SISTEMUL CONTABIL SURSA ESENTIALA DE INFORMATII

PENTRU MANAGEMENTUL CONTABIL

Economia de piata presupune existenta unei legislatii adecvate regulilor acestui sistem,
cunoasterea si aplicarea lor neconditionata. Eliminarea centralizarii, independenta decizionala
a societatilor comerciale, ce caracterizeaza mecanismul economiei de piata, implica asumarea
responsabilitatii tuturor riscurilor in utilizarea capitalului si in obtinerea profitului.

Locul si rolul managementului contabil

Rolul managementului, al managerului in general, este foarte important in functionarea
societatilor comerciale indiferent de forma juridica a acestora. Componenta a activitatii
manageriale, managementul financiar-contabil presupune cunoasterea normelor legale care
reglementeaza activitatea contabila, organizarea optima a acesteia, utilizarea, gestionarea si
urmarirea permanenta a folosirii mijloacelor financiare pe baza principiului profitului maxim,
precum si analiza si asigurarea necesarului de capital pentru perioada urmatoare, care se
stabileste pe baza alegerii variantei optime.
In cadrul societatilor comerciale, aplicarea in practica a managementului financiarcontabil vizeaza asigurarea conditiilor actului decizional cel mai bun, pentru aceasta fiind
necesare:
a) organizarea optima a fluxului informational (documente financiar-contabile si
informatii economice);
b) analiza economico-financiara a rezultatelor perioadei curente si luarea unor masuri
imediate;
c) fixarea unor limite minime de profit si rata a profitului sau, daca nu exista solutii de
rentabilizare, activitatile trebuie desfiintate si mijloacele financiare indreptate spre alte
activitati, rentabile;
d) inventarierea tuturor elementelor ce pot impiedica sau favoriza rentabilizarea unora
sau altora dintre activitati;
e) cunoasterea elementelor fundamentale ale cererii si aplicarea in practica a
principiului profitului maxim in functie de specificul local;
f) respectarea prevederilor statutar-organizatorice.

CONTABILITATEA
SCURT ISTORIC

Ca urmare a descoperirilor arheologice se poate sustine, astazi, existenta mai multor forme
primitive ale contabilitatii, datand de mii de ani i.e.n., cum ar fi cele 55 urme de numarare sub forma
unor crestaturi pe os de lup.[1]
Numaratoarea se mai facea prin crestaturi verticale pe peretii grotelor preistorice cat si cu
ajutorul pietricelelor.
In Mesopotamia,sumerienii foloseau tablitele dreptunghiulare de argila pe care incrustau
desene si care prin uscare se transformau in veritabile documente (scrierea cuneiforma si
hieroglifica).
In antichitate, primul autor notabil de contabilitate este suveranul Hammurabi, al saselea rege
al primei dinastii a Babilonului (2002-1960 i.e.n.). Din perioada domniei sale au fost descoperite
numeroase tablite cuneiforme, cu texte privind tinerea legala a conturilor.[2] Pe aceste tablite existau
inscrise cifre, efectuate adunari lungi si verificari de calcule. Totalurile lunare si anuale erau
inregistrate pe tablite mai mari, cu numeroase coloane de cifre. In evolutie, pe suprafata acestor
tablite, aproximativ in anul 2000 i.e.n., au aparut elementele esentiale ale unui cont de posturi
suprapuse, respectiv: inregistrarea categoriei de obiecte livrate; numele 717g61h partilor din contract;
mentiunea livrarilor totale sau partiale.
Din continutul documentelor (avand ca suport papirusul), ce dateaza din epoca Egiptului
ocupat de greci (anul 300 i.e.n.), au fost decodificate note, conturi, devize si chitante.
Prin decodificarea papirusului lui Zenon s-a probat ca la acea vreme:
exista distinctie intre conturile de fluxuri reale (produse agricole) si conturile de fluxuri
monetare;
se utilizau balante lunare si situatia contului Casa;
se conduceau jurnale, care dadeau detalii despre inregistrarile cotidiene si conturi mai
generale, care rezumau tranzactiile mai multor zile.
Primele centre contabile in Grecia antica au fost templele, sub
ocrotirea lor desfasurandu-se toata viata publica si privata. Aici au loc
schimburile, aici apar primele banci de depuneri care reunesc practic
toate elementele tehnicii financiare moderne. Primii bancheri tineau un
registru-jurnal sau efemeridele, in care detaliau operatiunile zilnice
scriind veniturile si cheltuielile cronologic, unele sub altele, permitand
operatiuni de adunare si scadere. Registrele aveau valoare probatorie.
La romani cartile contabile purtau numele de calendarita.
Bancherii romani, precisi si meticulosi, au perfectionat tehnica contabila
deschizand conturi pentru terti. Lor li se datoreaza separarea incasarilor de plati prin folosirea in
registrul de casa a 2 (doua) coloane numite acceptum (credit) si expensum (debit). La Roma
obligatia de-a tine registrele revenea sefului familiei. Aceasta obligatie, in general morala, putea
deveni in anumite imprejurari juridica.
Cicerone (106-43 i.e.n.) este cel care aduce precizari in legatura cu registrele contabile
la romani. Principalul document contabil era un jurnal de venituri si cheltuieli (Codex accepti et
expensi). Registrul in care se tinea evidenta tuturor operatiunilor, fara spatii sau stersaturi, un fel
de Carte mare de astazi, era Codex rationum.

