1.

Arghezi a scris mai multe poezii carora le-a dat titlul Psalm si pe care le-a risipit de-a
lungul mai multor volume, dar cu precadere in volumul Cuvinte potrivite. 2. Atribut al
fiintei mistice, indoiala constituie principala tema din Psalmi. 3. Fuga de pe Cruce
reprezinta pentru Arghezi un mod nonconformist de a fi, un refuz categoric de a adopta
atitudinea solemna si de sfasiere tragica a romanticilor, deoarece versurile sale nu se
adreseaza ingerilor, ci omului de langa el. Tema Psalmii transpun cautarea drumului spre
Dumnezeu. Continutul In psalmi, Arghezi imagineaza toate ipostazele dumnezeirii.
Dumnezeu este creatorul lumii, risipit in toate amanuntele ei, este un zeu indepartat si
obosit, apoi devine visul cel frumos. De multe ori, poetul recurge la viziunea teologica,
convenind ca Dumnezeu este fiinta in intregul ei si nefiinta totodata. Comentariul Arghezi
a scris mai multe poezii cu titlul Psalm, si pe care le-a risipit de-a lungul mai multor
volume; psalmul este un imn religios, construit din laude, invocatii, intrebari sau
nemultumiri adresate lui Dumnezeu. Psalmii arghezieni transmit framantarea tipic
omeneasca, situata intre credinta si tagada, si dureroasa zbatere a poetului, care, prin
destinul sau de creator, repeta gestul Creatorului divin. Intr-un discurs liric care pare sa
urmeze itinerarul gandului neregulat, distorsionat si marcat de retorism, psalmii
dezvaluie, in primul rand, teama de a nu fi fost abandonat. Suferinta poetului vine dintrun cumplit sentiment de singuratate. Daca la Bacovia solitudinea este generata de o
existenta fara radacini si fara viziunea devenirii individuale, la Arghezi, singuratatea vine
din natura lui mistica: Tare sunt singur, Doamne, si piezis!/ Copac pribeag uitat in
campie.... In ipostaza acesta religioasa, eul liric cauta cu indarjire drumul spre Dumnezeu
si se indoieste cu violenta ca va gasi aceasta cale. Or, indoiala este un atribut al fiintei
mistice, torturata de intrebari, constienta de destinul ei tragic. De altfel, Arghezi chiar
spune intr-un psalm [Pribeag in ses...]: Nu lua in seama cantecele grele / Cu care tulbur
linistea de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi / Si canta moartea-n trambitele
mele. Asadar, pendularea intre credinta si tagada ilustreaza atitudinea pascaliana, de a
gandi si de a se indoi, dar este totodata si o traducere lirica a invocatiei Cred, Doamne,
ajuta necredintei mele, pe care N. Steinhardt o considera esenta divina a crestinismului.
Arghezi simte, cu sensibilitatea sa de poet, ca incertitudinea si cautarea sunt manifestari
ale constiintei tragice. De aici neputinta lui de a alege. Psalmul [Te dramuiesc in
zgomot...], poate cel mai citat dintre psalmii arghezieni, exprima punctul maxim al
deznadejdii celui care isi traieste ca pe un vis experienta mistica, si nu ca pe o stare de
abandon: Pentru credinta sau pentru tagada / Te caut darz si fara de folos / Esti visul meu
din toate cel frumos / Si nu-draznesc sa te dobor din cer gramada. In spiritul secolului
sau, Arghezi intelege ca rostul omului este de a crede cu deznadejde in divinitate, dar stie
de asemenea ca acest lucru presupune atat speranta ca Dumnezeu sa existe, cat si teama
ca nu exista. El abordeaza in termeni profani aceasta idee: Vreau sa te pipai si sa urlu:
Este! In cautarile sale, Arghezi imagineaza toate ipostazele dumnezeirii; Dumnezeu este
creatorul lumii, risipit in toate amanuntele ei, dar este si un zeu indepartat si obosit. Intrun alt psalm de marturisire, Creatorul este declarat visul cel frumos si cautat. Invocand
speranta ca stimulent in drumul sau spre Dumnezeu, eul liric se identifica fiintei crestine,
care se lasa in nadejdea dumnezeirii. Uneori apare transfigurat si in termenii teologiei
negative, ca la Dionisie Areopagitul: Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire / Era sa fii, sa
stai, sa vietuiesti./ Esti ca un gand, si esti si nici nu esti / Intre putinta si-ntre amintire
(Psalm [Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga]). Aceasta varietate arhetipala, care genereaza
si atitudini multiple din partea poetului, justifica faptul ca Arghezi nu incearca sa clarifice

