Drept Bisericesc

Prof. George Grigorita

Colectia de canoane a Bisericii Ortodoxe

Colectia este si astazi in Biserica, in special in principiile fundamentale ale Bisericii.
Biserica, inca de la inceputul sau, constienta de constitutia sa divino-umana, a simtit nevoia de a-si
stabili reguli specifice care sa sistematizeze propriul mod de organizare si functionare. Astfel, inca
din primele scrieri crestine, se poate remarca atentia deosebita acordata organizarii si functionarii
comunitatilor.
Treptat, aceasta atentie pastorala s-a concretizat in reguli precise, care aveau ca principal
scop indrumarea persoanelor din respectiva comunitate catre comuniunea cu Domnul nostru Iisus
Hristos.
In primele 3 secole ale crestinismului astfel de reguli pastorale (de organizare si
functionare) sunt amintite de o maniera nesistematica atat in scrierile neo-testamentare (in special
in cap. 15 al cartii FA) cat si in literatura pseudo-epigrafa neo-testamentara: Didahia celor 12
Apostoli, Canoanele lui Ipolit, Randuielile SF. Apostoli prin Clement, Constitutiile APostolice sau
Didascalia.
Dupa edictul de la Mediolan (313), Biserica iese din perioada de persecutie si primeste
dreptul legal de a se organiza si functiona in cadrul Imperiului Roman. Libertatea, pacea si
sustinerea publica i-au permis bisericii o dezvoltare importanta, in special in ceea ce priveste
organizarea si functionarea institutiilor sale.
In sec. 4-5, se constata o inmultire a sinoadelor episcopale care, convocate pentru a
raspunde la situatii si necesitati concrete din viata comunitatilor crestine, emana decizii doctrinare
si disciplinare in acest sens.
Astfel, deciziile disciplinare (canoanele) erau intelese intial ca reguli pastorale destinate
reglementarii unor aspecte de organizare si functionare a Bisericii, fara valoare juridica.
Cu timpul insa, aceste canoane au obrtinut in Imperiul BIZANTIN chiar valoare de lege!
Atunci cand au fost promulgate ca atare impreuna cu legi civile care aveau drept scop
reglementarea unor aspecte din viata Bisericii.
Pentru a fi mai bine conservate si mai usor utilizate, canoanele emanate de Sinoade erau
adunate in Colectii Canonice, in care, de obicei, canoanele erau clasificate potrivit unei ordini
prevalent cronologice. In acest mod nu se facilita doar conservarea si difuzarea canoanelor ci se
exprima si valoarea lor ce transcede timpul si spatiul. Este necesar sa mentionam si influenta
dreptului roman asupra teologiei canonice, mai ales dupa ce Biserica a capatat un caracter oficial
in Imperiul Roman.
Mare parte a terminologiei care descrie istitutiile si mecanismele de functionare ale Bisericii
provine din Dreptul Roman. Asadar, era absolut normal ca Biserica sa imprumute din cultura
juridica din acea epoca, de astfel recunoscuta pana astazi ca fiind foarte dezvoltata.
Ramane sigur faptul ca substanta si specificitatea teologiei canonice nu provine din
DREPTUL ROMAN, ci se fundamenteaza pe traditia apostolica si pe initiative inspirate de Duhul
Sfant, in functie de indeplinirea misiunii pastorale in orice moment istoric.
In consecinta, cu toata importanta sa, contributia dreptului roman la dezvoltarea teologiei
canonice, mai ales in Orientul crestin, se rezuma doar la nivel tehnic-instrumental.
La ultimul Sinod Ecumenic s-a considerat necesar constituirea unei colectii care sa contina
toate canoanele valabile in Biserica, identificate prin sintagma de "Sfintele Canoane"!
Ulterior, acestor canoane li s-au adaugat si altele care, desi nu au fost sanctionate ca
oficiale de catre un Sinod Ecumenic, au fost totusi acceptate de Biserica prin acel "consensus
ecclesiae dispersae" (consensul Bisericii in tot universul).
Dupa schisma din 1054, aceste Sfinte Canoane s-au constituit ca un unic Corpus Canonum
al ortodoxiei, fiind publicate, traduse si comentate in diferite limbi.
Sintagma Ateniana (sec. 19 - 8 volume sub indrumarea a 2 juristi). Cea mai corecta si
compelta colectie este aparuta in 1964 la Roma cu textul in limba greaca, traducerile in limba latina
si traducerea in limba franceza.

De-a lungul timpului, teologi si canonisti ortodocsi s-au exprimat asupra valorii si
importantei Sf. Canoane in Biserica. Osciland de la a le acorda acestora un rol central si pana la a
le considera absolut desuete. Tendinta cea mai frecventa a fost aceea de a imprumuta sau imita
practici si viziuni din Biserica Romano-Catolica in ceea ce priveste rolul, importanta si modalitatea
practica de aplicare a Sf. Canoane in realitatea cotidiana.
Definitie: in Biserica, distinctia clara intre Canoane (canones) si legi (legis, nomoi)
evidentiata inca din Novelele Imparatului Justinian este inca in vigoare!
Astfel, trebuie notat ca, pe langa Sf. Canoane exista si legi civile si decizii ale autoritatilor
bisericesti, care desi nu fac parte din unicul Corpus Canonum al Bisericii, privesc viata si
activitatea Bisericii. Toate acestea, care sunt in cea mai mare parte de natura administrativa, sunt
numite in colectiile din primul mileniu cu apelativul de "Nomoi" (legi).
De asemenea, este necesar de precizat ca teologia ortodoxa face distinctia intre deciziile
dogmatice (oros/oroi) si cele disciplinare (canon,canones), emanate de sinoadele Bisericii. Astfel,
deciziile dogmatice nu pot fi niciodata modificate. In timp ce deciziile disciplinare pot fi modificate
sau inglobuite de autoritatea suprema in biserica (Sinodul Ecumenic) si sub conditia de a fi
receptate de trupul bisericii.
Se impune o precizare, si anume ca, poate prea des exista tendinta la unii teologi de a
intelege Sinodul de episcopi intr-o perspectiva prea formala. Mai precis, de a vedea doar aspectul
sau organizational, intr-o persepctiva diferita, chiar opusa a ceea ce reprezinta episcopul romei
(papa) in Biserica Romano-Catolica.
Este adevarat ca Sinoadele de episcopi reprezinta autoritatea in Bisericile autocefale si ca
Sinodul Ecumenic este autoritatea suprema in Biserica Ortodoxa. Insa, in acelasi timp, trebuie
precizat ca Sinodul Ecumenic nu se situeaza niciodata deasupra Bisericilor Autocefale.
Despre canon:
Cat priveste termenul de "canon", el provine din punct de vedere etimologic din grecescul
"kanon", derivat din ebraicul kaneh si are intelesul de regula, norma, ghid, model, principiu,
indreptare.
Sf. Parinti din primele secole ale crestinismului au preferat ca pentru disciplina bisericeasca
sa nu imprumute un termen deja consacrat in limbajul juridic roman (lex, nomos, jus etc) ci sa
introduca un termen nou pentru a sublinia dubla constitutie a Bisericii, inteleasa ca societate
divino-umana si pentru a creiona cadrul interferentelor cu statul. Aceasta deoarece eclesiologia
ortodoxa afirma ca Biserica se manifesta in cadrul societatii umane ce este organizata ca o
comunitate politica. Baza acestui tip de relationare (intre Biserica si stat) este fundamentata pe
invatatura de credinta conform careia Biserica este o realitate duhovniceasca, mistica, cat si o
realitate institutionala, sociala iar omul, ca subiect al istoriei, apartine atat imparatiei cerurilor cat si
celei a cezarului.
Acest tip de raport se desfasoara doar intre anumite limite si se fundamenteaza pe baza
unor conditii invocate reciproc. Astfel, odata cu aparitia crestinismului, termenul de "canon" a primit
un nou inteles, care in latina este exprimat sub forma a 2 expresii: regulae fidei (reguli de credinta)
si regulae morum (reguli morale).
Chiar daca in conceptia scolastica termenul de canon este inteles mai mult ca o norma
juridica, specifica unei societati, asemanatoare oricarei legi pozitive, teologia ortodoxa a sustinut
dintotdeauna ca prin canon se intelege o regula pastorala emanata de autoritatea bisericeasca, a
carei indeplinire inseamna urmarea indemnului Mantuitorului Iisus Hristos: "Fa aceasta si vei fi viu"
(Luca, 10:28)
Astfel, in teologia ortodoxa, prin termenul de canon se intelege o regula emanata de
autoritatea bisericeasca sub actiunea Duhului Sfant in continutul careia se regasesc revederi cu
caracter disciplinar, administrativ-organizational, doctrinal, moral si/sau liturgice necesare pentru
pastorirea persoanelor catre comuniunea cu Mantuitorul Iisus Hristos.

