Sunteți pe pagina 1din 8

48.

Monumental Macaroons– Partea a doua

BELLA
Mirosul de sală de sport şi de piele mi-a agitat simţurile şi pumnii mi s-au izbit cu uşurinţă
în sacul din faţa mea. L-a plesnit uşor, dar nu s-a mişcat sub puterea mea mică. Asta nu
conta pentru mine. Am continuat să-i izbesc şi mâinile mi le simţeam ca gelatina din cauza
mănuşilor de box pe care le purtam.
Ale lui Alice erau roz. Ea a gemut de lângă mine în timp ce lovea în propriul ei sac şi faţa i
s-a înroşit într-un mod aproape comic. Avea acea mică încruntare pe faţa ei în timp ce lovea
sacul de parcă i-a făcut ceva.
Vocea dură a Irinei mi-a întrerupt cercetarea.
- Ochii înainte, Swan – m-a dojenit ea din partea cealaltă a sălii de gimnastică şi eu mi-am
reconcentrat atenţia pe sacul meu de box.
Am respirat adânc şi am încercat să fac ceea ce făcea Alice – ceea ce Carmen ne-a
încurajat să facem. Îl vedeam ca pe un duşman şi am început să-l bat. Probabil arătam o
aiurită cu pumnii zburându-mi înainte. Cursurile de box nu erau tocmai pentru a-mi tonifia
trupul. Trebuia să fie doar purificator şi eliberator. Şi era.
Lipsa mea de energie a atras o Irina nemulţumită.
- Ţine-ţi umerii drepţi, Swan – a ordonat ea şi eu am gemut interior în timp ce pumnii mei
erau mai puternici şi mai grei.
Furia era întotdeauna un impuls emoţional bun pentru activitatea asta, aşa cum îmi
amintea Carmen des.
Asta era de-abia a treia mea lecţie de box. Era prea devreme să spun dacă îmi plăcea sau
nu, dar nu puteam nega eliberarea pe care mi-o aducea. Spre deosebire de Alice, preferam
boxul în loc de yoga. Favoritele mele au fost lecţiile de judo. Judo era uluitor şi cu impact
lent. Nu era vorba de propria mea forţă acolo, ci despre folosirea forţei altora împotriva lor.
Era bine să fiu o fată care face judo. În box... nu prea.
- Loveşti din nou prea sus! – m-a certat Irina evident furioasă, dar clopoţelul care a sunat
de trei ori a anunţat sfârşitul lecţiei.
Am zâmbit în sinea mea. Salvată de clopoţel. Irina îşi lua rolul puţin prea în serios. Alice a
pufnit şi s-a întors spre mine cu un zâmbet larg.
- Devin chiar bună la asta! – a exclamat ea şi a ridicat un pumn roz aprins cu entuziasm.
Eu mi-am dat ochii peste cap, transpirasem puţin şi mi-am dat incomod la o parte o şuviţă
de păr din faţă în timp ce am izbit mănuşa ei cu mănuşa mea roşie simplă.
- Sigur, Al. Dacă aş fi un sac de box pe care l-ai întâlni pe o alee întunecată, aş fi
pietrificată – am mormăit eu, zâmbetul ei dispărând uşor.
Vina m-a străbătut pentru că i-am stricat bucuria faţă de activitate.
- Glumeam.
Am zâmbit. Parcă era fals. Probabil aşa şi părea. Mai era o falsitate, una care nu era
vizibilă pentru oamenii pe care îi iubeam. Eram recunoscătoare pentru natura ei de a se
ascunde şi că puteam să-i car singură povara.
Alice a ridicat din umeri şi apoi ne-am scos mănuşile şi am mers în vestiar. Alice era prea
bună cu mine. Când i-am spus despre planurile lui Carmen de a mă înscrie la toate cursurile
astea, ea a fost nerăbdătoare să mă însoţească. Era drăguţ şi dezinteresat din partea ei să
mă sprijine când eu eram evident o companie oribilă. Entuziasmul ei arareori dispărea din
cauza asta. S-a epuizat destul de mult alegând toate echipamentele necesare roz şi
căutând moduri în care să exceleze. Lucrul acesta a adus un spasm de durere în pieptul
meu gol când mă întristam de obicei după lecţiile de după amiază.
