EPOCA EDO

Inceputul perioadei Edo coincide cu anul 1600, cand Tokugawa Ieyasu a infrant principalii sai rivali in
batalia de la Sekigahara (undeva intre Kyoto si Nagoya) si a durat pana in 1868, anul restaurarii Meiji,
adica mai bine de 250 de ani. Chiar si pentru japonezi este de mirare cum cineva a reusit sa detina puterea
suprema atatia ani, caci planificarea sistemului de guvernare a fost facuta insusi de intemeietorul acestui
shogunat, si chiar daca nu au fost impuse de el insusi, au facut-o urmasii acestuia. Motivul pentru care a
cazut a fost, din punctul de vedere a multi istorici, incapacitatea ultimilor shoguni de a se schimba, sau cel
putin de schimbare a sistemului de guvernare astfel incat sa asimileze noile tendinte internationale. Cu
toate acestea insa, aceasta perioada este considerata perioada de glorie a Japoniei, o perioada de pace la
care multe alte state tajesc, ce a permis dezvoltarea unei culturi si a unei civilizatii puternice care, asa cum
se poate observa astazi este una dintre cele mai puternice din lume la ora actuala.
Instalarea regimului Tokugawa
Odata cu infrangerea celor mai puternici oponenti din Japonia, in 1600, Tokugawa Ieyasu s-a proclamat
shogun - protector al imparatului si reprezentantul acestuia, dar totodata conducatorul suprem al Japoniei
si a inceput reformele care au condus la stabilitate politica si izolarea tarii. Primul pas a fost mutarea
capitalei in Edo (astazi Tokyo - click aici pentru detalii), un orasel neinsemnat in istoria Japoniei pana in
acel moment, de unde a inceput sa-si construiasca imperiul. Ca seful unui stat militar, shogunul reprezenta
autoritatea nationala, stabilind astfel puterea lorzii locali (daimyo), a sectelor religioase si guvernand
puterea militara si fiscala. Astfel a luat nastere regimul Tokugawa, sau cunoscut sub numele
de bakuhan (in traducere shogunatul - bakufu si domeniile din subordine - han), puterea fiind impartita
intre shogun (central) si lorzii locali (zonal), asemenea sistemului birocratic centralizat din China si
Coreea.
Lorzii locali erau considerati acele persoane private a caror venituri anuale se ridicau peste suma de
10.000 koku (unitate de masura pentru orez, 1 koku reprezentand cantitatea de orez pe care un om o
consuma intr-un an, luand in considerare ca japonezii mancau orez de 3 ori pe zi), deci acele persoane
care puteau intretine 10.000 de persoane in subordine. Se disting astfel 3 tipuri de lorzi locali:

shimpan - familiile aliate shogunatului Tokugawa (23 de familii)

fudai - vasali ereditari ai shogunatului Tokugawa (145 de familii)

tozama - alti lorzi, considerati inamici ai shogunatului (98 de familii la sfarsitul secolului XVIII)
Rangul acestor lorzi era acordat in functie de productia de orez pe pamantul aflat in control. La inceputul
secolului XVII se estimeaza o productie totala de orez de 30 milioane koku, din care veniturile lorzilor:
22.5 milioane (care plateau taxe familiei Tokugawa mai mult de o treime); 4 milione venitul pamanturilor
aflate in control direct al familiei shogunului; 3 milioane venitul vasalilor shogunului care traiau in orasul
Edo; 0.4 milioane venitul templelor; 0.1 milioane veniturile in orez ale aristocratilor si a membrilor curtii
imperiale.
In conducerea sa, shogunul se baza pe consilieri seniori (roju) care aveau scopul de a se ocupa de
probleme la nivel de natiune si pe consilieri juniori (wakadoshiyori) care se ocupau de afacerile interne
ale shogunatului. Toti acestia erau alesi din cadrul lorzilor vasali familiei Tokugawa (fudai).
La nivel local, satele erau unitatea de baza in exprimarea controlului si taxarii. Acestea erau populate in
principal de fermieri platitori de taxe (hyakusho) si de lucratorii acestora. Fiecare sat avea un sistem de
auto-guvernare, care cuprindea un fel de primar (nanushi sau shoya), ajutorul primarului si alti
reprezentanti. Fiecare sat era subordonat lordului local, platindu-i taxe acestuia, care la randul lor plateau
taxe shogunatului.