22.10.2014
Colectia canoanelor
Modul in care a fost sistematizata colectia de canoane a Bisericii Ortodoxe

In prezent in Biserica Ortodoxa, prin expresia de colectie de canoane se intelege in general

colectia care cuprinde cele 85 de canoane Apostolice, canoanele Sinoadelor Ecumenice si ale
unor Sinoade locale, precum si canoanele unor Sf. Parinti, adica acele canoane care au fost
recunoscute prin canonul 2 al Sinodului Trulan (Quint-sext) si confirmate de canonul 1 al Sinodului
7 Ecumenic.
Este necesar sa precizam ca in Biserica Ortodoxa, spre deosebire de Biserica RomanoCatolica, se admite ca avand un caracter ecumenic Sinodul convocat de imparatul Justinian al
doilea in sala palatului imperial din Constantinopol numita Trullos, in jurul anului 691-692.
Acest sinod (Trulan/Quint-sext) a reluat unele prevederi disciplinare existente si a emanat
unele prevederi disciplinare noi fara insa a lua hotarari cu caracter dogmatic. Unele decizii luate la
Sinodul Trulan sunt in contradictie cu disciplina din Biserica Occidentala si anume:
- dezaprobarea postului in sambetele din postul Pastelui (canonul 55);
- hirotonia diaconilor si preotilor casatoriti (canonul 13);
- egalitatea in cinstire intre scaunele Constantinopolului si Romei (canonul 36).
Acest sinod a avut meritul de a fi unificat disciplina bisericeasca si de a fi elaborat o prima
sistematizare oficiala a Sf. Canoane prin enumerarea lor cronologica. Modelul de enumerare
cronologica si ordinea succesiunii din cel de-al doilea canon al Sinodului Trulan a fost preluat dintro colectie anterioara din sec. VI, si anume din Sintagma in 14 Titluri, care potrivit unei ipoteze inca
neconfirmatear fi fost alcatuita de 2 patriarhi ai Constantinopolului: Eutihie si Ioan al IV-lea.
In plus, acelasi canon 2, dupa ce enumera toate canoanele precedente acceptate de
Biserica incheie prin a preciza ca: "Nimanui nu ii este iertat a schimba canoanele mai inainte
enumerate sau a le abroga sa primi, in afara de acestea, alte canoane mincinos intitulate de catre
unii care le-au alcatuit si care au incercat sa precupeteasca adevarul. Iar daca se va dovedi ca
cineva va incerca sa schimbe vreun canon din cele mentionate cu altul nou sau sa-l modifice,
acesta va primi epitimia precum hotaraste acelasi canon impotriva caruia a gresit si prin aceasta
se vindeca de ceea ce a gresit."
Mai tarziu parintii de la Sinodul 7 Ecumenic au stabilit in primul canon ca: "primim in inimile
noastre, Sf. Canoane si intarim asezamantul lor intreg si nestramutat, date fiind de trambitele
Duhului Sfant, de prealaudatii Apostoli si de catre cele 6 Sfinte Sinoade Ecumenice si de catre cele
locale adunate pentru a da astfel de asezaminte si de catre Sfintii nostrii Parinti, caci ei toti, fiind
luminati de unul si acelasi Duh Sfant, au hotarat cele de folos si deci pe cei ce ei ii supun
anatemei, ii anatemizam si noi, si pe cei care ii caterisesc, ii caterisim si noi si pe cei pe care ii
afurisesc, ii afurisim si noi iar pe cei pe care ii supun epitimiei si noi asemenea ii supunem."
Asadar, prin acest canon al Sinodului 7 Ecumenic, s-a finalizat o prima etapa a activitatii de
sistematizare a izvoarelor teologiei canonice, fara insa ca activitatea de emanare de dispozitii
disciplinare de catre sinoadele de episcopi sa fie oprite. Dimpotriva, aceasta a continuat, mai ales
prin recunoasterea autoritatii unor decizii sinodale sau scrieri cu caracter disciplinar ale unor Sf.
Parinti.
Toate aceste documente privitoare la disciplina din Biserica, chiar daca unele au fost
inserate in colectii oficiale de canoane, nu au mai fost supuse sanctionarii unui Sinod Ecumenic.
Astfel, in sec. IX au mai fost incluse in colectiile oficiale de canoane si canoanele a doua sinoade
tinute la Constantinopol: cel din 861 si cel din 879-880.
Primul sinod a emis un numar de 17 canoane, iar cel de-al doilea 3 canoane. De
asemenea, tot in sec. IX, in colectia sf. canoane a fost inclusa si o scrisoare a Patriarhului Tarasie.
Toate aceste 21 de canoane au fost recunoscute ca valabile in intreaga Biserica abia in sec. X, ca
urmare a includerii lor in colectia canonica oficiala a Bisericii si anume in Nomocanonul in 14 Titluri
(Nomocanonul lui Fotie) care a fost proclamat ca si colectie oficiala a Bisericii de catre Sinodul
Endemic tinut la Constantinopol in anul 920.
Potrivit Nomocanonului lui Fotie, au valoare oficiala urmatoarele canoane:

