Sunteți pe pagina 1din 25

Introducere

Această secţiune tratează general intervenţiile psihologice validate ştiinţific, precum şi

noi mecanisme care sunt influenţează intervenţiile psihologice validate ştiinţific sau în curs de

validare ştiinţifică. Sunt noţiuni recente pe care fiecare psiholog documentat ar trebuie să le

deţină.

Concepte relevante în intervenţiile psihologice. Noţiuni de frontieră

A. Reziliența

Termenul de reziliență psihologică se referă la abilitatea unei persoane de a se adapta cu

succes la forme de stres acut, cronic sau la evenimente traumatice (Ruter, 2006). Reziliența

psihologică poate fi definită de asemenea ca și flexibilitate în răspunsul la condiții situaționale

schimbătoare și abilitatea de a reveni pe urma experiențelor emoționale negative (Block &

Kremen, 1996). Astfel o persoană rezilientă este cea care a înfruntat un eveniment stresant sau

aversiv și care continuă sa dea dovadă de răspunsuri adaptative la stres atât la nivel psihologic,

cât și fiziologic (Charney, 2004).

Determinanții psihosociali ai rezilienței psihologice au fost obiectul unui număr mare de

studii. Astfel, au fost descoperiți o serie de factori care sunt asociați cu reziliența, promovând

adaptarea cu succes la evenimente stresante și care pot contribui la prevenirea declanșării

tulburărilor psihice cum ar fi tulburarea depresivă majoră, tulburări de anxietate sau altele.

Astfel, reziliența a fost asociată cu:

aspecte relaționate cu funcționarea intelectuală și flexibilitatea cognitivă (stil explicativ

pozitiv, reinterpretare cognitivă și acceptare)

atașament social și comportamente sociale precum altruismul

concept al sinelui pozitiv și reglare emoțională eficientă

emoții pozitive, incluzând umor și optimism

capacitatea de a converti neajutorarea traumatică în ajutorare învățată ( eng. learned

helpfulness)

sens și semnificație, incluzând religiozitate și spiritualitate

suport social, incluzând idoli (acceptarea suportului social)

stil de coping activ în confruntarea cu stresori (planificare, rezolvare de probleme),

incluzând exerciții fizice

capacitatea de a privi informațiile noi legate de evenimentul traumatic într-o manieră

pozitivă, respectiv capacitatea de a găsi sens într-un eveniment traumatic ( (Feder et al., 2009).

În încercarea de a formula un model integrativ al rezilienței,

pe lângă determinanții

psihosociali ai acesteia, s-au studiat și factori genetici, biologici, de mediu, cât și factori la nivel

familial și de comunitate care ar putea interacționa în timpul expunerii la un eveniment stresant

specific, precum și mecanismul prin care ar putea apărea răspunsul rezilient în fața stresului.

Astfel, potrivit acestei abordări, într-un review al conceptului s-a propus că la începutul

dezvoltării genele unei persoane în interacțiune cu factorii de mediu formează circuitele neurale

și funcționarea neurochimică, care sunt exprimate într-o plajă observabilă de comportamente și

puncte forte psihologice, caracteristice indivizilor rezilienți. Diferite polimorfisme genetice

afectează reactivitatea limbică și conectivitatea prefronatal-limbică a persoanei, influențând

răspunsurile

sale

inițiale

la

evenimente

negative

sau

traumatice,

cât

și

capacitatea

de

reinterpretare cognitivă (eng. cognitive reappraisal) a acelor evenimente. Capacitatea funcțională

a structurilor cerebrale implicate în circuitele cerebrale care mediază dispoziția și emoțiile,

determină reziliența în fața stresului, reflectată în profilul psihologic al individului. Funcționarea

mai

adaptativă

a

circuitelor

implicate

în

frică,

recompensă,

reglare

emoțională

sau

în

comportament social este considerată baza capacității individului rezilient de a înfrunta frici, a

experenția emoții pozitive, a căuta modalități mai pozitive de a reformula evenimentele stresante

și de a găsi beneficii în relațiile de prietenie suportive.

Modelul biopsihosocial (Davydov et al., 2010) asumă existența mai multor procese atât în

interiorul, cât și în exteriorul organismului, care îl protejează de perturbări, similar cu modelul

complex al sistemului de protecție somatic (de exemplu sistemul imunitar). Această abordare

susține că pentru a face față unei provocări psihologice, individul ar trebui să posede un

mecanism (sau mai multe) capabil să recunoască și să neutralieze aversitățile și efectele lor

relaționate. Aceste mecanisme reziliente, similare cu cele ale imunității somatice față de un

patogen specific, pot fi înăscute sau dezvoltate în mod natural, prin adaptare individuală, sau

artificial, prin influențe externe - ca de exemplu prin activități care promovează sănătatea

publică. Aceste mecanisme pot să protejeze sau să promoveze sănătatea mintală, să accelereze

recuperarea sau să reducă efectul negativ al stresorilor. Aceast model se referă la:

factori care reduc efectul negativ al stresorilor, care pot să acționeze împotriva factorilor

de risc (care la rândul lor ar putea fi dificil de modificat, ca de exemplu factori genetici sau

sărăcia).

factori protectivi, care pot reduce probabilitatea patologiei

factori de promovare care sporesc în mod activ starea de bine psihologică

Prin urmare, conceptul de reziliență poate fi abordat din trei perspective:

1. Perspectiva reducerii prejudiciului (mecanismul recuperării)

În această abordare, reziliența este conceptualizată ca recuperarea rapidă și eficientă după

un eveniment stresant. Astfel, individul rezilient este afectat de evenimentul stresant, dar revine

repede la nivelurile inițiale ale funcționării mentale, emoționale, cognitive și fiziologice.

2. Perspectiva protecției

Reziliența, în această abordare, este descrisă in termeni de mecanisme de protecție, care

contribuie la menținerea unui anumit nivel de sănătate mintală în fața aversității. Factori specifici

diferiți ar putea fi relaționați cu reziliența la mai multe niveluri (familie, grup, comunitate). În

această abordare, persoanele reziliente sunt afectate într-o mai mică masură de evenimentele

negative, decât cele mai puțin reziliente.

