Sunteți pe pagina 1din 20

46.

Nilla Wafers

BELLA
Ochii mei erau fixaţi pe masa mică din faţa mea, aruncând pumnale din priviri spre cartea
de copii pe care tocmai am aruncat-o. Freddy,frunza căzută. Mi-am mutat privirea goală
spre mica fereastră a biroului cu un oftat abia auzit şi am văzut nişte frunze dintr-un copac
apropiat căzând la pământ. Am eăsuflat zgomotos.
Freddy, frunza căzută, se presupunea că simbolizează pierderea unei persoane iubite.
Aparent, descompunerea corpurilor moarte este comparabilă cu frunzizişul într-o manieră
psihică. Era complet ridicol să crezi că un copil o să înţeleagă un asemenea nonsens.
Mi-am dat ochii peste cap şi m-am făcut confortabilă în scaun. Atenţia dată de cafeină
scădea şi domnişoara asta îşi folosea timpul făcând... în fine. M-a enervat, cum făceau de
asemenea multe lucruri în ziua de azi, şi mă întrebam cât de dezamăgit va fi Carlisle de
comportamentul meu dacă pur şi simplu plecam. Încruntându-mă, am realizat că va fi
foarte dezamăgit.
Uşa biroului s-a deschis brusc şi capul mi s-a ridicat rapid şi am văzut-o pe femeie intrând.
Părul ei era negru şi strălucitor şi-i cădea până la talie în timp ce căra o mulţime de obiecte
în mâini. Mi-a întâlnit privirea şi a zâmbit, deşi zâmbetul era deformat de punga maro care îi
atârna dintre dinţi. Am privit cum ea şi-a mutat servieta în cealaltă mână şi a închis uşa cu
pantoful ei cu toc. A ajuns la biroul ei, l-a privit gânditoare pentru un moment apoi a trântit
totul deasupra lui dintr-o singură mişcare. Dând din cap, a înconjurat biroul şi s-a aşezat la
locul ei, dar nu înainte de a-şi băga rapid jumătatea de bluză care i-a ieşit din fustă.
Hristoase, mi-am dat din nou ochii peste cap. Femeia asta era evident împrăştiată. Când
mi-a întâlnit în sfârşit privirea, părea să aibă respiraţia tăiată, dar a zâmbit larg.
- Îmi pare rău că te-am lăsat să aştepţi. Am un copil de şase ani – a explicat ea în timp ce
şi-a agitat mâna în aer ca şi cum asta era o scuză evidentă pentru orice.
Ea şi-a încruntat sprâncenele la grămada de dosare de pe biroul ei şi a început să caute
printre ele în timp ce vorbea:
- Deci, domnişoară Cullen, cum vă simţiţi astăzi? A întrebat ea.
Trupul mi-a încremenit şi sunt sigură că unghiile mi se afundau în braţele scaunului.
- Domnişoara Swan – am clarificat printre dinţii încleştaţi.
Ea încă căuta printre dosare în timp ce mi-a răspuns:
- Nu, eu sunt doctor Carmen de fapt. Încântată de cunoştinţă.
Ea a zâmbit. Eu m-am ofensat zgomotos.
- Nu, eu sunt domnişoara Swan – am anunţat eu, vizibil tulburată de greşeala ei.
Ochii ei s-au îndreptat spre ai mei.
- Oh.
Ea şi-a ridicat sprâncenele surprinsă.
- Îmi pare rău. Dr Cullen a sunat şi presupun că m-am gândit...
Ea şi-a scuturat capul şi şi-a dat ochii peste cap.
- Mă fac de râs, nu-i aşa? A întrebat ea cu o privire plină de regret.
Eu am încercat din greu să mă relaxez şi să-i scuz greşeala înainte să explic.
- Dr Cullen este un prieten de familie.
- Bine.
Ea a scos un doar şi s-a lăsat pe spate în locul ei, epuizată.
- Doar un moment – a cerut ea, frecându-şi pentru un moment tâmplele cu degetele.
Odată ce privirea ei a întâlnit-o din nou pe a mea, m-a cercetat gânditoare.
- Vrei să discuţi reacţia ta când ţi-am spus după numele Dr Cullen? A întrebat ea încet.
Eu m-am strâmbat şi mi-am ridicat genunchii la piept, îmbrăţişându-i strâns în timp ce
meditam. În cele din urmă am răspuns deschis, aşa cum mi-a cerut Carlisle.
- Fiul lui şi cu mine aveam o relaţie, şi presupun că fiind strigată pe numele ăsta pur şi
simplu... – m-am oprit cu un oftat frustrat şi i-am aruncat o privire care spunea clar că nu
primeşte altă explicaţie decât asta.
Ea a dat din cap înţelegând şi a început să scrie rapid pe un bloc cu foi.
- Aveaţi o relaţie – a spus ea în timp ce scria. Dar nu mai aveţi?
S-a uitat la mine şi şi-a înclinat întrebător capul. I-am dat versiunea scurtă cu o voce dură
şi pumnii încleştaţi.
- El a plecat să-şi caute mama naturală şi nu s-a întors.
Era mai uşor să spun decât am crezut, şi mi-am eliberat gambele din strânsoarea mea de
moarte.
- Nu s-a întors – a mormăit ea în timp ce a scris din nou. Şi nu mai comunicaţi? A întrebat
ea absentă şi eu a trebuit să-mi stăpânesc un mârâit.
- Nu mă aşteptam ca terapia asta să fie despre Edward – am spus eu arogantă.
Ea s-a uitat la mine şi a dat din cap înainte să se întoarcă la blocul ei cu foi.
- Edward – a observat ea în timp ce stiloul se mişca.
Vorbeşti serios?
- Uite, domnişoară... Swan – a început ea oftând, punând stiloul pe birou şi încrucişându-şi
braţele peste piept cu o expresie severă. Dr Cullen mi-a spus că s-ar putea să fii dificilă şi
înţeleg asta.
A ridicat din umeri şi şi-a tras părul în spate peste umăr.
- Dar probabil este ceva ce ar trebui să ştii despre mine. Îmi iau slujba în serios.
Eu am respirat zgomotos, dar ea m-a ignorat.
- Dacă primesc o reacţie din cauza menţionării acestui Edward, atunci o să discut despre
asta. Dacă primesc o reacţie din cauza menţionării unor clowni îmbrăcaţi de bal, atunci o să
discut şi despre asta. Ideea este că acesta este biroul meu şi o să facem lucrurile în felul
meu. Nu-mi pasă cât de mult mă imploră Dr Cullen, dar eu nu am niciun interes să forţez pe
cineva să vorbească cu mine. E o irosire a timpului meu preţios – timp care ar putea fi
petrecut ajutând pe altcineva care chiar îl vrea.
A ridicat din nou din umeri şi a ridicat degetul să arate spre uşă.
- Deci dacă nu vrei să fii aici, acolo e uşa, nu o lăsa să te lovească.
Eu am rămas tăcută şi m-am uitat afară la frunzele care cădeau. Normal că nu vroiam să
fiu aici, dar picioarele mele nu au făcut nicio mişcare să mă scoată din prezenţa
domnişoarei acesteia enervante. După câteva minute de tăcere, ea a oftat şi am văzut-o
cum şi-a încrucişat din nou braţele peste piept.
- Hai să facem o înţelegere, ok? A întrebat ea suav şi fără să aştepte un răspuns, a
continuat: Vorbim astăzi, şi la sfârşitul şedinţei, o să-ţi spun unele dintre păreri. Dacă tu
crezi că unele dintre acestea sunt false, sau încă o să mai ai îndoieli până marţi, atunci
niciodată nu o să mai trebuiască să vorbim. Bine? - a întrebat ea, înclinându-şi capul într-o
parte.
M-am întrebat raăid cum putea şti că îndoielile mele în legătură cu capacitatea ei de a mă
ajuta mă făceau atât de potrivnică cererilor ei. În realitate, avea dreptate. Ar putea să-şi
petreacă timpul ajutând pe cineva care putea fi ajutat în loc să se învârtă în jurul cozii cu
mine. În orice caz, era o pierdere de timp.
Dar mi-am adus aminte că aveam motivele mele pentru care astăzi am venit aici şi n-o să
ies pur şi simplu şi o să le abandonez. Deşi eram complet dezinteresată de ”părerile” ei şi
nu aveam nicio dorinţă să discut despre Edward, am aprobat din cap şi am încercat să mă
relaxez în scaun în timp ce m-am uitat din nou în ochii ei. Ea nu mi-a dat zâmbetul acela
larg şi mulţumit pe care mi l-ar fi dar Carlisle. În loc de asta, ea a repetat pur şi simplu:
- Tu şi Edward comunicaţi?
Şi apoi şi-a ridicat din nou stiloul. Eu m-am luptat contra frustrării că trebuia să-i explic
despre scrisoare, dar am reuşit să păstrez totul scurt şi simplu. Ea şi-a presat buzele dând
din cap şi a continuat să scrie.
- De cât timp ai primit scrisoarea? A întrebat ea încă scriind.
Eu m-am strâmbat şi pieptul mi s-a contractat dureros aşa cum făcea întotdeauna când
vorbeam despre asta.
- Acum zece săptămâni – am răspuns eu în şoaptă.
Ea a dat din nou din cap şi a continuat.
- De ce crezi că nu s-a întors?
S-a uitat în ochii mei cu o expresie curioasă. Mi-am îndreptat din nou ochii spre fereastră
când mi-am amintit prima mea conversaţie cu Carlisle singură.

