Frunză de Niggle

de J.R.R. Tolkien

A fost odată un omuleţ pe nume Niggle, care avea o lungă călătorie de făcut. Nu vroia
să plece, de fapt toată chestia îi era neplăcută, dar nu putea să scape de ea. Ştia că într-o
bună zi trebuia să pornească, dar nu se grăbea cu pregătirile.
Niggle era pictor. Nu unul de mare succes, în parte fiindcă avea multe alte lucruri de
făcut. Multe din aceste lucruri gândea că sunt o pacoste; dar le făcea destul de bine când nu
putea să le evite, ceea ce (în opinia lui) se întâmpla prea des. Legile din ţara sa erau destul
de stricte. Mai erau şi alte impedimente, de asemenea. Dintr-un punct de vedere, uneori, n-
avea nici o ocupaţie şi nu făcea chiar nimic. Dintr-altul, era bun la inimă, într-un fel. Ştiţi felul
ăsta de bunătate: mai degrabă se simţea neplăcut decât să acţioneze în vreun fel, şi chiar
când făcea ceva, asta nu-l împiedica să bombăne, să-şi piardă cumpătul şi să blesteme (mai
ales în sinea lui). Cu toate astea, făcea o mulţime de treburi ocazionale pentru vecinul său,
Dl. Parish, un om şchiop de un picior. Din când în când, ajuta şi pe alţii mai de departe dacă
veneau să-i ceară sprijinul. Uneori, îşi amintea, de asemenea, de călătoria sa şi începea să
împacheteze câteva lucruri într-o manieră ineficientă - cu această ocazie nu picta prea mult.
Avea mai multe picturi în lucru, majoritatea erau prea mari şi ambiţioase pentru
talentul lui. Era genul de pictor care poate picta frunzele mai bine decât pomii. Obişnuia să
petreacă timp îndelungat pentru o singură frunză, încercând să-i prindă forma, luciul şi
strălucirea picăturilor de rouă de pe margini. Totuşi, îşi dorea să picteze un pom întreg, cu
toate frunzele în acelaşi stil, şi toate diferite între ele.
Una dintre picturi, în mod particular îi dădea bătăi de cap. Începuse cu o frunză în vânt
şi devenise un pom; pomul crescuse, trimiţând nenumărate ramuri şi înfigând în pământ cele
mai uluitoare rădăcini. Păsări ciudate veneau şi se aşezau pe crengile lui cerându-i atenţia
de pictor. Şi apoi, în jurul Pomului şi în spatele lui, prin spaţiile dintre frunze şi crengi, a
apărut un întreg ţinut: pâlcuri de pădure întinzându-se peste câmp şi munţi tiviţi cu zăpadă.
Niggle şi-a pierdut interesul pentru celelalte picturi sau, mai degrabă, le-a luat şi le-a adăugat
pe marginile picturii sale celei mari. În curând, pânza a devenit aşa de mare încât a trebuit
să-şi ia o scară alergând de colo-colo, punând o tuşă aici, sau ştergând o pată dincolo. Când
îl vizitau diferite persoane, părea destul de politicos deşi se juca nervos cu creioanele pe
masă. Asculta la ceea ce-i spuneau, dar, în sinea lui se gândea tot timpul la pânza cea mare,
din şopronul cel înalt pe care îl construise pentru ea în grădină (într-un loc unde odată
cultivase cartofi).
Nu reuşea să scape de inima lui cea bună. „Aş fi vrut să fiu mai tare” îşi spunea
uneori, vrând de fapt să spună că şi-ar fi dorit ca problemele altor oameni să nu-l facă să se
simtă dezagreabil. Dar pentru mai mult timp n-a fost perturbat în mod serios. „În orice caz,
voi termina pictura asta, adevărata mea pictură, înainte să plec în nenorocita aia de călătorie”
obişnuia să-şi spună. Totuşi începea să-şi dea seama că nu va putea s-o amâne la nesfârşit.
Pictura ar fi trebuit să se oprească să mai crească şi să fie terminată.
Într-o zi, Niggle stătea în faţa picturii sale uitându-se la ea cu o atenţie şi detaşare
aparte. Nu reuşea să-şi dea seama ce credea despre ea şi îşi dorea să aibă un prieten care
să-i spună ce să creadă. De fapt îi părea în întregime nesatisfăcătoare şi, cu toate astea,
foarte frumoasă, singura pictură din lume cu adevărat frumoasă. Ceea ce i-ar fi plăcut în acel
moment ar fi fost să se vadă pe el însuşi intrând şi dându-şi o palmă peste spate, spunând
(cu sinceritate evidentă):
- Absolut magnifică! Văd exact ce vrei să arăţi. Ţine-o tot aşa şi nu-ţi bate capul cu
nimic altceva! Vom aranja o pensie publică ca să nu mai ai bătaie de cap.
Cu toate astea, nu exista nici o pensie publică. Şi de un lucru îşi putea da seama: era
nevoie de ceva concentrare, ceva muncă, grea şi neîntreruptă, ca să termine pictura, chiar şi
la dimensiunile de acum. Şi-a suflecat mânecile şi a început să se concentreze. Pentru
câteva zile a încercat să nu-şi bată capul cu alte lucruri. Dar a apărut o nesfârşită suită de
întreruperi. Lucrurile nu mergeau bine în casă, a trebuit să mergă în oraş să servească ca
jurat, un prieten îndepărtat s-a îmbolnăvit, Dl. Parish a căzut la pat cu lumbago şi îi tot
veneau oaspeţi. Era primăvară şi doreau un ceai gratis la ţară - Niggle locuia într-o căsuţă
plăcută la mulţi kilometri de oraş. Deşi îi înjura în inima lui, nu putea să nege că îi invitase el
însuşi, cu multă vreme în urmă, iarna, când nu considera o „întrerupere” să umble prin
magazine şi să servească un ceai la cunoştinţele din oraş. A încercat să-şi întărească inima,
dar fără succes. Erau multe lucruri la care nu putea să spună nu fie că le considera de
datoria lui sau nu, şi erau altele pe care era obligat să le facă indiferent ce credea despre ele.