3.

Perspectiva promovării (sănătății mintale)

Focusul acestei abordări este reprezentată de dezvoltarea unor resurse adiționale, care pot

fi

utilizate de mecanismele de protecție și de reducerea prejudiciului. Emoțiile pozitive reprezintă

o

astfel de resursă. Teoria broaden and build (Fredrickson, 2001) susține că emoțiile pozitive și

cele negative au funcții adaptative, precum și efecte cognitive și fiziologice distincte și

complementare. Emoțiile negative reduc repertoriul de gânduri-acțiuni, pregătind individul să se

comporte într-un mod anume (de exemplu reacția "luptă sau fugi") pe când emoțiile pozitive

sporesc acest repertoriu de gânduri și acțiuni, individul având o plajă mai largă de cogniții și

comportamente la dispoziție. Prin faptul că individul se angajează într-o varietate mai mare de

comportamente, sau are mai multe perspective asupra unei situații, el își dezvoltă resursele

sociale, fizice și intelectuale, pe care le poate utiliza apoi în momente stresante. De exemplu, în

cazul unei situații amenințătoare, individul poate resimți frică, iar repertoriul de comportamente

va cuprinde opțiunile luptă sau fugi, deoarece aceste opțiuni s-au dovedit eficiente pe parcursul

evoluției. Comparativ, dacă persoana se află într-un context benefic și resimte emoții pozitive,

cum ar fi interes sau bucurie, repertoriul lui de comportamente se lărgește, el putând de exemplu

să studieze ceea ce i-a trezit interesul, astfel dezvoltând resursele sale intelectuale, sau se poate

întâlni cu prieteni, acțiune care poate întări legăturile sociale, sau se poate angaja în alte

activități, varietatea fiind crescută. În fața unor evenimente stresante viitoare, individul va putea

folosi acele resurse (suportul social sau cunosțiințele dobândite) pentru a face față cu succes

evenimentului aversiv. În relația dintre distres și reziliență, emoțiile pozitive ocupă un rol de

mediere, persoanele reziliente resimțind cu o frecvență mai crescută emoții pozitive chiar și în

timpul unor evenimente stresante, utlizând mindsetul mental sporit pentru a reduce emoțiile

negative resimțite și a-şi reveni mai repede în urma evenimentului stresant. (Tugade &

Fredrickson, 2004). Astfel, prin această perspectivă, persoanele reziliente dispun de resurse, cum

ar fi emoționlitatea pozitivă, care acționează ca factori protectivi și factori care reduc prejudiciul,

ei resimțind mai puțin distres sau îi ajută să-și revină mai repede în cazul în care au resimțit

distres. Ocurența emoțiilor pozitive zilnice acționează ca un moderator al reactivității la stres și

ca un mediator al recuperării de la evenimente stresante (Ong et al., 2006; Tugade &

Fredrickson, 2004)

Prin urmare, emoționalitatea pozitivă este un mecanism prin care persoanele reziliente fac

față evenimentelor stresante, ele resimțind emoții pozitive chiar dacă înfruntă evenimente

stresante și folosindu-se de acestea pentru a se recupera mai repede. Se pune astfel întrebarea, ce

mecanism avantajează aceste persoane în a avea emoții pozitive? De ce diferă ele de alte

persoane, clasificate ca fiind mai puțin reziliente care resimt emoții negative în fața unor

evenimente negative? Relevarea acestui mecanism, ar putea eficientiza intervențiile menite să

sporească reziliența la persoanele care beneficiază de ea într-o mai mică măsură. Un posibil

răspuns la această întrebare poate fi găsit în modalitatea în care indivizii își gestionează emoțiile.

1. Flexibilitatea cognitivă

Care este însă backgroundul cognitiv al acestor abilități? Un proces cognitiv care este în

mod particular important pentru reglarea emoțională și pentru reziliență, este flexibilitatea

cognitivă.

Aceasta este definită ca fiind abilitatea de a genera și schimba modalitatea de a reacționa

în funcție de cerințele schimbătoare ale mediului (Lezak, 1995). Dacă de exemplu, sună telefonul

în timp ce o persoană scrie, atunci această persoană trebuie să inhibe schema responsabilă de

scriere, să comute la schema responsabilă de acțiunea de a vorbi la telefon, să activeze acea

schemă astfel încât să poată să răspundă la noua situație. Prin urmare, flexibilitatea cognitivă

implică mai multe componente al funcțiilor executive, cum ar fi memoria de lucru, inhibarea

răspunsului și schimbarea setului mental (eng. set-shifting) (Malooly, 2012). Flexibilitatea

cognitivă are două componente centrale (Miyake et al., 2000): inhibiția și comutarea. Inhibiția

presupune abilitatea de a trece peste un răspuns predominant și de a inhiba procesarea

informațiilor irelevante. Comutarea implică jonglarea sau schimbarea repetată între seturi

mentale prin activarea informațiilor relevante și dezangajarea de la informații irelevante (Genet

& Siemer, 2011).

Studiile arată că există o legătură între flexibilitatea cognitivă și reglarea emoțională

(Ochsner & Gross, 2007). S-a demonstrat că deficite in funcțiile executive, din care face parte

flexibilitatea cognitivă, sunt asociate cu o reglare deficitară a emoțiilor. Inflexibilitatea cognitivă

a fost asociată cu depresie și ruminaţie, un pattern de gândire dezadaptativ care implică

concentrarea atenției pe starea emoțională negativă proprie (Whitmer & Banich, 2007).