Am stat liniştită în pragul biroului şi l-am urmărit curioasă, încercând cu disperare să


atenuez valul de nelinişte care m-a cuprins din cauza faptului că urma să-l văd. Carlisle era
aplecat peste biroul lui citind fugitiv printr-un mormal de hârtii, cu un stilou într-o mână, iar
cu cealaltă pipăia inconştient colţul paginii. Părul lui era aranjat modest şi deşi şuviţele de
păr nu-mi dădeau voie să-i văd ochii foarte clar pentru o verificare, înconvoierea posturii lui
îl făcea să pară foarte obosit.
După o vreme, am început să mă simt ca o intrusă stând acolo şi privind. Exact când am
început să mă gândesc să plec, Carlisle s-a uitat în sus de la biroul lui şi ochii i s-au mărit în
spatele ochelarilor de citit. Cu un alt val de tensiune datorat observării lui, am avut un
moment de ezitare – meditam dacă să îl iau sau nu în seamă, sau mişeleşte să abordez
intenţia mea originală. Cu o privire supărătoare spre holul gol care conducea spre etajul al
treilea, m-am întors şi am încercat să-i zâmbesc.
Încă nu mă simţeam în largul meu să fiu singură cu un bărbat şi zâmbetul meu a tremurat
uşor când am realizat din nou că nu mai era nimeni în casă. Asta era atât de iraţional, să-mi
fie frică să fiu singură cu Carlisle. Ştiam că mai degrabă s-ar răni pe el decât o altă fiinţă
umană, dar totuşi încă aveam acel junghi de teamă care îmi agita instinctul iraţional: luptă
sau fugi.
Buzele lui s-au ridicat într-un mic surâs ca răspuns.
- Bella. – m-a primit el suav dând ezitant din cap şi lăsându-se uşor înapoi în scaun.
În realitate, n-am mai vorbit ca lumea cu Carlisle de la ziua lui Edward. Era puţin
tulburător că am locuit sub acoperişul lui în ultimele şase săptămâni şi l-am văzut aproape
în fiecare dimineaţă – dar încă simţeam panică când mă apropiam de el atât de direct – şi
atât de personal. Chiar m-am gândit să-l sun pe Carlisle de pe telefonul lui Alice sau al lui
Rose ca să avem conversaţia asta. Absurd – dar nu m-am putut abţine.
În timp ce eu îmi duceam bătălia mentală, Carlisle şi-a pus mâinile în poală şi pur şi
simplu mi-a susţinut privirea agitată. Zâmbetul lui încă era călduros şi prietenos şi ochii lui
erau răbdători. Mi-a luat un moment să realizez că el îmi dădea timpul de care aveam
nevoie să-mi fac curaj să intru. Zâmbetul meu a devenit mai sincer datorită înţelegerii lui şi
am profitat de toleranţa lui fără să mă forţez. După numai câteva minute, am fost capabilă
să trec pragul şi faţa lui părea să spună că era satisfăcut de progresul meu. Răbdarea lui mi
s-a părut uşor ocrotitoare, dar am înlăturat avea emoţie şi am mers pe lângă perete spre o
canapea mică în partea opusă a camerei faţă de cea unde era el.
Asta e bine, am oftat înăuntrul meu de uşurare când m-am aşezat pe canapeaua mică de
lângă perete. Era spaţiu între noi – şi un birou. Începeam să mă simt în largul meu în timp
ce mi-am tras genunchii la piept şi i-am îmbrăţişat. Acum, trebuia să-mi fac curaj să-i
vorbesc. Asta era la fel de frustrant – dacă nu şi mai frustrant – decât să intrun în dulapul
interzis al lui Edward. Părea un concept atât de simplu – doar deschid gura şi vorbesc. Ceva
ce acum doi ani ar fi fost o interacţiune provizorie, acum era o bătălie de nervi şi
incapacitate. Ar fi fost mult mai uşor dacă Edward, Esme, Rose sau Alice ar fi fost în cameră
cu noi.
Carlisle a continuat să stea aşezat şi să aştepte răbdător în timp ce eu lucram să-mi
depăşesc aversiunea. El ar fi putut să-şi continue treaba ca să rămână ocupat în timp ce eu
mă calmam, dar nu a făcut-o. A păstrat contactul nostru vizual, din când în când
scărpinându-şi fruntea sau legănându-se uşor în scaunul său. După zece minute de
respiraţii calmante şi după ce aproape am săpat o gară în buza mea, m-am simţit destul de
în largul meu încât să încerc să vorbesc.
- C-Ce faci? Am întrebat, bâlbâindu-mă uşor în timp ce mi-am îmbrăţişat genunchii.
Zâmbetul lui s-a mărit şi s-a aşezat uşurat mai confortabil în scaunul lui.
- Bine, Bella. Tu ce faci? A întrebat el, ridicând plin de înţeles sprâncenele.
Eu m-am relaxat mai mult şi mi-am suprimat o grimasă.
- Supravieţuiesc. Îmi pare rău că te-am deranjat – mi-am cerut eu scuze, simţindu-mă
puţin vinovată că am folosit atât de mult din timpul lui pentru ceva ce părea atât de simplu.
El a ridicat din umeri şi şi-a pus din nou mâinile în poală.
- Nu e niciun deranj, serios. Dacă e ceva, e o distragere binevenită de la documentele
astea plictisitoare.
El a zâmbit sincer. Eu am înclinat capul şi mi-am pus obrazul pe genunchi, întrebând în
şoaptă:
- De ce lucrezi tot timpul atât de mult la documente?
El era tot întotdeauna în biroul său lucrând la documente. Nu înţelegeam de ce era asta
treaba lui. Nu de asta existau asistentele?
- Ei bine, adaug referinţe la fişele fiecărui pacient al meu şi le adaug prescripţiile în
calculator. Nu e obligatoriu, dar chiar şi cel mai mic detaliu al examinării mele poate fi
esenţial pentru un diagnostic.
Eu am început o conversaţie despre lucrul lui cu documentele ca să mă obişnuiesc cu
prezenţa lui. Mă făcea să mă simt comodă în timp ce vorbea şi eram surprinsă să aflu cât
de mult timp a petrecut el de dragul hărniciei. În mod evident, îşi lua responsabilitatea
asupra pacienţilor lui foarte în serios. Mi l-am imaginat extinzându-şi meticulozitatea pe
Edward înainte să îl adopte şi o urmă de zâmbet mi-a apărut pe buze.
- Odată am pus diagnosticul doar observând o unghie de la picioare nesănătoasă.
Şi-a ridicat sprâncenele cu seriozitate. Eu mi-am presat buzele şi am dat din cap fără să
mă gândesc cu adevărat la propoziţia lui. A fost linişte pentru încă un moment înainte să
mă decid că mă simţeam destul de confortabilă să-mi continui misiunea.
- Vreau informaţii despre mama lui Edward – am spus cu atât de multă fermitate pe cât
eram în stare, ceea ce... nu era chiar mult.
Sprâncenele lui cenuşii i s-au ridicat spre frunte.
- Pot să te întreb de ce vrei aceste informaţii? A întrebat el pe tonul acela enervant de
cunoscător care m-a făcut să-mi îngustez ochii.
- Nu ţi se pare puţin ciudat că Edward nu ne-a contactat deloc de două săptămâni? Am
întrebat, golul din pieptul meu vibrând acum cu o presimţire rea.
Carlisle s-a încruntat şi şi-a mutat privirea spre mâinile din poala lui.
- Nu mi se pare ciudat, Bella. Edward o să ne contacteze dacă doreşte – a răspuns el cu o
voce suavă.
Eu m-am uitat la el cu gura căscată până când s-a uitat din nou în ochii mei.
- Poate nu ne contactează pentru că ceva nu e în regulă!
Vocea mea s-a ridicat, înfricoşată de lipsa lui de grijă. El a oftat şi şi-a pus cotul pe braţul
scaunului, lăsându-şi capul să cadă lejer pe pumnul lui strâns.
- Ce ar putea să nu fie în regulă? A întrebat el pe acelaşi ton care îmi făcea dinţii să se
ciocnească.
- Păi, să vedem – am spus eu deliberat în timp mi-am luat degetele din jurul picioarele şi
le-am folosit ca să enumăr. Accidente de maşină, împuşcături la întâmplare în oraş, jafuri,
boală bruscă care incapacitează, avioane care cad din cer. În mare, orice ar putea merge
rău şi noi nu vom şti niciodată, Carlisle. Nu te deranjează asta nici măcar puţin? Am
întrebat, nevrând să cred ca el ignora pur şi simplu orice grijă.
În secret, golul dureros din pieptul meu cauza panica că ceva foarte rău i s-a întâmplat lui
Edward. Era stupid şi iraţional să cred că legătura dintre noi era atât de strânsă încât eu
putea cumva să simt că el avea necazuri, dar eu n-aş ignora asta. Faţa lui Carlisle s-a
întristat momentan înainte ca expresia lui să se transforme într-una de neutralitate
precaută.
- Îmi pare foarte rău, Bella, dar mi-e teamă că Edward pur şi simplu nu vrea să vină
acasă... încă – a adăugat el ultimul cuvânt mult prea târziu pentru gustul meu.
Eu am sos un sunet dispreţuitor şi mi-am încleştat pumnii mai strâns în jurul gambelor.
- Cum poţi şti sigur? Am spus eu batjocoritor în faţa atitudinii lui indiferente în legătura cu
ceva atât de crucial.
El şi-a dat jos ochelarii şi şi-a frecat ochii cu o pauză grea.
- Cartea lui de credit – a mormăit el, trecându-şi palma peste faţă şi uitându-se din nou în
ochii mei. Am urmărit îndeaproape specificurile, şi are o activitate constantă în ultimele
şase săptămâni. Sunt unele achiziţionări neobişnuite, dar majoritatea sunt specifice lui
Edward: benzină, mâncare, ţigări, chiar şi caiete de schiţe.
El a ridicat din umeri în timp ce s-a uitat la mine cu regret. Revelaţia mi-a trimis emoţiile
în război. În timp ce pe de o parte eram uşurată că Edward părea să fie bine, noţiunea că el
era acolo undeva, perfect în stare să conducă, să fumeze şi chiar să deseneze în timp ce a
ales să nu ia legătura cu mine – m-a făcut să simt o durere profundă de... irelevanţă. Îmi
simţeam ochii arzând de lacrimile pe care mă luptam continuu să le opresc. Mi-am
îndreptat picioarele şi m-am încruntat în timp ce mă uitam cum mâinile mi s-au împreunat
în poală.
- Pot să văd specificurile? Am şoptit descurajată.
M-am uitat rugător la Carlisle printre gene. El a oftat şi şi-a trecut din nou mâna peste
faţă.
- O să-ţi las dimineaţă o copie la uşă, ok? A oferit el şi eu am aprobati din cap în timp ce
m-am ridicat de pe canapea.
Nu mi-a scăpat faptul că nici măcar nu se mai referea la ea ca la camera lui Edward, ci a
mea. Chiar era atât de simplu pentru Carlisle să-şi piardă încrederea în el? M-am întrebat.
- Doar promite-mi un lucru, Bella? A cerut el înainte să trec de prag.
Eu m-am întors spre el şi aproape am şuierat din cauza ironiei altei promisiuni. Am ridicat
sprâncele aşteptând, privind cum Carlisle a oftat şi şi-a frecat fruntea.
- Vreau ca tu să începi să accepţi... posibilitatea că el s-ar putea să nu se întoarcă. Edward
încearcă să-şi găsească locul în lume şi ăsta ar putea fi aici cu nou, sau ar putea fi acolo cu
ea. Vreau să iei în considerare aceste posibilităţi şi să te pregăteşti – s-a rugat el, privirea
mea devenind mohorâtă.
Maxilarul mi s-a încleştat şi am ieşit din cameră, fugind pe hol spre al treilea etaj. Nu
vreau să-i spun lui Carlisle ceva ce am să regret mai târziu. Pentru că Edward venea acasă.
Locul lui era aici, cu noi.
Dimineaţa următoare, un plic era împins pe jumătate în dormitor aşa cum mi s-a promis.
Am petrecut toată ziua cercetând specificurile foarte îndeaproape. Am fost în stare să fac
nişte estimări datorită informaţiile pe care le-a obţinut Carlisle.
Edward fuma prea mult, dar nu cumpăra multă benzină pentru Volvo, ceea ce însemna că
în mare parte stătea pe loc. A cumpărat două caiete de schiţe şi trei seturi de creioane. A
cumpărat pături şi aşternuturi pentru pat şi alte lucruri casnice, cum ar fi prosoape pentru
baie şi tigăi. A achiziţionat diferite produse de curăţat în ultimele patru săptămâni, toate
specifice interiorului casei. Nu mânca nici pe departe sănătos, de obicei comandând de la
acelaşi restaurant chinezesc. A cumpărat şosete, câteva haine, obiecte de toaletă şi pastile
foarte puternice pentru durere. Toate lucrurile astea conduceau la o singură concluzie:
Edward era bine şi părea că s-a instalat în altă parte.
Nu mi-ar fi luat mult să aflu adresa restaurantului, dar nu am făcut-o, pentru că Carlisle
avea dreptate în legătură cu un lucru. Ţinea de Edward să-şi găsească locul – şi când va
veni acasă de bunăvoie, va fi onest şi sincer şi corect.
Speram doar să-şi dea seama curând...

