinstit sub numele de
Noul Hozevit. Prin fata raclei cu cinstitele sale moaste se perindau zilnic pelerini din toate
partile, inchinandu-se si cerand prin mijlocirea rugaciunilor lui, ajutor si intarire de la
Parintele luminilor.
Chiar inainte de a fi procedat la canonizare adica la trecerea lui in randul sfintilor,
chipul sau a fost zugravit in icoane, precum si in catedrala Sfantului Gheorghe din Hama, in
Siria; un calugar-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcatuit o slujba, iar
credinciosii care ajungeau in fata moastelor sale, il cinsteau ca pe un adevarat sfant.
Tinand seama de toate acestea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta 20 iunie
1992, a socotit ca este bineplacut lui Dumnezeu si de folos obstii credinciosilor ortodocsi de
pretutindeni, si mai ales celei a romanilor, ca pe acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul sa fie

106

trecut in randul sfintilor. Pomenirea lui se face in ziua trecerii sale la Domnul, adica la 5
august.
d. Printele Arsenie Boca129:
Printele Arsenie Boca s-a nscut la 28 septembrie 1910, n comuna Vaa de Sus,
judetul Hunedoara. Printii, trani gospodari, au mai avut nc o singur fiic.
De mic copil manifest nclinatie spre studiu i spre artele frumoase. Urmeaz scoala
primar n comuna natal, apoi liceul la Brad ntre 1924-1928, iar din 1928 cursurile
Institutului Teologic de grad universitar din Sibiu unde este remarcat de Printele profesor
Dumitru Stniloae ca un student eminent, fiind licentiat n teologie n 1932.
Continu studiile la facultatea de Belle Arte din Bucuresti (1932-1936) i urmeaz doi
ani si cursurile Faculttii de Medicin din Cluj, pe care ns nu le ncheie.
ntre anii 1938-39 face un pelerinaj la muntele Athos de unde, revenind n tar se
nchinoviaz n anul 1939 la mnstirea Smbta de Sus si la scurt timp este hirotonit diacon
si preot.
n 1948, la ndemnul mitropolitului Nicolae Blan se mut la Prislop pentru a renvia
viata monahal din aceast mnstire distrus de generalul Bucow. Aici ntemeiaz o obste de
maici si vietuieste pn n 1959 cnd i se stabileste domiciliul fortat la Bucuresti si lucreaz
timp de 10 ani la pictura bisericii din Drgnescu. Ultima parte a vietii si-o petrece la Sinaia,
unde obstea mnstirii Prislop, mprstiat n 1959 se reorganizeaz.
S-a mutat la Domnul n 28 noiembrie 1989 la Sinaia si nmormntat dup dorinta
proprie la mnstirea Prislop la 4 decembrie 1989.
Ultima dorint a fost ca opera sa s nu fie publicat. S-a publicat totusi lucrarea
Crarea mprtiei n editura Episcopiei Ortodoxe Romne a Aradului, 1995, unele din
predicile si meditatiile sfintiei sale rmnnd n manuscris si cunoscnd ulterior o mare
diversitate de variante.

129

Teofil Prianu, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003,
passim.

107

Mormntul printelui Arsenie de la mnstirea Prislop constituie si azi un loc de

pelerinaj pentru sute de crestini din tar care l-au cunoscut si n constiinta crora printele a
rmas ca un om cu viat sfnt.
f. Printele Nicolae Steinhardt:
La 29 iulie 1912 se nate n comuna Pantelimon de lng Bucureti, Nicu-Aurelian
Steinhardt, ntr-o familie evreiasc. Tatl su, inginerul i arhitectul Oscar Steinhardt, era
directorul fabricii de mobil i cherestea.
ntre anii 19191929 urmeaz cursurile colii primare (n particular i la coala
Clementa), i ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numr Constantin Noica,
Mircea Eliade, Aravir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel
Avramescu .a.
Singurul elev de confesiune mozaic, urmeaz alturi de colegii si cursurile de religie
cretin, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: Dect s vd
ministru al Cultelor pe un papista ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, biat de treab
cum e Nicu Steinhardt. i ia bacalaureatul n 1929. Dup 1929 frecventeaz cenaclul literar
Sburtorul al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se n el germenii viitorului literat.
i ia licena n Drept i Litere la Universitatea din Bucureti n 1934, iar n 1936 i
susine la Bucureti doctoratul n drept constituional, cu lucrarea Principiile clasice i noile
tendine ale dreptului constituional. Critica operei lui Lon Duguit, publicat n acelai an.
Din aceast perioad dateaz nceputul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe
care o consider pn la botez, evenimentul cel mai de seam.
n 1934 public,sub pseudonimul Antisthius, inspirat de numele unui personaj din
Caracterele lui La Bruyre -, volumul parodic n genul ... tinerilor, n 1935, Essai sur la
conception catholique du Judaisme, iar n 1937 Illusion et ralites juives. Ultimele dou
lucrri sunt realizate n colaborare i sub influena lui Emanuel Neuman.
ntre anii 1934-1935 public diverse articole la Revista burghez.
ntre anii 1937-1939 cltorete n Elveia, n Austria (familia sa avea ceva legturi de
rudenie cu cea a lui Freud), n Frana i n Anglia, ntregindu-i bagajul de cunotine.

108

n 1939 revine n ar i ncepe s lucreze ca redactor la Revista Fundaiilor Regale64,

la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este nlturat (mpreun cu Vladimir Streinu) n
anul 1940, n cadrul aciunii de purificare etnic declanat sub guvernarea AntonescuSima. Urmeaz o perioad de privaiuni pe motive etnice (1940-1944).
Din 1944 revine la Revista Fundaiilor Regale depunnd o intens activitate
publicistic i critic. Dar este din nou nlturat n 1947, se pare n urma unui denun al lui
George Clinescu. n acelai timp, mai colaboreaz la Universul literar, Libertatea i Viaa
romneasc. Printre scriitorii si favorii se numrau Marcel Proust, Andr Gide, Aldous
Huxley, Simone Weil.
Dup 1947 este dat afar din barou, i se refuz publicarea textelor i execut cteva
slujbe mrunte, adesea necalificate. ntre 1948 i 1959 sufer o nou perioad de privaiuni,
alturi de pleiada intelectualitii romneti interbelice.
n 1958 este arestat Constantin Noica i grupul su de prieteni din care fceau parte i
Nicu Steinhardt alturi de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu AlGeorge, Pstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rdulescu, Theodor Enescu, Marieta
Sadova .a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerndu-i-se s fie martor al
acuzrii, punndu-i-se n vedere c dac refuz s fie martor al acuzrii, va fi arestat i
implicat n lotul intelectualilor mistico-legionari. Anchetat pentru c a refuzat s depun
mrturie mpotriva lui Constantin Noica, este condamnat n lotul Pillat-Noica la 13 ani de
munc silnic sub acuzaia de crim de uneltire contra ordinii sociale.
Acest eveniment nltur orice dubiu, ovial, team, lene, descumpnire i
grbete luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, n nchisoarea Jilava, ieromonahul
basarabean Mina Dobzeu l boteaz, na de botez fiindu-i Emanuel Vidracu (coleg de lot,
fost ef de cabinet al marealului Antonescu), iar ca martori ai tainei particip Alexandru
Paleologu, doi preoi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoi unii i
unul protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic.
Episodul d natere crii Jurnalul fericirii, care reprezint, dup propria-i mrturie,
testamentul lui literar. Redactat la nceputul anilor '70, aceast prim variant - circa 570 de
pagini dactilografiate - este confiscat de Securitate n 1972 i i va fi restituit n 1975, dup
numeroase intervenii pe lng Uniunea Scriitorilor. ntre timp, autorul finalizeaz a doua