Incepand cu 1630, pentru a se asigura de loialitatea lorzilor locali, Tokugawa Ieyasu a dat un decret
numit Sankin kotai, care obliga toti lorzii locali si familiile acestora sa locuiasca in Edo. In momentul in
care era necesara prezenta acestora pe pamanturile in subordine acestia erau nevoiti sa-si lase familile in
Edo, pentru a-si demonstra loialitatea fata de shogun. Totodata in acest decret se specifica procentrajul din
venituri pe care acestia trebuia sa-l plateasca shogunului. Aceasta lege a afectat puternic dezvoltarea
oraselului Edo, in numai cativa ani el reusind sa devina comparativ cu Kyoto - vechea capitala, dar
probabil ca a fost si unealta care a mentinut pacea atatia ani.
Totodata, Tokugawa Ieyasu a stabilit clar clasele sociale din Japonia, dupa cum urmeaza, in ordinea
respectului social acordat:

shi (vechi cuvant chinezesc care in traducere inseamna om cu virtute) delimita razboinicii si
care ocupa aproape 10% din populatie;

no - fermierii (taranii) ocupand un procent de 85% din populatie;

ko - artizan (mestesugar), fiind deseori considerati pe aceeiasi treapta sociala cu taranii;

sho - negustorii - cea mai de jos clasa sociala;

alte clase sociale dispersate: aristocratii, preotii etc.

Aceasta ierarhie este inspirata din doctrinele confucianiste, iar aceasta clasificare a fost intai creata
de Hideyoshi in perioada Azuchi-Momoyama. Meritul lui Tokugawa Ieyashu este acela ca a interzis
schimbarea clasei sociale, ea transmitandu-se numai pe cale ereditara.
Izolarea Japoniei de restul lumii, a pornit tot de la Tokugawa Ieyasu. Astfel in 1612 a fost eliberat primul
decret anti-crestinism, interzicandu-se astfel aceasta religie. Cu toate ca decretul a fost dat, shogunatul nu
a actionat importiva acestei religii pana in 1637-1638 cand a avut loc o revolta in Shimabara condusa de
un preot crestin. Cu toate ca revolta a avut un alt scop, aceasta a fost initiata si condusa spre un scop
religios, iar ca raspuns la aceasta a fost stinsa intr-o lupta sangeroasa de armata shogunatului. Imediat in
urmatorii ani, s-a dat un alt decret prin care toata populatia Japoniei era obligata sa se inregistreze la un
templu local si se dovedeasca ca nu sunt credinciosi crestini calcand in picioare o icoana sau scuipand pe
ea.
Pe plan extern, familia Tokugawa a pus stapanire pe comert. Orice era cumparat din afara Japoniei, sau
orice era vandut spre afara trecea prin mainile familiei shogunale. Comertul cu Koreea a fost dat spre
gestiune familiei Tsushima; clanul Matsumae a fost numit responsabil al insulei Hokkaido (exploatand
poputatie bastinasa - ainu), iar, ulterior, clanul Satsuma a fost indreptatit cu gestionarea regatului Ryukyu.
Mai mult, in 1635 a fost interzis populatiei sa paraseasca Japonia sau, daca chiar au reusit sa plece - sa se
intoarca, iar in 1639 a fost interzisa acostarea portughezilor in porturile japoneze, dar si a altor natiuni, cu
exceptia danezilor si chinezilor. Acest moment a marcat izolarea Japoniei.
Trecerea de la militarism la birocratie civila
Odata cu linistirea apelor in Japonia, fapt ce poate fi caracterizat anului 1651, a inceput o trecere lenta la o
conducere birocratica, nu militara, asa cum a fost ea conceputa. Totusi, aceasta schimbare a fost lenta,
reusind sa fie completa de abia dupa restaurarea Meiji.
Astfel, pe timpul celui de-al 4-lea shogun din familia Tokugawa, politica era efectuata in principal de
consilierii seniori, iar urmasul acestuia,Tsunayoshi a incercat sa-i elimine pe acestia de la conducere,
bazandu-se in principal pe oficiali sa-i privati. In timpul celui de-al 6-lea shogun insa, un adept al
confucianismului a fost principalul sfatuitor al shogunului, incepand o serie de reforme cunoscute sub
numele deShotoku no chi (1709-1716).
Acest set de reforme a fost urmate de altele. Astfel intre 1716 si 1745, cel de-al 8-lea shogun a introdus o
serie de reforme pentru intarirea sistemului birocratic si financiar, un efect puternic asupra populatiei