Dr. Carmen a petrecut un alt moment scriind, înainte să se uite în ochii mei.
- Deci, cum te-ai simţit când ai realizat că Edward s-ar putea să nu vină înapoi? A întrebat
ea moale.
Am expirat zgomotos şi mi-am îngustat ochii.
- Lăsată în urmă. Abandonată. Singură. Distrusă. Neajutorată. Îngrijorată. Nu ştiu – am
murmurat eu şi m-am uitat din nou în altă parte. Recent am acceptat posibilitatea asta, aşa
cum a cerut Carlisle. Acea primă conversaţie a fost doar începutul.
Am ridicat din umeri şi am înghiţit nodul care mi s-a pus în gât când am recunoscut asta
cu voce tare.
Carlisle şi cu mine aveam o rutină, în care eu mergeam să-l văd în fiecare miercuri ca să
obţin specificurile cărţii de credit a lui Edward. Odată cu trecerea săptămânilor, am devenit
din ce în ce mai comodă pe canapea în biroul lui. Mă lasă să-l angajez în discuţii fără sens
înainte să-i cer documentele. În cele din urmă, documentele deja mă aşteptau pe canapea
când intram. Totuşi, încă vorbeam cu el pentru că mă simţeam vinovată în legătură cu tot:
locuiam în casa lui, ceream documente private, nu făceam o încercare mai hotărâtă de a fi
în prezenţa lui.
- Arăţi obosită – a observat ea după câteva momente de tăcere, şi eu am ridicat din
umeri. Dr Cullen spune că ai nişte probleme cu somnul. E adevărat? A murmurat ea şi eu
am auzit stiloul ei mişcându-se pe hârtie.
- Da – a fost singurul meu răspuns.
Deja am decis să fiu sinceră. Era singura cale să procedez cum trebuie. Şi procedând cum
trebuie era singura cale prin care făceam totul complet. Şi să fac totul complet era singura
cale prin care să aflu dacă ea mă putea ajuta să împlinesc singura sarcină care m-a condus
aici în primul rând, deşi mă îndoiam că poate. În plus, făcând asta complet o să-l enerveze
chiar o să-l enerveze la culme pe Edward. Un zâmbet răzbunător mi-a apărut pe buze.
- Putem să vorbim despre asta? A întrebat ea şi eu am scuturat din cap. Ei bine, despre ce
puteam să vorbim, Isabella? A întrebat ea pe un ton iritat.
Eu am privit-o în ochi.
- Bella – am corectat eu, amuzându-mă mult când am privit-o scriind asta. Este ceva
anume despre care vreau să vorbesc – am cerut eu, şi când ea a dat din cap, am explicat:
Vezi, este un dulap...
Odată cu trecerea săptămânilor, furia, resentimentele şi respingerea pe care le simţeam
ca rezultat al lipsei continue de contact şi a venirii acasă a lui Edward au devenit
centralizate într-o dorinţă copleşitor de intensă: blestematul ăla de dulap.
Am devenit atât de hotărâtă să intru în el, că m-am convins să încerc de câteva ori.
Ajungeam aproape cât să ţin mânerul înainte să simt că inima mea s-ar putea să explodeze
în piept. Încercam, foarte insistentă, să mă apropii de el şi să-mi obişnuiesc mintea cu
conceptul de a o deschide, dar niciodată nu a părut să funcţioneze. Chiar am folosit tehnica
de desintetizare a lui Edward, făceam un pas şi stăteam pe loc atâta timp cât să mă relxez
complet. Asta a mers până când eram la un metru distanţă şi apoi apropierea dulapului
distrugea orice fel de relaxare.
În mintea mea, am realizat că nu era nimic de care să-mi fie frică. Ştiam că Phil nu se
ascundea în dulapul acela şi nu mă aştepta ca să mă închidă ca înainte. Ştiam cum arăta şi
ştiam că era inofensiv. Dar trupul şi mintea mea nu erau convinse şi răspunsul pe care îl
provocau era inabordabil. Îmi lua ore întregi să mă calmez după o încercare eşuată şi
petreceam timpul ăla înjurând singurul ungher din viaţa lui Edward pe care nu-l puteam
cerceta. Aveam nevoie să intru în ungherul acela aşa cum aveam nevoie de somn liniştit
sau de afecţiunea lui. A devenit o obsesie fixă care îmi consuma fiecare secundă cât timp
eram în cameră. Ochii îmi umblau spre uşă şi se îngustau cu fermitate. Într-o zi am încercat
de patru ori, întotdeauna eşuând şi simţindu-mă disperată şi înfrântă.
- Un dulap? A întrebat Dr Carmen şi eu am dat din cap în timp ce îmi aminteam cea mai
bună încercare de a-l deschide.

Tocmai ieşisem din duşul lui Edward şi mă holbam la faţa mea în oglinda aburită. Arătam
la fel de distruă pe cât mă simţeam şi se manifesta printr-o frustrare palpabilă. Rose a lăsat
nişte haine pe pat şi eu le-am îmbrăcat rapid, îndreptându-mi ochii spre uşa dulapului cam
la fiecare secundă. Mi-a spus că Alice a întrebat despre mine, se întreba când sau dacă mai
merg acasă. Eram furioasă pe mine însumi că îi îndepărtam pe toţi. Simţeam înstrăinarea
asta completă faţă de toată lumea din jurul meu, şi uram asta. Uram să o rănesc pe Alice şi
pe Esme şi pe Rose. Uram că nu eram în stare să fac faţă lucrurilor acestora aşa cum ar fi
făcut orice persoană normală. Îl urma pe Phil pentru că m-a făcut să devin ceea ce sunt.
Cu o ultimă privire spre uşa dulapului, mi-am strâns mâinile în pumni şi am sărit de pe
pat, frustrată şi vinovată şi importantă pentru toată lumea în afară de persoana care conta
cel mai mult. M-am aruncat la dulap dintr-o săritură, închizând ochii când mâinile mele au
găsit mânerul rece de metal şi l-au apucat strâns.
Deschide-l dracului! Am strigat în sinea mea într-o încercare de a-mi face mâna să se
mişte. Inima deja îmi bubuia nebuneşte în pieptul meu contractat şi respiraţiile mi s-au
transformat în gâfâieli ascuţite.
E doar un dulap. Nu e nimeni înăuntru. Nu o să fii închisă în el. E doar un dulap. Am
încercat să-mi calmez nervii folosind logica, în timp ce strângeam mânerul. Deja pierdeam
bătălia când am început din instinct să ascult sunetele de dincolo de uşă. Respiraţia gâfâită
mi s-a accelerat şi am simţit fiecare celulă din corpul meu împotrivindu-se conceptului de a
intra pe uşa din faţa mea. Alarma mea internă suna atât de violent încât tremuram, iar
mânerul se scutura zgomotos din cauza tremurilor mele. Simţeam lacrimile căzându-mi pe
obraz, ori de teamă ori de frustrare, şi-mi doream ca mâna mea să răsucească mânerul.
Dar nu am răsucit mânerul. M-am îndepărtat de uşă respirând greu, cu vederea
nefocalizată şi neclară când am sărit pe pat. M-am ghemuit sub păturile maro şi am gâfâit
şi am plâns ore întregi. I-am apucat perna şi m-am urât pentru că eram destul de puternică
să abţin şi că nu eram destul de slabă să-i dau drumul.

Respiraţia mi s-a accelerat numai amintindu-mi. Dr Carmen mi-a dat timpul necesar să
mă calmez, liniştea căzând peste cameră. După câteva minute după ce respiraţia mi s-a
calmat, ea a vorbit.
- Îţi este frică de ceea ce este în dulap, sau că o să fii închisă înăuntru? A întrebat ea încet,
la care eu am răspuns:
- Ambele.
La faţa ei inexpresivă, eu am explicat experienţa mea cu Phil cu lux de amănunte. Nu
neapărat că vroiam, dar o bulă mică de încântare s-a format în timp ce i-am povestit
tremurător obiceiul lui de a se ascunde în dulap şi apoi cum mă închidea înăuntru
săptămâni întregi. I-am spus despre cele două ori în care aproape am scăpat şi i-am
explicat cum am fost aruncată înapoi în dulap, dar numai după ce am fost pedepsită de Phil
din cauza încercărilor mele eşuate de evadare. Am evitat detaliile delicate; înfometarea,
sunetele pe care le făcea mama mea în partea cealaltă a casei, eu implorându-l pe Phil
pentru lucruri ridicole ca apa şi permisiunea să folosesc toaleta. Am păstrat din poveste
numai părţile legate direct de dulap. De aici venea bula aceea de încântare. Asta era cu
siguranţă o formă de ajutor – spre deosebire de discuţiile despre Edward. Eram mulţumită
că începeam însfârşit cu chestiile adevărate.
După ce i-am spus despre experienţa mea cu dulapul, ea a avut mai multe întrebări –
normal. Ce s-a întâmplat cu mama mea, unde am mers să locuiesc, unde locuiam acum şi
de ce s-a întâmplat asta, şi aşa mai departe. Eram recunoscătoare că eram în stare să
întoarcem pe toate părţile anumite particularităţi fără să discutăm ”sentimentele” mele faţă
de acestea. Am realizat cu întâriere că ea părea să ceară cât mai multe detalii posibile. M-
am întrebat dacă asta nu era pentru beneficiul de a avea o vedere mai bună pentru a-şi
face ”părerile” ei de după şedinţă.
- Mătuşa ta, Esme – a început Dr Carmen în timp ce încă scria pe blocul ei de foi pe care şi
l-a mutat în poala. Care e relaţia ta cu ea, acum că stai cu Dr Cullen? a întrebat ea după ce
i-am explicat aranjamentul cu dormitul, omiţând cu grijă insinuările sexuale.
Cu un surâs mic, i-am povestit prima conversaţie pe care am avut-o de când eu... m-am
mutat... cu Dr Cullen.