109

variant, mai ampl, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua
oar n 1984. Redactnd n tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns
din ar, dou dintre ele ajungnd n posesia Monici Lovinescu i a lui Virgil Ierunca, la
Paris. Cartea circulase n samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzeaz
n serial la microfonul postului de radio Europa Liber ntre anii 1988 i 1989.
Temndu-se de noi intervenii din partea Securitii, Nicolae Steinhardt face apel la
prietenul su mai tnr Virgil Ciomo pentru a-i salva manuscrisele. Acesta public Jurnalul
n 1991, iar n 1992 cartea primete premiul pentru cea mai bun carte a anului.
Este supus rigorilor deteniei din nchisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc.
pn n august 1964 cnd este eliberat, n urma graierii generale a deinuilor politici. ndat
dup eliberarea din detenie, la schitul bucuretean Darvari, i desvreste taina botezului
prin mirungere i primirea Sfintei mprtanii.
Dup 1964, la insistenele prietenilor si, reintr n viaa literar prin traduceri,
medalioane, eseuri, cronici. n urma acestor colaborri vor rezulta mai multe volume de eseuri
i critic literar.
Dup moartea tatlui su (1967) ncepe s-i caute o mnstire. n 1975 vine la
mnstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, ns episcopul Partenie refuz s-i
permit ederea, aa nct printele Mina l trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la
Cluj-Napoca i la episcopul Iustinian Chira de la Maramure. ntmplarea a fcut ns ca n
1976 Constantin Noica s l ntlneasc, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca,
pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru i al scriitorilor n general. Invitat de
acesta, Noica ajunge n scurt timp la Mnstirea Rohia unde zbovete trei zile. Cadrul natural
i biblioteca vast l impresioneaz deopotriv pe marele filosof care nu ezit s i povesteasc
lui Steinhardt despre cele vzute la Rohia, mai ales c i tia gndul de a se retrage ntr-o
mnstire.
n 1978, Steinhardt st vara la Rohia pentru ca n anul urmtor s se stabileasc
definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980
este tuns n monahism la mnstirea Rohia de ctre episcopul Iustinian Chira i arhiepiscopul
Teofil Herineanu, care l iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareul
mnstirii Rohia, l integreaz n obtea mnstirii. La mnstire pune n ordine cele peste

110

23.000 de volume ale mnstirii, se integreaz n viaa mnstirii (particip la slujbe,

povuiete pelerinii, predic), iar n paralel i intensific activitatea literar. Volume
publicate n aceast perioad: Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltrii, Grandiosului,
Solemnitii, Exuberanei i Patetismului (1982), Critic la persoana nti (1983), Escale n
timp i spaiu (1987) i Prin alii spre sine (1988). Aceste volume l impun ca un eseist de
marc al literaturii romne.
n martie 1989 angina pectoral de care suferea se agraveaz i Nicolae Steinhardt se
decide s plece la Bucureti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare
mpreun cu Printele Mina Dobzeu, cruia i mrturisete: Tare m supr nite gnduri, c
nu m-a iertat Dumnezeu din pcatele tinereii mele. Iar Printele Mina i rspunde: Satana
care vede c nu mai te poate duce la pcat, te tulbur cu trecutul. Deci, matale care ai trecut
la cretinism i te-ai botezat, i-a iertat pcatele personale i pcatul originar. Te-ai spovedit,
te-ai mrturisit, ai intrat n monahism, care este iari un botez prin care i-a iertat toate
pcatele. Fii linitit c aceasta este o provocare de la cel ru, care i aduce tulburare ca s
n-ai linite nici acum.
Boala se agraveaz i este obligat s-i ntrerup cltoria i s se interneze la spitalul
din Baia Mare, unde moare cteva zile mai trziu, joi, 30 martie 1989.
n ajunul morii sale, Ioan Pintea i Virgil Ciomo au trecut pe la mnstire i au
recuperat din chilia clugrului-scriitor o bun parte a textelor sale. Acestea i alte texte
recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.
La nmormntarea sa, riguros supravegheat de Securitate, s-au strns cei mai buni
prieteni, alturi de care a suferit nedreptile regimului comunist.
g. Printele Dumitru Lazr abra:
Printele protosinghel Lazr abra, de la Centrul Misionar Schitul Sfntul Lazr,
Alba Iulia, este binecunoscut i apreciat n Arhiepiscopia de Alba Iulia, Cluj i chiar peste
hotare, n rndul credincioilor.
Nscut la 19 iulie 1926, n comuna Colvaser, judeul Sibiu, din prinii Dumitru i
Ana, al patrulea copil din cei apte frai.

111

Dup primele apte clase fcute n comun, a urmat liceul la Sibiu i Cluj, dup care a
urmat nc cinci ani la Seminarul Teologic, ncheindu-i studiile cu cei patru ani ai Facultii
de Teologie de la Institutul de grad Universitar din Sibiu.
n anul 1962, a fost sfinit ca preot de Prea Sfinitul Printe Teodor Scarabe, pentru
parohia ortodox Hening, judeul Alba.
n anul 1974, a fost transferat n comuna Valea Larg, unde a slujit 20 de ani.
Din 14 noiembrie 1999, slujete la Centrul Misionar Ortodox Schitul Sfntul Lazr,
unde primete tunderea n monahism.
Numele cuvioiei sale este cunoscut multor credincioi pentru c le este tuturor sfetnic
i printe duhovnicesc. Printele Lazr se strduiete mult pentru zidirea sufleteasc i
mntuirea fiilor si duhovniceti, monahi i mireni, ca un adevrat clugr al blndeii, teolog
plin de modestie i duhovnic al dragostei. Pentru aceea, este mereu solicitat i cutat. Pe lng
cultur, l-a nzestrat Dumnezeu cu dorul cuvntului i cu inim cald, care d via cuvntului
n versuri iscusite, cu putere s nclzeasc i pe alii. La acestea i-a adugat Dumnezeu darul
nelegerii, al msurii i al dreptei socoteli, care mpodobesc orice suflet cuvios. Aceste lucruri
le mrturisesc toi cei ce l cunosc pe printele Lazr, tocmai de aceea, muli credincioi
ntreab de Sfinia sa, l caut, i cer cuvnt de folos sufletesc i se ntorc mngiai la casele
lor.
Iat, deci, c i Printele Lazr se preaslvete Dumnezeu. Pentru cei mai muli,
Sfinia sa a devenit un nentrecut povuitor, un adevrat printe sufletesc, de aici i numele
sub care este cunoscut peste tot, acela de printele abra. Toate le ncepe i le sfrete cu
Hristos. Printele Lazr este un adevrat iubitor de Dumnezeu, precum Lazr cel de demult,
prietenul lui Hristos. Este un suflet mulumit, plin de bucurie, pace i lumin venit de sus,
rvnitor la rugciune, care mereu sporete n faptele cele bune.
Vorbete credincioilor cu mult calm, cu mult dragoste, dnd bogate sfaturi din Sfnta
Scriptur, pe care o lectureaz zilnic cu mult evlavie, sfaturi pe care le-a pus n practic de-a
lungul vieii sale cu mult credin. Faptele izvorte din aceast credin sunt extrem de
gritoare, astfel nct toate la un loc alctuiesc o adevrat minune, spre slava lui Dumnezeu.
Iat cteva exemple pe care cu greu i le-am putut smulge printelui Lazr, din cauza modestiei
care l caracterizeaz.

