PANCREASUL ENDOCRIN

ISTORIC
Mehring si Minkowaki realizeaza la caine un
tablou clinic si umoral similar cu cel din diabetul
zaharat uman prin pancreactectomie partiala sau
totala. La randul sau Laguesse aduce argumente
morfologice in favoarea participarii insulelor
Langerhans la producerea secretiei endocrine
pancreatice, pe care Meyer o denumeste
sugestiv insulina. Extragerea si izolarea sa din
pancreasul de bovine au fost realizat de Collip,
Banting, Best si Mac Leod la cateva luni dupa ce
Paulescu i-a semnalat prezenta in extractele
pancreatice denumind-o pancreina.

Tesutul glandular hepatic este construit din acini

secretori de sucuri digestice in duoden si din insulele
Langerhans.
Insulele Langerhans, in numar de 20 30 se
inaule / mm3, insumeaza aproximativ 1 milion,
reprezentand doar 1- 2 %, din greutatea intregului
pancreas. Ele contin 6 tipuri de celule, concentrate in
regiunea capului pancreatic, dintre care 4(alfa, beta,
gamma si delta)asigura functia endocrina a
pancreasului.
- celule alfa constituie 20 25% din totalul insulelor si
sunt sediul procelor de secretie a glugagonului.
- celule beta sunt mai mici dar mai numeroase 65%
din insulel si secreta insulina.
- celelel delta negranulate par a indeplini rol de
elemente secretoare de somatostatin.
- restul de 5% sunt celule gamma care contin urme de

INSULINA
Insulina este un polipeptid, format din 51 de aminoacizi
dispusi in 2 lanturi peptidice unite prin 2 punti disulfidice.
Este sintetizata de o proteina precursor proinsulina ce
este supusa clivajului pentru a forma insulina si peptid C,
ambele fiind secretate de celulele beta pancreatice.
Secretia de insulina este reglata nu numai de catre
nivelurile sangvine ale glucozei, dar si de alti hormoni si
mediatori autinomi. Secretia este cel mai frecvent
declansata de niveluri sangvine ridicate ale glucozei care
este preluata si fosforilata in celulele beta pancreatice.
Nivelurile de adenozin cresc si blocheaza canalele de
potasiu, conducand la depolarizarea membranei si influx
de calciu ce produce exocitiza pulsatila a insulinei.

Actiunile insulinei se adreseaza in primul rand

metabolismului glucidic. La cateva minute dupa
administrarea intravenoasa a acesteia se produce o
scadere brutala a concentratiei glucozei din sange.
Efectele hipoglicemice ale insulinei se datoresc cresterii
consumului de glucoza la nivel celula, pe de o parte, si
intensificarii procesului de transformare si depozitare in
tesuturi sub forma polimerizata de glicogen, pe de alta
parte. Tesutul muscular si hepatic, ca principale organe
de depozit, contin in primul caz 200 300g de glicogen,
iar in cel de-al doilea intre 100 150g.
In prezenta insulinei aproximativ o treime din glicidele
alimentare sunt convertite in lipide prin intermediul placii
turnante a metabolismului intermediar reprezentate de
acetil coenzima A. Paralel cu intensificare consumului de
glucide insulina reduce utilizarea lipedelor, favorizand nu
numai sinteza ci si depozitarea lor in celulele adipoase
sub forma de trigliceride.

La nivelul adipocitelor, insulina activeaza

transportul de glucoza si lipogenza in acelasi
mod ca la nivelul ficatului si, totodata, inhipa
actiunea lipazai implicate in transformarea
trigliceridelor in acizi grasi liberi circulanti.
In lipsa insulinei si a metabolizarii normale a
gluzei la diabetici se produce intensificarea
compensatoare a consumului de lipide, ca
urmare a dezinhibarii lipazei respective.
Catabolizarea exagerata a lipidelor, prin beta
oxidare favorizeaza sinteza de tipul acizilor
acetoacetic si beta hidroxibutiric, prezenti in
cantitati crescute in sangele diabeticilor.