Într-un studiu care a investigat mecanismele cognitive ale rezilienței ca trăsătură, s-a

descoperit că flexibilitatea cognitivă prezice diferențele individuale regăsite în reziliența ca

trăsătură (Genet & Siemer, 2011). Această descoperire este în concordanță cu teoria broaden and

build

(Fredrickson,

2001)

menționată

anterior,

care

propune

ideea

emoțiile

pozitive

promovează extinderea repertoriului de acțiuni și flexibilitate cognitivă, ducând în schimb la

reziliență. Studiile arată că afectivitatea pozitivă sporește flexibilitatea în gândire (Isen, 2002). În

plus, diferențele individuale privind capacitatea memoriei de lucru nu au fost asociate cu

reziliența ca și trăsătură, acest fapt indicând că reziliența crescută nu este doar rezultatul

funcționării superioare a funcțiilor executive, ci că mai degrabă este relaționat cu procese

specifice asociate cu flexibilitatea. De asemenea, flexibilitatea cognitivă nu a corelat cu

măsurători asociate rezilienței ca trăsătură, sugerând faptul că flexibilitatea cognitivă este

relaționată în mod specific cu reziliența ca trăsătură și nu corespunde doar cu trăsături adaptative

în mod general. Prin urmare, flexibilitatea cognitivă este un

trăsătură (Genet & Siemer, 2011).

2.

Sumarizare

predictor unic al rezilienței ca

Dacă ne uităm la cele trei concepte prezentate mai sus, putem observa că toate implică

flexibilitate și au ca scop adaptarea cu succes la cerințele mediului. Reziliența se referă la

abilitatea de adaptare flexibilă la evenimente stresante de viață, reglarea emoțională adaptativă la

abilitatea de a utiliza flexibil o gamă cât mai largă de strategii de reglare emoțională pentru

adaptarea cu succes la o situație specifică, iar flexibilitatea cognitivă la abilitatea de a genera și

schimba modalitatea de a reacționa în funcție de cerințele schimbătoare ale mediului. Având

modalitatea de manifestare și scopuri similare, se iscă întrebarea dacă aceste procese sunt

interrelaționate.

Relația dintre reglarea emoțională și reziliență a fost demonstrată în studiul realizat de

Bonanno et al. (2004), când s-a dovedit că abilitatea de a suprima și de a spori în mod flexibil

exprimarea emoțiilor ca răspuns la imagini evocatoare din punct de vedere emoțional a prezis

niveluri mai scăzute de distres la studenții din New York la un an și jumătate după atacurile

teroriste din 11 Septembrie 2001. De asemenea, în studiul realizat de Fredrickson (2004), în care

reziliența a fost măsurată atât ca trăsătură cât și ca "efectul de revenire", din punct de vedere

emoțional

și

fiziologic,

s-a

demonstrat

utilizarea

reinterpretării

cognitive

contribuie

semnificativ la reziliența psihologică. În acest studiu s-a descoperit că persoanele mai reziliente

evaluează o situație stresantă ca fiind mai puțin amenințătoare decât persoanele mai puțin

reziliente. Utilizarea reinterpretării cognitve a mediat efectul rezilienței ca trăsătură asupra

duratei revenirii cardiovasculare, componenta fiziologică a efectului de revenire. Mai mult, s-a

descoperit că persoanele care prezintă o reziliență scăzută pot beneficia de rezultate pozitive dacă

sunt instruiți să folosească strategii de reinterpretare cognitivă. Astfel, este posibil ca unele tipuri

de intervenții, cum ar fi cele care promovează abilități de reinterpretare cognitivă să fie utile în

mod special acelor persoane care prezintă un nivel al rezilienței mai scăzut (Tugade &

Fredrickson, 2004).

Fiindcă rezilienţa ca trăsătură presupune abilitatea de adaptare flexibilă la evenimente de

viață, procesele cognitive care promovează flexibilitatea sunt cruciale pentru reziliență. Studiul

realizat de Genet & Siemer (2011) a dovedit relația dintre flexibilitatea cognitivă și reziliență.

Genet și Siemer (2011) au sugerat că o modalitate prin care flexibilitatea cognitivă ar putea fi

relaționată cu reziliența ar fi prin faptul că promovează o reglare emoțională flexibilă și eficientă.

Se știe că dacă funcțiile executive, din care face parte si flexibilitatea cognitivă, sunt deficitare,

atunci și reglarea emoțională este difcitară, prezentând patternuri de răspunsuri inflexibile.

B. Reglarea emoțională

Reglarea emoțională se referă la un set de procese automate și controlate, care sunt

implicate în inițierea, menținerea și modificarea ocurenței, intensității și duratei stărilor afective

(Gross & Thompson, 2007). Persoanele își reglează emoțiile din motive variate, fie pentru a-și

atinge scopurile, fie din motive hedonice sau pentru a-și înbunătății funcționarea socială (Koole,

2009). Strategiile utilizate pentru reglarea emoțională diferă în funcție de momentul în care

aceasta apare în procesul de generare a emoțiilor. Astfel, strategiile care apar timpuriu în procesul

de generare a emoțiilor se numesc strategii focalizate pe antecedente, iar cele care apar după ce

emoția a fost generată, se numesc strategii focalizate pe răspuns și au ca scop modificarea

răspunsurilor comportamentale, fiziolgice sau subiective ale emoțiilor.

Potrivit teoriei lui Gross și Thompson (2007) privind modelul modal al emoțiilor, există

cinci familii de strategii de reglare emoțională. Primele patru, sunt strategii focalizate pe

antecedent, printre acestea numărându-se selectarea situației, modificarea situației, alocarea

atenției și schimbarea cognitivă, unde se încadrează și reevaluarea cognitivă. A cincea familie de

strategii, modularea răspunsului, fiind o strategie focalizată pe răspuns.

Selectarea situației implică procedarea în așa fel încât șansele ca individul să ajungă într-

o anumită situație care are potențialul de a-i provoca emoții dezirabile sau indezirabile să crească

sau, respectiv,

să se reducă. Un exemplu pentru această strategie ar fi închirierea unui film de

comedie după o zi grea la serviciu.