Unii dintre oaspeţi îi sugerau că grădina era cam neglijată şi că ar fi putut să primească vizita
unui Inspector. Puţini dintre ei ştiau de pictură, bineînţeles, dar dacă ar fi ştiut nu ar fi fost
mare diferenţă. Mă îndoiesc că ar fi crezut că contează în vreun fel. Îndrăznesc să spun că
nu era chiar o pictură foarte bună, deşi poate că avea unele părţi bune. În orice caz, Pomul
era ciudat. Cumva unic, în felul lui. Aşa era şi Niggle, deşi era un om foarte obişnuit şi cam
prostuţ.
În cele din urmă, timpul lui Niggle deveni realmente preţios. Cunoştinţele sale din
oraşul îndepărtat au început să-şi amintească că omuleţul avea de făcut o călătorie dificilă iar
unii au început să calculeze maxim cât ar putea să-şi amâne plecarea. Se întrebau cine-i va
lua casa şi dacă grădina avea să fie mai bine întreţinută.
Toamna a venit, foarte umedă şi vântoasă. Micul pictor era în atelierul său, sus pe
scară, încercând să prindă strălucirea soarelui apunând pe vârful unui munte înzăpezit, care
se zărea chiar la stânga vârfului înfrunzit al uneia din ramurile Pomului. Ştia că urma să plece
curând, poate la începutul anului următor. Putea doar să termine pictura, şi doar aşa şi aşa:
mai erau unele colţuri unde nu ar mai putea acum decât să sugereze ce vroia să facă.
Cineva ciocăni la uşă.
- Intră, spuse el imediat şi coborî de pe scară. Stătea pe podea jucându-se cu
pensula. Era vecinul său, Parish, singurul lui vecin adevărat, ceilalţi locuiau la o distanţă mult
mai mare. Cu toate astea, nu prea-i plăcea din cale-afară omul, în parte din cauză că avea
adesea probleme şi nevoie de ajutor şi, de asemenea, fiindcă nu-i păsa de pictură dar era
foarte critic cu privire la grădinărit. Când Parish se uita la grădina lui Niggle (ceea ce se
întâmpla adeseori) vedea mai ales buruieni iar când se uita la picturile lui Niggle (ceea ce se
întâmpla arareori) vedea doar pete verzi sau gri şi linii negre, ceea ce i se părea fără sens.
Nu-l deranja să menţioneze buruienile (datorie de vecin) dar se abţinea să-şi dea vreo părere
despre picturi. El credea că asta e foarte drăguţ şi nu-şi dădea seama că, chiar dacă era
amabil, nu era destul de drăguţ. Ajutor la buruieni (şi probabil laudă pentru picturi) ar fi fost
mai bine.
- Ei, Parish, ce-i? spuse Niggle.
- N-ar trebui să te întrerup, ştiu, spuse Parish (fără să arunce vreo privire la pictură).
Eşti foarte ocupat, sunt sigur.
Niggle vroia să spună cam acelaşi lucru el însuşi, dar ratase ocazia. Tot ce putu spune
a fost:
- Da.
- Dar nu am cui să mă adresez, spuse Parish.
- Chiar aşa, spuse Niggle cu un oftat, unul din acelea care reprezintă un comentariu
personal, dar care nu sunt chiar de neauzit.
- Ce pot face pentru tine?
- Soţia mea e bolnavă de câteva zile şi încep să mă îngrijorez, spuse Parish. Iar vântul
mi-a zburat jumătate din ţiglele de pe acoperiş şi îmi curge apa în dormitor. Cred că ar trebui
să aduc doctorul. Şi constructorii, doar că lor le ia atât de mult până vin. Mă întrebam dacă ai
nişte lemn şi pânză de care te poţi dispensa, doar cât să mă cârpesc pentru o zi-două.
Parish se uită acum spre pictură.
- Dragă, dragă, spuse Niggle. Eşti ghinionist. Sper că soţia ta nu are mai mult decât o
răceală. Am să vin imediat să te ajut să o muţi la parter.
- Mulţumesc foarte mult, spuse Parish cam rece. Dar nu e doar o răceală, are febră.
Nu te-aş fi deranjat pentru o răceală. Şi soţia mea e în pat la parter oricum. Nu pot alerga pe
scări în sus şi în jos cu tăvi, nu cu piciorul meu. Dar văd că eşti ocupat. Scuze că îţi dau bătăi
de cap. Am sperat mai degrabă că ai putea avea nişte timp să te duci după doctor, având în
vedere situaţia mea; şi constructorii, de asemenea, dacă nu te poţi dispensa de nişte pânză.
-Fireşte, spuse Niggle, deşi alte cuvinte erau în inima lui, pe care o simţea doar moale
fără nici un fel de sentimente amabile. Aş putea merge. Mă voi duce dacă eşti într-adevăr
îngrijorat.
- Sunt îngrijorat, foarte îngrijorat. Mi-aş fi dorit să nu fiu şchiop, spuse Parish.
Prin urmare, Niggle se duse. Vedeţi, era stânjenitor. Parish era vecinul lui, toţi ceilalţi
locuiau departe. Niggle avea o bicicletă iar Parish nu şi nici nu ar fi putut să meargă pe ea.
Parish avea un picior şchiop, un autentic picior şchiop care îi cauza multă suferinţă - asta
trebuia reamintit, la fel ca şi expresia lui nefericită şi vocea lui văicăritoare. Bineînţeles,
Niggle avea o pictură şi de-abia avea timp s-o termine. Dar se pare că acesta era un lucru de
care lui Parish trebuia să-i pese şi nu lui Niggle. Cu toate astea, lui Parish nu-i păsa de picturi
iar Niggle nu putea să schimbe asta. „La naiba” îşi spuse el în timp ce-şi scotea bicicleta.