In Evul Mediu se produce o discontinuitate in evolutia civilizatiei romane astfel incat

are loc o stagnare a contabilitatii, generata probabil si de restrangerea ariilor de comert si
dezvoltarea economiei feudale.
In aceasta epoca registrele contabile se numesc memoriale si in ele se inregistreaza
creantele si datoriile in ordine cronologica.
In alte memoriale se inregistrau operatiuni de casa si inventare. Aceste documente erau
tinute, mai ales, de calugarii din abatii.
In perioada cruciadelor are loc o dezvoltare a creditului si se
formeaza puteri economice si financiare internationale sub forma ordinelor militaro-religioase (ca
acela al Templierilor). Acestea tineau o evidenta stricta a veniturilor, a cheltuielilor si a clientilor,
transformand manastirile in fortarete unde isi tineau in siguranta valorile. Evidenta se tinea intr-un
adevarat cont curent care avea in debit sumele datorate de client, in credit platile facute de acesta,
soldul reprezentand datoria.
Memorialul a evoluat in spre contabilitatea in partida simpla odata cu diversificarea
unitatilor de productie si de servicii, precum si cu cresterea complexitatii tranzactiilor. Se nasc
astfel, conturile ca ansambluri coerente ce sunt atasate unui tip de operatie sau unei entitati de
exploatare. Aceste conturi se tin la inceput pe o singura coloana apoi evolueaza in dispunere
venetiana (doua coloane alaturate).
Necesitatile economice determina aparitia unor conturi particulare cum ar fi contul
Capital (utilizat de companii pentru asociatii lor) sau contul Profit si pierdere care tine
evidenta rezultatului afacerii.
Sfarsitul Evului Mediu caracterizat prin dezvoltarea legaturilor comerciale, extensia
creditului, efectuarea de operatiuni in orase indepartate de cele de origine si manipularea de
capitaluri tot mai importante, determina adaptarea si perfectionarea contabilitatii pentru a face fata
noilor exigente.
Incepand cu sfarsitul sec. al XIII-lea, evidenta se tinea intr-un cont pentru client si in altul
pentru furnizor. Fiecare operatie determina doua inregistrari: una in contul de clienti sau
furnizori si una in contul de casa. Aceasta presupune tinerea de registre diferite.
Pe masura ce fenomenele economice deveneau tot mai complexe, sumele acelorasi
persoane se dispersau tot mai mult in evidenta, astfel incat comerciantul trebuia sa reconstituie, prin
punctaj, totalurile unui corespondent dat, privind creditul acordat si rambursarile facute. Urmare acestui
fapt, a fost necesar sa se realizeze anumite legaturi intre conturile de persoane si cele traditionale de
incasari si plati.
Pana prin anul 1290, comerciantii conduceau doua registre:
unul, intitulat registrul intrarilor si iesirilor (incasarilor si platilor) si corespundea la acea
data contabilitatii simple;
altul, denumit registrul creditorilor si debitorilor si era un registru al conturilor de
persoane.
De fiecare data cand se efectuau operatiuni in contul unei persoane (tert), trebuia procedat la
doua inregistrari: una, in contul de persoane si cealalta, in contul de incasari si plati.