1. Canoanele Apostolice
2. Canoanele Sinoadelor Ecumenice: a. de la Niceea (20 canoane); b. Constantinopol (7
canoane); c. de la Efes (8 canoane); d. Calcedon (30 canoane); e. Trulan (102 canoane); f.
Constantinopol (sin. 7 22 canoane)
3. Canoanele locale: Cartagina 256 - 1 canon; Ancira 314 - 25 canoane; Neocezareea 314 - 15
canoane; Dandra 340 - 21 canoane; Antiohia 341 - 25 canoane; Sardica 343 - 21 canoane;
Laodiceea 349 - 60 canoane; Constantinopol 394 - 1 canon (pe care unii l-au impartit in 2);
Cartagina 419 - 133 canoane; Constantinopol 871 - 17 canoane; C-pool 879-880 - 3 canoane.
4. Canoanele Sf. Parinti: Dionisie al Alexandriei - 4 canoane; Grigorie TAUMATURGUL - 11
canoane; Petru al Alexandriei - 15 canoane; Atanasie cel Mare - 3 canoane; Vasile cel Mare 92 de canoane + scrierile sale, Timotei al Alexandriei - 18 canoane; Grigorie de Nazianz - 1
canon; Amfilohie - 1 canon; Grigorie de Nyssa - 8 canoane; Teofil al Alexandriei - 14 canoane;
Chiril al Alexandriei - 5 canoane; Ghenadie al Constantinopolului - 1 canon; Tarasie - 1 canon.
In plus fata de acestea, in colectiile canonice ale Bisericii Ortodoxe din al doilea mileniu,
prin consensul Bisericii, au mai fost introduse si asa numitele "canoane intregitoare", adica unele
fragmente din scrierile cu caracter canonic ale urmatorilor patriarhi ai Constantinopolului:
- 65 de canoane ale lui Ioan Postitorul;
- 49 de canoane ale lui Nichifor Marturisitorul;
- 11 canoane ale lui Nicolae Gramaticul
Pentru eruditul ierarh sarb Nicodim Miras, simpla prezenta a acestor canoane in colectia de
limba greaca din sec. XIX publicata la Atena - Sintagma Ateniana - ar reprezenta garantia
caracterului lor oficial. Totusi lipsa consensului intregii Biserici Ortodoxe asupra validitatii acestora
si absenta acestor canoane intregitoare din colectiile primului mileniu sunt motive suficiente pentru
crearea de serioase dubii referitoare la autenticitatea si autoritatea lor in ortodoxie.
5.11.2014

Etapele de colectare a canoanelor

Daca pana in sec. 4 nu s-a putut discuta despre canoane / colectii canonice, Biserica fiind
persecutata (in special de autoritatea imperiala care interzicea reuniunea de sinoade care sa poata
da hotarari disciplinare/dogmatice), incepand cu sec. al 4-lea, Biserica crestina se manifesta prin
organizmele sale de autoritate (Sinoade de episcopi) pentru a clarifica, indrepta sau solutiona
aspecte problematice din viata bisericeasca.
Practic, Biserica beneficiind de libertate, de organizare si functionare, a inceput sa
reuneasac sinoade de episcopi care raspundeau la problemele dogmatice, liturgice, disciplinare si
practice din viata comunitatilor.
Colectiile canonice:
Despre primele colectii canonice nu exista date foarte exacte ci doar unele refereinte sau
mentiuni in documente ulterioare.
1. Prima colectie de canoane a fost alcatuita de un autor necunoscut in sec. al 4-lea si
continea canoanele sinoadelor de la Ancira (314) si cele de la sinodul de la Neocezareea (315).
Aceasta colectie numita "Enumerarea canoanelor" (consequentia canonum) a fost completata
succesiv cu canoane ale altor sinoade si anume cele de la Niceea (325) si cele ale sinodului de la
Gangra (340-341).
Din punct de vedere al continutului, aceasta colectie continea canoanele celor 4 sinoade
enumerate, aranjate in ordine cronologica, cu exceptia canoanelor sinodului de la Niceea (care
erau primele - deoarece era un sinod Ecumenic).

Datorita faptului ca in aceasta colectie nu existau canoanele sinodului de la Antiohia (341),

despre care se stie ca circulau in Biserica si erau acceptate in epoca respectiva, unii autori au
lansat ipoteza ca aceasta colectie ar fi fost intocmita in Dioceza PONTULUI (Asia Mica).
Profesorul roman Valerian Sesan a mers si mai departe si a afirmat ca, de fapt, autorul
acestei colectii ar fi fost chiar un antiohian - ipoteza destul de plauzibila.
In sec. 5, aceasta colectie se dezvolta prin includerea canoanelor de la Sinodul din
Antiohia si a altor canoane care nu au fost citate in actele Sinodului 4 Ecumenic de la Calcedon. In
acest sens, istoricii izvoarelor de drept afirma ca in aceasta colectie ar fi fost incluse si canoanele
Sinodului de la Laodiceea (343), precum si cele ale Sinodului 2 Ecumenic (381 Constantinopol),
ajungand astfel sa contina un numar de 165 de canoane.
Aceasta noua colectie canonica cronologica a fost vazuta de unii cercetatori ca fiind opera
episcopului Meletie din Antiohia, care ar fi realizat-o intre anii 342-381. Din acest motiv au numit-o
"Sintagma Canonum" sau "Sintagma Antiohiei".
Alti istorici de drept au afirmat ca autorul acestei colectii ar fi fost episcopul Omian Euzoios
al Antiohiei, care dupa anul 370 ar fi reunit cele mai importante hotarari sinodale de pana atunci.
Miza acestei identificari a primei colectii - daca ar fi Meletie al Antiohiei, aceasta colectie ar
fi fost facuta de un autor fidel bisericii (ortodox); daca ar fi fost Omian (care era eretic) - avem o
problema, fiinda prima colectie ar fi fost alcatuita de un episcop eretic.
In cea de-a doua parte a sec. 5, in aceasta colectie au fost introduse canoanele Sinodului 4
Ecumenic de la Calcedon, cele ale Sinodului 3 Ecumenic de la Efes si canoanele Sinodului de la
Sardica (343). Numele acestei colectii a fost mentionat in mod oficial, pentru prima oara, in actele
Sinodului 3 Ecumenic de la Efes iar la Sinodul 4 Ecumenic s-a citat din aceasta colectie.
In aceasta colectie, canoanele erau numerotate continuu, astfel, in actele Sinodului de la
Calcedon se mentioneaza textul canoanelor 4, 83, 84, 95 si 96 din "Enumerarea Canoanelor".
Textul acestora este insa identic cu textul canonului 4 al Sinodului 1 Ecumenic si cu cel al
canoanelor 4, 5, 16 si 17 al Sinodului de la Antiohia (341).
Astfel, colectia cuprindea cele 20 de canoane ale Sinodului de la Niceea, cele 24 de la
Ancira, 14 de la Neocezareea, 20 de la Gangra, 25 de la Antiohia, 59 de la Laodiceea, 4 de la
Constantinopol si 27 de la Calcedon.
Reunirea acestor canoane, din colectia "Enumerarea canoanelor", cu alte canoane (in
special cu cele Apostolice si cu cele ale Sinoadelor Africane) s-a facut exclusiv in cadrul
traducerilor din limba greaca in limba latina a acestora, mai ales in traducerile Pr. Dionisie Exiguul
cel Mic, care a realizat 3 editii consecutive, publicate intre ultimii ani ai sec. 5 si anul 520.
Cu toate acestea, in sec. 17, Cristoph Justel (secretar al regelui frantei) a incercat
reconstituirea materialelor a acestei prime colectii canonice "Enumerarea canoanelor", urmand
unele presupuneri personale in ceea ce priveste manuscrisele de limba greaca. In 1610, la Paris, a
publicat volumul "Codex canonum ecclesiae universae a Justinianum confirmatus" ce continea 207
canoane ale sinoadelor de la Niceea, Ancira, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea,
Constantinopol, Efes si Calcedon, urmate de comentarii extinse ale teologului protestant. Aceasta
editie a fost ulterior inclusa in volumul "Bibliotheca Juris Canonici Veteris" editata in 1661 de fiul
acestuia Henry Justel.
Din pacate, aceste editii nu pot fi considerate ca avand un caracter stiintific, ci doar ca
opinii personale ale editorilor, deoarece nu exista manuscrise ale colectiei "Enumerarea
Canoanelor", care sa certifice autenticitatea colectiei publicate de Justel.
2. Prima colectie de canoane pastrata este Sinopsa atribuita lui Stefan Efeseanul
(Stephanus Efesinus epitomen canonum), care reprezinta o culegere de texte prescurtate ale
canoanelor, emise pana in sec. 6.
Cuprindea canoanele apostolice, cele de la Niceea, Neocezareea, Gangra, Antiohia,
Laodiceea si Constantinopol. Avand in vedere faptul ca aceasta colectie provine din perioada in
care canoanele sindoului de la Efes erau receptate in colectiile oficiale iar cele ale Sinodului de la
Sardica nu erau inca acceptate, este evident ca aceasta colectie este anterioara celei lui Ioan
Scolasticul.

