Sunteți pe pagina 1din 2

Olimp, muntele absurd

Cînd am urcat pe Mytikas, vîrful cel mai înalt de pe Olimp


eram cu Andrei, tipul din România
care lucra la stația meteo din munții Țar.
Am urcat două ore apoi drumul cobora
pînă am ajuns din nou la înălțimea zero.
„Ce dracu, ideea era să urcăm?”
„E un munte sisific, Andrei, capcana vieții și a naturii,
grecii s-au prins demult, de aia o dau încetineală.”

Claritatea, încrederea în mîini și în picioare,


gestul subversiv -
mi-am făcut semnul crucii înainte să pornesc.

Prins de stînca care s-a înălțat prin


ciocnirea plăcilor tectonice în cîteva milioane de ani
timp cît colo jos s-au întâmplat drame și răsturnări de zeități,
s-au perindat frici
de a rămîne într-o singură companie pînă la pensie,
de a trece de la suferință la disperare,
de a muta răul din contingent în necesar;
muntele știe, o capcană a naturii care se va spăla în mare.

„Cînd ajungi în vîrf ai patru minute de vedere clară,


pînă-n Bulgaria și-n Macedonia
apoi gata, te năpădesc norii și ești din nou în confuzie.”
Marcajele roșii și cuiele înfipte în piatră de care îți prinzi funia
vor sta neclintite, te prinzi de ele și mergi mai departe,
îți amintesc de ce te apară împotriva erodării
care se întîmplă jos.
Cînd am ajuns în vîrf nu am avut vedere clară,
am văzut doar pozele oamenilor care au murit
încercînd să ajungă aici.

Sticla de apă din buzunar mi-a alunecat


rostolindu-se în jos pe stînci,
„O să mă întorc, jur” –
ultimele versuri de mînie ale lui Șalamov,
ultimele strigăte ale zeilor
împotriva a tot ce erodeză viața.
„O să mă întorc, eu, după voi.”