Monstrul

Şi acum că Voronin nu mai e, pe cine o să urîm în continuare? – am tresărit spunînd chestia asta
în faţa tuturor.
Ei, miraţi, îşi întoarseră ochii înapoi spre ecranul televizorului.
Hipnoză.
Unicul mod prin care văd lumea.
Ei bine, acum că comuniştii au căzut,
împotriva cui vom mai lupta?
Cine ne va mai motiva lupta crîncenă?
Acum cine va fi de vină pentru tot răul care se întîmplă,
pentru tot dezastrul care se întîmplă în vieţile noastre?
Pe cine vom arunca vina dacă comuniştii şi-au luat piciorul în fund?
Cine va fi monstrul împotriva căruia ne vom îndrepta furia şi resentimentul?
Cine va fi „mîntuitorul” care va lua asupra sa toate eşecurile, necazurile, mizeriile şi ratările din
viaţa noastră,
cine va fi noul nostru ţap ispăşitor
pe care vom arunca tot ce avem mai rău în viaţa noastră,
adică…totul.
Cînd nu mai există un monstru care să împrăştie teroarea,
care să se pună împotriva noastră,
cum să mai avem o
justificare a nevoii de condamnare?
La televizor Voronin arată trist şi obosit.
Atît timp el a fost cel care a ales să ne fie „monstrul” pe care să-l urîm împreună.
Îi priveşte pe noii guvernanţi vrînd parcă să le spună „ah, sunteţi voi oare pregătiţi să fiţi noul lor
‚monstru’? aveţi în voi cruzimea şi teroarea necesară pentru a o suporta pe a lor şi să puteţi
apărea zîmbind în faţa camerelor de filmat?”
Prezentatoare începu să vorbească şi
se întrerupse electricitatea.