Ordinea din aceasta colectie este una cronologica (in aceasta colectie se regasesc si
canoanele Sinodului de la Efes).
Ulterior, aceasta colectie s-a dezvoltat pe acelasi model ca si colectia "Enumerarea
canoanelor", adica prin inserarea canoanelor universal acceptate in Biserica, ajungandu-se la
sfarsitul sec. 7, ca prin canonul 2 al Sinodului Trulan sa se oficializeze o noua colectie canonica,
care era organizata cronologic si cuprindea canoanele apsotolice, canoanele sinoadelor
ecumenice si ale unor sinoade locale precum si ale unor Sfinti Parinti. Aceasta colectie se numea
"Colectio Trulana"
Luand in considerare acest aspect evolutiv cronologic al colectiilor de canoane, teologii
protestanti Justel si Voelli au publicat in volumul lor 2 sinoxe de canoane aproape identice, una
atribuind-o prezumtiv lui Simeon Magistrul si Logofatul iar cealalta canonistului bizantin Alexios
Aristen.
Diferentele dintre cele 2 sinoxe constau, in special, in modul distrubtiei canoanelor precum
si in faptul ca Aristen a facut la acestea unele comentarii. Astfel, canoanele sunt organizate potrivit
importantei autoritatii care le-a emis (mai intai canoanele Apostolice, apoi cele ale sinoadelor
ecumenice, ale sinoadelor locale si in final cele ale Sfintilor Parinti). Aceasta modalitate de
prezentare, insusita ulterior si de unii canonisti bizantini din sec. 11 si 12 (Ioan Zonaras si Theodor
Balzamon) a devenit o practica generalizata in ortodoxie, ea fiind folosita si in prezent.
3. Cea de-a doua categorie este cea a colectiilor sistematice. Incepand cu sec. 6,
constatandu-se ineficienta colectiilor canonice cronologice pentru administratia bisericeasca, s-a
procedat la alcatuirea unor colectii sistematice, in cadrul carora canoanele erau puse in ordine
tematica.
Prima colectie sistematica a fost colectia "In 60 de titluri", al carui continut (redactat de un
autor necunoscut in 535) nu s-a pastrat. Aceasta colectie cuprindea toate canoanele din colectia
"Enumerarea canoanelor" si din "Sinopsa" lui Stefan Efeseanul, precum si canoanele apostolice si
cele ale sinodului de la Sardica (343).
Despre existenta acestei colectii avem informatii din mentiunile facute in colectia "In 50 de
titluri", care mentiona ca prima colectie sistematica era impartita in 60 de titluri, fara a fi subdivizata
in capitole, canoanele fiind enumerate fara nicio separatie.
"Colectia in 50 de titluri" - aceasta colectie a fost alcatuita cel mai probabil in Antiohia, in
jurul anului 550, de catre preotul Ioan Scolasticul. Era alcatuita dupa modelul pantehtelor
promulgate de imparatul Justinian in 533 si cuprindea cele 85 de canoane apostolice, 224 de
canoane ale sinoadelor ecumenice si ale unor sinoade locale, precum si cele 68 de canoane ale
SF. Vasile cel Mare, extrase din epistolele 2 si 3 ale ierarhului capadiocian catre Amphilochie.
Mai tarziu, Ioan Scolasticul a adaugat un apendice care continea toate novelele lui
Justinian ce reglementau probleme bisericesti si care era impartita in 87 de capitole. Din acest
motiv, aceasta colectie a mai fost identificata si ca "Colectia in 87 de capitole".
In sec. 9, "Colectia in 50 de titluri" a fost tradusa in slavona si a devenit baza invataturii
canonice a lui Metodie. In 1914, la St. Petersburg, istoricul Vladimir Benesevici a publicat o editie
critica a acestei colectii. Aceasta a fost reeditata in 1972 la Muenchen.
"Colectia in 14 titluri" - a fost alcatuita (cel mai probabil) in ultimele decade ale sec. 6 (dupa
580), autori fiind patriarhii Constantinopolului Eutihie si Ioan Postitorul. Diferenta dintre aceasta
colectie si colectia in 50 de titluri a lui Ioan Scolasticul, consta in special in faptul ca in Colectia in
14 titluri erau incluse canoanele sinoadelor africane de pana atunci (traduse in limba greaca),
canoanele sinodului de la C-pol din 394, precum si canoanele altor Sf. Parinti (in afara de Sf.
Vasile cel Mare).
Aceasta colectie ni s-a pastrat prin intermediul nomocanonului in 14 titluri, care a fost
alcatuit pe baza acesteia.

12.11.2014
Principiile fundamentale pentru organizarea si functionarea Bisericii
Canoanele reprezinta suma principiilor fundamentale necesare pentru organizarea si
functionarea Bisericii = canoane fundamentale si canonice pentru ca vin din sfintele canoane.
Dupa aprobarea corpusului de canoane al Bisericii, au existat mai multe teorii privind
importanta si aplicabilitatea canoanelor in viata Bisericii. Unii autori au afirmat ca intrucat textul
canoanelor provine dintr-o epoca diferita si indepartata in timp, ele nu ar reprezenta nicio
importanta in Biserica si reprezinta doar marturii istorice din diferite epoci. Alti autori s-au situat in
cealalta extrema, sustinand ca textul canoanelor trebuie aplicat cuvant cu cuvant.
Ambele interpretari au fost refuzate de autoritatea Bisericeasca, care a subliniat importanta
Sf. Canoane pentru Biserica si a precizat ca in textul acestora se regasesc principiile fundamentale
pentru organizarea si functionarea Bisericii.
Principiile se numesc canonice pentru ca izvorasc din textul canoanelor si fundamentale
pentru ca fara aceste principii nu se poate vorbi de o Biserica. O comunitate organizata fara
respectarea acestor principii, nu este considerata Biserica.
Aceste principii au fost clasificate in mai multe categorii. Primii autori care au realizat astfel
de clasificari au fost prof. Liviu Stan si Iorgu Ioan, care le-au impartit in 2 categorii:
- principii cu fond dogmatic si disciplinar
- principii cu fond disciplinar
Alti autori le-au impartit in functie de alte criterii, in special in functie de obiectul
reglementarii.
I. Principii cu fond dogmatic
1 - principiul eclesiologic-institutional - prin care se precizeaza caracterul Bisericii de
institutie sau de organism vazut, organizat atat dupa regulile bisericesti, cat si dupa legile pozitive
omenesti. In toate canoanele se observa ca solutiile oferite au atat un caracter pastoral cat si unul
social. Expresia vazuta a acestui principiu este cultul public al Bisericii.
Acest principiu, pentru importanta pe care o are, este considerat ca fiind cel mai important
dintre principiile organizationale si este numit PRINCIPIUL ALPHA.
2 - principiul organic (constitutional bisericesc) - prin care Biserica este definita ca un
organism viu, in componenta caruia avem atat clerici, cat si mireni si monahi. Acest principiu
creaza o stare de echilibru pastoral in viata Bisericii prin modul in care fiecare membru al Bisericii
este chemat sa isi asume liber o responsabilitate ecleziala.
3 - principiul ierarhic - care prezinta 2 aspecte: cel al ierarhiei al instituirii divine (episcoppreot-diacon) si cel al ierarhiei de instituire bisericeasca sau pozitiva (pentru fiecare dintre slujirile
de ierarhie al instituirii divine).
4 - principiul sinodal - sin (impreuna) odos (drum/cale) - este principiul prin care Biserica isi
defineste organismele ei de autoritate ca si comuniune a celor care merg pe aceeasi cale (catre
Mantuitorul Hristos). Sinodalitatea exercitata in cadrul sinoadelor de episcopi (sinodalitatea in sens
propriu) si activitatea organismelor de autoritate bisericeasca ce cuprind atat clerici cat si laici
(sinodalitatea in sens mixt).
5 - principiul iconomiei bisericesti (pogoramantului) - este principiul prin care autoritatea
Bisericeasca poate folosi puterea incredintata pentru a diminua sau accentua anumite prevederi
canonice (puterea de a aplica anumite epitimii/medicamente pentru cei care au gresit). Acest
principiu mai este folosit si pentru dispense (dispensele sunt date de episcopi si vizeaza anumite
actiuni ale preotilor).
6 - principiul autonomiei externe - este principiul prin care Biserica, urmand indemnul
Mantuitorului (dati Cezarului ce este al Cezarului...), a afirmat ca intotdeauna intre Biserica si stat