Era sâmbătă după amiza. Aveam o durere puternică de cap şi eram sigură că
experimentam rezistenţa la cofeina uşoară, aşa că am coborât scările cu intenţia de a lua
un sifon din frigiderul Cullen. N-am mai văzut-o de săptămâni întregi, aşa că am fost mai
mult decât şocată să o găsesc pe Esme stând în living atunci când am intrat.
Stătea pe canapea răsfoind o revistă şi la apropierea mea şi-a ridicat privirea cu o
combinaţie ciudată de şoc, uşurare, entuziasm, supărare şi vină care i-a colorat expresia
când m-a observat. Şi-a revenit repede din surpriza prezenţei mele şi a dat deoparte revista
zâmbind călduros.
- Speram că o să te văd în cele din urmă.
Ea a chicotit nevoasă şi şi-a dat părul pe spate în timp ce eu stăteam incomodă în drumul
spre bucătărie.
- Vrei să stai cu mine până când se întoarce Carlisle? a întrebat ea cu un zâmbet plin de
speranţă şi ochii rugători.
La naiba. Mi-am blestemat în gând dezgustul pentru conflict când mi-am târât picioarele
spre un scaun apropiat şi m-am aşezat iritată pe el. Ea a zâmbit mai larg la supunerea mea
şi s-a apropiat de marginea canapelei, întoarsă în direcţia mea.
- Ce face Daddy C? am întrebatfals, folosind termenul specific al lui Edward pentru
amuzament.
Ştiam de unde a primit numele ăsta – la fel şi Esme. Ea şi-a dat subtil ochii peste cap la
gluma mea, dar a ales să o ignore.
- Se schimbă. Ieşim să luăm prânzul după-amiaza aceasta. Presupun că nu eşti interesată
să ni te alături, nu-i aşa? a întrebat în timp ce-şi frângea mâinile în poală.
M-am strâmbat la încercarea ei şi mi-am scuturat capul.
- Nu am dispoziţia necesară să ies – am răspuns sincer.
Mai ales cu tine, am adăgat în gând. Ea şi-a presat buzele şi a dat serioasă din cap.
- Şi dacă ne-am oferi să stăm înăuntru, presupun că tot nu ai fi interesată?
Am simţit un junghi de ruşine pentru că o tratam atât de rău şi m-am luptat să-l
îndepărtez în timp ce m-am ridicat şi i-am făcut faţă fermă.
- Nu, mulţumesc – am spus eu semi-sinceră şi m-am întors să plec.
Vocea ei m-a forţat să mă opresc la intrare.
- Ştii, Bella, deşi am fost un pachet de nervi în ultima lună îngrijorându-mă pentru tine,
am fost extrem de răbdătoare cu insistenţa ta de a rămâne în casa asta şi de a te lăsa în
pace. Ai putea să-mi oferi măcar amabilitatea unei conversaţii politicoase.
Cuvintele ei dure au fost înmuiate de şoapta încordată în care le-a spus. Eu m-am întors
indignată spre ea şi mi-am ridicat bărbia.
- Despre ce ar trebui mai exact să vorbim? Poate ar trebui să începem cu faptul că nici nu
ai încercat să mă vezi. Sau mai bine, am putea discuta despre maniera fascistă în care ţi-ai
pus în gând să-mi distrugi relaţia cu Edward. Şi atunci, asta nu e o conversaţie foarte
politicoasă, nu-i aşa?- am spus dispreţuitor în timp ce pumnii mi s-au încleştat, iar Esme s-a
întristat la auzul tonului meu aspru.
Ochii ei s-au mărit şi ea s-a simţit jenată, şi cred că am auzit-o oftând când şi-a dat părul
după ureche şi şi-a mutat privirea în poală.
- Ştiu că am făcut nişte alegeri proaste când ţi-am interzis să-l vezi pe Edward. Îmi pare
foarte rău că nu am fost mai raţională, dar promit că realizez că nu a fost cel mai bun
moment al meu. Sper că o să-mi ierţi greşelile şi o să înţelegi bunele mele intenţii, oricum –
a şoptit ea în timp ce se uita rugător la mine printre gene.
Eu am chicotit şi mi-am încrucişat dur braţele. Nu era la fel de satisfăcător atunci când ea
vorbea aşa. deloc satisfăcător. Aş putea să continui să o învinuiesc pentru asta, dar
aprobarea ei mi-a distrus plăcerea de a o face.
- Prăjitură cu alune şi jeleu – a şoptit ea brusc, netezind pliurile invizibile ale fustei sale.
- Poftim? am spus eu batjocoritor, mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul.
Ea s-a uitat la mine şi şi-a ridicat bărbia.
- Aseară ai mâncat prăjitură cu alune şi jeleu.
S-a ridicat de pe canapea şi şi-a pus mâinile în şolduri.
- Ai băut un pahar de lapte şi ai făcut un duş în dimineaţa asta la ora şapte. Joi seara, ai
mâncat salată de ton la cină. Ieri dimineaţă ai purtat puloverul tău albastru, nu te-ai spălat
pe cap şi ţi-ai zgâriat cotul din când în când. Nu ai folosit un pansament, dar ai folosit alifie.
A păşit mai aproape, privind mica zgârietură de pe cotul meu, rezultatul unei răni minore
pe balcon, apoi a continuat:
- Noaptea trecută ai dormit aproximativ trei ore, numai o oră cealaltă noapte şi două ore
marţi. Miercuri noaptea nu ai dormit deloc şi ai stat douăzeci de minute în bucătărie
gândindu-te dacă merge cafeaua cu pizza îngheţată pe care o găteai. Ciclul tău e regulat,
nu te-au îngrăşat, dar nici n-ai slăbit. Când dormi, dormi cu lumina aprinsă, departe de uşă,
cu faţa la perete.
S-a oprit în faţa mea şi a ridicat o sprânceană înainte să adauge:
- Oh, şi chiar acum, ai o durere de cap pentru că nu ai consumat niciun fel de cofeină de
aseară.
Am rămas cu gura căscată la exactitatea propoziţiilor ei, deşi sincer eram puţin speriată.
- Tu cumva... mă spionezi sau ceva? Am întrebat nevenindu-mi să cred.
Ea şi-a aruncat capul pe spate într-un chicotit suav şi muzical înainte să-şi scuture capul.
- Nu te spionez, Bella. Tu eşti responsabilitatea mea. Chiar crezi că mi-aş abandona pur şi
simplu datoria de a-ţi veghea bunăstarea? A întrebat ea înclinându-şi capul.
Când eu n-am răspuns, ea a continuat cu un aer înţelept:
- Dacă m-aş fi gândit o singură secundă că nu eşti în perfectă siguranţă acasă la Carlisle,
aş fi intervenit fără ezitare.
Ea a ridicat din umeri şi s-a dus din nou la canapea, aşezându-se pe ea cu o expresie
mândră în timp ce îmi zâmbea.
- Sunt mamă, dragă. Dacă tu nu mă vezi pe mien, nu înseamnă că eu nu te pot vedea pe
tine.
Ea a făcut cu ochiul şi şi-a ridicat revista, reîntorcându-se la lectura ei obişnuită.
- Cum... – m-am oprit întrebător şi ea a zâmbit fără să se uite la mine.
- Petrec multe nopţi dormind aici şi verificându-te. Carlisle, Rose şi Alice de asemenea îmi
dau noutăţi atunci când le cer.
Mi-a aruncat o privire pe deasupra revistei înainte să adauge mormăind:
- Am păstrat nişte haine de schimb în camera de oaspeţi de la etajul al treilea pe care am
rugat-o pe Rose să ţi le dea din când în când. Alice doarme acolo câteodată când nu mă
simt bine să o las singură acasă. Totuşi, am rugat-o să ţină asta între noi şi să-ţi dea ţie
spaţiu, aşa că nu te lua de ea că nu ţi-a spus.
Şi-a lins degetul şi a întors nonşalant pagina revistei sale.
- Poate ar trebui să mergi s-o vezi odată – a murmurat ea în timp ce şi-a încruntat uşor
sprâncenele la pagină.
Eu fierbeam de furie când am ajuns în sfârşit la frigider şi am luat o cutie de sifon de pe
primul rând. Se părea că toată lumea umbla cu vicleşuguri. În tot timpul ăsta am fost lăsată
să cred că eram în totalitate independentă, când toată lumea a ajutat-o pe Esme să-mi ţină
socoteala. Faptul că ea a recunoscut că ştia fiecare lucru mic pe care l-am făcut m-a
enervat enorm. Adică, nici măcar eu nu ţineam evidenţa ciclului meu, şi cumva ea ştia dacă
era sau nu regulat? Era dezgustător şi băgăcios până la un grad tulburător. Era enervant să
ştiu că ea mi-a observat fiecare mişcare atât de intens. Era aiurea şi intrusiv şi atât de...
insuportabil de matern.
Mi-am suprimat cu disperare zâmbetul enervant şi involuntar care-mi apărea pe buze în
timp ce am urcat scările spre etajul al treilea.

Dr Carmen a chicotit, aruncându-şi pe spate părul ei negru şi strălucitor.


- Are dreptate, ştii – a adăugat ea odată ce s-a adunat. O mamă ştie întotdeauna.
Ea a oftat şi a început din nou să scrie.
- Acum cum e? a întrebat ea fără să-şi mute privirea de pe hârtie.
- Nu ne ignorăm una pe alta, dar nici nu ne omorâm cu vorbitul – am adăugat eu ca
răspuns, amintindu-mi scurtele noastre interacţiuni de la vilă.
N-aveam de unde să ştiu cât de des stătea Esme, dar aveam sentimentul că era frecvent.
Dacă mă încălzea cu ceva, cel puţin găseam confort în faptul că Carlisle şi-a găsit pe cineva.
De asta eram recunoscătoare. Mai ales acum. Am fost îngrijorată când ei nu au plănuit o
petrecere de 4 iulie aşa cum ştiu că au plănuit de la Anul Nou. Mă întrebam care era
motivul: eu sau Edward. Poate amândoi.
Ea a dat din cap gânditoare înainte să se uite din nou la mine.
- Şi Alice? Care e relaţia ta cu ea acum?
Eu am continuat cu povestea mea fără ezitare, devenind cumva în largul meu vorbind cu
Carmen. Mă întrebam cum sau dacă o să ne puteam întoarce la problema cu dulapul şi m-
am gândit că cu cât explicam mai repede celelalte lucruri, cu atât mai repede o să aflu.