112

Numit preot paroh n localitatea Hening, n anul 1962, principalul scop al preoiei sale
a fost slujirea lui Dumnezeu i a oamenilor, pe care i-a iubit, de care a fost iubit, ascultat i
ajutat. Aceast parohie avea 1500 de suflete, pentru care a construit o biseric nou, construit
ntr-un an cu crmizi, confecionat n totalitate de steni, din care s-au cldit i multe case
ale cretinilor.
Din dragoste pentru Hristos i pentru cei pstorii, a pus n practic cuvntul
Evangheliei i dincolo de ograda Bisericii. Urmndu-i pstorul cu mult evlavie, credincioii
l-au susinut i ajutat s nfptuiasc multe lucrri sociale n scopul mbuntirii vieii de zi
cu zi a localnicilor, care duceau o via destul de grea i plin de necazuri. La nevoile
stenilor, cu spirjinul lor i al ntregii biserici, s-a curat un teren prsit de 3-4 ha i s-a
plantat cu 200 de pomi fructiferi diferii, s-a construit un magazin stesc, s-au reparat colile,
s-au amenajat bazine n susul satului pentru a fi adus apa n gospodriile stenilor, au ajutat
la construcia unui drum pietruit pentru accesul autobuzelor n sat. Dar att credincioii, ct i
Printele Lazr mrturisesc c cea mai mare realizare a fost sudura spiritual dintre noi.
Bunul Dumnezeu, vzndu-i vrednicia acestui brbat al doririlor darurilor Duhului
Sfnt, a rnduit s fie adpate de la Izvorul luminilor i alte suflete nsetate de adevr, de
ctre acest nelept pstor. Aa s-a ntmplat c n anul 1974, cnd s-a dus la Valea Larg, un
telefon m-a chemat n grab s m prezint la nalt Prea Sfinitul Mitropolit al Ardealului
Nicolae Mladin i mi-a zis: Mi-ai fost student, te cunosc, m ajui, am nevoie de tine, ine-te
bine!. Fr s tiu despre ce-i vorba, fr s-mi spun, am zis Da!, dar mai ncet. Spune
mai tare, m ajui?. Am nevoie de tine. Am repetat mai tare: Da!; Du-te i s vii peste
zece zile; Am neles, srut-mna!.
Dup zece zile, m-am dus i m-a ntrebat din nou: Ai obiceiul s leini? ine-te tare,
te vei muta sau n ungurime sau n Valea Larg, cea mai grea parohie din ar, centru sectar
iehovist, cu 350 de familii i 1500 de martori ai lui Iehova. nc n-ai leinat? tiu c i iubeti
mult credincioii, dar la greu se cunoate omul. i n-a leinat, s-a dus ca un adevrat pstor
n mijlocul lupilor, pentru a salva sufletele pribege din cile vrjmaului, cci ntru neputine
se preamrete Domnul.
Cu mult durere n suflet, multe lacrimi, mult jale, s-a desprit de credincioii pe
care i-a pstorit cu atta druire: Eram cel mai chinuit om dintre muritori, a fi preferat

113

bucuros moartea. n capul satului, la crucea lui Blda, m-am cobort din main i am luat o
mn de pmnt, ca s mi-o pun acolo la cap, sub pern. Un credincios, Avram Ioan, mi-a
strigat n disperare: Printe, printe, ntoarce-te printe, nu ne lsa, c am brica la mine i pe
loc mi scot ochiul drept, mi tai mna dreapt i piciorul drept i i le dau, ntoarce-te!.... m
durea enorm iubirea.
La Valea Larg, oamenii erau srmani, preau muncii, srcui i mai indifereni.
Erau toate n dezordine, casa parohial aezat pe o culme pustie.
Cretinii erau influenai de sectari, reticeni fa de noul preot al satului. Timp de doi
ani ziua umblam s-mi caut credincioii, iar noaptea plngeam c nu-i gseam. Vreme de
doi ani ct a inut ndoiala credincioilor din cauza enormei propagande sectare, nu mi s-au
uscat ochii, nici somnul nu m-a prea atins din cauza suprrilor. Dup ce a fost trecut prin apa
i prin focul ncercrilor, Bunul Dumnezeu, vzndu-i rbdarea, a nceput s-i strng pe
credincioi la biseric. La nceput nencreztori, dar mai apoi plini de ncredere, la iniiativa
printelui Lazr, au construit o biseric nou, la sfinirea ei a participat Prea Fericitul Printe
Patriarh Teoctist, mpreun cu nalt Prea Sfinitul Printe Andrei al Alba Iuliei, muli preoi
protopopi i credincioi.
mpreun cu credincioii, printele a nlat o clopotni, un garaj cu magazie, case
parohiale cu mai multe camere, birou, s-a construit o cas pentru o familie necjit, s-au
nchis curile celor dou biserici i cimitirele. Astfel, oamenii l-au iubit, ajutat i neles, dei a
fost foarte greu. Acolo, atunci, l-am vzut pe Dumnezeu cu noi, iar noi n Biserica mririi
stnd, n cer ni se pare a sta. Toate acestea s-au fcut prin jertfe, sudori, snge, lovituri,
lacrimi, prin foame, sete i nesomn. Acestea l-au fcut pe Printele Lazr s spun: Iart,
Doamne Iisuse, dac ai suferit pentru ei, c i ei au suferit pentru Tine. Astfel, prin mult
trud, ndelung-rbdare i dragoste nemrginit, Bunul pstor, a descoperit aurul din sufletele
credincioilor. De aceea, a socotit Dumnezeu s continue urcuul duhovnicesc al acestui atlet
al lui Hristos. nalt Prea Sfinitul Andrei l-a numit preot la Catedrala Rentregirii din Alba
Iulia, unde a slujit timp de cinci ani, cu aceeai rvn i druire.
Din 14 noiembrie 1999, a fost repartizat la Centrul Misionar Ortodox Schitul Sfntul
Lazr. Aici, dei a aflat o adevrat oaz de linite i verdea, a ntmpinat o sumedenie de
greuti materiale i spirituale. Trecnd peste toate acestea cu dragoste i chibzuin, a nceput

114

construcia unei noi biserici i a unui corp de chilii, mpreun cu cele zece maici care vieuiesc
aici i sub atenta ndrumare i neleapta pstorire a nalt Prea Sfinitului Andrei al Alba Iuliei.
Este cutat de cretinii din tot oraul i mprejurimi, care l iubesc i l respect.
ntreaga via a Printelui Lazr abra este asemenea unei poezii scrise de degetul
lui Dumnezeu n inimile credincioilor care i-au fost i i sunt fii duhovniceti. Aceast
poezie cu acorduri ngereti rzbate i n versurile care se nasc din miestritul condei al
Printelui. Ca om de cultur, a iubit mult cartea, iar aceast dragoste s-a materializat n darul
Printelui de a scrie poezii. Prin ele, Printele i-a exprimat dragostea de ar, de mam, de
Biseric, dar mai ales fa de ranul romn, pe care a tiut s-l plng i s-l cnte, att
de duios n toate momentele importante ale vieii: natere, botez, copilrie, tineree, nunt,
btrnee i trecere n venicie.