trebuie sa existe o relatie de cooperare distincta in spirit de respect reciproc. Legea privind
libertatea religioasa si regimul juridic al cultelor (nr. 489 din 2006).

II. Principii disciplinare

1 - principiul autonomiei interne - Biserica isi poate da siesi propriile legi (se poate organiza
singura) = reglementarile interne. O Biserica locala are dreptul de a-si organiza viata bisericeasca
dupa propriile reguli, pastrand totodata unitatea dogmatica, liturgica si canonica.
2 - principiul autocefaliei - Biserica locala care se bucura de autonomie interna maxima. Isi
poate alege intaistatatorul fara nicio interventie externa; are dreptul de a sfinti marele mir; are
dreptul de a se reprezenta singura in relatiile sale externe; are dreptul de a acorda autocefalia unei
Biserici fiice.
Acordarea autocefaliei se face de catre Biserica mama, iar recunoasterea se face de catre
intreaga Biserica, fie in cadrul unui sinod ecumenic, fie prin acel consensus ecclesiae dispersiae.
O Biserica locala poate fi recunoasca ca si autonoma, daca intruneste urmatoarele conditii:
- a dat dovada de statornicie in ceea ce priveste invatatura de credinta si modul de organizare;
- cuprinde, in majoritate, credinciosii unui neam;
- da dovada de maturitate in ceea ce priveste viata bisericeasca;
- sinodul de episcopi este alcatuit din 3 membri;
3 - principiul nomocanonic (pravilnic) - Biserica are datoria de a se organiza si functiona in
conformitate cu Sf. Canoane si cu respectul legislatiei in vigoare in statul in care este organizata si
functioneaza. Principiile canonice fundamentale de organizare si functionare sunt aplicate practic
in Biserica prin statutele proprii aprobate de organismele de autoritate (sinodul de episcopi).
4 - principiul acomodarii organizarii bisericesti la organizarea statului - de fiecare data cand
biserica se organizeaza si functioneaza, trebuie sa tina cont si de cum este organizat statul canonul 17 de la Sinodul 4 Ecumenic si canonul 38 Trulan.

19.11.2014
Autoritate si putere
Termenii de autoritate (autoritas) si putere (potestas?) sunt prezentati ca sinonime partiale
sau totale.
In drept, termenul de putere (potestas) indica un mijloc in stare sa savarseasca o actiune,
un mijloc apt pentru o lucrare determinata. In comunitatea sociala organizata ca si stat, puterea
este ridicata prin expreisa "putere de stat" si indica toate mijloacele morale si materiale necesare
pentru obtinerea si pastrarea ordinii sociale. Biserica nu are scopul de pastrare a ordinii sociale, ci
este o institutie divino-umana care are ca principal scop comuniunea cu Hristos.
In drept, termenul de putere este folosit pentru a exprima natura elementului sau a
elementelor prin care se savarsesc actele de organizare si de conducere a statului. Asadar, modul
in care orice forma din care scoietatea este organizata si condusa constituie o expresie a puterii de
stat. Prin urmare, in teoria dreptului puterea indica un mijloc sau o suma de mijloace, care au
insusirea de a efectua o lucrare, o actiune in vederea unui scop precis, strans legat de acela al
societatii organizate ca stat.
Orice actiune complementara scopului principal este considerata ca expresie a puterii de
stat. Se poate discuta despre putere doar in cazul unui stat suveran, iar despre putere
bisericeasca doar in cadrul unei Biserici autocefale. Astfel, in Biserica notiunea de putere exprima
existenta unui numar determinat de mijloace care au insusirea de a putea efectua anumite acte in
legatura cu organizarea si conducerea Bisericii, acte subordonate scopului principal al Bisericii.
Orice act de organizare, functionare si conducere a Bisericii constiuie o expresie a puterii
Bisericesti.