În noaptea aceea ma decis să o vizitez pe Alice, doar în caz că dormea aici. M-am furişat
de-a lungul holului, uitându-mă rapid împrejur, aşteptându-mă într-un fel să văd ochii lui
Esme în vreun tablou apropiat. Când m-am apropiat de uşa de la capătul holului, am
observat imediat lumina argintie la baza uşii. Am zâmbit în timp ce m-am apropiat şi am
fost momentan uimită momentan de ameţeala care m-a curpins.
Alice mi-a dat spaţiu, şi cu toată sinceritatea, de când a petrecut vara n-am petrecut mai
mult de cinci ore în prezenţa ei. Rose era o prietenă bună şi era foarte uşor de vorbit cu ea,
dar îmi era dor să petrec timp cu Alice şi cu comportamentul ei încântat şi molipsitor.
Când am bătut uşor la uşă, am fost uimit de viteza cu care a fost deschisă. Alice stătea în
parg cu un zâmbet uriaş şi sărea pe vârfurile degetelor de la picioare înainte ca practic să
mă arunc la ea. Ea a chicotit şi a returnat îmbrăţişarea cu entuziasm.
- Habar n-ai cât de greu e să-i dai cuiva ”spaţiu” când eşti la numai treizeci de metri
depărtare! – a exclamat ea când mi-a dat drumul şi a sărit pe pat cu zgomot.
Mă simţeam vinovată că am evitat-o şi m-am încuntat uitându-mă la papucii mei de
ruşine când i-am spus.
- Ssst.
Ea şi-a ridicat mâna într-un gest indiferent şi a bătut spaţiul de lângă ea.
- Mă gândeam că ”spaţiu” înseamnă de fapt că dacă o laşi în pace acum, atunci mai
târziu o să poţi folosi pe ea trenduri de vară pentru păr, şi ea nu se poate supăra.
Ea a chicotit cu o sclipire în ochi şi eu m-am alăturat ei pe pat. Mi-am dat ochii peste cap
şi m-am aşezat cu faţa la ea, cu capul proptit într-un cot.
- Pedeapsa părului. Divin.
Eu am oftat, dar buzele mele zvâcneau de un amuzament comod şi sunt destul de sigură
că ea a văzut.
- Nu fi serioasă, acum – a spus ea când mi-a imitat poziţia şi a adăugat cu un zâmbet: O
să-mi las părul să crească vara asta, serios. Nimic nu mă poate face să-l tund.
Am chicotit la hotărârea care întotdeauna părea să se evapore odată ce părul îi atingea
umerii. Am petrecut ore întregi vorbind despre diferite lucruri fără importanţă. Ea vroia păr
mai lung şi vroia să încerce lucruri noi pe mine. Şi eu i-am dat gemând permisiunea pentru
că avea dreptate când spunea că eram uşor de convins.
La 3 dimineaţa ea căsca incontrolabil şi eu am pus punct întâlnirii noastre pentru ca ea să
se poată odihni.
- Aşteaptă!
Ea mi-a apucat cotul în timp ce mă ridicam de pe pat. Am ridicat întrebător o sprânceană
la expresia ei înnebunită.
- O să vii înapoi, da? Poate mâine putem să ieşim sau ceva? a întrebat ea cu o privire
plină de speranţă care mi-a făcut vina să crească.
Eu am dar din cap şi am asigurat-o că voi fi mai puţin ”cloşcă”, aşa cum mi-a spus ea
înainte să mă retrag în camera lui Edward.
Am început să simt înstrăinarea aceasta de la cei din jurul meu şi nu-mi puteam da seama
de ce. Adică, da. am petrecut o mulţime de timp încuiată în camera lui Edward aşteptând
ca el să se întoarcă, dar văzând-o pe Alice practic implorându-mi atenţia m-a ajuns în cel
mai dureros mod. Chiar şi Esme aştepta pe lângă mine să o iau în seamă. Ele practic au
abandonat confortul propriei lor case ca să se asigure de bunăstarea mea în casa asta. Nu
părea drept pentru ele să stea şi să permită ca acest lucru să continue.

Am oftat şi m-am lăsat de nou pe spate în scaun. Alice şi cu mine petrecem mai mult timp
împreună acum, dar nu aşa ca înainte. Nu mă făcea să vorbesc despre Edward sau despre
mama lui şi de obicei interacţiunile noastre erau vesele, ca între surori. Mă temeam că
profitam de compania ei şi acest lucru mă îndurera.
O altă problemă care mă măcina de câteva luni era lipsa mea de orice atingere umană.
Nimeni nu mă atingea, barbaţii pentru că nu puteau şi femeile pentru că nu se gândeau la
lucruri din astea. Am avut problema asta dinainte să vin în Forks, dinainte să-l cunosc pe
Edward, dar acum ştiam cum e să simţi afecţiune adevărată şi sinceră, ştiam ce îmi lipsea şi
tânjeam după acest lucru. Alice mă îmbrăţişa cam o dată la o săptămâna când îi permitea
entuziasmul, dar de unde avea ea să ştie că îmi doream cu ardoare contactul acesta? Nu
avea cum să ştie aşa ceva şi m-am trezit că făceam lucruri neobişnuite atunci când eram cu
ea: o luam de mână, îi atingeam umărul cu al meu, sau în general atingeam ceva din
impuls. Ea nu m-a întrebat niciodată despre gesturile obişnuite de afecţiune, dar îmi era
teamă că în curând o să încep să o sperii. Oamenii pur şi simplu nu realizează cât de vitală
este atingerea umană. Edward obişnuia să mă atingă cu afecţiune în fiecare zi. Îi puteam
simţi căldura dragostei şi confortul tandreţei lui prin carne. Acum eram total lipsită de
afecţiune şi mă făcea să mă simt mai puţin umană – complet intangibilă, ca şi cum am
devenit fantoma răutăcioasă care bântuia ce a mai rămas din spaţiul lui.
- Dar ai stat – a clarificat Dr Carmeni şi eu am aprobat din cap.
Ea a părut derutată, aşa că am elaborat cu o expresie ruşinată:
- Pur şi simplu nu mă pot face să plec.
Alice continua să încerce să-mi uşureze vina, asigurându-mă că ea şi Esme nu stăteau
acolo numai pentru bunăstarea mea. Insista că lui Esme îi place să locuiască cu Carlisle, şi
Alice era bucuroasă de bucuria mamei ei. De asemenea îi plăcea baia extravagantă din
camera de oaspeţi şi eram destul de sigură că făcea planuri să redecoreze... totul.
Ea a murmurat medind şi şi-a încrucişat picioarele sub birou în timp ce scria.
- Ai folosit cuvântul ”înstrăinare”. Acesta este un sentiment ciudat. Ce e cu Rose asta
despre care ai vorbit mai înainte? Nu eşti apropiată de ea? a întrebat fără să se uite la mine
şi eu am înghiţit în sec.
Zvâcnirea din pieptul meu a crescut pentru o secundă şi m-am încruntat profund cu
privirea spre pantofii mei murdari.
- Eram – am şoptit cu o voce încordată înainte să-mi dreg glasul şi să explic: Ea şi Emmett
au plecat la colegiu acum două săptămâni.
Vroiau să o ia de la început, instalându-se la gazda lor la Universitatea din Washington.
Erau amândoi atât de încântaţi să plece...

