Introducere

Tratamentul anticoagulant este unul dintre cele mai comune tratamente

din medicin dup antibioterapie, este ntrebuinat pe termn scurt sau lung,
uneori nedeterminat, n multiple specialiti medicale: cardiologie, medicin
intern, chirurgie cardiovascular, neurologie, ortopedie, obstretic-ginecolgie,
chirurgie general, etc. Pentru cardiologie tratamentul anticoagulant are o mare
valoare, att sub aspect profilactic ct i curativ, prevenirea i tratamentul
trombembolismului venos, a obstruciei arteliale acute, a infarctului miocardic
acut i a sindormului coronarian acut, fibrilaia atrial valvular i nonvalvular, valvulopatiile reumatismale i protezele valvulare, cardiomiopatiile
dilatative i insuficiena cardiac congestiv, cardiologia intervenional
reprezint primile indicaii ale tratamentului anticoagulant n cardiologie.
Interesul pentru tratamentul anticoagulat a crescut din ce n ce mai mult n
ultimii ani datorit folosii heparinelor cu mas molecular mic i asocierii cu
alte medicamente antitrombotice (trombolitice, antiagregrante plachetare).
Eficacitatea tratamentului anticoagulant este dovedit n practica medical
i a fost demostrat de multiple studii clinice, este ins strict corelat cu
sigurana sa i cu standardele de control ale unei coagulri optime. Att pentru
heparina hefracionat, ct i pentru anticoagulantele orale au fost precizate
nivele optime de anticoagulare pentru majoritatea indicaiilor terapeutice: aPTT
ntre 1,5-2,5 ori valoarea normal (50-70 sec) pentru heparinoterie i INR 2,03,0 pentru anticoagulantele orale. Folosindu-se aceste standarde, riscurile
folosirii anticoagulantelor sunt acceptabile cu un raport beneficiu-risc net
favorabil.
Efectul terapeutic al heparinei a fost desscoperit de Mc Lean in 1916, iar
dup mai mult de 20 de ani s-a demonstrat c pentru aciunea ei anticoagulant
este necesar un cofactor plasmatic, cofactorul seric al heprinei a fost denumit
antitrombia III n 1968 de ctre Abildgaard.