Deosebirea dintre autoritate si putere se exprima prin faptul ca autoritatea indica mai mult
profilul moral al puterii, mai precis autoritatea poate fi definita ca expresia morala a puterii. In
lumina acestor precizari, puterea poate fi definita ca fiind suma mijloacelor materiale si morale care
au insusirea ca prin ele sa se savarseasca o lucrare in vederea realizarii scopului societatii pentru
care sunt destinate.
Asadar, puterea are nevoie de o societate in cadrul careia sa se constituie ca o suma de
mijloace pentru a infaptui un scop, in timp ce autoritatea este doar o expresie a respectivei puteri.
Autoritatea este expresia morala a puterii constiuite intr-o anumita societate. Poate sa indice si
simpla expresie a unor insusiri sau aptitudini personale ale unor oameni inzestrati in mod deosebit
sau, mai precis, a activitatii.
Organismele de autoritate in Biserica sunt Sinodul de episcopi (mitropolitan, patriarhal,
ecumenic sau panortodox) si chiriarhul (episcop, arhiepiscopul, mitropolitul si patriarhul).
Puterea bisericeasca este suma mijloacelor religioase, morale si materiale, de care
Biserica se serveste pentru infaptuirea lucrarii sale mantuitoare. Caracteristica puterii religioase,
consta in faptul ca principalele mijloace de care aceasta se serveste sunt cele religioase, fiind doar
dublate de cele morale si sprijinite de cele materiale.
Mijloacele sau elementele religioase ale puterii bisericesti provin din insasi lucrarea
Mantuitorului Iisus Hristos savarsita atunci cand a intemeiat Biserica. Mijloacele morale si
materiale constiuie doar un suport sau un auxiliar pentru mijloacele religioase si provin din vointa si
lucrarea credinciosilor sau a membrilor Bisericii.
Mijloacele religioase sunt acelea care continua cele 3 lucrari pe care le-a savarsit
Mantuitorul Iisus Hristos, infaptuind mantuirea obiectiva a neamului omenesc, aici ne referim la
mijoacele folosite in lucrarea: invatatoreasca (propovaduitoare), sfintitoare si pastorala
(carmuitoare). Aceasta intreita lucrare nu a incetat si nu inceteaza nicio clipa, pentru ca Mantuitorul
Iisus Hristos este propovaduitorul permanent al credinciosilor, este sfintitorul permanent al vietii
credinciosilor si Pastorul Bisericii pana la sfarsitul veacurilor.
Mantuitorul Iisus Hristos este cel care propovaduieste, sfinteste si pastoreste Biserica Sa si
prin urmare puterea bisericeasca constituie suma tuturor acestor mijloace (religioase, morale si
materiale) care alcatuiesc in fond o singura putere nedespartita, dupa cum a fost si lucrarea
Mantuitorului si dupa cum este si Biserica insasi.
Totusi, se disting 3 categorii de lucrari strans legate de natura umana (si nu de cea divina)
si, raportandu-se la acestea, puterea bisericeasca este prezentata ca infaptuind aceste lucrari.
Drept urmare, puterea bisericeasca, raportata la aceste lucrari se imparte in putere invatatoreasca
(propovaduitoare), puterea sfintitoare (sacramentala) si puterea pastorala (carmuitoare/
conducatoare).
Mijloacele morale care intra in alcatuirea puterii bisericesti constau, in primul rand, din
actele de vointa pe care le savarsesc in aplicarea mijloacelor religioase insasi pesoanele sau
institutiile care detin si exercita puterea bisericeasca (sinodul de episcopi si episcopul).
Institutiile sau persoanele care exercita puterea bisericeasca sunt puse in situatia de a
decide norme cu caracter moral si/sau administrativ pentru organizarea, functionarea si
conducerea Bisericii, mai ales pentru ca in cadrul succesiunii apostolice nu exista norme cu
caracter adiministrativ, canonic si juridic, ci doar cu caracter religios si moral, ca parte a traditiei
apostolice.
Atunci cand organismele de autoritate trebuie sa rezolve probleme organizatorice de
functionare si conducere, acestea reprezinta un act de vointa pe care respectivele organisme si le
asuma in a aplica mijloacele religioase, iar rezultatul acestor acte de vointa reprezinta mijloacele
morale.
Insasi vointa organismelor de autoritate constituie un mijloc moral, in cadrul puterii
bisericesti avem astfel doua mijloace noi, care nu provin din vointa divina si care nu fac parte din
succesiunea apostolica, si anume:
1. intregul efort de vointa pe care il savarseste autoritatea bisericeasca, in savarsirea
actelor de organizare si de conducere a Bisericii prin aplicarea mijloacelor religioase ale puterii
bisericesti si, ulterior, prin aplicarea mijloacelor/normelor morale.
2. totalitatea normelor moral-administrative si canonice elaborate de autoritatea
bisericeasca spre a servi ca mijloace adecvate si eficiente in exercitarea puterii bisericesti. Exista

cazuri in care, in aplicarea mijloacelor religioase nu exista nicio prevedere si atunci, intregul efort al
autoritatii bisericesti se orienta in a identifica raspunsuri pentru respectivele probleme si, in
consecinta, pentru aplicarea mijloacelor religioase. Rezultatul acestui tip de actiune al
organismelor de autoritate si anume normele emanate, constituie ele insele un mijloc moral al
puterii bisericesti.
Un element care intra activ in actiune si da un continut nou puterii bisericesti este factorul
reprezentat de vointa credinciosilor, care este (si trebuie sa fie) in colaborare permanenta cu
vointa autoritatii bisericesti, pentru ca celelalate mijloace pe care le creaza in mod principal
autoritatea bisericii sa fie intotdeauna expresia vointei intregului trup al Bisericii, caci nu putem
separa organismele de autoritate de corpul eclezial.
Din punct de vedere practic, aceasta vointa a credinciosilor este prezenta si se manifesta la
toate nivelurile organismelor de autoritate. Actul de putere bisericeasca in biserica este
intotdeauna unul comunal.
In exercitarea lucrarii autoritatii bisericesti se utilizeaza elemente / mijloace materiale, acele
mijloace care permit pastrarea, conservarea, multiplicarea textelor religioase, mijloacele de
pastrare si propovaduire ale adevarului revelat, precum si mijloacele de sustinere ale activitatilor
misionar-pastorale. Trebuie subliniat ca Biserica nu are mijloace sau elemente materiale de
constrangere, care sa constituie puterea bisericeasca.
Constituita din cele 3 categorii de elemente/mijloace care intra in componenta ei
(religioase, morale si materiale), puterea bisericeasca este desinata sa fie folosita numai in cadrul
chipului vazut al Bisericii, nefiind destinata si pentru Biserica nevazuta. Orice lucrare facuta in
Biserica reprezinta un act al puterii bisericesti, o intrebuintare a mijloacelor prin care ea este
alcatuita, fapt pentru care un astfel de act se numeste aplicarea puterii bisericesti in biserica,
prin toate cele 3 lucrari de invatare, sfintire si pastorire se continua, de fapt, lucrarea Mantuitorului
Iisus Hristos.

26.11.2014
Biserica si alcatuirea ei
Atunci cand vorbim despre Biserica, avem in minte o clasificare simpla, si anume aceea de
a-i imparti pe membrii Bisericii ca apartinand fie starii laicale (mirenesti), fie starii monahale, fie
starii clericale.
In structura Bisericii, atunci cand discutam despre membrii ei, se constata mai intai o
comunitate de persoane care sunt strans legate intre ele prin aceeasi credinta, prin aceeasi
nadejde a mantuirii si prin aceeasi legatura a desavarsirii, care este dragostea crestina. Aceste
persoane sunt membrii Bisericii care se impart in 3 categorii / stari bisericesti:
- starea mireneasca / laica = mirenii / laicii;
- starea clericala = clericii;
- starea monahala = monahii.
Primele 2 stari se deosebesc prin starea lor harica (unii sunt hirotoniti si altii nu), iar cea dea treia stare nu se deosebeste de primele 2 prin vreo stare harica deosebita, ci ea se deosebeste
in mod esential printr-o stare morala aparte de a celorlalte 2 stari, prin aceea ca isi impune sa
vietuiasca la un nivel spiritual mai inalt prin observarea celor 3 sfaturi evanghelice: al ascultarii, al
saraciei si al castitatii (voturile monahale).
Din punct de vedere haric, membrii starii monahale pot face parte fie din starea laicala, fie
din starea clericala, dupa cum unii dintre monahi nu au primit decat taina botezului, a mirungerii,
ori alte taine care recreaza o anumita stare harica, nu insa si taina cununie sau cea a hirotoniei,
sau dupa cum alti monahi au primit taina hirotoniei intr-una dintre slujirile sacerdotale (preot sau
diacon). Asadar, intre starea laicala si cea clericala exista o diferenta harica, iar intre acestea 2 si
starea monahala exista o diferenta de stare morala prin faptul ca monahii aleg in mod liber sa
traiasca intr-o maniera spirituala elevata.