Aceste doua inregistrari, efectuate concomitent, au condus pe contabili, incepand cu anul

1290, la partida dubla, prin reunirea conturilor de persoane cu contul unic, traditional, de incasari
si plati, creandu-se, astfel, anumite legaturi, generate de natura lucrarilor. Din aceste legaturi a rezultat
marea reforma a contabilitatii comerciale, respectiv dubla inregistrare a fenomenelor economice.
Contabilitatea in partida dubla s-a dezvoltat odata cu bogatiile marilor orase ale Italiei: Florenta,
Venetia si Genova cand, la sfarsitul Evului Mediu, apar o serie de autori de contabilitate, din care se
remarca Luca Pacioli.
Nascut in anul 1445, in prima parte a vietii sale, Luca Pacioli a desfasurat activitati rezervate
clericilor, fiind educator la o familie burgheza, iar intre anii 1477 si 1480 a predat matematicile la Perugia.
Luca Pacioli s-a plasat in istorie prin cele doua tratate, ce sintetizeaza cunostintele stiintifice ale
epocii: Summa de Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita si Divina Proportione.
Primul tratat a aparut la Venetia in anul 1494 (republicat in latina in 1523) si este o mica
enciclopedie de cunostinte matematice, contabilitatii fiindu-i rezervat numai capitolul IX, intitulat
Tractatus particularis de computis et scripturis (Tratat particular despre conturi si inregistrari).
In evolutie, pana la aparitia contabilitatii in partida dubla, au trecut doua secole. Luca Pacioli nu
este inventatorul ei, ci primul autor care a prezentat pentru prima data, de o maniera coerenta, principiile
partidei duble si a asigurat raspandirea ei.
In tratatul sau, Luca Pacioli consemneaza utilizarea a trei registre contabile:
memorialul: care permite inregistrarea tuturor operatiilor fara analiza, in moneda in
care s-au efectuat tranzactiile;
jurnalul: in care opereaza articolele contabile pe debit si credit si indeplineste dublul rol:
de reclasificare a operatiunilor cronologice si de exprimare a acestora intr-o singura unitate de cont
(moneda);
cartea mare: in care debitele si creditele sunt diferentiate cu claritate, pe conturi.
Tot in lucrarea sa, Luca Pacioli recomanda sa se faca inventarul tuturor bunurilor personale si ale
exploatarii (unitatii patrimoniale) comerciantului.
Astfel, apare contabilitatea in partida dubla, mult inaintea
primului tratat de contabilitate care a prezentat-o. Acesta il datoram unui calugar franciscan Luca
Paciolo, care a publicat in 1494 la Venetia o enciclopedie numita Summa di arithmetica,
geometria, proportioni et proportionnalita care cuprinde 36 (treizeci si sase) de capitole
referitoare la tinerea conturilor. Paciolo face referire la 3 (trei) registre: memorialul, jurnalul si
registrul mare. El demonstreaza tehnica partidei duble si constanta egalitatii dintre sumele
debitoare si creditoare. Lui Luca Paciolo ii datoram promovarea si popularizarea contabilitatii in
partida dubla, care n-a suferit modificari profunde pana in zilele noastre.
Generalizarea contabilitatii in partida dubla in tarile europene se accelereaza odata cu
descoperirea tiparului (sec. al XV-lea). Infatisarea actuala a contabilitatii o datoram Frantei unde
in 1673, printr-o ordonanta a lui Colbert, comerciantii sunt obligati sa tina registre contabile si
cartea-jurnal primeste calitatea probatorie in justitie. Astfel, contabilitatea devine un instrument de
control al statului asa cum este si in prezent, prin rolul fiscal pe care il joaca.