Ea era neobişnuit de tăcută pe drumul spre casă în timp ce eu mă uitam la vegetaţia
verde pe fereastră şi mă uram pe mine pentru că am supărat-o. Era sfârşitul lui septembrie
şi se făcea din nou frig. Nu erma sigură dacă eram bucuroasă sau dacă uram schimbarea
anotimpului. Vroiam să ţin vara pe loc şi să rămân în etapa aceea care mi-a dat speranţă şi
în acelaşi timp vroiam ca totul să treacă şi să devină o amintire îndepărtată.
- Vrei să faci ceva în week-end?
Vocea lui Alice m-a smuls din mediaţie şi eu am ridicat din umeri ca răspuns. De obicei nu
făceam nimic în weekend-uri. În mare parte, nu făceam nimic nicicând. Mâine dimineaţă,
aveam o altă lecţie cu un alt instructor şi asta mă ţinea ocupată în timpul dimineţii până
când luam totul de la început.
Existenţa mea era monotonă şi plină de chestii menite să mă ţină distrasă şi concentrată
în acelaşi timp. Lunea era Carmen, marţea erau lecţiile de judo, miercurea erau serile mele
cu Carlisle, joia era Carmen, vinerea erau lecţiile de box şi sâmbăta erau lecţiile de yoga.
Era un ciclu pustiu de şcoală, birouri, sport, bucătărie şi dormitor.
Uram să par nerecunoscătoare de sprijinul tuturor. Carlisle, Alice, Esme şi chiar Jasper
erau mai mult decât fantastici. Carlisle a petrecut ore întregi formând modul perfect de
tratament, combinând medicina tradiţională cu metodele lui Carmen de terapie în ceva din
care aveam un beneficiu maxim. În mare parte, avea efect, atât puteam şi eu spune.
Încă nu puteam să intru în dulap, dar simţeam cum deveneam mai liniştită la fiecare
încercare, având în vedere că m-am dat bătută cu câteva săptămâni înainte. M-am gândit
că o să am o cădere nervoasă ieri când Jasper m-a convins cumva să-l ating rapid. Eu eram
furioasă pe el în timp ce stăteam în cantină la prânz şi el a întins mâna peste masă,
încurajându-mă delicat. Pe moment nu i-am înţeles interesul brusc şi Alice era flatată de
insistenţa lui. În mare parte am făcut asta pentru ca ea înceteze cu protestele pe care i le
ţipa în ureche lui Jasper, dar un mic junghi din mintea mea vroia uşurarea provocată de
căderea emoţională pe care mi-o oferea.
În loc de asta, i-am lovit rapid încheieturile cu ale mele şi le-am retras înainte ca Alice să
realizeze că se terminase. Eu am fost şocată că deşi era incomod şi alarmant pentru pielea
mea să o atingă pe a lui, am reuşit să fac asta fără vreo nervozitate majoră. Era ceva simplu
şi deşi n-o să încerc altceva în afară de acest mic gest, am devenit încântată şi plină de
speranţă în legătură cu progresul meu.
Jasper era încrezut şi ciudat de încântat de asemenea. Presupun că s-a simţit puţin
avantajat că era singurul tip în afară de Edward pe care l-am atins cu succes de la
incidentul de acum câţiva ani.
Din păcate, Carmen nu a fost de acors şi mi-a amărât sentimentul de împlinire atunci
când i-am spus.
- E din cauza medicamentelor – m-a informat ea cu un zâmbet trist, în timp ce al meu
dispărea.
Nu vroia să-mi fac speranţe false din cauza efectelor artificiale ale medicamentelor, şi deşi
respectam chestia asta, în acelaşi timp o respingeam. Era bine să ştiu că făcusem progrese.
Ea m-a asigurat că îmbunătăţirea era acolo, dar nu era solidă şi consistentă pentru mine. Eu
vroiam dovezi. Agăţându-mă de singura rază de speranţă pe care am avut-o de luni întregi,
am ignorat-o şi am făcut Monumental Macaroons ca un refuz de a abandona împlinirea pe
care o simţeam.
Acum, lucrul ăsta părea ridicol şi trivial. Am oftat când am dat colţul spre strada noastră şi
m-am gândit absentă ce să gătesc pentru cină. Găteam numai trei seri pe săptămână, şi
seara asta era seara lui Carlisle. Îi plăcea friptura. Îmi făceam rapid o listă în minte cu
vasele pe care să le folosesc când am văzut-o.