relatia sa cu umnezeu, ci descopera ca poezia sa nu se dezvolta in spatiul revelatiei

mistice (asa cum afirmasera multi poeti despre creatiile lor). Natura pascaliana, Arghezi
nu poate sa ajunga la Dumnezeu decat pe ambele cai prin gand si prin revelatie; de aceea
universul sau are doua lumi pe poale, cum spune in Testament. Atitudinea religioasa si
existentiala a poetului este definita si mai bine in poezia Duhovniceasca, inscrisa ca
tematica tot printre Psalmi. Avand in formula unei confesiuni, dupa cum precizeaza si
titlul, poezia se refera la sfasierea creatorului condamnat la singuratate, izolat, amenintat
si chinuit de Cine-Stie-Cine, adica la atitudinea de martir, de crucificat, specifica poeziei
romantice, din care descinde creatia argheziana. Universul sau interior este ruinat si
bantuit de un duh strain: Ce noapte groasa, ce noapte grea!/ A batut in fundul lumii
cineva./ E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine umbla fara lumina,/ Fara luna, fara
lumanare / Si s-a lovit de plopii din gradina? Imaginile par descinse dintr-un vis, dar unul
suprarealist, si combina sugestii malefice cu elemente specifice unei fiinte haituite, caci
Cine-Stie-Cine scobeste zidul cu carnea lui,/ Cu degetul lui ca un cui, dar este totodata un
pribeag in haine-ntunecate. In aceasta conditie de fiinta amenintata eul creator asculta
cuvintele celui care ii bate la usa: Mi-e limba aspra ca de cenusa./ Nu ma mai pot duce./
Mi-e sete. Deschide, vecine,/ Uite sange, uite slava./ Uite mana, uite otrava./ Am fugit de
pe Cruce. Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine. Poetul isi descopera legaturi existentiale cu
un Isus coborat in conditia de vecin si care are nevoie de ocrotirea omeneasca pentru ca a
fugit de pe Cruce. Aceasta eliberare din conditia de jertfa face ca Mantuitorul sa-si
regaseasca proximitatea profana. Fuga de pe Cruce sugereaza aici insasi fuga artistului
din situatia de creator damnat (asa cum il infatisa romantismul) in cea de vecin al lumii
contingente. Motivul apare si intr-un alt psalm arhezian Psalm [Vecinul meu a strans cu
nendurare] , unde vecinul profan isi depaseste taramul si dobandeste slava lumii,
inaltandu-se la Dumnezeu, fara ca vecinatatea cerului sa mai fie un loc privilegiat; dar
biruinta lui, aflata sub aripa clipei, insemna singuratate distructiva. In Duhovniceasca,
vecinatatea fiintei cu Isus se refera simbolic la abandonarea conditiei de martir si
sugereaza o coborare a confesiunii mistice in planul comunicarii omenesti; refugiul in
bratele omului anuleaza sensul mortii mantuitoare si impune convertirea iubirii mistice in
relatie simpla cu cel care strajuieste lumea sacra omul. Aceasta viziune se afla in consens
cu spiritul secolului nostru: intr-o bine cunoscuta poezie (Taram pustiu), T. S. Eliot isi
regaseste pe strazile Londrei contemporane experienta din timpul razboaielor punice din
antichitate prin simplul fapt ca descopera sentimentul camaraderiei care il situeaza in
vecinatatea unui ostas grec din alte timpuri. De asemenea, Cioran isi defineste starea
contemlativa ca pe o existenta privilegiata in apropierea lui Dumnezeu: [] ineaca-mi
inaltarea nebuna a gandului si sfarama-mi piscurile luminate de vecinatatea ta! Intalnirea
cu cel care-a fugit de pe cruce mai sugereaza si un act de iluminare spirituala pentru fiinta
pustiita si izolata intr-un univers al decrepitudinii totale. Conditia eului liric este, initial,
definita printr-un spatiu in care bantuie moartea, in care au putrezit, si lacatul si cheia.
Aparitia unui vizitator ostenit este resimtita ca o dureroasa imixtiune, caci loviturile din
zid au ecou in carnea eului liric, iar intrusul ii citeste cugetele toate. Intalnirea capata
functie revelatoare pentru ca amenintarea se converteste halucinant, iar Cine-Stie-Cine
devine un zeu care are nevoie de fiinta omeneasca: Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine. In
strofa finala, discursul nu mai apartine eului liric transfigurat in fiinta izolata de lume, ci
vecinului care cere adapost: Deschide, vecine. Cererea simpla este a celui care vrea sa
intre in curtea putrezita in care s-a izolat eul liric, sa redea sufletului sensul tainic pe care