Modificarea situației se referă la eforturile depuse direct pentru a modifica o situație cu

scopul de a altera impactul ei emoțional. Această strategie se referă doar la modificarea mediului

extern, fizic, nu și la cel intern, cognitiv. Continuând exemplul de mai sus, persoana care merge

la magazin să închirieze un film de comedie, poate constata că la acel magazin lucrează un vecin

cu care a avut conflicte, o situație cu potențialul de a evoca emoții negative, astfel persoana poate

decide să meargă la alt magazin sau să aștepte ca vecinul să iasă din tură. Strategiile de selectare

și modificare a situației ajută individul să modeleze situația în care se află. Cu toate acestea,

oamenii pot să-și regleze emoțiile și fără a schimba mediul.

Alocarea atenției se referă la modul în care persoanele își direcționează atenția într-o

situație dată pentru a-și influența emoțiile. Această strategie poate fi privită ca o versiune internă

a strategiei de selectare a situației. În cadrul acestei familii de strategii de reglare emoțională, se

pot întâlni două tipuri de strategii specifice. Distragerea atenției se referă la focalizarea atenției

pe diferite aspecte ale situației sau îndreptarea în totalitate a atenției spre un alt obiect diferit de

situație. Astfel, persoana poate decide să intre în magazin, dar să nu-i acorde atenție vecinului,

adică să-l ignore și

aleagă să se focuseze pe filmul pe care dorește să-l închirieze.

Concentrarea, pe de altă parte, se referă la focusarea atenției asupra aspectelor emoționale ale

situației. De exemplu, persoana se poate focaliza asupra faptului că a găsit filmul pe care îl căuta,

sau se poate focaliza în mod repetitiv asupra conflictului pe care l-a avut cu vecinul și asupra

emoțiilor provocate, astfel intrând într-un proces ruminativ.

Schimbarea cognitivă se referă la schimbarea modalității în care o persoană interpretează

situația, cu scopul de a-i altera semnificația emoțională, prin modificarea modului în care

persoana gândește fie despre situație, fie despre capacitatea de a face față cerințelor pe care

situația le impune. O formă a schimbării cognitive care a fost cercetată intens se numește

reinterpretare cognitivă (eng. cognitive reappraisal). Aceasta presupune schimbarea semnificației

unui eveniment, astfel încât impactul său emoțional să se modifice. Aceasta este o strategie

focusată pe antecedente, deci are loc înainte ca emoția să fie dezvoltată complet, oprind procesul

de dezvoltare al emoției. Astfel, dacă, de exemplu, o persoană stă la rând la un magazin să

plătească și un alt cumpărător întretaie rândul, situație care în mod obișnuit i-ar cauza emoția de

furie, se poate gândi că este posibil ca celălalt cumpărător să se grăbească să ajungă la o întâlnire

importantă.

În acest caz emoția de furie nu va mai apărea. Reintepretarea cognitivă poate fi

realizată în mai multe modalități, fie prin focusarea pe aspectele non-emoționale ale situației, fie

prin imaginarea faptului că situația nu e reală sau că e înscenată, fie prin imaginarea felului în

care situația se va schimba în viitor (Gross, 1998) sau multe alte moduri, toate cu scopul de a

reduce impactul emoțional al situației.

Modularea răspunsului are loc după ce tendințele de acțiune au fost inițiate și presupune

influențarea cât mai directă a răspunsurilor fiziologice, subiective sau comportamentale. Printre

metodele utilizate pentru a modifica latura subiectivă sau fiziologică a unei emoții se numără

apelul la exerciții fizice sau relaxarea, dar și consumul de țigări, alcool, droguri sau mâncare. Tot

în această categorie se regăsesc și strategiile de reglare a comportamentului de exprimare,

respectiv suprimare

a emoțiilor. Suprimarea comportamentală a emoțiilor implică mai degrabă

încercarea de a controla expresia unei emoții decât controlarea experențierii ei. Un exemplu ar fi

încercarea de a nu plânge la vizionarea unui film trist (Malooly, 2012). Exprimarea emoțiilor are

ca și efect sporirea emoției resimțite, pe când

reducerea exprimării emoțiilor, suprimarea, deși

are succes în reducerea exprimării emoției, are efecte mixte asupra experențierii emoției,

reducând emoțiile pozitive resimțite dar nu și cele negative și sporind activarea sistemului nervos

simpatic (John & Gross, 2003; Gross & Thompson, 2007).

(John & Gross, 2003; Gross & Thompson, 2007). Figura 1. Modelul de proces al reglării emoționale

Figura 1. Modelul de proces al reglării emoționale (Gross & Thompson, 2007)

Printre cele mai studiate strategii de reglare emoțională se numără reinterpretarea

cognitivă și suprimarea. Datorită eficienței crescute în reducerea componentelor subiective,

comportamentale și fiziologice ale răspunsului emoțional, fără a influența în mod negativ alte

domenii ale funcționării (Gross, 1998), reinterpretarea cognitivă a fost obiectul multor cercetări,

fiind

studiată

adesea

în

comparație

cu

suprimarea.

Suprimarea

comportamentală

implică

monitorizarea exprimării corporale ale emoției, ceea ce reclamă resurse atenționale, necesitând,

de asemenea, și resurse de auto-control pentru a inhiba răspunsul. Astfel, resursele pentru a face

față situației curente sunt reduse, ceea ce se concretizează prin dificultăți în comunicare și în

construirea de raport în interacțiunile sociale și posibile deteriorări ale memoriei (Gross, 2002),

atenția fiind redirecționată dinspre situație spre corp. Reintepretarea cognitivă, neimplicând

redirecționarea atenției sau resurse de autocontrol, nu prezintă aceste consecințe negative. În

plus, indivizii care o utilizează frecvent și care exprimă mai multe emoții pozitive și mai puține

negative, își împărtășesc mai frecvent emoțiile cu ceilalți, au relații sociale mai apropiate,

raportează mai puține simptome depresive și dau dovadă de mai mult well-being psihologic,

comparativ cu persoanele care utilizează strategia de suprimare mai frecvent (Gross & John,

2003). De asemenea, intr-un studiu realizat de Troy et al. (2010), în care reintrepretarea cognitivă

a fost măsurată ca și abilitate, prin indici fiziologici și subiectivi, s-a descoperit că abilitatea de

reinterpretare cognitivă acționează ca un factor protectiv în fața stresului crescut, fiind un

moderator în relația dintre stres și simptomatologia depresivă.