In 1913 in Romania, se infiinteaza ACADEMIA DE INALTE STUDII COMERCIALE SI

INDUSTRIALE din Bucuresti, unde se studiaza si publica contabilitatea. In 1637, apare Pravila
Comerciala din Transilvania care cuprinde reguli de aplicare a contabilitatii in partida dubla.
Dezvoltarea functiei contabilitatii de furnizare a datelor (determinarea rezultatelor si a
situatiei patrimoniale), este legata de aparitia societatilor anonime si a legislatiei privitoare la
acestea (mijlocul sec. al XIX-lea in Germania si 1867 in Franta).
Calea contabilitatii analitice care se va numi contabilitate de gestiune este deschisa de
dezvoltarea marii industrii incepand cu a doua jumatate a sec. al XIX-lea, odata cu necesitatea
cunoasterii costului produselor.
In secolul al XX-lea, se elaboreaza norme si reglementari
contabile pe care statul le impune tuturor organizatiilor. Germania este prima care, in 1937, adopta
un plan contabil numit planul Gring.
In fosta U.R.S.S. primul plan contabil este elaborat in 1925 si cu ajutorul lui sunt urmarite
planurile economice cincinale.
In 1859, in Monitorul Oficial al Moldovei a fost publicata structura cursului de
contabilitate conceput de Ion Ionescu de la Brad in 15 lectii.
In SUA, criza din 1929 determina, din ratiuni de informare financiara, editarea primelor
reguli contabile esentiale chiar daca problema definirii metodelor si principiilor contabile
generale a fost pusa mult mai devreme.
In Franta, prima reglementare contabila dateaza din 1942 (sub regimul de la Vichy), apoi in
1947 este elaborat un plan contabil inspirat din cel elaborat in 1942. Se revizuieste in 1957, iar
versiunea actuala a fost promulgata sub forma de Lege in 1982.

DEFINITIA CONTABILITATII
Prima definitie data contabilitatii apartine tot lui Luca Pacioli, potrivit caruia: contabilitatea
este considerata ca un ansamblu de principii si reguli privind inregistrarea in partida dubla a averii ce
apartine unui negustor, precum si toate afacerile acestuia, in ordinea in care au avut loc.
In conceptia sa, partida dubla este definita prin prisma ecuatiei de schimb dintre avere si
capital. Fiecare miscare intervenita in masa averii si implicit a capitalului este reprezentata ca un
raport intre primire si dare, respectiv intre debitor, cel care primeste valoarea si creditor, cei care o
avanseaza. Prin aceasta judecata, Luca Pacioli a formulat principiul fundamental al contabilitatii,
iar dupa unii autori a pus bazele teoretice ale contabilitatii ca disciplina stiintifica.
Bernard COLASSE, Contabilitate generala, (traducere din limba franceza), Editura Moldova,
Iasi, 1995, p. 93-94 si 415 arata:
Algebra a dreptului, metoda de observare a stiintelor economice s-a spus si s-a repetat
despre contabilitatea generala dupa Pierre Garnier.