Ochii mei s-au îndreptat spre alee şi au prins o scânteie de argintiu. Inima mea s-a oprit,
exact înainte de a mi se zbate în piept. Îmi simţeam faţa pălin şi buzele despărţindu-se în
timp ce lumea s-a oprit în jurul meu şi mintea mi s-a golit. Şi apoi am fost lovită de un
amalgam de gânduri şi emoţii care mi-au făcut mâinile să tremure în timp ce instinctiv s-au
întins după mâner şi au început să o deschidă.
- Bella!
Alice m-a împiedicat să ies din maşina încă în mişcare, şi m-am uitat în ochii ei, pentru că
nu aveam destulă încredere în mintea mea ca să ştiu dacă era reală, fapt care ar fi trebuit
să mă deranjeze – dar nu m-a deranjat. Expresia de pe faţa lui Alice când s-a uitat înainte
pe alle – şi Volvo-ul era parcat acolo – mi-a confirmat viziunea şi mi-a făcut inima să bată
incredibil de tare, până când era o vâjâială nebunească care îmi estompa auzul.
Alice mi-a întâlnit privirea înnebunită şi sprâncenele ei erau încruntate profund de
îngrijorare. Nu-mi puteam controla mâinile şi respiraţia, şi-mi simţeam buzele devenind
uscate şi reci. Nu-mi amintesc să mai fi simţit aşa ceva din ziua când a plecat.
Eram îngrijorată să nu leşin şi îngrijorarea mea n-a făcut decât să-mi amplifice pulsul
nebunesc. Eram atât de alarmată că puteam simţi fiecare lucru nesemnificativ, simţurile îmi
erau în alertă maximă şi inconştient am simţit un curent calmant de electricitate.
- Alice – am spus rugămintea cu respiraţia tăiată şi mâna mea tremurândă a rămas pe
mâner în timp ce ea se holba la mine.
Maşina mergea foarte încet în timp ce ochii ei îi sfredeleau pe ai mei, derutaţi pentru o
fracţiune de secundă până când în cele din urmă s-au întors brusc înainte. Ceva în privirea
mea trebuie să o fi hotărât, pentru că piciorul ei a apăsat brusc acceleraţia. Am fost izbite
de scaune în timp ce ea a închis rapid distanţa dintre Porcshe şi alee.
Eu ieşisem din maşină şi eram la uşa casei înainte ca Alice să poată măcar să deschidă
uşa. Nu părea real ca el să fie cu adevărat aici, în casa asta, în momentul ăsta. Îmi făcea
pieptul să vibreze mai rapid în timp ce am dat buzna pe uşă.
Picioarele m-au purtat inconştient peste tot pe la parter în căutarea lui. Când n-am găsit-
o, m-am îndreptat sus pe scări la etajul al dolea, realizând vag că uşa de la biroul lui Carlisle
era întredeschisă şi luminată.
Am intrat rapid în biroul mare aşteptându-mă să găsesc înăuntru ceea ce căutam, dar l-
am găsit pe Carlisle la telefon în spatele biroului său, cu Esme stând indiferentă lângă el. S-
a ridicat din locul său şi a scăpat receptorul pe birou când am intrat. M-am întors să plec, să
continui căutarea până când îl găsesc, dar vocea panicată a lui Carlisle m-a oprit.
- Bella, stai! – a strigat el.
De-abia eram capabilă să-mi opresc picioarele pe podea ca să-l iau în seamă, dar am
făcut-o. M-am întors cu faţa la el şi am fost uimită de expresia panicată pe care o avea şi el
şi Esme. Mă speria.
- Unde este? – am scrâşnit eu, vocea mea fiind subţite şi grea din cauza emoţiei care
momentan m-a panicat mai tare.
Am tresărit de disperarea pură din vocea şi faptele mele, dar nu puteam fi oprită – deşi
eram realizat că reacţia aceasta se potrivea cu greu.
Carlisle şi-a ridicat mâinile într-un gest supus în timp ce ochii lui alarmaţi îi fixau pe ai
mei.