Era o vreme umedă şi ploioasă iar lumina zilei era în declin. ”Se pare că s-a terminat
munca pe ziua de azi” se gândi Niggle şi tot timpul cât merse cu bicicleta fie blestema în
sinea lui, fie îşi imagina tuşele pensulei pe munte şi crenguţa cu frunze de lângă acesta, pe
care şi le imaginase prima oară în primăvară. Degetele îi jucau pe ghidon. Acum, că plecase
din atelier, vedea exact modul în care să trateze crenguţa strălucitoare care încadra
imaginea îndepărtată a muntelui. Dar avea un sentiment întipărit în inimă, un fel de teamă că
nu va mai avea şansa să încerce.
Niggle îl găsi pe doctor şi lăsă un bilet pentru constructori. Biroul era închis iar
constructorii plecaseră acasă la ei. Niggle se udă până la piele şi răci el însuşi. Doctorul nu
veni aşa de prompt ca Niggle. Veni ziua următoare, ceea ce era foarte convenabil pentru el
deoarece în acel moment avea doi pacienţi de văzut, în case vecine. Niggle era în pat cu
temperatură mare şi modele minunate de frunze şi ramuri încolăcite formându-se în capul
său şi pe tavan. Nu s-a simţit confortabil să afle că doamna Parish avusese doar o răceală şi
se înzdrăvenise. Se întoarse cu faţa la perete şi se îngropă în frunze.
Rămase în pat pentru un timp. Vântul continua să bată, luând încă multe alte ţigle de-
ale lui Parish cât şi de-ale lui Niggle: acoperişul lui începu şi el să curgă. Constructorul nu
veni. Lui Niggle nu-i păsă, nu pentru o zi sau două. Apoi se târî afară să caute ceva mâncare
(Niggle nu avea soţie). Parish nu apăru: ploaia îi intrase în picior şi îi provoca dureri iar soţia
lui era ocupată să strângă apa cu mopul întrebându-se dacă ”domnul Niggle acela” uitase să
treacă pe la constructor. Dacă ar fi văzut vreo şansă să împrumute ceva, l-ar fi trimis pe
Parish, şchiop ori ba, dar, nevăzând, Niggle a fost lăsat în pace.
După cam vreo săptămână, Niggle se târî până în atelier din nou. Încercă să se suie
pe scară dar îl făcea să se simtă ameţit. Stătu şi se uită la pictură dar nu avea modele de
frunze sau viziuni de munţi în cap în ziua aceea. Ar fi putut picta o imagine îndepărtată a unui
deşert de nisip dar nu avu energie.
Ziua următoare se simţi mai bine. Urcă pe scară şi începu să picteze. Tocmai începea
să intre din nou în atmosfera picturii când auzi o bătaie în uşă.
- La naiba! spuse Niggle. Dar ar fi putut la fel de bine să fi spus politicos: ”Intră!” pentru
că uşa se deschise totuşi. De data asta intră un om înalt, un străin cu totul.
- Acesta e un studio privat, spuse Niggle. Sunt ocupat. Pleacă!
- Sunt Inspector de Case, spuse omul, ţinând sus cartea de vizită, astfel încât Niggle
s-o poată vedea de sus de pe scară.
- Oh, spuse el.
- Casa vecinului tău nu e deloc satisfăcătoare, spuse Inspectorul.
- Ştiu, spuse Niggle. Am lăsat un bileţel la constructori acum mai multă vreme dar n-au
venit deloc. Apoi am fost bolnav.
- Înţeleg, spuse Inspectorul. Dar nu mai eşti bolnav acum.
- Dar eu nu sunt constructor. Parish trebuia să facă o plângere la Consiliul Orăşenesc
şi să primească ajutor de la Serviciul de Urgenţă.
- Sunt ocupaţi cu pagube mai mari decât oricare din cele de aici, spuse Inspectorul. A
fost o inundaţie în vale şi multe familii au rămas fără adăpost. Trebuia să-ţi ajuţi vecinul să
facă reparaţii temporare şi să previi apariţia unor pagube mai costisitoare decât era cazul.
Asta e legea. E o grămadă de material aici: pânză, lemn, vopsea.
- Unde? întrebă Niggle indignat.
- Aici, spuse Inspectorul arătând spre pictură.
- Pictura mea! exclamă Niggle.
- Îndrăznesc să spun că da, spuse Inspectorul. Dar casele au întâietate. Asta e legea.
- Dar nu pot…Niggle nu putu spune mai mult, pentru că în acel moment intră un alt
om. Foarte asemănător cu Inspectorul, deşi dublu faţă de acesta: înalt, îmbrăcat în negru.
- Haide, spuse omul. Eu sunt Însoţitorul.
Niggle se prăbuşi de pe scară. Febra părea să-i revină, şi capul i se învârtea. Îl luă cu
răcori peste tot.
- Însoţitor? Însoţitor? bâigui el. Însoţitorul cui?
- Însoţitorul tău de vagon. Vagonul a fost comandat mai demult şi a venit într-un târziu.
Te aşteaptă. Azi pleci în călătoria ta, ştii.
- Ei acum, spuse Inspectorul. Trebuie să mergi, dar e rău să-ţi începi călătoria cu
treburile neterminate. Măcar acum putem folosi pânza la ceva.
- Oh, spuse Niggle, începând să plângă. Şi nu e, nu e nici măcar terminată.
- Nu e terminată? spuse Însoţitorul. Ei bine, în ce te priveşte, e în orice caz terminată.
Haide!
Niggle merse, în tăcere. Însoţitorul nu-i dădu timp să împacheteze, spunându-i că ar fi
trebuit să facă asta înainte şi că vor pierde trenul, aşa că tot ce putu să facă Niggle fu să
înhaţe o mică geantă din hol. Găsi în ea doar o cutie de culori şi un mic album cu schiţele lui:
nici mâncare, nici haine. Prinseră trenul la timp. Niggle se simţea foarte obosit şi adormit, de-
abia de era conştient ce se petrecea când îl urcară în compartimentul său. Nu-i păsă prea
mult: uitase unde trebuia să meargă sau de ce. Aproape imediat trenul intră într-un tunel
întunecat.