Desigur nu este numai algebra dreptului, insa conceptele juridice si mai ales notiunea de
patrimoniu o marcheaza profund. Amprenta dreptului asupra contabilitatii este in special foarte
puternica in bilant si aceasta justifica o prezentare a acestui document ca un punct de pornire.
Mai mult, in masura in care bilantul condenseaza frapant limite ale demersului contabil, o astfel de
prezentare are, asa cum s-a spus, avantajul foarte important pentru edificarea utilizatorilor, de a
demistifica, desacraliza si arata in nuditatea sa pentru a solicita astfel critica si vigilenta cititorului
de conturi. Nu este vorba de a legitima sau garanta pedagogic situatia actuala a contabilitatii, ci,
dimpotriva, de a o pune in discutie pentru a evidentia mai bine caile de perfectionare si anticipare in
capitolele urmatoare si dinamica viitoare. Nu mai este vorba de a pretinde ca bilantul este
documentul cel mai important din punctul de vedere al studiului performantelor intreprinderii: din
acest punct de vedere, contul de rezultat inseamna incontestabil mai mult.
Asa cum s-a vazut, contabilitatea generala trateaza intreprinderea ca si cum nu ar fi vorba,
in sensul juridic al termenului, decat de un patrimoniu, iar teoria contabila actuala, adica ansamblul
principiilor care guverneaza astazi practica, este in esenta organizata in jurul masurarii patrimoniului
si a variatiei sale periodice, rezultatul; aceasta este, de exemplu, principala justificare a aplicarii
combinate a costurilor istorice si a principiului prudentei.
Astfel conceputa, contabilitatea indeplineste fara indoiala functia juridica, dar nu poate
conveni tuturor utilizatorilor sa inteleaga ca multi dintre ei doresc o despartire a acestui tip de
modelare, ceea ce implica in acelasi timp un efort de reflectie teoretica in vederea elaborarii de noi
modele si cautarea in cadrul instantelor de normalizare si de reglementare a unui consens in
favoarea unui nou model.[3]
Legea contabilitatii nr.82/1991 defineste contabilitatea ca fiind instrumentul principal de
cunoastere, gestiune si control al patrimoniului si al rezultatelor obtinute, care trebuie sa asigure:
a) inregistrarea cronologica si sistematica, prelucrarea si pastrarea informatiilor cu privire la
situatia patrimoniului si rezultatele obtinute, atat pentru necesitatile proprii ale firmei, cat si in relatiile
acesteia cu asociatii sau actionarii, clientii, furnizorii, bancile, organele fiscale si alte persoane fizice si
juridice;
b) controlul operatiunilor patrimoniale efectuate si al procedeelor de prelucrare utilizate,
precum si exactitatea datelor contabile furnizate;
c) furnizarea informatiilor necesare stabilirii patrimoniului national, precum si intocmirii balantelor
financiare si a bilantului pe ansamblul economiei nationale.
In cartea Bazele contabilitatii, profesorii universitari Oprea Calin, Ristea Mihai, Vaduva Ilie si
Horia Neamtu dau urmatoarea definitie: Stiinta contabilitatii reprezinta un sistem coerent de obiective
si principii fundamentale, legate intre ele, susceptibile sa conduca la definirea de norme solide privind
construirea si comunicarea informatiei privitoare la situatia neta si financiara a patrimoniului, precum si
la rezultatele obtinute.
Ca o sinteza a celor expuse, se constata ca in toate oranduirile sociale s-a simtit nevoia
folosirii contabilitatii pentru a evidentia, sintetiza, controla, analiza si interpreta fenomenele legate de
activitatea economica a societatii omenesti, devenind indispensabila pentru intreprinderi si
intreprinzatori.
Astazi, prin automatizarea si informatizarea lucrarilor de contabilitate, tehnica contabila a
ajuns la un inalt nivel de perfectionare, depasindu-si rolul sau stabilit de secole, de a produce
documente de inchidere a unei perioade de gestiune, la o tehnica larga de culegere si tratare a
informatiei, trecand, astfel, de la stadiul de inregistrare a fenomenelor trecute, catre previzionarea
evolutiei viitoare a activitatii economice.

Definitia moderna a contabilitatii este mult mai complexa pentru ca trebuie sa furnizeze informatii cantitative,
in special de natura financiara, privind entitatile economice si care urmeaza a fi folosite in luarea deciziilor
economice (o entitate economica reprezinta o unitate de exemplu o intreprindere care are o existenta
independenta). Contabilitatea exprima efectele tranzactiilor (operatiunilor) si evenimentelor (faptelor) asupra
situatiei economico-financiare, cat si asupra performantei unitatii economice, pentru a asigura informatiile
necesare utilizatorilor interni si externi. Ea reprezinta un sistem informational care masoara, prelucreaza si
transmite informatii financiare despre o entitate economica identificabila. Aceste informatii permit utilizatorilor
sa opteze pentru un consum rational de resurse in procesul desfasurarii activitatilor de productie si comerciale.
Astfel, contabilitatea face legatura dintre activitatile economice si factorii de decizie. In primul rand,
contabilitatea masoara (cuantifica) activitatile economice, inregistrand datele necesare pentru o folosire
ulterioara. In al doilea rand, datele sunt stocate cat timp este necesar, urmand a fi prelucrate pentru a deveni
informatii utile. In final, informatiile sunt transmise (comunicate), prin intermediul rapoartelor, factorilor de
decizie. Schematic, se prezinta in fig. 1.[4]