- Exagerezi, Bella. Trebuie să te calmezi înainte să-
Dar eu deja mă întorsesem şi ieşisem din birou, pentru că privirea lui Esme aţintită spre
tavan mi-a dat informaţia de care aveam nevoie. Am urcat al doilea rând de scări, vocea lui
Carlisle urmărindu-mă în timp ce urcam câte două trepte deodată. I-am ignorat strigătele
pentru că trupul meu acţiona de unul singur – cerea ceea ce ştia că era în apropiere şi
devenea nerăbdător din cauza absenţei lui prelungite. Viziunea mea înceţoşată m-a condus
în josul holului spre uşa închisă a dormitorului care mi-a cunoscut singurătatea în ultimele
patru luni. Am dat buzna şi aici, nefiind capabilă să suport anticiparea şi anxietatea de a-l
vedea în sfârşit.
Şi el era acolo – pe pat, fără tricou şi stând pe burtă cu faţa îngropată într-o pernă. Trupul
meu a devenit o parte independentă care vibra de nerăbdare în timp ce mă uitam la spatele
lui gol ridicându-se şi căzând cu fiecare respiraţie pe care o lua. Îi simţea apropierea, şi-l
vroia mai aproape.
Inima m-a durut când l-am văzut – s-a contractat dureros în piept şi umflându-l cu emoţii
neglijate şi reţinute luni întregi, care erau rezervate numai pentru el. Şi mintea mea...
mintea mea striga propriile ei obiecţii din cauza ambelor reacţii, pentru că...
Trupul, mintea şi inima mea – le-a rănit pe toate. I-am văzut spatele ridicându-se când a
oftat adânc şi a mormăit deodată cu faţa în pernă:
- Nu te evit, Carlisle. Sunt doar... obosit – a spus el.
Cred că respiraţia trebuie să mi se fi tăiat la auzul vocii lui şi mintea mea a reacţionat la
mormăiala de catifea în diferite feluri. Mâinile mi s-au strâns tare în jurul trunchiului când
am simţit golul umplându-se şi am meditat rapid dacă ar trebuie să permit sau nu asta.
Edward, ca şi cum mi-ar fi auzit respiraţia, şi-a întors capul într-o parte şi s-a uitat la mine.
Când ochii mei i-au întâlnit în sfârşit pe ai lui, fixaţi, măriţi, era ca şi cum eram împărţită în
trei. Mâinile mi s-au strâns mai tare în jurul trunchiului în constrângere.
Ochii lui erau întunecaţi şi obosiţit, roşii şi umflaţi, insensibili şi goi, până când s-a uitat la
mine şi deodată au strălucit şi au scânteiat. Superb. Trupul, mintea şi inima mea mi-au
inundat instinctele cu impulsuri copleşitoare şi contradictorii.
Vroiam să-l îmbrăţişez.
Vroiam să-l sărut.
Vroiam să-l bat dracului cu pumnii în piept şi să-i spun să iasă naibii din camera mea.
Picioarele m-au ţinut lipită de covor în timp ce el s-a rostogolit jos din cap într-o mişcare
ciudat de neîndemânatică şi s-a împiedicat pe podea, neluându-şi ochii de la mine. Buzele i
s-au despărţit în timp ce stătea în partea cealaltă a patului, dar nu a făcut niciun sunet. Pur
şi simplu se uita la mine cu o expresie de necitit, cercetându-mă cu privirea lui verde şi
pătrunzătoare. Părul îi cădea în ochi, mai lung decât l-am văzut vreodată. Dacă mi-aş fi
putut lua ochii de la privirea lui captivantă, probabil m-aş fi uitat la pieptul lui gol. S-au l-aş
fi bătut cu pumnii.
Genunchii îmi erau moi, şi contrastul dintre slăbiciunea mea şi puterea pe care am avut-o
acum câteva minute mă înfuria. Atât de tare, încât mâinile mi s-au încleştat în pumni sub
coaste şi-mi tremurau din cauza.... unei emoţii. Prea multe emoţii. Pieptul mi-era strâmt şi
mă durea din cauza presiunii. Vâjâiala din urechi a început să trosnească. Vederea mi s-a
înceţoşat şi eram îngrijorată că poate Carlisle a avut dreptate când a spus că sunt prea
ambalată. În timp ce expresia lui Edward s-a transformat într-o teamă cumplită, m-am
întrebat dacă îmi putea citi emoţiile pe faţă cât tremuram. M-am întrebat de ce anume i-ar
fi frică. Am realizat că lacrimile au început să-mi curgă pe faţă, prea târziu să le mai pot
reţine.