il are comunicarea cu Dumnezeu. Halucinante, imaginile poeziei configureaza teama si

speranta din psalmii arghezieni intr-un registru diferit, asemanator derularii unui vis venit
din subcon stientul fiintei. Referinte critice De o raspandire mai mare este
Duhovniceasca, poema dramatica a singuratatii morale, vizitate de strigoi si poate de
umbra Crucificatului. Moartea, cu asteptarea plina de spaima a revelatiei, e ultima etapa a
poeziei religioase la Arghezi. (Serban Cioculescu Introducere in poezia lui Tudor
Arghezi, Bucuresti, Ed. Fundatia Regele Mihai I, 1946, p. 119) Duhovniceasca rezuma
caracterele fundamentale ale tehnicii argheziene discurs, retorica si, mai presus de toate,
aici, fatalitate. Tras, firul poeziei, ca de pe ghem, se deapana apoi de la sine, inert, oricat.
[] Dupa primul vers retoric, abstract, care nu poseda decat o foarte indoielnica
expresivitate sonora, versul sugestiv cunoscut: A batut in fundul lumii cineva, caruia nu-i
tagaduiesc o forta si o sonica sugestivitate, care se explica prin repetirea vocalei u
cuprinsa de patru ori, dintre care de trei ori accentuata. Dar semnificatia mintala si
imaginea vizuala este depreciabila. [] Pe acest cineva, pe care autorul il stie precis ca pe
un izvor abundent de facila bogatie sugestiva, il napadeste cu intrebarile si fata de
mutenia lui reactioneaza in gol, cu exclamatii teatrale. (Eugen Ionescu NU, Bucuresti,
Ed. Humanitas, 1991, pp. 16-20) Ne aflam intr-un mediu restrans, concret, dilatat deodata
la acceptia cosmica. Intristarea comuna in fata decrepitudinii se preface in teroare
mistica, procesul de dezagregare e adunat repede pe o durata scurta cu infatisarea unui
sfarsit al lumii. Si peste tot pluteste acel sentiment de naucire, de a fi surprins trupeste in
miscarile de evaporare si de topire ale organismului: Ce noapte groasa, ce noapte grea!
(G. Calinescu Fenomenul arghezian, in Istoria literaturii romane de la origini pana in
prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 811) Atitudinea lirica argheziana fundamentala este aceea
a unui necredincios chinuit de necredinta sa, a unui ateu religios. Iata de ce, mai puternica
decat sentimentul prezentei ipotetice a lui Dumnezeu este totusi starea de perpetua
clatinare a constiintei, incertitudinea existentiala a eului liric, neantul invadand de peste
tot omul infrant, strivit intre stepa de jos si stepa de sus, impunandu-i chiar un simtamant
de rusine existentiala. (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Ed. Minerva, 1991, vol. I,
p. 274)