Niggle se trezi într-o gară foarte mare şi întunecoasă. Un Conductor mergea de-a
lungul peronului strigând, dar nu numele locului; striga Niggle!
Niggle coborî în grabă şi-şi dădu seama că şi-a uitat gentuţa în compartiment. Se
întoarse, dar trenul plecase.
- A, iată-te, zise Conductorul. Pe-aici! Ce? N-ai bagaj? O să trebuiască să te duci la
Fabrică.
Niggle se simţea foarte rău şi leşină pe peron. Îl luară cu o ambulanţă şi îl duseră la
Infirmeria Fabricii.
Nu-i plăcu deloc tratamentul. Doctoria pe care i-o dădeau era amară. Oficialii şi
asistenţii erau neprietenoşi, tăcuţi şi stricţi şi nu vedea pe nimeni decât un doctor foarte sever
care îl vizita ocazional. Era mai degrabă ca într-o puşcărie decât în spital. Trebuia să
muncească din greu la anumite ore: la săpat, tâmplărie şi să vopsească scânduri goale într-o
singură culoare. Nu avea voie niciodată afară iar ferestrele dădeau toate spre curtea
interioară. Îl ţineau în întuneric ore întregi fără întrerupere, “ca să se gândească”, spuneau.
Pierdu noţiunea timpului. Nici nu începu să se simtă mai bine, dacă ar fi să judecăm după
plăcerea pe care o simţea de a face ceva. N-o simţea, nici măcar când se ducea în pat.
La început, pe parcursul primului secol sau cam aşa ceva, (sunt doar impresiile lui),
obişnuia să se îngrijoreze fără ţintă pentru trecut. Unul din lucrurile pe care şi le tot repeta
stand întins în întuneric era: „îmi doresc să fi trecut pe la Parish chiar în prima dimineaţă
după ce au început vânturile mari. Vroiam chiar. Primele ţigle pierdute ar fi fost uşor de fixat.
Atunci doamna Parish nu ar fi răcit deloc. Atunci nu aş fi răcit nici eu. Şi aş mai fi avut o
săptămână”. Dar cu timpul uită de ce avea nevoie de încă o săptămână. Dacă era preocupat
pentru ceva după aceea, era pentru treburile lui din spital. Şi le plănuia, gândindu-se cât de
repede ar putea opri scândura aceea să mai scârţâie sau să pună uşa aceea sau să repare
piciorul mesei. Probabil că devenise relamente folositor, deşi nu i-o spuse nimeni. Dar nu
acesta putea fi motivul pentru care îl ţinuseră pe bietul omuleţ aşa de mult. Probabil că
aşteptau să se înzdrăvenească şi să judece „mai bine” după nişte ciudate standarde
medicale de-ale lor.
 În orice caz, bietul Niggle nu găsea nici o plăcere în viaţă, nu ceea ce se obişnuise să
numească plăcere. Cu siguranţă nu se distra. Dar nu se putea nega că începuse să aibă un
sentiment de, ei bine, satisfacţie: mai bine pâine decât cozonac. Putea începe o treabă
imediat ce suna clopoţelul şi putea s-o lase deoparte prompt la următorul, ordonată şi gata
de continuat la momentul potrivit. Putea rezolva destule lucruri într-o zi, de-acum; termina
lucrurile neimportante curat şi precis. Nu avea „un timp al lui” (cu excepţia celui când era în
pat în celula lui), şi cu toate astea devenise stăpânul timpului său; începuse să ştie exact ce
poate face cu el. Nu avea sens să se grăbească. Era mai liniştit în interior acum şi în
perioadele de odihnă chiar se putea odihni.
Apoi, deodată îi schimbară tot programul, de-abia îl mai lăsau în pat, îl luară de tot de
la tâmplărie ţinându-l la săpat, zi după zi. Se descurcă foarte bine. Trecu mult timp până ce
începu să-şi bâjbâie prin minte după înjurăturile pe care practic le uitase. Continuă să sape
până ce i se păru că-şi rupe spinarea, mâinile i se jupuiră şi simţi că nu mai poate să ridice
nici măcar o cazma. Nimeni nu-i mulţumi. Dar doctorul veni şi îl examină.
- Terminat, spuse el. Odihnă totală - în întuneric.
Niggle zăcea în întuneric, în repaus total, astfel încât, neputând simţi sau gândi nimic,
ar fi putut să zacă aşa de ore sau ani întregi, după cât îşi putea da seama. Dar acum auzea
Voci: nu voci pe care le-ar fi auzit vreodată înainte. Părea să fie o Comisie Medicală sau
poate un Complet de Judecată, funcţionând în apropiere, într-o încăpere alăturată, cu uşa
deschisă, posibil, deşi nu putea vedea nici o lumină.
- Acum cazul Niggle, spuse o Voce, o voce severă, mai severă decât a doctorului.
- Ce problemă e cu el? spuse o a Doua Voce, o voce pe care ai putea-o numi blândă,
deşi nu moale, era o voce cu autoritate, sunând în acelaşi timp plină de speranţă şi tristă. Ce
problemă e cu Niggle? Avea inima la locul ei.
- Da, dar nu funcţiona cum trebuie, spuse Prima Voce. Şi capul nu-l avea înşurubat
destul de strâns, de-abia gândea. Uită-te la timpul pe care l-a risipit, nici măcar distrându-se.
Nu s-a pregătit deloc pentru călătorie. Era destul de avut şi totuşi a ajuns aici aproape
nevoiaş şi a trebuit să fie pus în aripa săracilor. Un caz rău, mă tem. Cred că ar trebui să mai
stea ceva timp.
- Nu i-ar face nici un rău, probabil, spuse A Doua Voce. Dar, cu siguranţă, el e doar un
mic om. Niciodată nu s-a dorit să fie ceva foarte mare şi nu a fost niciodată prea puternic. Să
ne uităm în Registre. Sunt nişte puncte favorabile, ştii.
- Poate că da, spuse Prima Voce, dar foarte puţine merită să fie examinate cu
adevărat.