- Bella.
Vocea lui Carlisle din spatele meu m-a smuls brusc din privirea blocată dintre mine şi
Edward. M-am întors recunoscătoare spre locul unde stătea, în faţa uşii pe hol. S-a uitat la
Edward peste umărul meu, apoi şi-a îndreptat din nou ochii spre mine.
- Avem o treabă de făcut – a spus el ferm, ochii lui albaştri fiind duri şi neînduplecaţi,
pentru că el ştia că era timpul să-mi iau medicamentele şi probabil şi-a dat seama că chiar,
chiar aveam nevoie de ele.
Incredibil... Am încercat să-mi ridic bărbia într-un fel de mândrie, dar am eşuat mizerabil
când a tremurat.
- Poate aştepta – am şoptit mai mult ca o rugăminte decât ca un ordin.
Încet, Carlisle şi-a scuturat capul dezaprobând.
- Dacă termini acum, ai toată seara la dispoziţie – a argumentat el cu o voce moale şi
convingătoare, încercând să mă calmeze.
Am răsucit capul să-l văd pe Edward cu coada ochiului cum îmbrăca un tricou, şi eu a
înghiţit nervoasă în sec.
- Nu pleacă nicăieri, Bella – m-a liniştit Carlisle, înţelegându-mi corect ezitarea.
Înfrântă, am ieşit din cameră, am trecut pe lângă Carlisle şi am coborât scările în timp ce
ei au schimbat scurt nişte priviri în legătură cu care eram prea curioasă. Carlisle m-a urmat
când am intrat în birou şi a mers direct spre paharul curat şi sticla de apă de pe biroul lui.
Esme a dispărut şi m-am întrebat cât timp o să-i ia să-şi bage nasul în asta.
Am apucat paharul şi am înghiţit medicamentele în timp ce Carlisle a înconjurat biroul şi
s-a aşezat în scaunul lui. Ştiam prea bine că n-o să mă lase să plec pur şi simplu.
- Ia loc şi relaxează-te un minut – s-a rugat el moale în timp ce mâna mea scutura cu
repeziciune sticla cu apă.
Am pufnit dar a sunat de fapt ca un scâncet, ochii mei îndreptându-se spre uşa
întredeschisă. Dar pieptul mă durea prea mult pentru gustul meu. Trebuia să respir şi să mă
gândesc şi să mă concentrez pe mine însumi înainte să mă gândesc măcar să mă apropii de
Edward.
Am mers spre canapea şi m-am afundat în pielea confortabilă. Mi-am lăsat capul pe spate
şi am închis ochii, experimentând recomandările date de Carmen menite să mă relaxeze.
Carlisle a rămas tăcut şi nemişcat în timp ce eu încercam să-mi calmez bătăile inimii şi
emoţiile iraţionale.
În tot acest timp în care a fost plecat, amintirea efectului pe care el îl avea asupra mea
părea abstract şi necunoscut, dar acum părea perfect familiar. Am încercat să ignor acele
porţiuni din instinctele mele care ţipau şi săreau şi-mi spuneau să mă duc la el exact în
secunda aceea. Le-am îndepărtat şi ele se zbăteau în cuştile lor, nervoase şi sălbatice în
nevoia lor de electricitatea lui.
Era nesănătos. Acum îmi dădeam seama de asta. Înainte de plecarea lui Edward, aş fi
sărit acolo pe pat cu el şi mi-aş fi lăsat instinctele şi emoţiile să mă consume. Acum,
conceptul ăsta părea extrem de atrăgător. Mi-ar fi umplut trupul şi poate chiar şi inima, dar
cu siguranţă nu şi mintea sau conştiinţa mea. Acum realizat cât de importante erau. Mi-am
permis pentru un moment scurt să fiu mândră că am devenit o fiinţă semi-raţională – chiar
şi atunci când era implicat Edward. Chiar şi atunci când părea imposibil.
Nu sunt sigură cât timp am stat cu ochii închişi, dar trebuie să fi fost ceva vreme. Treptat,
pieptul a început să mie se pară mai uşor, presiunea scăzând într-o zvâcnire suportabilă şi
am rămas nemişcată în timp ce-mi simţeam respiraţia şi puslul stabilizându-se. Când am
deschis ochii, întunericul dinafara ferestrelor m-a surprins, aşa cum m-a surprins şi prezenţa
neanunţată a lui Esme lângă Carlisle.