Studiile mai recente, au început să investigeze modele de interacțiune între persoană și

situație, care accentuează importanța flexibilității în reglarea emoțională ( (Bonanno et al., 2004;

Kashdan & Rottenberg, 2010). De exemplu, într-un studiu realizat de Troy (2013), care a privit

abilitatea de reintepretare cognitivă dintr-o abordare care ia în considerare atât persoana cât și

situația (eng. person by situation approach), care susține că adaptabilitatea diferitelor strategii de

reglare emoțională

depind

de

contextul

în

care sunt

folosite,

a dovedit

strategia

de

reinterpretare cognitivă este adaptativă numai în situațiile în care stresorii sunt incontrolabili. În

situațiile în care aceștia sunt controlabili, reintepretarea cognitivă este asociată cu niveluri mai

crescute de depresie. O posibilă explicație a acestui fenomen este faptul că în situația în care

stresul este incontrolabil, modificarea situației este dificilă și, prin urmare, schimbarea emoțiilor

prin reintepretare cognitivă este o strategie eficientă. Când însă, stresorul este controlabil, este

mai adaptativ să schimbi situația decât emoțiile. Astfel o strategie de reglare emoțională nu este

adaptativă sau dezadaptativă în sine, ci adaptabilitatea ei depinde de contextul în care este

folosită (Bonnano et al., 2004).

C. Flexibilitate în reglarea emoțională

Într-o revizuire a conceptului de flexibilitate reglatorie ( eng. regulatory flexibility),

realizat de Bonanno și Butler (2013), un concept care acoperă sistemele de reglare în general,

incluzând atât mecanismele de coping cât și cele de reglare emoțională, se propune un model

secvențial al reglării care are 3 componente: sensibilitatea la context, repertoriul de strategii de

reglare și componenta de feedback. Acest model conceptualizează flexibilitatea ca fiind o reacție

continuă și multifațetată la variabilitatea stresorilor și nu un construct uniform. De asemenea, se

pune accent atât pe aspectul temporal al reglării, urmărindu-se dezvoltarea în timp a utililizării

strategiilor de reglare cât și pe impactul diferențelor interindividuale asupra procesului de

reglare.

1. Sensibilitatea la context este definită ca și abilitatea de a percepe cerințele și

oportunitățile din contextul situațional și de a determina care este cea mai

adecvată strategie de reglare în respectiva situație.

2. A doua componentă se referă la repertoriul de strategii de reglare pe care un

individ le deține și din care el poate alege în funcție de cerințele și oportunitățile

oferite de mediu. Această componentă este definită ca și abilitatea de a utiliza o

gamă largă de strategii de reglare care pot acomoda cerințe și oportunități

contextuale divergente.

3. Componenta de feedback este definită ca și abilitatea de a monitoriza și de a

utiliza feedback-ul privind eficacitatea unei strategii deja alese în scopul de a

corecta sau a ajusta comportamentul în caz de nevoie.

Aceste trei componente sunt puternic interconectate. Sensibilitatea față de cerințele și

oportunitățile oferite de contextul situațional reprezintă o componentă inițială crucială în

modalitatea în care individul va răspunde la stresor. Evaluarea cerințelor și oportunităților oferite

de mediu într-o situație stresantă se face pe fundalul unor procese de evaluare și monitorizare a

scopurilor

persoanei,

a

dispoziției,

al

motivației

și

a

interacțiunilor

sociale

(Carver

&

Scheier,1982; Russell & Barrett, 1999; Ryan & Deci, 2000; Taylor, Wayment & Carrillo, 1996;

apud Bonanno & Butler, 2013). În plus, unele situații stresante pot prezenta caracteristici mai

dificil de decodat în vederea alegerii strategiei de reglare emoțională cele mai adecvate. Astfel,

evaluarea cerințelor și oportunităților impuse de mediu reprezintă o evaluare probabilistică,

acesta fiind și motivul pentru care este adesea necesară reevaluarea și ajustarea strategiilor de

reglare emoțională. Reacțiile emoționale disfuncționale sunt cele care se manifestă în mod

exagerat, nu țin cont, sunt insuficiente sau inadecvate în relație cu cerințele și oportunitățile

oferite de mediu. Eșecul repetat în a răspunde într-o manieră care este sensibilă la contextul

stresorului, poate fi văzută ca o formă de reglare emoțională deficitară. Aceasta reprezintă un

factor de vulnerabilitate în dezvoltarea psihopatologiei, răspunsurile inflexibile și stereotipe la o

varietate mare de stimuli emoționali fiind asociată cu diverse psihopatologii cum ar fi depresia

sau tuburările de anxietate (Rottenberg et al. , 2002; apud. Bonanno & Butler, 2013). Există

dovezi care sugerează că insensibilitatea la context poate juca un rol în dezvoltarea și menținerea

psihopatologiei. De exemplu, într-un studiu realizat pe persoane care au avut o pierdere

semnificativă în trecut, s-a descoperit că printre persoanele care prezentau simptome depresive

crescute la 4 luni după pierdere, cei care prezentau un deficit în sensibilitatea la contextul

emoțional, aveau simptome depresive crescute si la 18 luni după pierdere. Comparativ, cei care

la 4 luni după pierdere au dat dovadă de sensibilitate la contextul emoțional, au prezentat o

reducere semnificativă la nivelul simptomelor depresive la 18 luni după pierdere (Coifman &

Boannno, 2010). Variațiile în sensibilitatea la context au un impact puternic asupra următoarei

componente, adică asupra selecției celei mai adecvate strategii de reglare. O percepție sensibilă

la cerințele și oportunitățile oferite de mediu sporește probabilitatea unui răspuns flexibil,

fiindcă, cantitatea mai mare de informații primite din mediu îl ajută pe individ să aleagă o

strategie de reglare emoțională cât mai adecvată situației. Dacă, însă, acest domeniu este

deficitar, probabilitatea unui răspuns flexibil în etapele următoare se reduce, individul neavând

suficiente informații primite din mediu pentru a putea alege cea mai adecvată strategie de reglare

emoțională pentru acel context.