- Ei bine, spuse A Doua Voce, astea sunt. Era un pictor prin vocaţie. Într-un fel minor,
fireşte; totuşi o Frunză de Niggle are un farmec al ei. S-a străduit mult cu frunzele, doar de
dragul lor. Dar niciodată n-a crezut că asta îl face important în vreun fel. Nu există nici o notă
în Registre că el ar fi pretins, chiar şi în sinea lui, că i-ar fi scuzat neglijenţa în ce priveşte
lucrurile cerute de lege.
- Atunci n-ar fi trebuit să neglijeze aşa de multe, spuse Prima Voce.
- Cu toate astea, a răspuns la multe Solicitări.
- Un mic procent, majoritatea de tipul celor mai uşoare, pe care le numea Întreruperi.
Registrele sunt pline de cuvântul ăsta, dimpreună cu o mulţime de văicăreli şi imprecaţii
stupide.
- Adevărat, dar păreau întreruperi pentru el, bineînţeles, bietul omuleţ. Şi mai e ceva:
niciodată nu a aşteptat vreo Răsplată, aşa cum o numesc mulţi ca el. E vorba despre cazul
Parish, cel care a venit mai târziu. El a fost vecinul lui Niggle, niciodată nu a făcut ceva
pentru el şi rareori a arătat vreun fel de mulţumire. Dar nu există nici o notă în Registre că
Niggle ar fi aşteptat gratitudinea lui Parish; nu pare să se fi gândit la asta.
- Da, ăsta e un punct, spuse Prima Voce, dar mai degrabă minor. Cred că Niggle
adesea uita, pur şi simplu. Lucrurile pe care trebuia să le facă pentru Parish şi le scotea din
minte ca pe o pacoste cu care avea de-a face.
- Totuşi, există şi acest ultim raport, spuse A Doua Voce, cursa aceea cu bicicleta, prin
ploaie. Mai degrabă aş pune accentul pe asta. Mi se pare limpede că acesta a fost un
sacrificiu veritabil: Niggle şi-a dat seama că pierdea ultima şansă cu pictura lui, după cum şi-
a dat seama şi că Parish se îngrijora în mod nejustificat.
- Cred că pui accentul prea puternic, spuse Prima Voce. Dar tu ai ultimul cuvânt. Este
sarcina ta, fireşte, să dai cea mai favorabilă interpretare faptelor. Uneori se potriveşte. Ce
propui?
- Cred că e cazul de un pic de tratament mai blând acum, spuse A Doua Voce.
Niggle se gândi că niciodată nu auzise ceva aşa de generos ca acea Voce. Făcea
Tratament Blând să sune ca o grămadă de daruri bogate şi ca o invitaţie la un festin regal.
Apoi deodată Niggle se simţi ruşinat. Să audă faptul că era considerat un caz pentru un
Tratament Blând îl copleşi şi îl făcu să roşească în întuneric. Era ca şi cum ai fi lăudat în
public, ştiind împreună cu întreaga audienţă că lauda este nemeritată. Niggle îşi ascunse
roşeala în pătura aspră.
Urmă o perioadă de linişte. Apoi Prima Voce vorbi către Niggle, de-aproape:
- Ai ascultat, spuse.
- Da, spuse Niggle.
- Ei bine, ai ceva de spus?
- Puteţi să-mi spuneţi ceva despre Parish? spuse Niggle. Mi-ar plăcea să-l revăd. Sper
că nu este foarte bonav. Aţi putea să-i vindecaţi piciorul? Asta îl făcea să se simtă groaznic.
Şi vă rog să nu vă îngrijoraţi pentru mine şi el. A fost un vecin foarte bun şi îmi dădea foarte
ieftin cartofi excelenţi, ceea ce mă făcea să economisesc o grămadă de timp.
- Aşa? spuse Prima Voce. Mă bucur să aud.
Urmă o altă perioadă de linişte. Niggle auzi Vocile revenind.
- Bine, sunt de acord, auzi Prima Voce spunând în depărtare. Lasă-l să meargă în
stadiul următor. Mâine, dacă doreşti.
Când Niggle se trezi, storurile erau trase şi mica lui celulă era plină de soare. Se dădu
jos din pat şi găsi nişte haine confortabile puse pentru el, nu uniforma de spital. După micul
dejun, doctorul îi trată mâinile julite, punând pe ele nişte alifie care le vindecă pe loc. Îi dădu
lui Niggle nişte sfaturi bune şi o sticlă de tonic (în caz că are nevoie). La mijlocul dimineţii îi
mai dădură un biscuit şi o sticlă de vin; după care i se dădu un bilet.
- Poţi merge acum la gară, spuse doctorul. Conductorul va avea grijă de tine. La
revedere.
Niggle se strecură pe uşa principală şi clipi puţin. Soarele era foarte strălucitor. De
asemenea, s-ar fi aşteptat să păşească într-un oraş mare, potrivit cu mărimea gării, dar nu fu
aşa. Era în vârful unui deal, verde, gol şi bătut de un uşor vânt inviorător. Nu mai era nimeni
în împrejurimi. Jos, la poalele dealului putea vedea acoperişul gării strălucind.
Coborî vioi dealul, dar nu în grabă. Conductorul îl reperă imediat.
- Pe-aici, îi spuse şi îl conduse pe Niggle într-o parte a gării unde aştepta un trenuleţ
local foarte plăcut: un vagon şi o mică locomotivă, ambele foarte strălucitoare, curate şi nou
vopsite. Arătau de parcă era prima lor cursă. Chiar şi calea ferată din faţa locomotivei arăta
nouă: şinele străluceau, scaunele de pe peron erau vopsite în verde iar traversele
răspândeau un miros delicios de catran proaspăt în bătaia caldă a soarelui. Vagonul era gol.
- Unde merge acest tren, domnule Conductor? întrebă Niggle.
- Nu cred că i-au pus încă un nume, spuse Conductorul. Dar ai să-l găseşti fără
probleme. Îi închise uşa.