Nu mă grăbeam prea tare, şi deşi cuştile încă se zbăteau, eram într-o stare mai bună de
a-i confrunta. Am oftat şi mi-am îndreptat poziţia când le-am întâlnit privirile îngrijorate.
- Mă simt mai bine – i-am informat, deodată epuizată când obrajii mi s-au înroşit de jenă.
Nu ştiu ce m-a apucat – am minţit eu.
Ştiam exact ce m-a apucat şi expresiile lor sceptice spuneau clar că nici eu nu erau
păcăliţi. Faţa lui Esme s-a transformat într-o grimasă, ochii ei fluturând nervoşi spre uşă.
- Ar trebui să mai stai puţin, Bella – a şoptit.
Să înceapă băgarea în seamă.
Expresia lui Carlisle era controlată, dar privirile cu colţul ochilui spre partenera lui îi
dădeau grija de gol. Cred că Esme a fost probabil puţin geloasă pe relaţia dintre mine şi
Carlisle din ultimele luni şi momentat m-am simţit vinovată din cauza asta. Eu am dat-o la o
parte, m-am certat cu ea frecvent şi am ales să accept compasiunea lui în loc de a ei.
Câteva lucruri ar fi putut să o înnebunească mai tare – unul dintre ele aflându-se chiar în
secunda aceasta la etaj.
Dar nu era vorba despre ea şi nu era vorba despre Carlisle sau Carmen sau Alice sau
Emmett şi nici măcar despre Edward. Aici era vorba despre mine şi nimic nu m-ar fi putut
opri să mă ridic de pe canapea şi să ies din cameră.
Dacă m-ar fi întrebat cineva, n-aş fi ştiut exact ce să spun când şi-a făcut loc următoarea
mea reacţie când am deschis uşa dormitorului şi l-am localizat pe marginea patului. Era
complet opusul a ceea ce am simţit în primul moment când l-am văzut – disperare, dor,
nerăbdare şi înverşunare.
Acum, el se uita la mine şi părea îngrijorat şi iubitor – când s-a ridicat de pe pat şi a păşit
spre mine. Acum, electricitatea vibra, dar era aproape prea tangibilă când degetele mele
trădătoare s-au curbat şi tânjeau după contact. Acum, mă întreb de ce s-a întors şi ce
aşteaptă el mai exact de la mine. Acum, mă simţeam sclava dorinţelor şi reacţiilor mele, şi
eram îngrozită să mă las din nou pradă lor. Acum, sunt extrem de furioasă că el mi-a dat
lucrurile acestea şi apoi mi le-a luat.
- Ieşi afară – am mârâit.
El a încremenit, în mijlocul pasului, expresia lui transformându-se într-una de durere.
- Bella, lasă-mă -
- Ieşi afară! – am repetat, mâinile mele tremurând din nou.
De data aceasta nu tremurau din cauza slăbiciunii, ci din cauză că nu erau destul de
puternice. Toată scena asta era prea asemănătoare cu ultima noastră altercaţie şi acest
lucru mă înfuria şi mai tare.
- Asta este camera mea şi vreau să ieşit. Acum.
Vocea mi-a tremurat când m-am îndreptat spre şifonier şi am deschis sertarele,
aruncându-i hainele în timp ce el stătea în mijlocul camerei, încremenit şi înspăimântat.
Mâinile de-abia îi erau întinse în timp ce prindeau absente hainele pe care i le aruncam.
- Poţi să mă laşi să vorbesc? a întrebat el cu o voce frustrată care m-a făcut să-mi opresc
acţiunile.
M-am întors cu faţa la el şi mintea era mulţumită de expresia panicată care a înlocuit
frustrarea pe care am auzit-o.
- Au avut aproape cinci luni să vorbeşti – am mârâit şi i-am aruncat ultima piesă de
îmbrăcăminte în faţă.
În realitate, ar fi fost logic ca eu cel puţin să ascult ceea ce vroia – dacă mă vroia – dar
acea parte a minţii mele care mă proteja era îngrozită să afle. Furia mea nu era puternică
aşa cum ar fi trebuit să fie. Era în totalitate falsă şi sistematică.