avandu-l cresterea taxelor. Intre 1782 si 1787 au fost probleme in toata Japonia cu productia de orez, care
a condus, alaturi de taxele ridicate, la foamete, perioada in istoria Japoniei cunoscuta sub numele de
crizaTenmei. Ca un raspuns la aceasta perioada de criza, Matsudaira Sadanabu, seful consilierilor seniori
a initiat intre 1787 si 1793 un nou set de reforme, totusi conservative, denumite reformele Kansei. Unul
dintre decretele acestor seturi de legi a salvat oamenii din subordinea shogunului (de obicei samurai) de la
faliment.
Incepand cu secolul XIX, aparitia navelor rusesti si engleze in apele Japoniei a ridicat o noua amenintare
externa asupra tarii. Acesta a fost semnalul care trebuia sa declanseze o schimbare majora, insa aceasta nu
a fost realizata asa cum ar fi trebuit. Intre 1841 si 1843, Mizuno Tadakuni, seful consilierilor senior a
initiat o noua reforma care trebuia sa realizeze aceasta schimbara. Denumita reforma Tempo, acest
program avea ca scop imbunatatirea situatiei economice si politice a shogunatului, insa aceste reforme au
esuat.
In 1853, faimosul comandor american Matthew Perry a ajuns in Japonia, si a cerut deschiderea porturilor.
Realizand nevoia de schimbare, consilierii seniori au solicitat tuturor lorzilor locali parerea despre aceasta
cerere. Ca urmare, porturile japoneze au fost deschise si lorzi locali au fost incurajati sa-si construiasca
sisteme de aparare costale.
Odata cu sfarsitul izolatiei si avansul in tehnologia militara, shogunatul si-a pierdut abilitatea de a asigura
autoritatea nationala. Aceasta a condus inevitabil la restaurarea Meiji, reforme care au schimbat complect
sistemul administrativ nipon.
Tendinte economice si sociale
Aceasta perioda a produs o serie de tendinte sociale care au ramas adanc infiripate in mentalitatea nipona.
Samurai s-au concentat in jurul castelelor lorzilor locali, dand astfel nastere la orase si grabind
dezvoltarea acestora, caci odata cu asezarea clasei samurailor (consumatori) a aparut si nevoia de
comercianti si producatori de bunuri. Pe de alta parte sistemul introdus in 1630 prin care lorzi locali au
fost nevoiti sa rezideze in Edo si sa calatoreasca aproape anual aici, a condus la dezvoltarea comertului si
a drumurilor, formandu-se o serie de artere de transport principale cu centrul in capitala.
Se estimeaza astfel ca la mijlocul secolului XVIII, Edo a fost cel mai mare oras din lume, atingand pentru
prima oara cifra de 1 milion de locuitori, pe cand Osaka si Kyoto s-au mentinut la 300.000 de locuitori.
Intreaga populatie din Japonia la inceputul perioadei Edo (1600) se ridica la suma de 12.270.000
locuitori, iar in numai 120 de ani - in 1721 - aceasta s-a dublat, ajungand la suma de 31.280.000 locuitori,
iar in 1832 la 32.420.000 locuitori.
Cu toate ca negustorii erau considerati clasa cea mai de jos, aceastia au suferit o crestere in importanta,
odata cu aparitia nevoilor samurailor asezati la casele lor de servicii si produse. In aceasta perioada s-au
nascut cateva case traditionale de comert care supravietuiesc si astazi:Mitsui, Sumitomo sau Konoike.
Negustorii au devenit astfel mai bogati, iar veniturile acestora se masurau in bani, nu in orez, cum se
masurau veniturilor lorzilor locali sau a familiei shogunale. Acesta a fost un punct cheie in restaurarea
Meiji, caci lorzii locali si familia shogunala nu au mai avut puterea financiara sa se impotriveasca
schimbarii, pe fondul scaderii pretului orezului.
Cultura
Bogatia comerciala si cresterea populatiei a condus la aparitia unei culturi burgheze. Pe parcursul
perioadei istorice Edo, se disting 2 perioade culturale, si anume: perioada Genroku (1688-1704) cand
Osaka si Kyoto inca erau centrele culturale ale Japoniei, caracterizata prin: teatru de papusi (drama),
maestrul acestor vremuri fiind considerat Takemoto Gidayu (1651-1714); teatru kabuki (o forma de teatru