Trenul plecă imediat. Niggle se lăsă în scaunul său. Mica locomotivă pufăia într-o vale
adâncă cu pereţi înalţi înverziţi, acoperiţi cu cer albastru. Nu păru să treacă mult până ce
locomotiva scoase un şuierat, puse frânele şi trenul se opri. Nu era nici o staţie şi nici o
tăbliţă doar un şir de trepte urcând pe parapetul înverzit. La capătul scărilor era o portiţă într-
un gard verde tuns. Lângă poartă stătea bicicleta sa, sau, cel puţin arăta ca a lui şi era o
etichetă galbenă lipită pe ghidon pe care scria NIGGLE cu litere negre mari.
Niggle împinse poarta, sări pe bicicletă şi goni în jos pe deal în strălucirea de
primăvară. Nu după mult timp, cărarea pe care pornise dispăruse iar bicicleta se rostogolea
pe o pajişte minunată. Era verde si deasă, cu toate astea putea vedea distinct fiecare fir de
iarbă. Părea să-şi amintească că văzuse pe undeva întinderea asta de iarbă sau o visase.
Liniile peisajului păreau să-i fie cumva familiare şi ele. Da, pământul începuse să devină plat,
cum ar fi trebuit şi acum, fireşte, începea să se ridice din nou. O mare umbră verde se
interpuse între el şi soare. Niggle se uită în sus şi căzu de pe bicicletă.
Chiar în faţa lui se găsea Pomul, Pomul lui, terminat. Dacă puteai spune asta despre
un Pom care era viu, cu frunzele deschizându-se, cu ramurile crescute şi arcuindu-se în vânt;
ramuri pe care Niggle le simţise şi le ghicise atât de des şi reuşise să le surprindă atât de rar.
Se uită ţintă la Pom şi încet îşi ridică braţele şi le deschise larg.
- E un dar, spuse. Se referea la arta lui dar şi la rezultat; dar folosea cuvântul în sens
literal.
Merse şi se uită la Pom. Toate frunzele la care vreodată se trudise erau acolo, cum şi
le imaginase, mai degrabă decât cum le făcuse; şi mai erau altele care doar înmuguriseră în
mintea lui şi multe care ar fi înmugurit dacă ar fi avut timp. Nu era nimic scris pe ele, erau
doar nişte frunze minunate, cu toate astea erau datate la fel de clar ca un calendar. Unele
dintre cele mai frumoase - şi mai caracteristice, cele mai perfecte exemple ale stilului Niggle
- păreau să fi fost produse în colaborare cu Dl. Parish, nu s-ar fi putut spune altfel.
Păsările locuiau în Pom. Păsări uimitoare, cum mai cântau! Se împerecheau, cloceau,
le creşteau aripi şi plecau zburând spre Pădure, chiar în timp ce se uita la ele. Pentru că
acum vedea că Pădurea era şi ea acolo, deschizându-se pe ambele părţi şi ducându-se în
depărtare. Munţii străluceau în depărtare.
După un timp, Niggle se întoarse spre Pădure. Nu pentru că se plictisise de Pom, dar
se părea că îl avea limpede şi pe de-a-ntregul în minte acum, era conştient de el şi de
creşterea lui, chiar şi când nu se uita la el. Pe măsură ce mergea, descoperi un lucru straniu:
Pădurea, bineînţeles că era o Pădure îndepărtată, cu toate astea se putea apropia de ea şi
chiar intra în ea, fără să-şi piardă farmecul acela particular. Niciodată nu fusese în stare să
meargă în depărtare fără s-o transforme pur şi simplu în împrejurimi. Devenea considerabil
mai atrăgător să meargă prin ţinut deoarece, pe măsură ce mergeai, noi distanţe se
deschideau astfel încât aveai distanţe duble, triple, cvadruple dar şi o încântare dublă, triplă,
cvadruplă. Puteai merge întruna, având un întreg ţinut într-o grădină sau într-un tablou (dacă
preferaţi să-i spuneţi aşa). Puteai merge întruna dar probabil că nu la nesfârşit. Existau
Munţii în fundal. Se apropiau, dar foarte încet. Nu păreau să aparţină picturii, sau numai ca o
legătură cu altceva, o lucire printre pomi a ceva diferit, un stagiu ulterior, un alt tablou.
Niggle se plimba încolo şi încoace dar nu hoinărea doar. Se uita cu atenţie împrejur.
Pomul era gata, deşi neterminat în ce priveşte - altfel decât era, se gândi - dar în Pădure
erau o mulţime de regiuni nehotărâte, care aveau nevoie încă de muncă şi gândire. Nimic nu
avea nevoie să fie modificat, nimic nu era greşit, din câte se părea, dar trebuia continuat
până la un anumit punct. Niggle vedea acel punct, în mod precis, pentru fiecare caz în parte.
Stătu sub un pom îndepărtat foarte frumos - o variaţie a Marelui Pom, dar individual,
sau ar fi putut fi cu puţină atenţie - şi se gândi unde ar putea începe lucrul şi unde să-l
sfârşească şi cât timp ar fi fost necesar. Nu putu însă să-şi ducă schema până la capăt.
- Bineînţeles, îşi spuse. Am nevoie de Parish. Sunt o mulţime de lucruri despre
pământ, plante şi pomi pe care el le ştie iar eu nu. Locul ăsta nu poate fi lăsat ca şi cum ar fi
parcul meu personal. Am nevoie de sfaturi şi ajutor, ar trebui să le primesc cât mai repede.
Se sculă şi merse spre locul unde se decisese să înceapă lucrul. Îşi scoase haina.
Apoi, într-o mică vâlcea adăpostită, ascunsă privirilor, văzu un om care se uita în jur, mai
degrabă uimit. Se sprijinea într-o cazma, dar evident nu ştia ce să facă. Niggle strigă la el:
- Parish!
Parish îşi puse cazmaua pe umăr şi veni către el. Încă mai şchiopăta puţin. Nu vorbiră.
Doar înclinară din cap unul către altul, cum obişnuiau, când se întâlneau pe alee; dar acum
mergeau, umăr la umăr. Fără să vorbească, Niggle şi Parish căzură de acord unde să
construiască mica căsuţă şi grădină care păreau să fie necesare.