Maxilarul lui era încleştat, umerii rigizi în timp ce şi-a luat ochii de la privirea mea aprinsă
şi s-a uitat supărat la mâinile lui pline de tricouri şi boxeri.
- Vroiam doar să -
Dar mintea mea nu vroia să ştie, aşa că am devenit ofensivă.
- Să te întorci pentru o reluare a fute-şi-fugi? – am scuipat eu cuvintele, inima mea
îngreunându-se din cauza cuvintelor pe care le-am spus şi care ştiam că erau o lovitură sub
centură, dar nu prea îmi păsa.
El deja mi-a dat toate loviturile sub centură. Părea corect.
Capul lui Edward s-a ridicat brusc şi expresia de pe faţa lui mă cutemura şi mă uşura în
acelaşi timp. Ochii măriţi şi faţa palidă amplificau mirarea de pe buzele lui depărtate şi am
realizat să el nu se aştepta la această reacţie din partea mea. Am profitat de momentul lui
de surprindere şi groază să deschid un alt sertar.
Odată ce el nu făcea nicio mişcare să plece, am mers de-a lungul camerei, m-am
strecurat pe lângă electricitatea lui şi m-am îndreptat spre camera de oaspeţi pe care Alice
a eliberat-o acum câteva săptămâni. Am aruncat hainele pe uşă fără să mă mai deranjez să
intru şi m-am reîntors la sertare, apucând mai multe haine şi respirând greu. Edward a
rămas încremenit şi uluit în timp ce eu făceam a doua tură şi deveneam din ce în ce mai
furioasă că nu-i puteam goli şi dulapul.
La a patra tură, Edward îşi revenea uşor din postura lui nemişcată şi m-a urmat pe hol în
timp ce eu am aruncat ultimul braţ plin de haine prin uşă şi am trântit uşa în urma mea. M-
am întors spre el şi am rămas amândoi în hol; eu pufnind şi tremurând de furie falsă şi
Edward cu aceeaşi expresie panicată care mă deruta.
Mă întrebam dacă se aştepta să-l lovesc din nou sau ceva. panica lui mă nedumerea.
Sincer, să-l lovesc nu avea sens şi am blestemat privirea lui distrusă pentru că avea
satisfacţia pe care ar fi trebuit să o am eu.
Nu şi-a luat ochii de la mine când braţele lui au dat drumul hainelor pe care le ţinea, care
au căzut pe podea cu un zgomot înăbuşit. Ochii lui, tulburaţi şi înspăimântaţi, mă
incomodau.
- Doamne, Bella – el vorbea disperat şi rugător şi a început să se apropie de mine şi paşi
precauţi – ca un prădător care se apropie de prada lui speriată.
Eu m-am tras înapoi, dar am lovit uşa cu spatele, pe măsură ce el continua să se apropie.
- Nu a fost aşa, trebuie să mă crezi.
Trupul meu era încântat şi nerăbdător când electricitatea lui a început să mă învăluie.
Inima mea, ezitantă dar zvâcnind, îl vroia mai aproape. Mintea mea ţipa în timp ce el a
ajuns destul de aproape încât aerul din jur să provoace o vibraţie care îmi înţepa pielea.
Rezistenţa mea, deşi dureroasă, îşi putea atinge scopul dacă el... nu mă atingea.
M-am împins mai tare în uşă şi mi-am mutat ochii în jurul holului, căutând o scăpare, dar
am găsit doar privirea bântuită a lui Edward.
- Doar lasă-mă să-ţi explic – încerca el să mă convingă cu vocea lui ritmată, dar a fost
trădată de propriul lui tremur în timp ce eu mă retrăgeam din calea confortului pe care îl
crea apropierea lui.
Acum era atât de aproape încât îi puteam simţi mirosul şi îi puteam număra genele.
Puteam vedea cicatricile de pe gât şi de pe buza pe care i le-am făcut eu şi m-am
concentrat pe ele ca să rămân pe loc. Mi-am scuturat vehement capul când el a ridicat o
mâna şi s-a întins după mine. Eu mi-am închis strâns ochii şi am rezistat zvâcnirii din
degetele mele care vroiau să-i simtă pielea.