foarte populara si astazi in Japonia), a carei reprezentanti majori sunt Sakata Toroku din Osaka
si Ichikawa Danjuro din Edo; compozitii -Chikamatsu Monzaemon (1653-1724); nuvele - Ihara
Saikaku (1642-1693); poezie - Matsuo Basho (1644-1694); si un fel de pictura pe lemn, care putea fi
copiata si comercializata, denumita rimpa, a carui reprezentant major a fost Hishikawa Moronobu (16181694).
Ceea de-a doua perioda, numita Bunka-Bunsei (1804-1830) este caracterizata prin schimbarea centrului
cultural - capitala Edo. Au aparut o multime de carti comice pentru oamenii de rand, precum si poezii
sarcastice. Totodata, rimpa sau ukiyoe au cunostut o puternica inflorire, prin reprezentantii: Kitagawa
Utamaro (1753-1806), Katsushika Hokusai (1760-1849) si Ando Hiroshige (1797-1858).
Ca tendinte intelectuale, Tokugawa Ieyasu a declarat confucianismul - filozofia conducatorilor - ca
doctrina oficiala, sponsorizand numeroase scoli de confucianism in Edo. Neo-confucianismul, infintat
de Zhuxi (1130-1200) se concentra asupra loialitatii. Cu toate acestea, adeptii doctrinei confucianiste, siau dat seama repede ca shoguni erau doar niste uzurpatori, iar imparatul era conducatorul legitim al
Japoniei.
In ciuda politici de izolare, cunostiintele din vest au ajuns totusi in Japonia, in special dupa 1720, cand, in
Edo, au fost ridicate restrictiile pentru studiul acestor domenii, iar la inceputul secolului XIX, studiile
asupra Danemarcai si asupra vestului au devenit foarte populare. Din nou, recunoscand superioritatea
tehnologiei din vest, multi japonezi au recunoscut ca era necesara modernizarea tarii.
Totodata se remarca aparitia studiilor traditionale (Kokugaku) asupra traditiei autentice a Japoniei, ce a
condus la concepte nationaliste, cat si religioase, fiind baza unor proteste care doreau reintoarcerea sub
conducerea impartului.
Educatia era reprezentata prin studii oficiale cat si private. Cele oficiale erau reprezentate de
universitatiile confucioniste, sponsorizate de shogunat, si exista cate o astfel de universitate in fiecare
domeniul din Japonia. Scolile private se concentrau asupra studiilor vestice sau asupra traditiilor
japoneze. Spre sfarsitul acestei perioade au aparul scolile primare terakoya, pentru invatarea scrierii,
citirii si matematica.
Sfarsitul regimului Tokugawa
Ar fi superficial sa credem ca un lucru poate dura o vesnicie, asa ca, ca toate lucrurile din aceasta lume,
regimul Tokugawa a trebuit sa sfarseaca. Analizand cauzele ce au condus la aceasta se pot distinge doua:
interne si externe.
Cauzele interne se materializeaza prin nemultumirea tuturor claselor sociale, crescand ideologia
modernizarii Japoniei sub o putere imperiala, iar cele externe prin expansiunea vestului atat prin putere
economica cat si militara, ridicandu-se ca o amenintare la adresa Japoniei.
Intre 1853 (cand a sosit comandorul Perry) si 1860, shogunatul a abandonat politica traditionala de
izolare si a deschis cateva porturi. In 1958, shogunatul, la sfatul consilierului senior sef a inceiat pacturi
de comert cu majoritatea puterilor lumii, in ciuda impotrivirii imparatului. Aceasta a deschis intrarea
libera in Japonia a strainilor. Imediat dupa aceasta insa, consilierul sef a fost asasinat, iar aceste reforme
au fost incetinite, daca nu oprite, urmand un efort pentru a crea un guvern de coalitie in care shogunatul,
lorzii locali si nobilii de la curte sa lucreze, sub indrumarea imparatului. La sfarsitul anului 1867, ultimul
shogun si-a dat demisia, pentru a face loc acestei coalitii.
Doua domenii, de mult impotriva familiei shogunale, Satsuma si Choshu au fost aliate de catre un tanar
samurai activist, castigand increderea catorva persoane de la curtea imperiala. In ianuarie 1868, acest grup

a capturat imparatul, si au declarat, in numele acestuia, restaurarea imparatului. Trupele din Satsuma,
Choshu si Tosa s-au declarat armata imperiala, iar fostul shogun a fost declarat rebel si i s-au confiscat
pamanturile. Tot in acest an, noul guvern si imparatul s-au mutat in Edo. Aceasta schimbare poarta
denumirea de restaurarea Meiji, dupa numele imparatului.