3. Aspecte finale
Rostul i semnificaia monahismului

Se ntmpl ca unii crestini s nu mai cunoasc rostul monahismului n crestinism. De

aceea te poti astepta de la ei la cele mai felurite ntrebri. Dar dac ni-l cunoastem noi cum
trebuie, putem da seama oricnd despre rnduiala noastr.

115

Monahismul se justific n linii largi cu aceleasi argumente cu care se justific

crestinismul. Crestinismul nu s-a nvechit, dovad c n orice epoc a istoriei s-au gsit
oameni s-si dea viata pentru el. Atunci nu s-a nvechit nici monahismul, de vreme ce este
ales de cte unii ca mod de viat. Cea mai bun justificare a monahismului o fac cele trei
rosturi cu care a strbtut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social.
Rostul spiritual si-l mplineste monahismul prin disciplinarea firii dup sfaturile
evanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbveste de patimile firii si se face cu
neputint artarea unei alte forme de viat dup Duhul Sfnt. Viata mai presus de fire
dovedeste constrngtor si totusi simplu existenta lui Dumnezeu.
Mintea obisnuit, chiar a celei mai nzestrate si cultivate firi, nu poate face dovada
decisiv nici c este, nici c nu este Dumnezeu, pentru c mintea firii acesteia e tot att de
dibace de a dovedi si afirmatia si negatia unuia si aceluiasi lucru. De aceea filozofii si-au dat
seama de viclenia ratiunii.
tiinta cnd se pronunt n materie de religie, de asemenea a iesit din domeniul su,
care este studierea meteriei si a legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nu
face stiint ci constiint. Cci oamenii nu triesc numai cu pine. De aceea despre Dumnezeu
nimenea nu poate gri cu competent absolut dect numai El nsusi, cnd strluceste slava Sa
pe chipul fiilor Si, Sfintii. i totusi oamenilor le mai rmne libertatea s se ndoiasc.
Aceste exemplare rare, sfintii, apar printre oameni din vreme n vreme si aduc n ei chipul lui
HristosCare a dovedit desvtsit pe Dumnezeu-fiind stlpii Bisericii130.
Acesta este rostul de cpetenie al monahismului: trirea crestinismului pn la
tensiunile desvrsirii, cnd existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei
absolute pentru toti. Clugrii care realizeaz monahismul sunt n lume fcliile aprinse ale lui
Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeaz, umbl cu ele stinse, iar pentru nfrngerile lor
morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia calific
monahismul, ci cei dinti131.
Rostul cultural este mai modest, totusi de mare pret si el. Ei au mpletit rugciunea cu
munca, o munc de rbdare, o munc de constiint. Clugrii s-au ocupat de copierea crtilor
130
131

Arsenie Boca, Crarea mpriei, Arad, Editura Episcopiei Aradului, 1995, p. 61.
Ibidem, p. 133.

116

sfinte. Astfel, monahilor din pustia Sinai le datorm cel mai vechi manuscris ntreg al Noului
Testament. Mai trziu au nceput s-si ilustreze crtile sfinte cele mai des folosite, dintre care
ne-a rmas o minunat psaltire.
Tot clugrii au fost primii iconari si aprtori ai icoanelor n perioada mpratilor
iconoclasti. n toate artele minore unde a trebuit migal si rbdare deosebit gsim pe
clugri. De la ei avem obiecte bisericesti de mare valoare artistic. Printre primii care au
mbrtisat inventia lui Gutenberg, tiparul, au fost clugrii. Primele tiparnite la noi le-au
nfiintat clugrii. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii romnesti.
Rostul social e si mai nensemnat si totusi asa de mare. Mai nti munca dezinteresat
a clugrilor, care-i izbveste de lene, e un model de constiint. Clugrii lucreaz orice ca
pentru Dumnezeu nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). n vremea noastr constiinta fat de
munc ncepe s fie un factor de mare pret n construirea viitorului oamenilor. Munca iese din
stadiul pedepsei si trece n cel al consacrrii, capt o sfintenie pentru constiinta cu care e
fcut.
Clugrii triesc n viata de obste avnd totul de obste. Deci ei au adus pn n zilele
noastre amintirea vie a primelor comunitti crestine din Ierusalim si Alexandria, unde se
mprtea fiecruia dup cum avea fiecare trebuint (Fapte 4, 35). Deci clugrii prin viata lor
de obste sunt o icoan strveche a lumii noi. Comunismul la obrsiile lui a fost crestin si va fi
si la sfrsit.
Clugrii si mai justific rolul lor social si prin faptul c sunt totdeauna n lupta
Bisericii crestine pentru marea cauz a vremurilor noaste: pacea ntre popoare. Rugciunea
pentru pacea a toat lumea clugrii o fac la toate slujbele lor n biseric, zi si noapte. Pacea
nu e numai un bun social ci si un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugm pentru
pace, pentru c la urma urmei Dumnezeu detine pacea.
Astzi armele nu sunt numai ucigtoare ci pustiitoare. i pentru care pricin ? Pentru o
mai dreapt repartitie a bunurilor ntre toti oamenii. Toate religiile pmntului s-au unit n
lupta pentru pace, toate semintiile pmntului si mintile limpezi sunt n ideea de pace.
Niciodat ntre cei mai deprtati si deosebiti nu s-a vzut asa o unire ca n a cere pacea. Acesta
e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va nvinge rzboiul132.
132

Arsenie Boca, Trepte spre vieuirea n monahism, Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2003, p. 62.

117

Convingerile unite n dreptatea cauzei sunt o putere n care intr si toti clugrii. N-a
auzit Avraam de la Dumnezeu c dac vor fi si numai zece drepti nu va pierde cetatea ?
(Facere 18, 32) Iat ce nebnuite rosturi pot avea acesti oameni sraci cu duhul, care sunt si
clugrii.
Rugciunea inimii, devenit nencetat, face ca taina unirii euharistice s devin o
stare fr de sfrit. Astfel, fr s nceteze a fi n timp, monahul ia parte totodat la venicie,
este prta al timpului transfigurat, n care istoria a fost penetrat de eternitate.
Cu siguran c ne ntrebm cum poate fi trit n zilele noastre, n mod concret, viaa
monahal i cum pot fi aplicate regulile stabilite de Sfinii Prini la situaia actual a
monahismului.
Astfel, citind cu atenie scrierile Sfinilor Prini, referitoare la monahism, remarcm
cu uurin faptul c acestea au fost elaborate innd cont de circumstanele epocii lor, i de
situaia personal a clugrilor crora se adresau.
Pentru aceasta, aproape toate scrierile monahale ale Sfanilor Prini au un scop precis
i un oarecare caracter unilateral. De aceea, chiar n vremurile nfloritoare ale monahismului,
nu era posibil ca fiecare clugr s aplice mecanic ceea ce au scris Prinii. Cu att mai mult,
nu este posibil nici astzi, i muli dintre cei ce au ncercat s-o fac au ntmpinat suficiente
dificulti, nefolosindu-se cu adevrat din aceasta.
S lum ca exemplu lucrarea Scara" a Sfntului Ioan Scrarul, care a fost scris
pentru clugrii din viaa de obte, a cror virtute principal este ascultarea, fapt pentru care
trateaz viaa nsingurat i isihasmul, sfatuindu-i pe clugri s nu se grbeasc n a alege
prematur acest fel de via; dimpotriv, el vorbete detaliat despre ascultare, ludnd i
exaltnd aceast form de ascez.
Sfntul procedeaz aa nu pentru c ar dispreui viaa pustniceasc, ci pentru a nu slbi
zelul clugrilor din viaa de obte, pentru a-i ncuraja n ascultarea pe care i-au asumat-o, a
nu se diviza i a nu se grbi nspre un mod de via pentru care nu sunt pregtii i care i-ar fi
putut duce la orbire i la nluciri demonice, n care cad de obicei cei ce nu ascult i
acioneaz de capul lor.