- Pot să ajut? am şoptit intenţionat din pragul camerei lui Emmett, unde el şi Rose puneau
haine într-o cutie mare de carton.
Privirea lui Emmett s-a ridicat brusc spre a mea şi ochii lui s-au mărit de surprindere.
Emmett a zâmbit larg şi s-a îndreptat, încrucişându-şi braţele peste pieptul lui larg.
- Hmm, nu sunt sigur că aş fi satisfăcut dacă mi-ai arunca şi revistele mele porno.
El s-a uitat la mine cu subînţeles înainte să chicotească uşor şi să-şi reia poziţia. Degetele
mele au început agitate să se joace cu mânecile hanoracului.
- Ai văzut asta, huh?
Eu m-am strâmbat şi obrajii mi-au ars de jenă că el a văzut revistele pornografice ale lui
Edward în coşul de gunoi. Rosalie pur şi simplu şi-a dat ochii peste cap în timp ce a început
să împacheteze accesoriile de basebal.
- Vezi, Bella, există anumite reguli când locuieşti în spaţiul unui bărbat – a început el pe
un ton serios şi eu mi-am înfăşurat braţele în jurul trunchiului când a început să zvâcnească
şi să doară din cauză că ştiam că nu locuiam cu adevărat în spaţiul lui Edward.
Locuiam doar în umbra a ceea ce a fost spaţiul lui.
- Ascultă cu atenţie, Rose iubito – a adăugat el uitându-se cu colţul ochiului îm direcţia ei.
Ea l-a ignorat în timp ce a împachetat altă cutie şi Emmett a continuat:
- Pentru bărbaţi, unele lucruri sunt sfinte: revistele porno, telecomanda, inexistenţa
tampoanelor, revistele porno – a accentuat el uitându-se urât la mine şi a continuat:
băuturile alcoolice, şi pentru numele lui Dumnezeu, Bella... – el s-a oprit şi s-a ridicat de pe
canapea cu o privire fermă. Absolut niciodată să nu te joci cu revistele porno ale unui
bărbat. – a terminat el dezaprobator.
Eu mi-am dat ochii peste cap, dar am dat din cap pentru ca el să nu continue să-mi
explice regulile lui.
- Deci, aveţi nevoie de ajutor sau nu? am mormăit eu scurt în timp ce mi-am strâns
braţele mai tare în jurul meu.
Emmett şi-a încruntat sprâncenele şi şi-a înclinat capul, ca şi cum se aştepta să râd, dar
nu aveam chef să mă acomodez cu asta. El a dat din cap şi a ridicat un umăr.
- Sigur – a răspuns el moale în timp ce a arătat spre biroul lui.
Am petrecut următoarele treizeci de minute în linişte în timp ce îi împachetam într-o cutie
cărţile şi foile. Cu fiecare lucru care dispărea de pe biroul sau podeaua sau sertarele lui, nu
mi-am putut reţine senzaţia că asta era prea mult. După mult timp, m-am întors la el şi i-am
spus asta.
- Cum rămâne cu Carlisle? am întrebat eu cu vocea groasă.
Emmett s-a uitat la mine cu o expresie confuză, iar Rose a continuat să-i ia lucrurile şi să
le bage în cutii. Pumnii mi s-au încleştat.
- Îl părăseşti – am sâsâit eu cu ochii îngustaţi.
În mintea mea, ştiam că Emmett trebuia să plece pentru colegiu, dar nu puteam opri furia
care creştea în mine că încă cineva îl mai abandona pe Carlisle. încet, el s-a ridicat de pe
canapea şi şi-a scuturat capul.
- Trebuie să plec, ştii? Carlisle va fi bine, şi în plus, stăm aproape – a încercat el să mă
asigure, dar ceva din cuvintele lui m-a înfuriat şi mai tare.
Mi-am ridicat bărbia şi m-am uitat la el defensivă în timp ce am permis furiei să-mi
controleze trupul şi cuvintele.
- La asta te-ai gândit când i-ai spus lui Edward să plece? Pentru că evident te-ai înşelat.
Aproape puteam să văd cuvintele mele lovindu-l când a tresărit vizibil şi s-a făcut alb ca
varul sub privirea mea încruntată. El a început din nou să-şi scuture capul şi Rose s-a oprit
în sfârşit din ceea ce făcea să se uite la mine cu gura căscată, fără să-i vină să creadă. Nu
am mai vorbit niciodată aşa în preajma ei şi cu siguranţă nu am spus clar vreodată că eu îl
învinovăţeam pe iubitul ei de plecarea lui Edward.
- Nu i-am spus niciodată să plece – a şoptit Emmett, dar remuşcările din tonul lui i-au
trădat vina.
- Nu, nu i-ai spus exact aceste cuvinte, dar tu eşti cel care a sugerat asta! Din cauza ta a
plecat – am scuipat spre el plină de resentimente.
Mica alarmă din capul meu începea să sune, amintindu-mi să încercam să mă cert cu un
bărbat de trei ori mai mare ca mine care probabil că m-ar omorî cu o singură mână înainte
să am şansa să fug. Când m-am gândit la asta am ieşit agitată din cameră şi m-am întors în
camera lui Edward. În seara aceea, Rose a venit în camera mea bătând dur la uşă. Înainte
ca măcar să încerc să o deschis, s-a deschis brusc şi ea a păşit înăuntru, trântind uşa după
ea.
- Cine naiba crezi că eşti? – a cerut ea cu o voce usturătoare care mi-a făcut stomacul să
se strângă.
Am stat stupefiată pe pat când ea s-a mutat mai aproape şi s-a uitat urât la mine.
- Tu, mică şi copilăroasă... dintre toţi oamenii... cum îndrăzneşti? a scr’şnit ea, pielea ei
palidă transformându-se într-o nuanţă surprinzătoare de roşu.
Eu am înghiţit greu, niciodată luând parte la furia lui Rose înainte. Ea a început să
traverseze covorul în timp ce îmi vorbea batjocoritor.
- Ai idee măcar cât de vinovat s-a simţit pentru asta, şi apoi vii tu şi eşti destul de ridicolă
încât să-l încurajezi?
S-a oprit în faţa patului, clocotind de furie, în timp ce părul ei blond accentua obrajii ei
roşii.
- Dacă Doamne fereşte nu-ţi retragi cuvintele mâine înainte să plecăm, Bella – n-o să te
iert niciodată că ai distrus ceea ce trebuia să fie pentru noi un nou început – a promis ea,
iar pieptul i s-a umflat şi ochii ei albaştri şi duri îi sfredeleau pe ai mei.
Lacrimi mi-au înţepat ochii şi am dat din cap fără să vorbesc, de teamă că vocea mea o
să-mi trădeze teama de a pierde prietenia ei şi ruşinea pe care o simţeam pentru că l-am
tratat atât de rău pe Emmett. Faţa ei s-a înmuiat foarte mult când o lacrimă trădătoare mi-a
căzut pe obraz şi eu am şters-o.
- Nu încerc să fiu o scorpie – a spus ea dispreţuitor din cauza furiei rămase.
Apoi a fost o pauză şi apoi un chicotit maniac mi-a scăpat. Cu ochii mari, mi-am trântit
mâna peste gură să nu-i stimulez din nou furia pentru că râdeam de contrastul dintre
cuvintele şi tonul ei. În loc de asta, un zâmbet a apărut în colţul buzelor ei şi a sărit pe pat.
- Scuze – a mormăit ea, chicotind şi scuturând din cap. Nu-mi place când oamenii se pun
cu bărbatul meu – a explicat ea ridicând din umeri.
Eu am zâmbiz şi mi-am cerut scuze cu o voce mică, pe care ea le-a acceptat înainte să
mă strângă într-o îmbrăţişare fermă. Lacrimi mi-au înţepat din nou ochii când m-am gândit
la semnificaţia acestei îmbrăţişări. Era de rămas-bun.
- Sunt la distanţă de un telefon – a şoptit ea în oprul meu în timp ce braţele ei m-au
presat mai tare lângă ea.
Eu am dat din cap în umărul ei şi am eliberat-o zâmbind forţat. În noaptea aceea, i-am
scris lui Emmett o scrisoare şi am împins-o sub uşa lui. În mare parte pentru că eram prea
ruşinată să vorbesc cu el faţă în faţă şi pe de altă parte pentru că nu vroiam să zic alt
rămas-bun. O mică parte din mine îl învinuia, exact cum o mică parte din mine o învinuia pe
Esme. Deşi nu puteam trece peste asta, am acceptat faptul că intenţia lor nu a fost să îl
îndepărteze.

Dr Carmen s-a holbat la mine pentru o vreme chiar foarte lungă după ce i-am zis de
noaptea de acum două săptămâni. Şi-a păstrat picioarele încrucişate şi stiloul zăbovea pe
blocul de foi. Ochii ei albaştri se uitau în ai meu cu o expresie neutră în timp ce stătea
nemişcată. Mă făcea să mă simt incomod şi aveam impulsul ăsta de a continua să vorbesc,
deşi amintirea se termina aici. Mi-am scărpinat fruntea şi mi-am încrucişat gleznele,
aplecându-mă pe o parte a scaunului înainte să-mi schimb poziţia.
- De ce eşti aici? a întrebat ea după cinci minute de tăcere controversată.
Expresia ei nu s-a schimbat deloc, dar tonul vocii ei părea controlat şi hotărât. Eu mi-am
muşcat buza un moment şi piciorul meu a început să se legene agitat.
- Vreau să intru în dulapul ăla – am răspuns eu sinceră cu un ton care se potrivea cu al ei.
Ea a scuturat uşor din cap şi eu am observat că a fost singura dată când eu am vorbit şi
ea nu a scris.
- Nu, vreau să-mi spui momentul exact când ai decis să vii. Nu lăsa pe dinafară nicio
impresie şi niciun gând – a cerut ea.
Deşi eram înfuriată de rezistenţa ei în faţa explicaţiei mele, am făcut ce mi-a cerut şi am
povestit conversaţia dintre mine şi Carlisle cu trei seri înainte.