Trebuie sa mai avem in considerare faptul ca atunci cand in cadrul starii monahale, un
monah nehirotonit este asimilat oarecum starii laicale, acesta nu este un laic efectiv / simplu, ci
este unul care se distinge de ceilalti laici prin starea sa morala. In acelasi fel, monahii care sunt
hirotoniti sunt in starea clericala, distigandu-se totusi prin viata lor morala, asumata in mod liber.
Starea monahala nu constituie un element esential al Bisericii, asa cum sunt clericii si laicii,
ci constituie un element auxiliar care a aparut in timp prin diferentierea celor care doreau o viata
spirituala la un nivel mai elevat, si anume monahii. De aici rezulta si faptul ca monahii nu au in
Biserica caracterul si importanta pe care o au clericii si laicii, fara de care Biserica nu poate exista.
1. Starea clericala - atunci cand vorbit despre aceasta stare, in special in limbajul teologic,
aceasta este identificata prin termeni diferiti, priviti ca sinonime totale sau partiale, si anume: cler,
ierarhie, preotie. Din aceasta cauza, uneori starea clericala este identificata cu cea ierarhica sau
cu cea preoteasca. In Biserica, prin sintagma starea clericala (clerici) se identifica totalitatea
slujitorilor bisericesti care sunt instituiti prin hirotonie. In trecut, unii autori au introdus in starea
clericala si pe cei care faceau parte din asa-zisa "ierarhie inferioara" (clerul inferior), adica pe cei
care primeau o responsabilitate in Biserica prin hirotesie (ipodiaconul, cantaretul, lectorul etc.).
Este necesar de subliniat ca doctrina canonica intelege prin expresia "stare clericala" doar
pe cei care sunt chemati a sluji Biserica prin hirotonie.
Termenul de cler provine din termenul grecesc "cleros", care inseamna "cel ales" (cel
chemat), fiind un derivat al verbului grecesc "clereo". Prin urmare, in Biserica, prin termenul cleric
este identificat cel ales prin soarta sau prin tragere la sorti a sluji Biserica. Asadar, clericii sunt cei
chemati la slujirea preoteasca sau, in alte cuvinte, in a fi slujitori ai Bisericii.
Termenul de "ierarhie" este un termen compus din 3 termeni grecesti = ethos + arhe
(conducere) si se traduce prin expresia de conducere sfanta, identificand astfel pe acei membrii ai
Bisericii care au fost alesi/chemati pentru a pastori.
Termenul de "presbiteros", care inseamna "batran" identifica pe cel care conducea o
comunitate. Prin urmare, prin termenul de preotie, se identifica o stare harica superioara starii
comune a credinciosilor, care se creaza prin conferirea harului sfintitor la hirotonie. Din starea
clericala fac parte doar cele 3 slujiri ale preotiei de instituire divina, care se creaza prin hirotonie episcop, preot, diacon.
Toate celalalte stari sau slujiri care au la baza hirotonie sunt derivate din ele prin lucrarea
omeneasca (pozitiva) si, prin urmare, toate acestea se numesc slujiri de instituire bisericeasca
(arhidiacon, protodiacon, paroh, arhiepiscop, mitropolit, catolicos etc.).
Starea clericala reprezinta o categorie de membrii ai Bisericii si anume cea formata prin
conferirea harului sfintitor in una dintre cele 3 slujiri de instituire divina. Totodata trebuie subliniat
faptul ca preotia constituie in ea insasi unul dintre mijloacele cu care Mantuitorul Iisus Hristos, prin
sfintii Sai Apostoli a inzestrat Biserica, adica unul dintre acele mijloace fara de care nu se poate
continua lucrarea mantuitoare a Bisericii. Preotia (slujirea clericala) este, deci, un mijloc principal
prin care se lucreaza mantuirea in Biserica si exista doar in Biserica, nu in afara ei si nici deasupra
ei ci in trupul Bisericii, ca o parte a acesteia.
Preotia se situeaza pe cel mai avansat loc sau pozitie a vietii Bisericesti si, prin urmare,
formeaza astfel elementul indrumator, pastoral sau conducator al Bisericii prin insasi starea,
lucrarea si rolul ei. Preotia este cea dintai chemata, nu doar sa lucreze mantuirea credinciosilor ci
si sa pastreze toate mijloacele cu care, pe langa preotie, Mantuitorul a inzestrat Biserica Sa.
Totalitatea acestor mijloace au fost transmise Bisericii de catre Sfintii Apostoli si, din acest motiv au
fost considerate ca formand impreuna mostenirea lasata de Sfintii Apostoli (succesiunea
apostolica).
Rezulta, astfel, ca preotia in totalitatea ei (starea cericala) este purtatoarea succesiunii
apostolice pe care trebuie sa o pastreze spre a o folosi in lucrarea sa mantuitoare, deoarece fara
mijloacele care intra in alcatuirea acestei succesiuni apostolice, lucrarea mantuitoare nu ar putea fi
savarsita.
Cu toate acestea este necesar de precizat ca nu trebuie confundata starea clericala cu
succesiunea apostolica! Succesiunea apostolica a fost lasata Bisericii, careia i-a fost lasata ca
parte a acestei succesiuni apostolice si preotia. Prin urmare, pastratoarea principala a succesiunii
apostolice este Biserica in totalitatea ei.

Starea clericala, desi chemata la lucrarea de conducere a Bisericii, ea nu o poate exercita

decat in comuniune cu toti ceilalti membrii ai Bisericii (laici si monahi) si numai incadrata in trupul
Bisericii isi poate indeplini lucrarea si misiunea sa. Din succesiunea apostolica, preotia detine in
mod special cele 3 ramuri ale puterii bisericesti prin care se savarseste efectiv mantuirea: puterea
invatatoreasca, puterea sfintitoare / sacramentala si puterea pastorala. Aceste 3 puteri sunt primite
la hirotonie cand cel hirotonit primeste si dreptul de a le exercita.
Totodata, trebuie subliniat faptul ca clericii nu detin decat ca o indatorire acea parte a puterii
bisericesti care nu deriva din starea sa harica sau pe care nu o implica / cuprind, si anume puterea
de a pastra nealterat adevarul de credinta si aceasta pentru ca aceasta putere a fost data Bisericii
in totalitatea ei si numai Biserica (in aceasta totalitate) o poate folosi / exercita.
Aceasta putere invatatoreasca, chiar daca este specifica starii clericale, nu este in totalitate
a ei, ci este doar o indatorire; pentru ca puterea si dreptul de a pastra adevarul de credinta
apartine Bisericii intregi. Sub acest raport, preotia apare si mai clar ca un mijloc al Bisericii si ca o
parte a succesiunii apostolice, care consta din 2 parti esentiale: din credinta si din harul Bisericii.
Credinta o pastraza in mod nealterat doar Biserica in intregimea ei, iar harul il detine preotia in
totalitatea ei.
Astfel, preotia are ca principala responsabilitate pastrarea adevarului de credinta si
impartasirea harului sfintitor pentru ca, prin ele, sa poata fi asigurata mantuirea credinciosilor. La
aceasta lucrare participa intreaga stare clericala, caci preotia, desi impartita in 3 slujiri, este totusi
una si nedespartita. La fel si Biserica este una, la fel si harul este unul, la fel si credinta este una si
la fel si lucrarea mantuitoare este una.
Astfel privita si inteleasa, starea clericala (in toate cele 3 slujiri ale sale) este purtatoare a
succesiunii apostolice si continuatoare a lucrarii mantuitoare.
Apostolii, atunci cand au chemat persoane ca sa slujeasca Bisericii, nu au facut-o din
ratiuni proprii, ci din mandat divin si din acest motiv, ierarhia astfel creata se numeste ierarhie de
instituire divina. Episcopii, desi sunt numiti succesori ai Apostolilor, nu sunt singurii urmasi ai
acestora, dar poarta acest nume in special pentru ca detin plenitudinea preotiei (starii clericale) si
ca exponenti ai acesteia sunt si pot fi numiti astfel.
Aceasta denumire a episcopilor ca succesori ai Apostolilor, nu este data ca si cand celelalte
2 slujiri nu ar fi partase la succesiunea apostolica, ci doar pentru a evidentia faptul ca episcopii
detin plenitudinea starii clericale.
10.12.2014
Ierarhia divina si raportul ei cu ierarhia de instituire bisericeasca (cursul trecut)
Ordinea episcopilor - este intotdeauna data de diptice. In cadrul dipticelor avem 2 notiuni:
ierarhie de instituire bisericeasca si intaietate.
Intaietate si diptice
Canonul 34 Apostolic este primul canon care vorbeste despre intaietate - avem
terminologia specifica bisericii cat si modul in care aceasta intaietate trebuie sa fie prevazuta in
Biserica si stabilita. Din punct de vedere etimologic, intaietatea este identificata cu termenul
grecesc de "protos", care in limba latina se traduce prin "primus" (primul dintr-o serie de mai multi
egali).
Pericolul este ca termnul de intaietate sa fie identificat cu superior, pentru ca in unele limbi
primus a fost tradus prin primatus (primatus are 2 nivele de autoritate, nu este egal cu ceilalti).
Dipticele, din punct de vedere etimologic, este un adjectiv care provine din 2 termeni
grecesti: "dis" (de 2 ori / dublu) si "tisei" (a indoi / a plia) = dublu indoit / dublu pliat (ca o felicitare).
In trecut, termenul de diptice indica un fel de tablita dubla, adesea decorata la exterior si cu
inscriptii in interior, care se putea plia in 2 si pe care crestinismul a folosit-o pentru a nota numele
celor care apartineau Bisericii - vii sau morti.