Actiune

Nevoi de

Informatii

informatii
Contabilitate

Prelucrare - realizata prin stocarea si pregatirea informatiilor

Comunicare - realizata prin raportare

Cuantificare (masurare) -realizata prin inregistrarea datelor

Date

Figura 1

Se poate afirma ca datele brute ce privesc activitatile economice reprezinta un input in sistemul
contabil, iar informatia prelucrata, folosita de factorii de decizie - output-ul.
Legat de notiunea de contabilitate, important este de a determina legatura ei cu tinerea registrelor, cu
prelucrarea electronica a datelor si cu sistemul informational managerial.
Tinerea registrelor reprezinta procesul de inregistrare a operatiunilor economico-financiare si de
pastrare a acestora. Aceasta este o componenta mica (repetitiva), dar importanta a contabilitatii. Dar,
contabilitatea cuprinde proiectarea unui sistem informational care sa faca fata necesitatilor utilizatorului.
Contabilitatea are ca obiective: analiza, proiectarea si utilizarea informatiei si care se realizeaza prin proiectarea
sistemelor, elaborarea bugetelor, analiza costurilor, auditul etc.
Prelucrarea electronica este realizata prin intermediul computerului si care este folosit pentru
colectarea, organizarea si transmiterea cu viteza marita a unor cantitati mari de informatii. Trebuie
retinut ca un computer nu acopera functiile unui contabil, el nu este decat un instrument creat pentru
rutina evidentei documentelor si pentru calcule complexe.
Sistemul informational managerial consta in subsisteme inter-conectate, care furnizeaza
informatiile necesare pentru functionarea unei intreprinderi. Dintre acestea, sistemul informational
contabil este cel mai important intrucat detine rolul principal in directionarea fluxului de date
economice catre toate compartimentele unei intreprinderi si catre tertii interesati, din afara
intreprinderii. Contabilitatea reprezinta nucleul financiar al sistemului informational managerial. Dar,
sistemul informational managerial foloseste (prelucreaza) un volum mare de informatii nefinanciare
(de exemplu, departamentele de marketing sunt interesate de stilul sau ambalajul produselor firmelor
concurente). Informatiile furnizate de contabilitate stau la baza procesului decizional atat in interiorul

intreprinderii, cat si in exteriorul ei. Atunci cand o decizie vizeaza probleme economice, contabilitatea
ofera informatii cantitative pentru trei functii: planificare, control si evaluare.

Obiectivele organizarii contabilitatii

Desi gama de obiective ale contabilitatii financiare este foarte diversa, o analiza
temeinica a acestora nu poate sa neglijeze faptul ca produsele financiare ale oricarui sistem
contabil sunt documente de sinteza, iar oferta de informatii contabile depinde de utilizatori si
necesitatile lor informationale (cererea). Altfel spus, primele vizate sunt obiectivele informarii
financiare sau obiectivele situatiilor financiare.
In 1971, la initiativa organismului profesiei contabile americane, a fost creat un grup de
lucru (Comisia Trueblood), cu misiunea de a studia obiectivele situatiilor financiare. Raportul
Trueblood a prezentat o lista a obiectivelor, pe primul loc figurand furnizarea de informatii
utile luarii deciziilor economice. Aceasta lista a stat la baza tuturor cadrelor conceptuale
(conceptual frameworks) elaborate ulterior. Esentialul acestei liste se regaseste in fig. 1.
Organismul american de normalizare (FASB), in Cadrul sau conceptual (1978-1985),
considera ca situatiile financiare au vocatia de a furniza informatii utile, pentru deciziile de
investitii si de credit, si inteligibile, pentru toti cei care au cunostinte rezonabile asupra
intreprinderii. Aceste cunostinte trebuie sa fie susceptibile de a ajuta investitorii sa evalueze
fluxurile monetare viitoare.
Cadrul contabil conceptual american se raliaza pozitiei raportului Trueblood in privinta
obiectivelor informatiilor contabile prezentate de societatile comerciale, mai ales in ceea ce
priveste dimensiunea lor previzionala.