Pe măsură ce lucrau împreună, deveni limpede că Niggle era cel mai bun dintre ei la
organizarea timpului şi la ducerea lucrurilor la bun sfârşit. În mod ciudat, Niggle deveni cel
mai absorbit în construcţii şi grădinărit, în timp ce Parish adesea hoinărea uitându-se la pomi
şi mai ales la Pom.
 Într-o bună zi, Niggle era ocupat să planteze un butaş de gard viu iar Parish era întins
pe iarbă lângă el, uitându-se cu atenţie la o frumoasă floricică care creştea în gazonul verde.
Niggle pusese o mulţime din ele printre rădăcinile Pomului său acum multă vreme. Deodată
Parish privi în sus: faţa îi strălucea în soare şi zâmbea.
- E grandios, spuse. N-ar trebui să fiu aici, pe bune. Îţi mulţumesc că ai pus o vorbă
bună pentru mine.
- Prostii, spuse Niggle. Nu-mi amintesc ce-am spus, dar nu cred c-a fost de folos.
- Ba a fost, spuse Parish. M-a scos cu mult mai devreme. A Doua Voce, ştii, m-a trimis
aici. Mi-a zis că ai cerut să mă vezi. Îţi sunt îndatorat.
- Nu. Eşti îndatorat celei de-A Doua Voci, spuse Niggle. Amândoi suntem.
Continuară să locuiască şi să lucreze împreună, nu ştiu pentru câtă vreme. N-are rost
să negăm că, la început, din când în când erau în dezacord, în special când erau obosiţi.
Pentru că, la început, uneori erau obosiţi. Îşi dădură seama că amândurora li se dăduse nişte
tonic. Fiecare sticlă avea aceeaşi etichetă: Administraţi câteva picături în apă din Izvor,
înainte de repaus.
Găsiră Izvorul în inima Pădurii; cu multă vreme în urmă Niggle şi-l imaginase dar nu îl
pictase niciodată. Acum îşi dădu seama că acesta era sursa lacului care sclipea în depărtare
şi hrana a tot ceea ce creştea în ţinut. Cele câteva picături făceau apa astringentă, uşor
amăruie, dar înviorătoare şi limpezea mintea. După ce beau, se odihneau singuri şi apoi se
ridicau din nou şi lucrurile mergeau vesel. În astfel de momente, Niggle se gândea la noi flori
şi plante minunate iar Parish ştia întotdeauna exact cum să le planteze şi unde le mergea cel
mai bine. Cu multă vreme înainte să li se termine tonicul, nu mai aveau nevoie de el. Parish
nu mai şchiopăta.
Pe măsură ce munca lor se apropia de sfârşit îşi permiseră din ce în ce mai mult timp
să se plimbe, uitându-se la pomi şi la flori, şi la lumini şi forme, şi la întinderea ţinutului.
Uneori cântau împreună; dar Niggle îşi dădu seama că începuse să se uite din ce în ce mai
des spre Munţi.
Veni vremea când căsuţa din vâlcea, grădina, iarba, pădurea, lacul şi tot ţinutul erau
aproape complete, în felul lor propriu. Marele Pom era în plină floare.
- Vom sfârşi diseară, spuse Parish într-o bună zi. După aceea vom pleca într-o
plimbare cu adevărat lungă.
Plecară a doua zi şi merseră până când ajunseră la Margine. Nu era vizibilă,
bineînţeles, nu era nici o linie, sau gard sau zid; dar ştiau că ajunseseră la marginea ţinutului.
Văzură un om, arăta ca un păstor, mergea spre ei pe pantele înverzite care se duceau spre
Munţi.
- Aveţi nevoie de călăuză? îi întrebă. Vreţi să mergeţi mai departe?
Pentru o clipă, o umbră se puse între Niggle şi Parish, pentru că Niggle ştia că acum
dorea să meargă mai departe şi (într-un fel) trebuia să o facă; dar Parish nu voia să meargă
mai departe şi nu era încă pregătit să o facă.
- Trebuie s-o aştept pe soţia mea, îi spuse Parish lui Niggle. S-ar simţi singură. Cred
că o vor trimite după mine, mai devreme sau mai târziu, când va fi gata şi când voi avea
lucrurile pregătite pentru ea. Casa e terminată acum, pe cât ne-am priceput dar mi-ar plăcea
să i-o arăt. O va putea face mai bună, mă aştept, mai „acasă”. Sper, de asemenea că-i va
plăcea acest ţinut. Se întoarse spre păstor:
- Eşti o călăuză? îl întrebă. Ai putea să-mi spui numele acestui ţinut?
- Nu ştii? spuse omul. E Ţara lui Niggle. E Pictura lui Niggle sau mare parte din ea, o
mică parte e acum Grădina lui Parish.
- Pictura lui Niggle! spuse Parish uluit. Tu te-ai gândit la toate astea, Niggle? N-am
ştiut niciodată că eşti aşa deştept. De ce nu mi-ai spus?
- A încercat s-o facă acum multă vreme, spuse omul, dar nu te-ai uitat. Tot ce avea
era doar pânză şi vopsea în acele zile şi le voiai ca să-ţi repari acoperişul cu ele. Asta e ceea
ce nevasta ta şi cu tine obişnuiaţi să numiţi Aiureala lui Niggle sau Mâzgăleala.
- Dar nu arăta aşa atunci, nu era reală, spuse Parish.
 - Nu, era doar o sclipire atunci, spuse omul, dar ai fi putu prinde sclipirea, dacă
vreodată ai fi considerat că merită să încerci.
- Nici nu ţi-am dat multe şanse, spuse Niggle. N-am încercat niciodată să-ţi explic.