118

i totui, nimeni ns nu poate schimba cadrul exterior al vieii sale. Prin urmare, care
este soluia? Rmnnd, forat de mprejurri, n situaia n care se gsete, dar pierzndu-i
ncrederea c se poate mntui, cznd astfel n descurajare, monahul va ajunge s i piard
entuziasmul pentru viaa clugreasc i va ncepe s duc o via neglijent. Iat de ce este
extrem de important ca implinirea voturilor monahale s fie o constant a vieii monahului.
Acum, cnd ne aflm la sute de ani de vremurile n care au scris Sfinii Prini,
obiceiurile i mprejurrile fiind altele, adaptarea sfaturilor pe care acetia ni le-au dat la
situaia actual nu este numai util, dar i necesar.
mplinirea poruncilor evanghelice a constituit i continu s constituie esena vieii i a
practicilor monahale. In orice loc i n orice mprejurri, se gsesc suficiente condiii
favorabile pentru a practica nevoina clugreasc.
ntr-un veac marcat de instabilitate i egoism, ntr-un univers al urii i al dezndejdii,
viaa monahal autentic vine s rspund prin smerenie, ascultare, prin tierea voii i prin
nencetata rugciune la toate frmntrile luntrice ale lumii.
ntr-adevr, e nevoie de monahi buni, de o via monahal autentic, tocmai pentru c
lumea ntreag are adesea nevoie disperat de modele de trire a Evangheliei Domnului
Hristos.
Rezumnd n cteva cuvinte cele spuse pn acum, nu putem ncheia fr a aminti
cuvntul Sfntului Siluan Athonitul, acest Sfnt monah att de ndrgit n ntreaga lume, cel
mai ndreptit s ne lumineze n chestiunea pe care am supus-o ateniei i care spune:
Monahul trebuie s lupte cu patimile i, cu ajutorul lui Dumnezeu, s le biruiasc. Uneori
monahul este fericit n Dumnezeu i triete ca n rai lng Dumnezeu, alteori plnge pentru
ntreaga lume, fiindc vrea ca toi oamenii s se mntuiasc. Astfel, Duhul Sfnt l nva pe
monah s iubeasc pe Dumnezeu i s iubeasc lumea. Lumea st prin rugciunile Sfinilor
i monahul este chemat la o via de sfinenie, este chemat s se roage pentru ntreaga lume,
aceasta fiind lucrarea sa de cpetenie133.

133

Pere Matta el-Maskin, Les vingt Lettres de Saint Antoine apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr.
57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.

119

4. Anexe
a. Printele Arsenie Boca, Cuvnt pentru monahism
Exist diferite chipuri ale vieii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, n vremea
noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc,
chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles viata pustniceasca in singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat si mi-e
teama ca nu va inceta sa provoace cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca
monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, in taina, in camara
incuiata (cf. Mat. 6:6) astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui,
spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric se indeparteaza de activitati exterioare.
Acest moment de pe urma indepartarea de activitati exterioare da multora pricina spre a
invinui monahul de egoism duhovnicesc, inteles ca o cautare de a-si mantui sufletul sau.
Unii, mai grosolan, il invinuiesc de trandavie; altii, impinsi de un simtamant launtric de
invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele
asemenea acestora.
Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost siliti
sa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa care

120

nimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile

pamantului (Evr. 11:38). Pentru cel priveste din exterior, ei sunt un element fara de folos
Bisericii. Aceasta forma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurile
cand insisi ierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti
o mai adanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purced
oameni in stare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor,
Biserica, in activitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si apararea
monahismului sub forma de viata de obste organizata si active.
Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost cearta
intre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare parte
de dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrarea
proniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditie
de neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in
lume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de conflict intre monahismul
pustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa se
duca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in gauri de soareci, tac, se inclina inaintea
fiecarui om pana la pamant, mor pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-si
pastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut,
precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fi
in cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi.
Apostolul Pavel spune: Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui
Dumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara cel
duhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Cor. 2: 14-15). Insa in realitate, adica
in planul vazut, istoric, se intampla contrariul: anume, cei neduhovnicesti, cu toata
indrazneala judeca pe cei duhovnicesti, atunci cand cei care, fie si in parte, s-au atins de
facerea duhovniceasca nu indraznesc sa-si deschida gura inaintea celor neduhovnicesti. De ce
asa? Pentru ca de fiecare data cand se pronunta un cuvant despre autentica viata
duhovniceasca, se starneste protest in sufletele celor ce s-au indepartat de ea; iar prin aceasta
se dezlantuie o ura de nestapanit care se exprima sub o forma sau alta de prigoana. Si pentru

121

nevoitor singurele mijloace de a se apara de aceste prigoane sunt tacerea si ascunderea de

ochiul lumii.
Stramtorandu-se pana la limita putintei, ascunzandu-se in crapaturi si in gauri,
nearatandu-se ochiului, traind in saracie si in tot felul de lipsuri, nevoitorul prin aceasta da
loc miniei, isi faureste imprejur un oarecare vid, prin care loviturile nu il ating pe el,
nevoitorul. Am putea recurge si la alta pilda. Nevoitorul, prin neagonisire si defaimarea slavei
si puterii omenesti, devine subtire, ca foita de aur pe care iconografii o intrebuinteaza
pentru aureole (trebuie 20000 de astfel de foite pentru a ajunge la grosimea unei monede). In
astfel de conditii nici un teasc, oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor. Pentru a se izbavi
de prigoana, nevoitorul isi devine insusi prigonitor, intr-o mai mare masura decat ar putea
vrajmasii sa il prigoneasca. Si numai atunci va afla odihna.
Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau. Dar abia pronunta
un cuvant pe linia slujirii altora, si indata se pun in miscare stransorile. Telul prigoanei este
surparea zidirii oamenilor, ascunsa insa sub chipul intentiilor contrare. Dat fiind acestea, tot
cuvantul spus de proroci, de Apostoli sau in general de slujitorii Cuvantului, oricat de bun sau
de adevarat ar fi el, se rastalmaceste mai intai de toate impotriva lor si se intrebuinteaza ca
pretext pentru a-i prigoni.
De aci legea duhovniceasca: ori sa te asemeni prorocilor si Apostolilor si,
propovaduind, sa nu te temi de ura, nici de prigoane, nici de insasi moartea; ori altminteri sa
te indepartezi intru nelucrare, in netulburare in pustie, pentru a te ascunde de oameni (cf. Ioan
4:1;3). Nelucrarea nevoitorului in cele din afara devine inevitabil cea mai puternica lucrare in
planul nevazut. Rezultatele ei se vor spune in vremile care urmeaza. In viata monahului
aceasta nelucrare este dictate de nazuinta de a nu trezi in sufletele oamenilor proteste
dureroase, de a nu le pricinui rani adanci; si asa, petrecand aproape exclusiv in rugaciune,
totusi a sluji mantuirii lor fara sa pricinuiasca vatamare nici lor, dar, in acelasi timp, nici luisi.
Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins.
Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleasi cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura,
nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati,
ba chiar sincer gandesc ca aduc slujba lui Dumnezeu (Io. 16:2). Si daca nu am avea inaintea
ochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si Sfintilor Parinti ai Bisericii, fara gres ne-am