Fig. l. Obiectivele organizarii contabilitatii

Recunoscand raportul Trueblood, FASB recunoaste, implicit, ipoteza eficientei pietelor
si adera la modelul de luare a deciziei de catre investitor. Dar, in timp ce Cadrul conceptual

american este fundamentat pe logica investitorului, raportul Trueblood recunoscuse si

utilizatorii secundari ai informatiilor contabile precum statul (guvernul), salariatii etc.
Cadrul conceptual american este mai restrictiv si in privinta limitelor situatiilor
financiare. in speta, el aduce in discutie faptul ca informatia contabila nu este destinata sa fie
utilizata direct in evaluarea intreprinderilor, ci, mai degraba, sa ajute pe cei ce doresc sa procedeze la aceste evaluarii.
Conceptul prioritar de utilitate, prezent in sursele indicate mai sus, trebuie sa fie
precedat de doua alte mari concepte, legate strans intre ele. Astfel, contabilitatea financiara isi
propune sa comunice o informatie utila pentru bunastarea societatii, ea realizand aceasta
finalitate gratie unei utilizari si repartizari optimale a resurselor. De altfel, comitetul de studii
al profesiei contabile americane mentioneaza ca tinand cont de necesitatile intreprinderilor,
contabilitatea permite sa se repartizeze optimal resursele si, prin aceasta, sa se asigure
bunastarea societatii'1. (Niculae Feleaga, Imblanzirea junglei contabilitatii, Editura Economica,
Bucuresti, 1996).
Acest mod conceptual de utilitate este cuprins intr-un lant de determinari, care, in
ordinea de generalitate, defineste astfel, in mod sistematic, urmatoarele trei obiective ale
informarii financiare:
BUNASTAREA SOCIETATII

UTILIZAREA SI REPARTIZAREA OPTIMALA A RESURSELOR

INFORMATIE UTILA IN LUAREA DECIZIILOR

Lauzon apreciaza ca, pentru a se ajunge la o afectare optimala a resurselor, trebuie ca
normele contabile si situatiile financiare sa reflecte, in mod obligatoriu, realitatea, sa nu fie
fictive. Este necesar ca variatiile beneficiului net si situatiile financiare ale intreprinderii sa
decurga din fapte economice reale, si nu din manipulari contabile artificiale.
Cercetarea obiectivelor contabilitatii financiare asigura fundamentul necesar oricarei
analize mai avansate pe linia teoriei contabile. Este si motivul pentru care sistemele contabile
ale tarilor anglo-saxone s-au dotat cu un cadru contabil conceptual a carui prima componenta
vizeaza obiectivele informarii financiare. Tentativele altor tari (de exemplu, Franta) de a
elabora cadre contabile conceptuale probeaza necesitatea unui astfel de instrument in
normalizarea contabila. Pe de alta parte, in Franta se acrediteaza ideea ca planul contabil
general este si el un cadru conceptual, dar unul incomplet. in cadrul planului contabil,
obiectivele contabilitatii sunt implicite. Punandu-se accentul pe notiunea de patrimoniu juridic,
s-ar putea intelege ca planul contabil general satisface, cu predilectie, necesitatile
informationale ale proprietarilor intreprinderilor, care nu trebuie confundate cu cele ale
investitorilor bursieri. Aceste necesitati, odata satisfacute, permit proprietarilor sa controleze

activitatea conducatorilor mandatati. Concluzia pe care o degaja Bemard Colasse este ca

notiunea de patrimoniu tinde sa se estompeze si ca noua contabilitate normalizata franceza se
straduieste sa satisfaca si necesitatile altor utilizatori decat proprietarii. Autorul se refera, cu
predilectie, la administratia fiscala si contabila nationala. (Mihai Ristea, Contabilitatea
societatilor comerciale, Editura Universitara, Bucuresti, 2002).