Obişnuiam să-ţi spun Moş Scurmă-pământul. Dar ce contează? Am trăit şi am lucrat
împreună de-acum. Lucrurile ar fi putut fi diferite dar n-ar fi putut fi mai bune. Cu toate astea,
mă tem că trebuie să plec. Ne vom mai întâlni, mă aştept; trebuie să mai fie multe alte lucruri
pe care să le facem împreună. La revedere. Strânse mâna lui Parish cu căldură: o mână
cinstită, fermă şi bună, îi păru. Se întoarse şi privi înapoi pentru un moment. Florile din
Marele Pom străluceau ca focul. Toate păsările zburau prin aer şi cântau. Apoi zâmbi şi
înclină din cap spre Parish şi plecă cu păstorul.
Urma să înveţe despre turme şi păşuni alpine, să se uite la un cer mai larg şi să
meargă mai departe şi mai departe spre Munţi, întotdeauna mai sus. Dincolo de asta nu pot
şti ce s-a ales de el. Chiar şi micul Niggle din vechea lui căsuţă putea vedea sclipirea
îndepărtată a Munţilor şi ei se încadrau în marginile picturii lui, dar cum sunt cu adevărat şi
ce se află dincolo de ei, doar cei care i-au urcat ar putea spune.

***

- Cred că era un omuleţ cam prostuţ, spuse consilierul Tompkins. Inutil, de fapt;
nefolositor pentru Societate.
- Mm, nu ştiu, spuse Atkins, care nu era o persoană importantă, doar un profesor. Nu
sunt sigur, depinde ce înţelegi prin nefolositor.
- Nefolositor din punct de vedere practic sau economic, spuse Tompkins. Îndrăznesc
să spun că ar fi putu fi transformat într-o rotiţă folositoare de vreun fel dacă voi profesorii v-aţi
cunoaşte bine treaba. Dacă eu aş conduce ţara asta, i-aş pune pe el şi pe alţii ca el la vreo
slujbă la care sunt potriviţi, să spele vase într-o bucătărie comunală sau cam aşa ceva şi aş
verifica dacă o fac cum trebuie. Sau i-aş elimina. Ar fi trebuit să-l elimin pe el cu multă vreme
în urmă.
- Să-l elimini? Vrei să spui că l-ai fi făcut să pornească în călătorie înainte să-i vină
vremea?
- Da, dacă vrei să foloseşti expresia asta veche şi fără sens. Să-l împing prin tunel în
marea Grămadă de Gunoi, asta am vrut să spun.
- Prin urmare nu crezi că pictura valorează ceva, nu merită păstrată sau îmbogăţită
sau măcar folosită pentru ceva?
- Bineînţeles, pictura are utilitate, spuse Tompkins. Dar nu poţi să te foloseşti de
pictura lui. Există o mulţime de înţelesuri pentru tineri îndrăzneţi cărora nu le e frică de ideile
noi şi de metode noi, dar nici unul pentru chestiile astea de modă veche. Visători cu ochii
deschişi. N-ar fi putut să deseneze un anunţ ca să-şi salveze viaţa. Mereu pierzându-şi
timpul cu frunze şi flori. L-am întrebat de ce, o dată. Mi-a răspuns că crede că sunt frumoase.
Îţi vine să crezi? A spus frumoase! Ce, organele digestive şi genitale ale plantelor? Asta i-am
zis şi n-a avut nimic de spus. Ce prostovan.
- Prostovan, oftă Atkins. Da, bietul om, n-a terminat nimic, vreodată. Ah, pânzele lui au
fost folosite „mai bine” de când a plecat. Dar nu sunt sigur, Tompkins. Ţi-o aminteşti pe cea
mare, aceea care a fost folosită să acopere casa deteriorată de lângă a lui, după furtunile şi
inundaţiile de-atunci? Am găsit un colţ rupt din ea, zăcând într-un câmp. Era stricată, dar se
putea vedea: un vârf de munte şi o creangă cu frunze. Nu reuşesc să mi-o scot din minte.
- Nu reuşeşti să ţi-o scoţi din ce? spuse Tompkins.
- Despre cine vorbiţi, spuse Perkins, intervenind ca să facă pace; Atkins se făcuse
roşu la faţă.
- Nu merită să-i repetăm numele, spuse Tompkins. Nu ştiu de ce vorbim despre el,
până la urmă. Nu locuieşte în oraş.
- Nu, spuse Atkins, dar ai pus ochii pe casa lui, cu toate astea. De-asta te duceai pe la
el şi rânjeai în timp ce-i beai ceaiul. Ei, acum ai casa lui, la fel ca şi pe cea din oraş aşa că n-
ai motive să nu-i dai numele. Vorbeam despre Niggle, dacă vrei să ştii, Perkins.
 - Ah, bietul Niggle, spuse Perkins. N-am ştiut niciodată că picta.
Atunci a fost probabil ultima oară când numele lui Niggle a apărut vreodată într-o
conversaţie. Cu toate astea, Atkins a păstrat colţul cel ciudat de pictură. Cea mai mare parte
din ea s-a distrus, dar o singură frunză frumoasă a rămas intactă. Atkins a înrămat-o. Mai
târziu a lăsat-o Muzeului Municipal şi pentru multă vreme „Frunză de Niggle” a atârnat acolo,
într-o nişă şi n-a fost observată decât de câţiva. Dar în cele din urmă, Muzeul a ars din
temelii, iar frunza şi Niggle au fost uitaţi cu desăvârşire în vechea lui ţară.
- Se dovedeşte foarte folositor, într-adevăr, spuse A Doua Voce. Ca vacanţă şi ca
refacere. E splendid pentru convalescenţi; dar nu numai pentru asta, pentru mulţi e cea mai
bună introducere spre Munţi. Face minuni în unele cazuri. Trimit din ce în ce mai mulţi acolo.
Arareori trebuie să se întoarcă.
- Aşa e, spuse Prima Voce. Cred că trebuie să dăm un nume ţinutului. Ce propui?
- Conductorul i-a dat un nume acum ceva timp, spuse A Doua Voce. „Tren pentru
Niggle’s Parish1 la peron” strigă el de multă vreme deja. Le-am trimis un mesaj amândurora
să le spun.
- Şi ce-au zis.
- Au râs amândoi. Au râs - de-au răsunat Munţii!
1
Niggle’s Parish - Parohia Lui Niggle