A doua componentă, alegerea și utilizarea unei strategii specifice, este influențată la

rândul ei, nu numai de diferențele interindividuale la nivelul sensibilității la context, ci și de

diferențele interindividuale în ceea ce privește strategiile de reglare disponibile, adică repertoriul

de strategii de reglare emoțională. Mărimea repertoriului de strategii de reglare emoțională poate

fi măsurată numeric, mai exact prin numărul de strategii care îi sunt accesibile unei persoane. De

exemplu, într-un studiu care a investigat relația dintre stresul traumatic și reziliența după un

eveniment de atac armat în masă într-un campus universitar, a descoperit că persoanele care au

prezentat o recuperare mai rezilientă după eveniment, au raportat că au acces la mai multe

strategii de reglare emoțională după eveniment, comparativ cu cei care au raportat că au acces la

mai puține strategii de reglare emoțională, aceștia prezentând niveluri mai mari de stres traumatic

(Orcutt, Bonanno, Hannan & Miron, 2013; apud. Bonanno & Butler, 2013). O altă modalitate de

a evalua repertoriul de strategii de reglare emoțională este cea prin prisma variabilității

temporale. Această metodă se referă la schimbarea strategiei de reglare în timp (vezi Cheng,

2001). Variabilitatea categorială se referă la măsura în care o persoană e capabilă să utilizeze

diferite tipuri de strategii de reglare emoțională. Într-un studiu, utilizând RMN-ul funcţional, s-a

demonstrat că deși sporirea ( eng. up-regulation) și reducerea (eng. down-regulation) emoțiilor

activează aceleași regiuni cerebrale, ceea ce sugerează că măcar în parte ambele au procese

similare la bază, fiecare tip de reglare emoțională este asociată cu arii cerebrale unice (Ochsner et

al., 2004). Abilitatea de a spori împreună cu abilitatea de a reduce emoțiile negative prezic o

ajustare mai bună. Această ipoteză a fost testată și confirmată în cadrul unui experiment care a

avut ca și participanți studenți care au început facultatea cu puțin înaintea atacurilor teroriste din

11 Septembrie, 2001. Acestor studenți le-a fost evaluată abilitatea de a spori, respectiv de a

suprima expresia emoțiilor. Apoi, după doi ani, au fost evaluați din nou pentru a măsura nivelul

de distres și de ajustare. Controlând nivelul de distres resimțit în nivelul de bază, prezența

independentă a oricărei dintre aceste abilități a prezis un nivel de distres mai scăzut după doi ani.

În plus, concluzia cea mai importantă a acestui studiu a fost faptul că cei care au prezentat un

scor al repertoriului de expresivitate mai ridicat (scor care reprezintă abilitatea de utiliza ambele

strategii de reglare emoțională) au dat dovadă de un nivel al distresului mult mai scăzut,

comparativ cu cei care dețineau doar una dintre aceste abilități, aceștia prezentând și un nivel al

ajustării mai ridicat. Aceste concluzii sugerează că adaptarea cu succes la context depinde mai

degrabă de abilitatea de a spori sau suprima expresia emoțională într-un mod flexibil în

concordanță cu cerințele situaționale decât de un singur proces de reglare emoțională (Bonanno

et al., 2004). De asemenea, se pare că această abilitate de reglare flexibilă acționează ca un

amortizor împotriva stresului cumulativ (Westphal, 2010).

Îndată ce o strategie a fost utilizată, probabilitatea unui răspuns flexibil este sporită sau

redusă de abilitatea de a monitoriza feedbackul în ceea ce privește eficacitatea strategiei alese cu

scopul de a menține, opri sau selecta o strategie alternativă (Gross & Thompson, 2007; Bonnano

& Butler, 2013). Natura feedback-ului privind eficiența unei strategii de reglare emoțională poate

fi de mai multe tipuri, una internă precum diminuarea stării de anxietate, sau una de natură

socială (Bonanno & Butler, 2013).

Acest model conceptualizează flexibilitatea în termeni de abilități: abilitatea de a percepe

contextul situațional, abilitatea de utiliza un repertoriu de strategii de reglare și abilitatea de a

monitoriza feedback-ul și de a menține sau reajusta strategiile de reglare în funcție de nevoi.

Figura 2. ilustrează acest model.

în funcție de nevoi. Figura 2. ilustrează acest model. Figura 2. Modelul secvențial al flexibilității reglatorii

Figura 2.

Modelul secvențial al flexibilității reglatorii (Bonanno & Butler, 2013)

Validarea ştiinţifică a tratamentelor şi tehnicilor psihologice

În

ultimele

decenii

(USDHHS,

1999)

prevalenţa

unor

tulburări

psihice

a

crescut.

Contraargumentul cel mai des evocat este că datorită dezvoltării societăţii, s-au dezvoltat si

factorii care le determină, însă acesta ar putea explica în special o creştere a numărului de

tulburări psihice noi apărute, şi nu neapărat sporirea prevalenţei lor, care este în continuă

creştere. Un argument care ar putea salva ipoteza că tratamentele sunt eficiente, ar fi că datorită

costului foarte ridicat al acestora, bolnavii nu au acces la ele, astfel încât atât prevalenţa, cât şi

incidenţa tulburărilor sunt

mai mari. Totuşi, dacă se ţine cont de faptul că în ţările dezvoltate

sumele alocate pentru combaterea tulburărilor psihice sunt de 1-4% din PIB şi că datele

experimentale susţin că eficienţa tratamentelor este departe de a fi mulţumitoare şi sunt adeseori

simptomatice, nici ipoteza lipsei de acces la tratamente nu pare a fi plauzibilă, de sine stătătoare.