Era miercuri şi mergeam să iau specificurile cărţii de credit de pe canapea, dar aveam o
altă zi proastă. Rose şi Emmett tocmai plecaseră, şi Alice şi Jasper erau plecaţi cu cortul – o
ultimă bucurie fără observarea părinţilor înainte să înceapă şcoala. Am tremurat când m-am
gândit ce puneau ei la cale.
Fără prea multe lucruri care să-mi ţină mintea ocupată, am petrecut ore întregi privind
uşa dulapului şi dorindu-mi să am abilitatea de a-mi înfrâna teama. Cercul era plictisitor şi
am obosit să încerc să o deschid, aşa că am decis pur şi simplu să mă uit la ea.
Eram mai mult decât fericită să fiu o vreme în compania altcuiva, sperând că conversaţia
cu Carlisle mă va distrage şi mă va face să mă simt normală pentru o vreme scurtă.
Când am ajuns la birou, el era în spatele biroului ca de obicei şi mi-a dat timpul de care
aveam nevoie ca să intru. Plicul mare era deja pe canapeaua maro de piele, aşa cum era
tot timpul şi l-am dat la o parte înainte să mă aşez în poziţia mea normală, îmbrăţişându-mi
genunchii. Sincer, întotdeauna eram nerăbdătoare să citesc conţinutul plicului. Era singura
legătură cu Edward pe care o mai aveam. Petreceam zile întregi întorcând pe toate părţile
obiectele pe care le achiziţiona şi îmi imaginam ceea ce făcea cu ele. Era demn de ruşine,
dar asta îmi dădea un impuls să merg mai departe.
Dar încă tânjeam după compania cuiva, aşa că am salvat ritualul de obsedare pentru
după timpul meu cu Carlisle.
- Bună seara – am reuşit să spun cu o voce mică fără să mă bâlbâi, iar Carlisle mă privea
din spatele biroului său.
S-a afundat mai tare în locul său, cu un zâmbet familiar de uşurare pe buze şi mi-a
returnat salutul.
- Aştepti cu nerăbdare să înceapă şcoala? a întrebat el lejer, odihnindu-şi tâmpla în pumn
şi uitându-se la mine cu ochii indulgenţi. Eu am respirat zgomotos şi ochii lui au devenit
cercetători.
- Arăţi foarte obosită.
El a oftat, părând dezamăgit de lipsa mea de somn. Eu am ridicat din umeri şi mi-am adus
buza de jos între dinţi într-un mod de evitare. Am dormit când a fost absolut necesar. El şi-a
adus mâna liberă la frunte şi a început să o frece într-un gest calmant.
- E aproape tulburător cât de asămănători sunteţi – a şoptit el, în ochi strălucindu-i rapid
liniştea şi regretul înainte să redevină neutru.
Ştiam la ce s-a referit, dar comentariu lui m-a uimit atât de mult că mă holbam prosteşte
la faţa lui.
- Nu sunt ca Edward – am insistat eu, simţindu-mă momentan scoasă din sărite de
sugestia lui.
Dintr-un oarecare motiv, mă deranja să fiu văzută în felul acela. Ştiam cum îl vedeau
oamenii pe Edward, cum îi trata el pe ceilalţi. Eu eram timidă şi solitară, dar nu eram
răutăcioasă şi dură cu ceilalţi. Aveam coşmaruri care mă ţineau trează, dar nu fumam şi
nici nu luam droguri ca să scap de ele. Îmi plăcea să fiu singură în camera lui, dar nu-mi
petreceam timpul agăţându-mă de trecut desenând şi afundându-mă în propria mizerie. Nu-
i aşa?
Privirea lui Carlisle s-a transformat într-una de scuză, dar în loc să-şi anuleze insinuarea,
el a elaborat.
- Nu în totalitate, dar în multe feluri sunteţi asemănători. Amândoi aveţi obiceiul comun
de a evita somnul, dar asta e evident. Amândoi preferaţi să fiţi singuri decât în compania
cuiva. Amândoi aveţi o obsesie de a nu fi dependenţi de vreo asistenţă. În unele zile, când
te aud sus în camera aceea, e aproape ca şi cum el nici nu a plecat – a murmurat el,
mutându-şi gânditor privirea în jurul camerei.
Eu mi-am îngustat ochii până când el s-a uitat la mine.
- Compari toate lucrurile greşite. Eu nu sunt rea cu oamenii şi nu intru în necazuri – am
argumentat eu ferm şi el a ridicat o sprânceană la mine.
- Nu încă – a bombănit el şi eu am ricoşat nevenindu-mi să cred în timp ce continuam să-l
privesc cu gura căscată.
De ce Dumnezeu credea toată lumea că o să ajung vreodată să mă port în felul acela, mă
întrebam. Simţind confuzia mea ofensată, el a continuat cu ochii calculaţi:
- Vrobesc doar ca un observator, devii ca el pe zi ce trece. Nimănui nu i-a scăpat faptul că
ai încetat să mai găteşti, ceea ce era activitatea ta favorită. E ca şi cum încerci să te pui în
locul lui – a spus el suav, presându-şi buzele gânditor.
Rezumatul lui a fost ca un cuţit în pieptul meu deja rănit. Dacă mă transformam în
Edward? Dacă deveneam acelaşi suflet insensibil care rănea pe toată lumea din jurul meu
prin negare şi amărăciunea mea interioară? Dacă deveneam răutatea pe care o uram cel
mai mult la persoana pe care o iubeam? Dacă eram deja prea implicată şi nu eram altceva
decât o fată care se uită toată ziua la uşa unui dulap şi îşi imaginează un întreg set diferit
de ”ce ar fi fost dacă”? La dracu` cu asta.
Eu eram mai bună decât Edward. Eram mult mai bună – şi eram sinceră – şi când făceam
o promisiune, mă asiguram că o ţin. Şi ăsta era ultimul cui la coşciug. Promisiunile. Erau
făcute să fie ţinute şi erau pecetluite de încrederea dintre cei doi oameni implicaţi. Edward
a pierdut încrederea mea. Era drept să returnez favoarea.
Am clipit să alung lacrimile provocate de revelaţia mea şi mi-am ridicat bărbia. Mi-am luat
genunchii de la piept şi mi-am pus ferm picioarele pe podea. Carlisle mă privea îngrijorat în
timp ce postura mea a devenit defensivă şi hotărâtă.
- Şi dacă eu vreau ajutor? am întrebat cu o voce surprinzător de calmă.
Fruntea lui Carlisle s-a încruntat de confuzie, aşa că am adăugat cuvintele care o să mă
agite zilele care urmează.
- Şi dacă eu aş vrea să merg la terapie?
Fruntea lui încruntată s-a netezit uşor şi cred că buzele lui s-au depărtat momentan de
surprindere. Scânteia bruscă de încântare şi entuziasm din ochii lui m-au copleşit înainte ca
el să-şi vină în fire.
- Presupun că asta te-ar face foarte diferită faţă de Edward – a confirmat el, îndreptându-
se în locul lui şi punându-şi mâinile deasupra biroului.
Pot spune că el încerca din greu să-şi păstreze cu grijă expresia indiferentă, însă eşua
mizerabil. Mă întrebam de ce îl încânta chestia asta atât de mult.
- Bine – am spus eu suspicioasă, eu având deja ceva în minte. Deci, ce sugerezi?
Am zâmbit, privind cum înţelegerea a trecut pe faţa lui şi ochii lui s-au mărit.
- Ăăă... – s-a bâlbâit el în timp ce entuziasmul copleşitor a scânteiat din nou în ochii lui.
Mâna lui a apucat un sul de foi de pe birou şi a început să le răsfoiască rapid în timp ce
vorbea pe un ton frenetic.
- Ei bine, am câţiva colegi care se axează strict pe specificurile condiţiei tale. Am mai
vorbit cu ei înainte şi toţi au metode diferite de practică. Cred că probabil ai avea beneficii
din partea unui veteran pe tema asta. Având în vedere experienţele tale trecute, cineva
ferm, şi totuşi puţin neortodox ca să-ţi atragă interesul. O femeie, desigur. Sunt câţiva
oameni în zonă care se concentreză pe diferite tehni- oh! Poate cineva care este specializat
în cognitiva-
- Stai! – am ordonat eu ridicând o mână în timp ce încercam să procesez cuvintele lui
grăbite.
Uram când făcea pe doctorul cu mine. El s-a uitat la mine şi a zâmbit larg.
- Scuză-mi graba. Aproape mă aştept să te răzgândeşti în orice secundă.
Zâmbetul lui a dispărut brusc şi privirea lui a devenit ezitantă în timp ce a eliberat sulul
de hârtii.
- Bella, ar trebui să-ţi mai acorzi ceva timp să te gândeşti mai bine la asta – a spus el cu o
voce tristă şi absenţa entuziasmului său de mai devreme m-a descurajat. Nu suport ca...
Esme să-şi facă speranţe dacă decii totuşi să nu urmezi terapia – a clarificat el, expresia lui
rămânând cu grijă indiferentă.
Nu mi-a scăpat nici faptul că a spus ”speranţele lui Esme”, dar de fapt însemna
”speranţele mele”. Zâmbetul mi s-a reîntors când am realizat de ce Carlisle a fost atât de
încântat înainte. Ştia că asta o va face fericită pe Esme, dar de asemenea primea şi el ceva
în schimb: oportunitatea de a ajuta pe cineva care avea nevoie. Acesta era un privilegiu pe
care Edward niciodată nu i l-a acordat, deşi a petrecut ani întregi încercând.
Ei bine, eu aveam să fiu acea persoană. Mi-a solidificat şi mai mult hotărârea.
Argumentele pro începeau să le depăşească pe cele contra.
- Întotdeauna mă ţin de ceea ce spun – l-am reasigurat eu dur, realizând că acesta era
încă un lucru care mă deosebea de Edward.
Plus că, dacă aş avea o şansă minimă să intru în dulapul acela, aş profita de ea. El şi-a
îngustat ochii pentru un moment, cercetând expresia mea hotărâtă, înainte ca buzele lui să
se curbeze într-un surâs stins.
- Atunci dacă eşti hotărâtă...
El a oftat, rece şi neconvingător.
- Sunt.
Eu am dat din cap, plăcerea mea crescând când entuziasmul s-a reîntors în expresia lui.
Într-un efort de a-l face să se simtă la fel de folositor pe cât merita fără îndoială, am
adăugat:
- Şi am încredere că o să găseşti persoana potrivită.
În realitate, începeam să mă agit din cauza situaţiei acesteia şi m-am asigurat că mi-am
impus restricţiile când el a început din nou să răsfoiască prin sulul cu foi, dând din cap la
fiecare avertiement. Când el a aflat despre teama mea provocată de faptul că am fost
încuiată după ce am încercat să scap, el m-a asigurat că Esme nu va permite să se întâmple
aşa ceva şi dacă ea tot fi responsabilă de legalităţi, mă simţeam puţin mai bine.
Atunci m-am ridicat să plec, punând plicul sub braţ şi el s-a uitat la mine întrebător, iar
entuziasmul lui era în pericol să dispară. Eu am jucat puţin teatru, muşcându-mi buza şi
trăgând timidă de mâneci.
- Te... te deranjează, poate... – m-am oprit cu un gest fals de nesiguranţă - ... să aranjezi
totul pentru mine? Am spus eu cu o expresie prudentă.
Zâmbetul lui s-a lărgit în timp ce a aprobat din cap şi şi-a reluat treaba de a căuta prin foi,
un aer de mulţumire şi de împlinire plutind în jurul lui. Am aruncat o ultimă privire spre el
când am ieşit din birou şi am simţit o înţepătură în piept când am realizat că asta era opera
lui Edward. L-a refuzat pe Carlisle de atât de mult timp, că şi-a pierdut încrederea în
propriile lui abilităţi. Nu era superior sau protector când mi-a zâmbit uşurat din cauza
progresului meu, el era mândru de mine şi de el însuşi. Se simţea mulţumit şi folositor şi
recunoscător faţă de ocazia de a-şi experimenta abilităţile cu mine.
Ăsta era locul lui Carlisle în lume, şi fără scopul acela, el ar fi pierdut şi inutil. Avea mai
mulţi bani decât toţi oamenii din Forks la un loc, dar toate lucrurile astea nu însemnau
nimic pentru el. Vroiam să-l răsplătesc pentru că am locuit atâta timp în casa lui şi erau
diferite moduri prin care puteam face asta. Atunci am realizat că nimic din ce i-aş da lui
Carlisle nu va fi la fel de apreciat precum darul de a-i da semnificaţie.

Dr Carmen a zâmbit cu privirea în blocul ei de foi şi a petrecut câteva minute scriind, timp
în care eu am aşteptat. O privirea spre ceas mi-a arătat că ”şedinţa” mea s-a terminat
acum zece minute. Eram pregătită să mă întorc în dormitor şi m-am gândit în treacăt să mă
uit din nou pe cele mai nou specificuri ale cărţii de credit în timp ce ea scria.
- Okie dokie – a exclamat ea, în sfârşit lăsându-se pe spate în scaunul ei şi zâmbindu-mi.
Sunt gata să-mi spun părerile, domnişoară Swan – a spus ea bucuroasă.
Eu mi-am dat ochii peste cap şi am ridicat o mână.
- Categoric – am mormăit eu rece, întrebându-mă cât timp o să dureze asta.
I-am făcut pe plac lui Carlisle în mare parte, dar dacă ea nu mă putea face capabilă să
intru în dulapul ăla, asta va fi tot. Faptul că i-am făcut pe plac. Ea şi-a dres glasul şi şi-a
ridicat părul strălucitor într-un coc în vârful capului. Privirea ei era intensă şi calculată când
a întâlnit-o pe a mea.
- Nu o să te faci mai bine – a spus ea simplu, şi gura mea s-a deschis să protesteze înainte
ca ea să ridice o mână. Nu vorbeşti în timp ce eu fac estimările – a ordonat ea moale şi eu
am închis gura uitându-mă urât la ea. N-o să te faci mai bine pentru că nu o faci pentru tine.
Eşti aici ca să te reîntorci la Edward, şi eşti aici să-l mulţumeşti pe Dr Cullen şi pe mătuşa ta,
dar n-o faci pentru tine – a continuat ea, aplecându-se înainte în timp ce privirea mea
vinovată s-a mutat spre fereastră. Toată obsesia asta pe care o ai cu dulapul e doar o
manifestare a dorinţei tale de a avea loialitatea lui Edward.
Ea a ridicat din umeri şi s-a uitat în ochii mei cu o expresie amuzată. Serios? Asta chiar
era o vorbăraie psihologică. Ea a zâmbit şi a continuat.
- Camera lui e simbolică pentru el şi dulapul acela e acel mic ungher la care tu nu ai
acces. Probabil se poate compara cu acea parte din inima lui care e rezervată pentru mama
lui, dar nu o să elaborez asta.
Ea şi-a ridicat mâna într-un gest indiferent şi eu mi-am înăbuşit un chicotit prefăcut. Nu
puteam pur şi simplu să-mi doresc să intru într-un dulap? Ea a continuat.
- Vrei să învinovăţeşti pe toată lumea pentru plecarea lui pentru că eşti obişnuită cu asta.
Poţi să-l învinovăţeşti pe Phil pentru tot ce nu e în regulă la tine – în afară de faptul că l-ai
pierdut pe Edward. În loc de asta, tu alegi să învinovăţeşti pe orice se află în apropiere,
ignorând faptul că de fapt nu e vina nimănui, la urma urmei.
Ea şi-a încrucişat picioarele şi s-a afundat mai tare în scaun în timp ce eu am înghiţit
nodul care mi s-a pus în gât. I-am evitat privirea în timp ce ea s-a mai domolit.
- Te simţi înstrăinată pentru că tu te înstrăinezi de cei din jurul tău. Ai avut o perioadă
scurtă în care le-ai permis să se apropie, dar de când a plecat Edward îţi aminteşti cum e să
pierzi pe cineva pe care iubeşti.
Atunci m-am ridicat şi mi-am dat părul după ureche, nu neapărat nefiind de acord cu
judecata ei, dar eram prea obosită să o mai aud dacă nu era direct legată de dulap. Când
m-am ridicat, ea s-a ridicat odată cu mine şi a oftat, ridicând punga de hârtie maro cu care
a intrat şi a vărsat conţinutul ei fără ceremonie pe birou.
- Prăjituri – a spus ea, dând la o parte o pungă mică pentru sandwich-uri ce părea să aibă
înăuntru simple Nilla Wafers.
Eu am privit-o în ochi şi am ridicat o sprânceană, încrucişându-mi exasperată braţele pe
piept. Ea a zâmbit.
- Prăjiturile zilnice pe care le făceai înainte erau o expresie a modului tău de viaţă. Erau
speciale pentru tine şi deşi s-ar putea ca tu să nu realizezi, erau încă şi mai speciale pentru
ei. Fără puntea pe care tu ai creat-o, nu ai nicio modalitate prin care să te legi de ei sau să
le arăţi ce simţi. De asta, domnişoară Swan te simţi atât de înstrăinată.
Am prins o ultimă privire din expresia ei îngâmfată înainte să dau buzna afară din birou.
Era ridicolă şi enervantă. Eu vroiam doar să intru în dulap. Nu are nicio legătură cu Edward.
Ştiam deja că trebuia să o iau pe ocolite ca să obţin ce vreau de la cucoana asta. Mă
îndoiam că va merita.