Dintr-o dată, mâna lui îmi cuprindea obrazul şi trimitea scântei aprinse şi vicioase care-mi
străbăteau trupul. Respiraţia mi s-a întretăiat şi m-am topit involuntar în atingerea lui
perfectă, fiecare gram de furie şi nervozitate topindu-se în aer. Şi apoi obrazul lui cald era
lângă al meu şi trupul lui era cubat lângă mine. M-am simţit neajutorată când cuştile au s-
au zbătut şi au explodat de satisfacţie. Era cea mai dulce tortură...
- Îmi pare rău – a şoptit el lipit de obrazul meu şi mi-a mângâiat părul.
Când am fost capabilă să simt din nou furie, ştiam că ştiam că o să profite de efectul pe
care îl are asupra mea. Amărâtă, am ridicat amândouă mâinile spre umerii lui ca să-l
împing, dar era un efort slab. Eu eram slabă. El mă făcea slabă. Uram asta.
Lacrimi calde mi s-au format din nou în ochi şi nu-mi venea să cred când el a oftat de pură
fericire. Fericire? Era fericit. Mintea mea continua să repete lucrul ăsta la nesfârşit. Am
petrecut aproape cinci luni simţindu-mă golită, insignificantă şi singură, şi el acum se
simţea fericit.
- Niciodată n-am fost atât de aproape să te urăsc – m-am înecat eu şi l-am împins mai
tare, pentru că ăsta era purul adevăr.
Trupul lui a înţepenit în jurul meu în timp ce eu am încercat din nou să-l dau la o parte şi
oftaturile lui de fericire s-au transformat în gâfâieli panicate.
- Te rog – s-a rugat el, un sunet satisfăcător.
L-am împins mai tare şi braţele lui m-au încercuit mai strâns cât timp şi-a repetat
rugămintea cu o desperare evidentă care mi-ar fi putut zdruncina hotărârea dacă n-aş fi
ştiut mai bine. Am continuat să-l împing, rezistând efectului electricităţii lui în timp ce el
continua să mă roage lipit de obrazul meu şi mă strângea mai tare, până când deodată a
căzut în genunchi. M-am holbat surprinsă şi uluită cum şi-a îngropat faţa în stomacul meu şi
mi-a îmbrăţişat strâns coapsele.
- Te rog – s-a rugat el din nou, îngropându-şi faţa mai adânc.
Braţele îmi erau vlăguite şi nesigură în timp ce mă uitam în jos la capul lui. După un
moment, am început să simt umezeala lacrimilor trecându-mi prin tricou şi udându-mi
burta. El mă vrea.
Să mă uit la părul lui neglijent afundat în stomacul meu era fantastic şi m-am întrebat în
treacăt dacă nu-mi imaginam chestia asta. El era în genunchi, umilindu-se. Fantastic nici nu
spune tot.
Trupul meu, perfect muţumit de atingerea lui, era satisfăcut. Inima mea, auzindu-i
rugăminţile şi simţindu-i lacrimile, tânjea să-l accepte pentru că mă vroia şi nimic altceva nu
mai conta. Mintea mea, urmărindu-i showul dramatic, şi-a dat ochii peste cap de exasperare
şi era scoasă din sărite de încercările lui. Oricum, nu din cauza acestor lucruri m-am smuls
din strânsoarea lui.
Ochii lui Carlisle şi ai lui Esme i-au întâlnit pe ai mei în timp ce urcau scările cu prudenţă,
văzând hainele împrăştiate şi trupul ghemuit al lui Edward care-şi trăgea părul şi mormăia
”La dracu` ” spre covor într-o şoaptă strangulată. Era tulburător să ştiu că eu i-am cauzat
acea durere. Dulce-amar.
Am realizat că ei au venit probabil să-mi asigure bunăstarea după reacţia de mai
devreme, dar eu n-aveam nevoie de asta şi privirea mea fermă îndreptându-se de la ei spre
Edward le-a spus... că el s-ar putea să aibă nevoie – dacă va accepta aşa ceva. M-am întors
şi l-am lăsat în hol cu Esme şi Carlisle care stăteau lângă el, incomozi şi nesiguri. Am intrat
în dormitorul meu, m-am închis înăuntru şi am încercat să nu mă necăjesc din cauza
pierderii electricităţii.
Sufletul mi-a întrecut trupul, inima şi mintea şi era disperat să-şi găsească pacea. Edward
putea aştepta să ajungă la o concluzie. Îmi datora măcar atât.