În concluzie, considerăm (Dawes, 1994) că singura cale de ieşire multiplele tratamente relativ

eficiente, greu accesibile, este promovarea abordărilor mai bine validate ştiinţific.

Multe dintre aceste terapii au fost întemeiate pe experienţă clinică, fără o investigare în studii

experimentale. Bazat pe aceste studii, unele metaanalize cantitative (Lambert şi Barley, 2002;

Wampold et al., 1997) au arătat eficienţa lor pentru un spectru larg de tulburări psihice, efectele

lor pe termen lung şi prevenţia recăderilor. Deoarece aceste studii au fost criticate sub aspect

metodologic, concluziile metaanalizelor sunt discutabile. Prin urmare Asociaţia Americană de

Psihologie (APA), prin Societatea pentru o Psihologie Clinică Ştiinţifică, a stabilit următoarele

criterii, pe care o strategie de intervenţie psihoterapeutică trebuie să le respecte pentru a fi

validată ştiinţific:

2.

investigarea tratamentului în cadrul unor studii clinice controlate – pacienţii sunt

distribuiţi aleatoriu în cel puţin două grupuri, unul fiind cel de control

3. performanţa grupului experimental trebuie să fie mai bună decât cea a grupului de

control, sau cel puţin egală în cazul în care grupul de control primeşte un tratament

clasic

Recent, APA a mai adăugat un criteriu (David, 2003):

4. când grupul de control presupune lipsa tratamentului sau lista de aşteptare, este

necesar un al treilea grup grupul placebo.

În cazul ultimului criteriu trebuie adăugat că pentru a fi considerat ştiinţific, un program de

intervenţie trebuie să aibă atât tehnici eficiente, cât şi teorii adecvate care să le justifice. În caz

contrar apare riscul ca şi tehnicile de mesmerism să fie considerate ştiinţifice.

Mesmerismul (Gauld, 1992) îşi ia denumirea de la Franz Mesmer, un medic vienez care a creat o

teorie conform căreia boala apare datorită dezechilibrului magnetismului animal, un fluid care

este influenţat de către planete şi stele, şi pe care el îl poate readuce în echilibru folosind

magneţii. În timp a ajuns până la a considera ca de fapt el, prin sensibilitatea deosebită pe care o

are faţă de magnetismul animal, să poată vindeca bolile folosind o baghetă. Afirmaţia conform

căreia peste 20000 de suferinzi au fost vindecaţi de el l-au determinat să solicite recunoaşterea

ştiinţifică a metodei sale. În urma testării teoriei sale de către comisia delegată de Academia

Franceză, condusă de Benjamin Franklin, prin formarea a două grupuri, unul mesmerizat, iar

celălalt indus în eroare, spunându-li-se că au fost mesmerizaţi, s-a descoperit că rezultatele au

fost aproximativ egale. Aceasta a dus atât la concluzia că magnetismul animal enunţat de

Mesmer nu are nici un efect, cât şi la ideea că vindecarea este dată de autosugestia şi imaginaţia

bolnavilor, ceea ce azi este cunoscut sub denumirea de efect placebo.

Datorită erorilor ce apar în orice demers de cercetare, nu se poate fundamenta clar şi riguros un

tratament pe baza unui singur studiu. Metaanalizele pot da acest fundament, iar în baza lor APA

a stabilit lista tratamentelor validate ştiinţific, din care peste 90% sunt tratamente cognitiv-

comportamentale (ghidurile NICE, menţionate mai sus conţin şi ele lista intervenţiilor validate

ştiinţific pentru diverse tulburări). Pentru ca un tratament să fie admis în această listă, şi validat

ştiinţific, sunt necesare minim două studii clinice controlate, conduse de grupuri de cercetare

diferite. Doar studiile de validare şi testare a unui tratament, şi nu intuiţiile clinice sau studiile de

caz, pot proba eficienţa/eficacitatea unor teorii/modele/proceduri.

Există trei metaanalize (Butler şi Beck, 2000; Engels et al., 1993; Lyons şi Woods, 1991), care,

reunind

sute

de

studii şi

mii de pacienţi,

pot face o comparaţie între terapia cognitiv-

comportamentală şi diverse alte condiţii. Conform mărimii rezultatelor lor, mică (0-0,50), medie

(0,50-0,80) şi mare (peste 0,80), putem afirma că pacienţii au răspuns mai mult sau mai puţin

bine la terapia cognitiv-comportamentală faţă de o formă alternativă de tratament.

Conform rezultatelor metaanalizelor menţionate anterior, terapia cognitiv-comportamentală este

cea mai eficientă terapie, superioară terapiilor dinamic-psihanalitice şi umanist-existenţial-

experienţiale,

având

pentru

unele

tulburări

o

eficienţă/eficacitate

comparabilă

cu

cea

a

medicaţiei, având însă rezultate mai bune în privinţa recăderilor şi recurenţelor.

Precum am arătat anterior, indiferent de abordarea de consiliere, fazele care trebuie parcurse, în

ordine, sunt: 1)(psiho)diagnosticul şi evaluarea clinică, 2) conceptualizarea, 3) intervenţia

psihologică. Deşi există factori comuni în abordările de consiliere, acestea se fac pe fondul unei

relaţii de consiliere adecvate, bazată pe factori specifici, ale căror valori pot duce la atingerea

influenţei maxime a factorilor comuni.

Anumite metaanalize (Wampold et al., 1997) sugerează ca nu există diferenţe între diverse

forme de intervenţie terapeutică, în baza factorilor comuni, importantă find doar existenţa lor.

Metaanalizele clasice, centrate pe evaluarea terapiilor în general, susţin fie că terapia cognitiv-

comportamentală este cea mai eficientă (Reid, 1997; Smith et al., 1980; Weisz et al., 1987;

Weisz et al., 1995), fie că toate psihoterapiile par a fi la fel de eficiente, recunoscându-se totuşi

un efect superior, dar nesemnificativ al terapiei cognitiv-comportamentale (Wampold et al.,

1997).