Potrivit canonului 1 al Sin. 3 Ec., atunci cand un membru al Bisericii devenea eretic, acesta
era sters din aceasta lista (diptice). Eliminarea numelui unui episcop din diptice echivala cu
excomunicarea acestuia, iar introducerea unui episcop in diptice era considerata ca acceptarea
acestuia in comuniunea Bisericii.
In diptice, episcopii erau asezati intr-o anumita ordine, care respecta titlul administrativ sau
onorific (arhiepiscop, mitropolit, catolicos etc.) pe care respectivii il aveau. Totusi, aceasta ordine
de precedenta, creata prin insiruirea numelor episcopilor in diptice nu crea niciun fel de privilegiu
de putere, care ulterior sa conduca la subordonarea unui episcop fata de alt episcop.
In timp, aceasta lista ordonata, numita diptice, a devenit un element propriu organizarii
Bisericii care garanta ortodoxia episcopilor prezenti in lista si indica pozitia lor in cadrul unei slujiri
in sobor de episcopi.
Prin extensie aceasta insiruire ordonata a episcopilor a fost aplicata si pentru a indica
ordinea de precedenta intre diferitele Biserici autocefale, creandu-se in acest mod si un diptice
general al Bisericii.
In dipticele Bisericii Ortodoxe sunt inscrise toate bisericile ortodoxe autocefale in ordinea lor
de precedenta onorifica (14 Biserici autocefale). Inscrierea unei Biserici autocefale in diptice
demonstreaza ca aceasta este in comuniune canonica dogmatica si liturgica cu Biserica Ortodoxa
si indica totodata locul ei precis in ordinea de precedenta. De asemenea, in interiorul fiecarei
biserici locale autocefale sau autonome exista un diptice canonic si administrativ in care sunt
inscrise, potrivit ordinei de precedenta proprii, eparhiile care alcatuiesc respectiva Biserica.
Referitor la ordinea de precedenta, trebuie mentionat ca potrivit doctrinei canonice si
traditiei ortodoxe, locul unei Biserici in diptice se stabileste de obicei, tinand cont de urmatoarele
criterii:
1 - vechimea autocefaliei respectivei Biserici (Canonul 6 si 7 ale Sinodului 1 Ec.; canoanele
2 si 3 ale Sin. 2 Ec, canonul 8 Sin 3 Ec., canonul 28 Sin. 4 Ec., canonul 36 Trulan);
2 - titlul administrativ (arhiepiscop, mitropoli, exarh, papa etc.) al intaistatatorului respectivei
Biserici (aceleasi canoane ca si la primul criteriu);
3 - importanta social-politica a scaunului intaistatatorului respectivei Biserici (canonul 17
Sin. 4 Ec. si 38 Trulan);
4 - importanta activitatii misionar-pastorale desfasurate de respectiva Biserica (41
Apostolic, 21 Antiohia - toate canoanele care vorbesc despre importanta slujirii pastorale).
Metodologia aplicarii acestor 4 criterii a fost dintotdeauna coroborarea acestora, iar nu
aplicarea lor partiala sau unilaterala. Nerespectarea unuia sau mai multora din aceste criterii,
conduce la o bulversare si o deformare a dipticelor, fapt care poate conduce ulterior la crearea de
tensiuni artificiale intre Bisericile Ortodoxe.
Dipticele ortodoxe: 1. Patriarhia Constantinopolului (Ecumenica); 2 Patriarhia Alexandriei; 3
Patriarhia Antiohiei; 4 Patriarhiei Ierusalimului; 5 Patriarhia Moscovei; 6 Patriarhia Serbiei; 7
Patriarhia Romaniei; 8 Patriarhia Bulgariei; 9 Patriarhia Georgiei; 10 Mitropolia Cipru; 11 Mitropolia
Grecia; 12 Mitropolia Poloniei; 13 Arhiepiscopia Albaniei; 14 Mitropolia Cehiei si Slovaciei
Ordinea de precedenta din diptice nu a fost stabilita printr-o hotarare unica, definitiva si
irevocabila a unui organism de autoritate, ci ea s-a format in timp, constituind de fapt rezultatul
evolutiei organizational-administrative a Bisericii.
In primele secole, primul loc in diptice a fost recunoscut Bisericii din Roma, in special
datorita faptului ca Roma era atunci capitala imperiului Roman. Bisericii din Roma ii urmau in
diptice Bisericile din Alexandria, Antiohia si Ierusalim (conform canonului 6 si 7 de la Sinodul 1
Ecumenic).
In sec. IV, imparatul Constantin a mutat capitala la Constantinopol - la sinodul II ecumenic,
prin canonul 3 s-a schimbat ordinea de precedenta din diptice, hotarandu-se ca "dupa episcopul
Romei intaietatea cinstei (ta presbeia tis times) sa o aiba episcopul Constantinopolului, pentru ca
cetatea aceasta este Roma noua".
Din punct de vedere etimologic, aceasta expresie de intaietate onoritifca, care de altfel nu
este folosita decat in canonul 3 al Sin. 2 Ec. se traduce in romana prin intaietatea de onoare al
celui intai nascut, formula absolut normala pentru epoca in care episcopii se considerau ca si frati.

Atunci cand episcopii recunosteau pe cale sinodala importanta unuia dintre ei, il considerau pe
acesta ca fiind primul dintre ei, adica fratele lor intai nascut. Trebuie precizat si faptul ca in Sf.
Canoane este intotdeauna folosita expresia "ta presbeia" - intaietatea primului nascut, pentru a
indica privilegiul unui scaun episcopal de a fi in primele locuri ale ordinii de precedenta a Bisericii.
Prin urmare, se poate deduce ca Sf. Canoane nu au prevazut niciun fel de primat si ca
teologia ortodoxa nu distinge niciun privilegiu de autoritate (presbeia ecsclusia - privilegium
autoritatae) care sa fie superior celui al episcopului, caci intaietatea de onoare nu priveste decat
buna ordine (taxis) a Bisericii.
Dupa primul mileniu, dupa ruptura de comuniune din 1054, Biserica Romei nu a mai fost in
diptice (excomunicarea acesteia), dipticele sufera o noua modificare, pe primul loc fiind trecuta
Biserica Constantinopolului. In mileniul 2 au aparut si alte biserici autocefale - moscova a fost cea
mai importanta.