122

pierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim este total opus a ceea ce dorim din tot
sufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura.
Noi tanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmea
celor pomenite sunt evenimentele din Vinerea Mare. Aceasta culme nimenea dintre oameni nu
a atins si nu va atinge. Insasi Dragostea, Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Lui
dragoste pentru ea, iar lumea L-a lepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie si
infricosata, Hristos singur statea inaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai drept
in acea vreme; si in sfarsit, inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi in
Ierusalim, de praznicul Pastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decat
toti, reprezentantul Bisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea.
Si dupa moarte, cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase de
El, slujitorii Bisericii nu incetau sa-l urmareasca.
Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupa
cuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisus
prigoni-se-vor (2 Tim. 3:12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul de fata
voiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta cale duhovniceasca
trebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar si cel pozitiv ca
manifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina de purtarea de grija
pentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru insisi cei
prigoniti. Sfantul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un imbolditor trupului (2
Cor.12:7), ca sa-l bata peste obraz, atuncea taca toata gura adica noua tuturor ne trebuiesc
acei imbolditori, acele prigonoane, ca niste conditii pentru inaltarea catre cunoasterea lui
Dumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastra harul primit de
sus.
Monahismul pustnicesc este cel mai putin pe intelesul lumii, ba chiar si al celor
imbisericiti; in virtutea exclusivitatii sale, in conditiile istorice ale nivelului cunoasterilor
duhovnicesti in lume, el nu poate fi nicicum organizat din afara.
Episcopul Ignatie Briancianinov, fara indoiala avand in vedere acest monahism, cu
adevarat duhovnicesc, spune in scrierile lui ca numai cei care privesc superficial pot gandi ca
monahismul ar putea fi cumva inaltat din afara in ce priveste nivelul sau duhovnicesc, printr-

123

o interventie administrativa. Monahismul, spunea el, este darul Sfantului Duh. In alt loc,
intr-una din scrierile lui, spune ca monahismul, ca cel mai desavarsit chip al vietuirii in
Dumnezeu, este de neaparata trebuinta Bisericii, si ca fara o astfel de desavarsire in
Biserica s-ar pierde nu numai mantuirea, ci insasi credinta.
Cuvantul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre el
vorbeste un monah. A spune ca monahismul este sarea lumii, indreptatirea a insesi existentei
ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului indumnezeirea, se
infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna a starni un vifor de
indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la Apostolul Pavel, ea nu starneste
nici un protest.
Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat va fi scos afara. Astfel de pilde
ni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafim
din Sarov. Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din partea
tuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii.
Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede ca
manastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si apere netulburarea, nu putea sa-si
apere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme. Ani de zile a tacut, a trait
ca un iesit din minti. Cu orisicine se intalnea, cadea cu fata la pamant si ramanea asa pana
plecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant, pentru ca orice cuvant ar fi
intetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nu ingreuia manastirea
materialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de ani pana sa iasa la
slujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat sa apara
indoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura de autoritate.
Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietile sfintilor
nevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceasca aproape
in toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numai atunci cand
inaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum se cuvine
Zicand ii acoperea asa cum se cuvine, vreau sa adaog ca printre credinciosi sau ierarhi
adesea se poate observa inclinarea de a veni in ajutor, dar aproape intotdeauna, la inclinarea
de a ajuta, ei pun celui ce primeste ajutorul conditii de un soi sau altul. Cu alte cuvinte, ei se

124

vor implica in viata lor intr-un fel sau altul; iar cand conditiile lor nu se implinesc, caci nu
corespund cautarilor monahilor, atunci se retrage si ajutorul. Aceasta se poate observa din
experienta intregii istorii a monahismului. Tocmai de acest fel de implicare cu prilejul
ajutorului a condus la faptul ca Sfantul Munte Athos s-a sustras de sub conducerea
stapanirilor. Mai tarziu independenta monahilor a fost intrucatva stavilita, dar totusi pana
astazi manastirile de la Sfantul Munte raman stavropighice. In aceste conditii, pana astazi
manastirile se bucura de drepturi foarte ample de autogestiune. Si, in esenta, supravegherea
sau stapanirea patriarhului de Constantinopol are caracterul de acoperire, si nu de
implicare.

125

Bibliografia lucrrii:
Cri, lucrri, opere
1. ***, Patericul, ce cuprinde n sine cuvinte folositoare ale Sfinilor btrni, Alba Iulia,
Tipografia Episcopiei Ortodoxe Romne a Alba Iuliei, 1990.
2. ***, Romnii n rennoirea isihast, Iai, Editura Trinitas, 1997.
3. ***, Spovedania unui pelerin rus ctre duhovnicul su, traducere de pr. Nicolae
Bordaiu, Timioara, Editura Mitropoliei Banatului, 1992.
4. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie i comuniune, Alba Iulia, Editura
Rentregirea, 2001.
5. Bari, Gheorghe, Istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, f. ed., 1889.
6. Blan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul romnesc, Galai, 1990.
7. Blan, Ioanichie, Arhimandrit, Convorbiri duhovniceti, volumul I, f. l., Editura
Episcopiei Romanului i Huilor, 1993.
8. Blan, Ioanichie, Arhimandrit, Convorbiri duhovniceti, volumul II, f. l., Editura
Episcopiei Romanului i Huilor, 1990.
9. Blan, Ioanichie, Arhimandrit, Vetre de sihstrie romneasc, Bucureti, Editura
Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 1982.
10. Boca, Arsenie, Crarea mpriei, Arad, Editura Episcopiei Aradului, 1995.
11. Boca, Arsenie, Mrgritare duhovniceti, Iai, Editura Credina Strmoeasc, Iai,
2002.
12. Boca, Arsenie, Trepte spre vieuirea n monahism, Cluj-Napoca, Editura Teognost,
2003.
13. Brancianinov, Sfntul Ignatie, Cluza rugtorului. Izbvirea de durerile chinurilor
zadarnice Experiene ascetice, vol. IV, editura Sofia, Bucureti, 2001.