Nu mi-a venit în minte până în dimineaţa următoare când stăteam în patul lui Edward, şi
când a făcut-o, m-a lovit cu un dor atât de intens că nu mă puteam abţine.
Am ieşit pe uşă rapid şi am zburat pe scăro, reuşind să mă împiedic doar o singură dată.
Când am ajuns în bucătărie, mâinile mele tremurânde au găsit fiecare întrerupător de pe
perete şi a iluminat aparatura de oţel cu o lumină fluorescentă.
Am deschis dulăpioarele din partea de jos, mutând oalele şi tăvile prea zgomotos pentru o
casă în care se doarme, dar nu aveam starea mentală necesară ca să-mi pese. Când am
realizat că nu era ceea ce căutam, lacrimi incontrolabile s-au format în ochii mei şi mâinile
mele au studiat amănunţit rafturile.
Exact când m-am mutat spre un dulăpior paralele şi mâinile mele au început să tremure
violent de nerăbdare că nu eram satisfăcută, am observat pe cineva cu colţul ochiului. Am
respirat cu zgomot, prăbuşindu-mă pe faianţa rece a podelei şi mi-am acoperit şocată gura
în timp ce mă uitam la un Carlisle fără tricou care stătea în pragul uşii. Ochii lui somnoroşi
se uitau strâmb din cauza luminii şi era vizibil semi-coerent când a întrebat cu o voce care
încă era plină de somn:
- Ce Dumnezeu e cu toată agitaţia asta aici?
S-ar fi putut să mă simt vinovată că l-am trezit şi că am deranjat liniştea casei dacă
dorinţa mea bruscă nu era atât de copleşitoare.
- De ce nu ai foi de prăjituri? am scrâşnit eu cu o voce înnebunită care m-a alarmat până
şi pe mine.
Carlisle şi-a frecat derutat ochii.
- Poftim? a mormăit el.
Pieptul mi se umfla din cauza respiraţiilor.
- Foaie de prăjituri, Carlisle! Nu ai nici una!
Undeva în timpul conversaţiei noastre, lacrimile au început să-mi curgă pe obraji şi acum
făceam tot posibilul să-mi înăbuş hohotul de plâns care mi se forma în piept. Exact când
graba din vocea mea trebuie ca în sfârşit să-l fi făcut destul de atent cât să răspundă, Esme
a venit grăbită în bucătărie, părul căzându-i dezordonat pe umeri, cu ochii mari care mă
urmăreau alarmaţi.
- Ce este? a întrebat ea, trecând lângă Carlisle când el a repetat acuzaţia pe care i-am
făcut-o, aceea de a nu avea nicio foaie pentru prăjituri.
Ea şi-a încruntat sprâncenele privind faţa mea pătată de lacrimi în timp ce eu îmi
îmbrăţişam genunchii la piept.
- Nu pot să fac prăjituri fără o foaie pentru prăjituri – am clarificat eu cu o voce patetică
care s-a terminat cu un plânset.
Nu puteam înţelege de ce eram atât de iraţional de ridicolă, dar cumva aveam nevoie
doar să fac prăjituri. Dorul era atât de puternic încât nici nu concepeam să ies din bucătărie
până când nu făceam prăjituri. I-am spus asta lui Esme cu cea mai normală voce de care
eram în stare şi m-am uitat la ea panicată şi confuză când ea a părăsit bucătăria.
Cu multă frustrare, m-am reîntors la dulăpioare să caut ceva potrivit pe care să gătesc. M-
am întrebat cât de rele ar fi prăjiturile dacă le-aş găti într-o tigaie cu grăsime. Destul de
rele, m-am decis furioasă. Cine naiba nu are o foaie de prăjitură? Ba mai mult, cum naiba
am ajuns eu într-o casă care nu avea aşa ceva?
Exact când începeam să recunosc că sunt înfrântă şi să mă întorc în dormitor să râd de
istericalele mele absurde, Esme a intrat în bucătărie încă purtând pijamalele ei de mătase şi
având o cutie mare în braţe. Carlisle a luat-o de la ea, încă privindu-mă cu o expresie
îngrijorată când a pus delicat cutia pe dulap. Am auzit un sunet anume care m-au alertat în
legătură cu conţinutul cutiei şi am sărit de pe podea ca să mă apropii de ea. Carlisle şi Esme
au stat amândoi lângă dulap când eu am zâmbit uşurată spre cutie. Ea mi-a adus tot ce
aveam nevoie ca să fac prăjiturile şi mi-am şters curăţat obrajii cu mâinile în timp ce i-am
mulţumit jenată. Ea a zâmbit şi şi-a trecut mâna prin părul ei ciufulit.
- Nu e nicio problemă, dragă – m-a asigurat ea căscând, aplecându-se să-şi scarpine
glezna.
Am lucrat fluid în bucătărie şi ei pur şi simplu m-au privit cu zâmbete somnoroase în timp
ce liniştea a devenit confortabilă. Ecoul pe care îl făcea lingura de lemn când o treceam prin
aluat m-a calmat enorm. Era familiar şi paşnic. Suspinele rămase se amestecau cu sunetele
moi pe care le făcea aluatul când l-am întins peste foile de prăjitură.
Am aşteptat să se coacă şi niciunul dintre ei nu a vorbit cu mine în timp ce eu priveam
gura cuptorului exagerat de nerăbdătoare. Nu eram obişnuită cu aparatura lui, dar erau
moderne şi bine-întreţinute şi aveam de gând să le mai folosesc.
Odată ce în sfârşit am putut să le scot, le-am dat câte una lui Esme şi Carlisle. N-a părut
să-i deranjeze că încă erau fierbinţi şi lipsite de solitudinea prăjiturilor. Când am menţionat
asta, amândoi au râs de mine, dar eu m-am simţit oricum mai bine.
Eram sigură că Dr Carmen a sădit asta în capul meu şi în oricare alt caz, aş fi fost furioasă
pe ea că a contribuit la isteria mea de moment. Dar zvâcnirea din pieptul meu s-a mai
calmat când m-am aşezat lângă persoanele care erau cele mai apropiate de a le numi
părinţii mei şi le-am oferit compania mea aşa cum am putut mai bine.
Ei erau amândoi în culmea fericirii în ziua următoare când i-am informat că o să mă
întâlnesc din nou cu Dr Carmen. Poate că să o iau încet ca să obţin ceea ce vreau nu era
atât de oribil până la urmă.

Şcoala începea în două săptămâni şi Dr Carmen a insistat să particip măcar la două


şedinţe pe săptămână. Odată ce şedinţele noastre preliminarii au trecut, era mai uşor să
examinez metodele ei neortodoxe şi maniera ei autoritară cu fiecare nou punct de vedere
pe care îl aveam când intram în dormitorul lui Edward. Ea m-a făcut să-mi reamintesc viaţa
mea din Phoenix de dinainte de incident şi treptat am ajuns că vorbim despre anumite
particularităţi ale sale.
Ea era răbdătoare, la fel ca şi Carlisle şi niciodată nu a dat glas dorinţei ei imediate de a
mă impulsiona. A insistat să o luăm încet şi să ajungem treptat la lucrurile dificile. Deşi
unele lucruri erau de aşteptat, cum erau puţinele pastile pe care mi le dădea acum Carlisle,
ea era complet diferită de terapeuţii mei precedenţi şi-i plăcea să mă iniţieze în conceptele
ei netradiţionale.
Tocmai începeam să mă îndrept spre ieşirea din biroul ei când ea m-a oprit cu încă una
dintre ideile ei neconvenţionale.
- Ce? am întrebat stupefiată când zâmbetul ei s-a lărgit şi apoi a chicotit.
- Cred că o să fie plin de efect pentru tine. Nimic exagerat, desigur şi instructorii tăi vor fi
femei.
Ea a ridicat din umeri, întinzându-se spre blocul ei de foi şi notând rapid ceva în timp ce a
continuat:
- Poţi să alegi karate sau doar exerciţii generale de auto-apărare. Serios, posibilităţile să
baţi măr un manechin sunt enorme.
Ea a chicotit din nou şi eu am aprobat din cap, amintindu-mi vag care au fost urmările
după ce l-am lovit pe Edward, înainte ca golul din pieptul meu să mă învăluie.
- E în regulă – am răspuns eu cu o voce încordată înainte să ies, recunoscătoare că
şedinţa noastră a luat sfârşit şi ea nu putea discuta chiar atunci pe moment reacţia mea.
Fermitatea privirii ei mi-a spus că în cele din urmă o să discutăm şi despre asta.
Următoarea dimineaţă am mers la şcoală cu Alice şi Jasper. În maşină era linişte şi
atomsfera era plină de deznădejdea că ne întorceam numai trei oameni din cercul nostru.
Când am ieşit din maşină, frunzele toamnei cădeau în locul gol unde Volvo-ul ar fi trebuit să
se afle. Uitasem de oamenii care umblau pe holuri şi pe trotuar, la fel ca şi de gravitatea
semnificaţiei zilei de astăzi.
O luam de la început fără Edward. Am recunoscut în tăcere că nu aveam de ales. Golul
absenţei lui, deşi s-a mai calmat, nu a dispărut. Când mi-am pus gluga pe cap ca să-mi
încep târârea spre prima oră din ultimul an de liceu, mi-am amintit de el. Mi-am imaginat
braţul lui în jurul taliei mele, electricitatea lui delicată şi atenţia lui de a mă ţine în siguranţă
şi de a fi mulţumită.
Dar el nu mai era.