Administrarea insulinei actioneaza indirect asupra

catabolismului lipidic, in sensul franarii sale si
activarii proceselor de biosinteza a acizilor grasi
pe seama consumului crescut de glucoza. De aici,
utilizarea insulinei in cura de ingrasare si
denumirea ei de hormon al abundentei.
Paralel cu efectele hipoglicemiante si de activare
a formarii de lipide, insulina afecteza substantial
si metabolismul proteic. In acest sens pledeaza
atat proteoliza exagerata de la diabetici, cat si
stimulrea sintezei proteice de catre insulina.
Disparitia metioninei marcate din plasma
diabticilor se face mai lent decat la normali, iar
insulina activeaza captarea acesteia de catre
tesutul muscular.

Actiunea insulinei asupra sintezei proteice ridica

problema rolului sau eventual in crestere. Intre
hormonul somatotrop si insulina exista o sinergie
functionala, realizata de efectele cumulative asupra
anabolismului proteic si cresterii staturo ponderale.
Reglarea secretiei de insulina. Excitantul fiziologic al
secretiei de insulina este proportinal cu concentratia
glucozei sangvine, cresterea acesteia peste valorile
normale 1 1,1 g / l determina stimularea insulino
secretiei in 2 faze:
- prima faza apare la 3 5 minute dupa instalarea
hiperglicemiei, realizand o insulino secretie de
aproximativ 7 10 ori mai mare faza de secretia
bazala. Aceasta are tendinta la scadere dupa care se
produce cea de a doua descarcare de insulina, ampla si
de lunga durata.

- faza a doua a insulino secretiei are la baza atat

eliberarea stocului preexistent de insulina, cat si
activarea enzimelor implicate in sintaza si secretia
insulinei nou formate.
In general hipersecretia de inulina este rapida si
proportionala cu concentratia glucozei din sange. La
concentratia de 6 g / l glocoza sangvina,
imunosecretia bazala de 10 70 mU/l poate creste
de 10 30 de ori fata de valorile de baza. Revenirea
la normal se realizeaza la scurt timp dupa scaderea
glucozei din sange.
In felul acesta debitul insulino secretiei este adaptat
in permanenta la continul glucozei sangvine pentru a
mentine glicemia constanta la o valoare medie de
0,9 1 g/l.

Administrarea de insulina
Deoarece insulina este o proteina, este
degradata in tractul gastro intestinala in cazul
administrarii orale. In consecinta este
administrata in general prin injectie
subcutanata (intr-o urgenta hiperglicemica,
insulina obisnuita este injectata intravenos).
Insulina este inactivata de enzima reducatoare,
insulinaza, care se gaseste in special in ficat si
rinichi. Preparatele insulinice variaza in special
in functie de timpul necesar instalarii actiunii si
durata activitatii. Acesta se datoreaza
dimensiunii si compozitiei cristalelor de insulina
in preparatul respectiv.

Cu cat un preparat insulinic este mai putin solubil,

cu atat durata de actiune este mai lunga. Doza,
locul injectarii, aportul sangvin, temperatura si
activitatea fizica, pot influenta durata actiunii
diferitelor preparate. Insulina umana este absorbita
mai rapid de la locul injectarii decat hormanul de
origine animala, bovin sau porcin. Astfel durata de
actiune a insulinei umane este mai scurta, iar dozele
trebuie ajustate in consecinta. Insulina umana este
produsa de o tulpina speciala de Escherichia coli
modificata genetic pentru a contine gena insulinei
umane. Insulina porcina are structura cea mai
apropiata de insulina umana, fiind diferita de
aceasta printr-un singur aminoacid.

Reactii adverse la insulina

Simptomele hipoglicemiei sunt cele mai severe
si frecvente reactii advese ale supradozarii ale
insulinei: tahicardie, confuzie, vertij, diaforeza,
lipodistrofie si hipersensibilitate. La pacientii la
care boala evolueaza de multi ani, nu se produc
cantitati adecvate de hormani contra reglatori
(glucagon, epinefrina, cortizol si hormoni de
crestere) care furnizeaza un mecanism de
aparare eficient impotriva hipoglicemiei.
Beta blocante produc hipoglicemie deoarece
inhiba simptomele fiziologice adrenergice ale
hipoglicemiei, cu exceptia transpiratiilor, aceste
medicamente pot masca instalarea comei
insulinice.