126

14. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicionar de Teologie Ortodox A Z, editura
Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, Bucureti, 1994.
15. Calist i Ignatie Xantopol, Sfinii, Metod i regul foarte amnunit pentru cei ce-i
aleg s vieuiasc n linite i singurtate, n Filocalia sfintelor nevoine ale
desvririi, traducere, introducere i note de Pr. prof. dr. Dumitru Stniloae, volumul
VIII, Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romne, 1979.
16. Clement Alexandrinul, Sfntul, Care bogat se va mntui, n col. Prini i Scriitori
Bisericeti, vol. IV, Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Romne, 1992.
17. Colectiv, Iubirea nebun de aproapele Viaa i nvturile Maicii Maria Skobova
(1891-1945), biografie spiritual: Helene Arjankovsky-Klepinine; postfee: Maica
Sofia i Olivier Clement; traducere: Maria-Cornelia i diac. Ioan I. Ic jr., Sibiu,
Editura Deisis, 2000.
18. Coman, Constantin, pr. dr., Ortodoxia sub presiunea istoriei - Interviuri, Bucureti,
Editura Bizantin, 1995.
19. Costa de Beauregard, Printele Marc Antoine, Rugai-v nencetat, editura Institutului
Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, Bucureti, 1998.
20. Crainic, Nichifor, Sfinenia, mplinirea umanului, Iai, Editura Mitropoliei Moldovei i
Bucovinei, 1993.
21. Dimitrie de Rostov, Sfntul, Abecedar duhovnicesc (sau Alfabet duhovnicesc),
traducere de Cristian Sptrelu, Galai, Editura Cartea Ortodox Editura Egumenia,
2006.
22. Emilianos, Arhimandritul, Monahismul, pecetea adevrat, traducere de diac. Ioan I.
Ic jr. i pr. prof. Ioan Ic, vol. I, Sibiu, Editura Deisis, 1999.
23. Encescu, Efrem, Privire general asupra monahismului cretin dup diferii autori, f.
l., Tipografia Cozia a Sfintei Episcopii Rmnicu-Vlcii, 1993.
24. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Romne, Bucureti, 1996.
25. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere din limba francez de Dr. Irineu Ioan Popa,
arhiereu vicar, Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Romne, 1996.

127

26. Evdokimov, Paul, Vrstele vieii spirituale, ediia a II-a, Bucureti, Editura Christiana,
2003.
27. Florea, Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, n vol. Sfini romni i aprtori ai legii
strmoeti, Bucureti, 1987.
28. Hausherr, Irene, Paternitatea i ndrumarea duhovniceasc n Rsritul cretin,
editura Deisis, Sibiu, 1999.
29. Hierotheos, mitropolit de Nafpaktos, Sfntul Grigorie Palama Aghioritul, editura
Bunavestire, Bacu, 2000.
30. Ignatie Monahul, Sensul desvririi n monahism, Bucureti, Editura Anastasia, 1999.
31. Ioan Casian, Sfntul, Aezmintele mnstireti i Convorbiri duhovniceti, Bucureti,
Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 1990.
32. Ioan Scrarul, Sfntul, Scara, Timioara, Editura Amacord, 1995.
33. Ionacu, Printele Juvenalie, Experiena rugciunii lui Iisus n spiritualitatea
romneasc, editura Anastasia, Bucureti, 2001.
34. Ionescu, pr. prof. Ion, nceputurile cretinismului romnesc (sec. II-VII), ediia a II-a,
Brda, Editura Cuget Romnesc, 2003.
35. Iosif, Gheron, Mrturii din viaa monahal, Bucureti, Editura Bizantin, 1996.
36. Istoria Romniei (colectiv), editura Corint, Bucureti, 2003.
37. Joant, Mitropolitul Serafim, Isihasmul tradiie i cultur romneasc, editura
Anastasia, Bucureti, 1994.
38. Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, traducere din limba englez de pr. prof. dr.
Remus Rus, Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romne, 1995.
39. Marrou, Henri-Irenee, Patristic i umanism, Bucureti, Editura Meridiane, 1996.
40. Mete, tefan, Mnstirile romneti din Transilvania i Ungaria, Sibiu, Tipografia
Arhidiecezan, 1936.
41. Meyendorff, John, Teologia bizantin, editura Institutului Biblic i de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romne, Bucureti, 1996.
42. Necula, Nicolae, pr. prof., Tradiie i nnoire n slujirea liturgic, volumul II, Galai,
Editura Episcopiei Dunrii de Jos, 2001.
43. Noica, Rafail, Ieromonah, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Rentregirea, 2002.

128

44. Pahomie cel Mare, Sfntul, Regulile monahale, Iai, Editura Credina strmoeasc,
2000.
45. Paisie de la Neam, Cuviosul, Autobiografia unui stare urmat de viaa stareului
Paisie scris de monahul Mitrofan, editura Deisis, Sibiu, 1996.
46. Papacioc, Arsenie, Arhimandrit, Venicia ascuns ntr-o clip, Alba Iulia, Editura
Rentregirea, 2004.
47. Pcurariu, Mircea, pr. prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Romne, volumul I, Iai,
Editura Trinitas, 2004.
48. Pcurariu, preot profesor dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romne, vol. I, editura
Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, Bucureti, 1980.
49. Prianu, Teofil, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, Cluj-Napoca,
Editura Teognost, 2003.
50. Prianu, Teofil, Gnduri bune pentru gnduri bune, Timioara, Editura Mitropoliei
Banatului, 1998.
51. Pere Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres
de Saint Antoine apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr. 57), Abbaye de
Bellefontaine, 1993.
52. Plmdeal, Antonie, Tradiie i libertate n spiritualitatea ortodox, Sibiu, Tiparul
Tipografiei Eparhiale, 1983.
53. Popa, Ioasaf, Arhimandrit, Calea de mijloc n asceza cretin, Bucureti, Editura
Glasul monahilor, 1999.
54. Popescu, Dumitru, pr. prof. dr., Teologie i cultur, Bucureti, Editura Institutului
Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 1993.
55. Rduc, Vasile, pr. prof. dr., Monahismul egiptean, Bucureti, Editura Nemira,
Bucureti, 2000.
56. Roccanello, Dario, Rugciunea lui Iisus n scrierile stareului Vasile de la Poiana
Mrului, traducere de Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1996.
57. Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale i de Nord, Isihasmul - Tradiie i
cultur romneasc, Bucureti, Editura Anastasia, 1994.
58. Spidlik, Tomas, Cardinal, Omul lui Dumnezeu - la rdcinile vieii religioase -,
traducere din limba italian de Vasile Rus, Trgu-Lpu, Editura Galaxia Gutenberg,
2004.
59. Spidlik, Tomas, Spiritualitea Rsritului cretin, III - Monahismultraducere de diac.
Ioan I. Ic jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.

129

60. Stniloae, Dumitru, pr. prof. dr., Ascetica i mistica Bisericii Ortodoxe, Editura
Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romne, 2002.
61. Stniloae, Dumitru, pr. prof. dr., Iisus Hristos lumina lumii i ndumnezeitorul omului,
ngrijirea ediiei de Monica Dumitrescu, Bucureti, Editura Anastasia, 1993.
62. Stniloae, preot profesor dr. Dumitru, Din istoria isihasmului n Ortodoxia romn,
editura Scripta, Bucureti, 1992, p. 5 27.
63. Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.
64. Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieii clugretii, n Filocalia sfintelor
nevoine ale desvririi, traducere, introducere i note de Pr. prof. dr. Dumitru
Stniloae, volumul VII, Bucureti, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Romne, 1997.
65. Theodorescu, Rzvan, Bizan, Balcani, Occident la nceputurile culturii medievale
romneti (secolele X XIV), Bucureti, 1974.
66. Varsanufie, Stareul, nvturi ctre monahi, n col. Comorile pustiei, vol. I,
Bucureti, Editura Anastasia, 1994.
67. Vasile cel Mare, Sfntul, Rnduielile vieii monahale, Bucureti, Editura Sofia, 2001.
68. Vlachos, Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Fgeean,
Bucureti, Editura Sofia, 2000.
69. Vlahos, Ierotei, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca via profetic,
apostolic i martiric, traducere de monahul Calist, Craiova, Editura Mitropolia
Olteniei, 2005.