Datorită incongruenţelor între rezultate, pentru această din urmă categorie, în 2002, Hunsley si

DiGiulio, în analiza studiilor metaanalitice, evidenţiază anumite erori:

- studiile

incluse

necontrolate

au

fost

un

amestec

de

studii

clinice

controlate

si

studii

clinice

- în anumite cazuri gruparea terapiilor a fost eronată

- concluziile au fost adeseori distorsionate de interpretări

- rezultatele se bazau frecvent pe masurătorile făcute la sfârşitul tratamentului, fără a se

mai ţine cont de prevenirea recăderilor şi recurenţa tulburărilor.

Deşi în unele ţări (ex., Marea Britanie) doar terapia cognitiv-comportamentală este susţinută

financiar în tratamentul tulburărilor psihotice de către casele de asigurări de sănătate, asta nu

înseamnă că celelalte forme de psihoterapie nu sunt şi nu mai pot fi utile. De exemplu, terapiile

dinamice de scurtă durată, care elaborându-şi teorii şi proceduri validate ştiinţific, au ajuns,

alături de terapia cognitiv-comportamentală, să fie una dintre cele mai eficiente forme de

intervenţie pentru tulburarea depresivă majoră.

Conform studiilor (David, 2003) intervenţia de consiliere modifică/influenţează atât factorii

psihologici, cât şi pe cei biologici, iar intervenţia farmacoterapeutică atât pe cei biologici, cât şi

pe cei psihologici. Cu toate că ambele intervenţii au aceeaşi eficienţă în cazul tulburării

depresive majore la sfârşitul tratamentului, cea de consiliere are atuul prevenţiei recăderilor, în

cazul tulburărilor de tip psihotic recomandată este intervenţia medicamentoasă, cea de consiliere

având rolul de a potenţa efectul celei medicamentoase.

Decizia utilizării acestor două terapii împreună sau individual se face pe baza studiilor clinice

controlate,

conform

criteriilor:

1)teoria

schimbării,

2)

eficienţă/eficacitate,

3)

eficacitatea

costurilor.

De exemplu, pentru stări fobice, consumul medicaţiei anxiolitice interferează cu eficienţa

terapiei cognitiv-comportamentale, combinarea celor două terapii fiind contraindicată în acest

caz (nu se poate face expunerea). În tulburările de tip psihotic (Beck, 1995; David et al., 2005)

au arătat o eficienţă crescută a intervenţiei combinate a terapiei cognitiv-comportamentale cu cea

medicamentoasă. În cazul tulburării depresive majore la adulţi, cele două terapii au eficienţă

similară fie utilizate individual, fie împreună, aşadar, pentru reducerea costurilor, se recomandă

utilizarea uneia dintre ele.

Principala cauză a promovării practicilor validate ştiinţific, medicale şi non-medicale, deşi

ideea nu este nouă, avându-şi originile în secolul al XIX-lea, a fost presiunea caselor de asigurări

de sănătate, motivate de factorul economic, reducerea costurilor. Cu toate că procentul practicilor

validate ştiinţific este într-o continuă uşoară creştere, el a ajuns de la aproximativ 10-20% în anii

`70-`80 în SUA la puţin peste 20% (în medie la totalitatea tratamentelor medicale) în momentul

actual, deşi mulţi dintre profesionişti şi pacienţi cred că tratamentul folosit este unul validat

ştiinţific. Cel mai apropiat domeniu medical de demersul psihologic, psihiatria, cu toate că este

domeniul cel mai bine reprezentat procentual ca tratamente validate ştiinţific, 53% (Summers şi

Kehoe, 1996), acest procent este totuşi mic. În acelaşi timp este impresionant procentul foarte

scăzut al altor domenii, de exemplu Chirurgia pediatrică, unde tratamentele validate ştiinţific

sunt în procent de 11 % (Myles et al., 1999). Pornind de la acest deficit de tratamente validate

ştiinţific, terapia cognitiv-comportamentală şi-a asumat, prin cercetările şi demersul angajat,

rolul de prototip al psihoterapiei validate ştiinţific.

Ecletismul procedural, construirea de pachete de intervenţie care să includă proceduri şi tehnici

din diverse tradiţii ale psihopatologiei, este încurajat, spre deosebire de cel teoretic, care poate

duce la contradicţii în propriul discurs, prin tendinţa folosirii unor teorii dinamic-psihanalitice,

umanist-existenţialist-experienţiale

şi

cognitiv-comportamentale

asupra

aceluiaşi

fenomen.

Deoarece este validată ştiinţific şi a demonstrat în trecut că are abilitatea de a reinterpreta şi

integra teorii anterioare, se încurajează utilizarea teoriei cognitiv-comportamentale.

Pentru a se evita situaţiile de genul teoria sa fie corectă, dar tratamentul ineficient sau tratament

eficient, dar cauza teoretică eronată, este necesar ca testarea tratamentului ştiintific să se facă atât

din punct de vedere al eficienţei procedurii, cât şi al corectitudinii teoriei.

Principalele conexiuni dintre teorie şi procedurile generate de aceasta sunt, în ordine:

- cercetarea fundamentală descoperă un principiu, o regularitate

- principiul trebuie convertit într-o procedură de intervenţie; în caz contrar are valoare pur

teoretică, fără impact practic

- procedura trebuie testată în studii de eficienţă

- procedurile eficiente sunt supuse unor studii de eficacitate prin studii clinice controlate

şi/sau cvasiexperimente, experimente cu un singur subiect, etc.

- strategiile/procedurile care se dovedesc a fi eficiente ecologic, sunt supuse analizei

costurilor

- ultimul pas este încadrarea protocolului într-un cadru dat.

În contextul internaţionalizării cercetării s-a ajuns la apariţia unui nou model de profesionist,

bazat pe axa cercetare-dezvoltare-inovare, a cercetătorului-practician.