Articole, studii:
1. Birda, Emilian, Originea istoric a voturilor monahale, n rev. Glasul Bisericii,
XXIX, nr. 1-2, ianuarie-martie, 1954.
2. Bodogae, preot profesor dr. Teosor, Tradiia Sfntului Munte n viaa popoarelor
ortodoxe, n rev. Ortodoxia, an V, nr. 2, aprilie iunie 1953.
3. Brtulescu, prof. Victor Sfntul Nicodim, n rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5 6,
1970.

130

4. Bulat, prof. T. G., Mrturii doumentare cu privire la episcopatul Sfntului Calinic al

Rmnicului i Noului Severin, 1850 1868, n rev. Mitropolia Olteniei, anul XX, nr.
3 4, mart. apr. 1968.
5. Ciurea, pr. conf. Alexandru I., Momente i aspecte eseniale ale influenei Sfntului
Munte asupra vieii religioase din rile Romne, n rev. Ortodoxia, an V, nr. 2,
aprilie iunie 1953.
6. Cocora, pr. G Constantinescu, pr. H., Poiana Mrului, n rev. Glasul Bisericii, anul
XXIII, nr. 5 6, mai iunie, 1964.
7. Cocora, pr. Gabriel, Mitropolitul Veniamin Costachi, traductor i diortositor de cri
bisericeti, n rev. Biserica Ortodox Romn, an XCIX, nr. 5 6, mai iunie, 1981.
8. Colib, Mihai, Magister, Regulile monahale ale Sfntului Vasile cel Mare n istoria
vieii monahale i a cultului cretin, n rev. Studii Teologice, an VI, nr. 3-4, 1956.
9. Coman, Ioan G., pr. prof. dr., Importana i sensul desvririi n monahism, n rev.
Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 3-4, martie-aprilie, 1955.
10. Dima, Magistrand Dumitru, Contribuia romneasc la cunoaterea isihasmului, n
rev. Studii Teologice, seria II, anul XVII, nr. 9 10, nov. dec, 1965.
11. Dometie de la Rme (Manolache), nvtura despre monahism, n rev. Epifania,
nr. 8, 1997.
12. Eftimie, pr. Andrei, Influena paisian n mnstirile romneti, n rev. Mitropolia
Ardealului, an XI, nr. 4 6, aprilie iunie, 1966.
13. Faur, Augustin, Monahismul romnesc i reorganizarea lui, n rev. Studii Teologice,
nr. 2, 1950.
14. Gheorghescu, Chesarie, Personalitatea relios-moral a stareului Paisie Velicikovski,
n rev. Glasul Bisericii, nr. 9, 1970.
15. Gladcovschi, Arhimandrit Atanasie, Gheorghe Arhimandritul, stareul Mnstirii
Cernica, n rev. Glasul Bisericii, an XV, nr. 12, decembrie, 1956.
16. Ionescu, pr. Ioan, Mitropolitul Grigorie Dasclul, n rev. Glasul Bisericii, an
XLVIII, nr. 2 3, martie iunie, 1989.
17. Iorgulescu, Vasile, Mrturii privind monahismul pe pmntul romnesc naintea
Sfntului Nicodim, n rev. Biserica Ortodox Romn, nr. 101, 1983.

131

18. Micle, Veniamin, Despre monahismul ortodox romn, anterior secolului al XIV-lea, n
rev. Glasul Bisericii, nr. 37, 1978.
19. Pavel, Constantin C., Temeiurile i rostul ascultrii n viaa moral a cretinului, n
rev. Studii Teologice, an XVII, nr. 7-8, 1966.
20. Simedrea, Tit, Viaa mnstireasc n ara Romneasc niante de anul 1370, n rev.
Biserica Ortodox Romn, nr. 80, 1962.
21. Stan, Karl Henssi, pr. prof., Originea monahismului, n rev. Ortodoxia, an LVII, nr.
2, aprilie-iunie, 1995.
22. Telea, prof. Drd. Marius, Micarea isihast i legturile cu romnii, n rev. Revista
Teologic, nr. 1, , 1995.
23. Zvoianu, Drd. Corneliu, Rugciunea lui Iisus n Imperiul bizantin. Rspndirea ei n
Peninsula Balcanic, n rev. Glasul Bisericii, nr. 11 12, 1981.

132

Cuprinsul lucrrii:
1. Aspecte introductive............................................................................................................ 4
1. 1. Locul cretinului n lume..............................................................................................4
1. 2. Monahismul - mrturie cretin n lume.......................................................................4
2. O tensiune conceptual: adncul pustiei i inima lumii...................................................6
2. 1. Monahismul. Repere i fundamente istorice................................................................6
2. 1. 1. Delimitri conceptuale..........................................................................................6
2. 1. 2. Scopul (finalitatea) monahismului........................................................................6
2. 1. 3. Precursori ai idealului monastic cretin................................................................7
2. 1. 4. Originile monahismului cretin.............................................................................8
2. 1. 5. Evoluia istoric a monahismului........................................................................10
2. 1. 6. Monahismul ortodox n contemporaneitate.........................................................11
2. 1. 6. Monahii n viaa sacramental a Bisericii............................................................11
2. 2. Monahismul ortodox. Fundamente teologice.............................................................12
2. 2. 1. Fundamentele dogmatice i duhovniceti ale vieii monahale............................12
2. 2. 2. Dimensiunea ascetic, mistic i contemplativ a vieii monahale.....................25
2. 2. 3. Viaa monahal ca mod de consolidare a vieii luntrice....................................28
3. Calea vieuirii n monahismul mundan...........................................................................35
3. 1. Lepdarea sau prsirea lumii...............................................................................35
3. 2. Sfaturile evanghelice i voturile monahale.............................................................36
3. 3. Postul i rugciunea...............................................................................................37
3. 4. nfruntarea ispitelor:...............................................................................................38
3. 5. Treptele vieuirii duhovniceti.................................................................................40
3. 6. Cercetarea contiinei i mrturisirea pcatelor. Lecturile duhovniceti..................41

133

3. 7. Rbdarea, smerenia, tierea voii i smerita cugetare............................................42

3. 8. Vieuirea monahului n lume ca fiind nafara lumii..................................................43
3. 9. Chipul interior i chipul exterior al monahului.........................................................44
3. 10. mplinirea votului ascultrii i personalitatea monahului......................................45
2. 4. Monahismul n adncul pustiei sau n inima lumii? O dilem.....................................48
2. 5. Monahismul romnesc, mrturie a misiunii clugrilor n inima lumii.........................55
2. 6. Monahismul n cel de-al treilea mileniu cretin. Sensul i contientizarea unei misiuni
.......................................................................................................................................... 73
2. 7. Chipuri reprezentative de monahi care l-au cutat pe Dumnezeu n pustiul din
sufletele oamenilor:........................................................................................................... 85
a. Sfntul Siluan Athonitul..............................................................................................85
c. Sfntul Ioan Iacob Hozevitul.......................................................................................88
d. Printele Arsenie Boca...............................................................................................93
f. Printele Nicolae Steinhardt........................................................................................94
g. Printele Dumitru Lazr abra...................................................................................97
3. Aspecte finale.................................................................................................................. 101
Rostul i semnificaia monahismului din inima lumii............................................................101

134