Articol de introducere in retele

Data January 20, 2002

Autorul Webmaster
Limba Romana, Engleza

Pe zi ce trece lumea se transforma intr-o retea din ce in ce mai mare, deci utilizatorii de
computere ar trebui sa stie cate ceva despre retelele mici si chiar medii. Majoritatea utilizatorilor
de calculatoare nu cunosc nimic despre acest domeniu pentru ca nu li se pare necesar sa invete
ceva fara nici o legatura directa cu procesul de productie. Contrar opiniei multor manageri,
reteaua companiei este una dintre cele mai importante parti ale acesteia; conform unor studii
firmele medii pot pierde mai mult de 40.000$ pe ora cand reteaua nu mai functioneaza. In general
majoritatea retelelor detinute de firme sunt mici sau medii, retelele mari sunt folosite de
distribuitorii de servicii de date cu acoperire nationala.
PC Hardware doreste va tina la curent cu cele mai noi tehnologii din acest domeniu si de aceea
vom continua publicarea seriei de articole despre retelele mici si medii. Scalabilitatea
(capacitatea de crestere fara a surveni schimbari arhitecturale) este una dintre principalele
caracteristici ale unei retele. Chiar daca retelele medii tind sa devina mari, acestea nu intra in aria
noastra de discutie. Regula spune ca retelele trebuie proiectate si operate de persoane care au
calificarea necesara si experienta in domeniu, iar noi nu dorim sa o ignoram. Nu, nu vom preda
cursuri de calificare in acest domeniu, ci vom incerca sa deschidem apetitul utilizatorilor pentru
retele. Cursurile sunt pasul urmator pentru a deveni adevarati profesionisti. De aceea
urmatoarele articole publicate sunt adresate in principal utilizatorilor de calculatoare fara
experienta in retele. Totusi vor exista si articole care necesita ceva experienta, in acest caz va
vom anunta in prealabil.

Conceptul

Pentru majoritatea persoanelor o retea este un grup de fire si dispozitive conectate impreuna.
Putini cunosc faptul ca in prezent retelele au devenit foarte inteligente, implicand mai mult decat
conectarea dispozitivelor intre ele. Dupa cum probabil stiti TCP/IP este protocolul cel mai des
utilizat in acest moment. Am discutat in articolele anterioare despre layerele OSI, deci ar fi bine
sa incepeti cu ele deoarece va prezinta notiuni de baza despre arhitectura si conceptul de retea.
Din punctul de vedere al unui profesionist in acest domeniu pot sa va spun ca pentru a avea
rezultate un tutorial despre retele incepe intotdeauna cu cateva notiuni pur teoretice. Acestea vor
constitui fundamentul necesar pentru a putea sa proiectati retele.
In articolele practice vom incepe cu cablarea Layer-ului 1 si vom continua pana la limita
superioara a modelului OSI.

Desi multi utilizatori sunt de parere ca Layer-ele OSI sunt niste prostii este unanim acceptat faptul
ca aceste layere sunt foarte importante, cine intelege rolul acestora castiga multe avantaje. Este
adevarat ca exista tehnicieni si ingineri de retea care nu stapanesc in totalitate conceptul de
layer, aceasta fiind cauza principala pentru care proiecteaza retele predispuse la erori care
sfarsesc prin a oferi o performanta slaba cu acelasi cost final. Daca doriti sa aveti cel mai bun
uptime si o retea scalabila va recomand sa cititi in continuare acest articol. Daca nu, cititi un
tutorial despre "Ce trebuie sa faci intr-o retea locala". :)
Layer-ele OSI au fost create pentru a facilita transferurile intre retele si pentru a asigura o metoda
scalabila si usor de administrat pentru actualizarea specificatiilor diferitelor componente ale
retelei. Pentru o descriere generala a functiilor pe care le au Layer-ele OSI cititi acest articol.
 Layerele OSI si incapsularea la fiecare nivel

Voi incepe prin a va aminti ca pentru inginerii de retea cele mai importante layere OSI sunt Layer-
ul "Fizic", "Legatura" si Layer-ul "Retea". Aceste Layere au fost descrise deja in articolele
anterioare: despre Layer-ul Fizic puteti citi acest articol, iar pentru Layer-ul Legatura vizitati
aceasta pagina. Va recomand sa le cititi pe acestea inainte de a continua articolul de fata.

Layer-ul Fizic

Layer-ul Fizic se rezuma la cabluri si semnale electrice. Datele sunt transmise intre dispozitive
prin cabluri sau sub forma de unde radio. Informatiile sunt codate in biti, sunt transmise prin
mediul de comunicare si ajung la celalalt capat al firului unde exista un alt dispozitiv de retea.
Primul pas in proiectarea de retele este culegerea de informatii despre client. Dintre acestea fac
parte urmatoarele: procentul de crestere prognozat al companiei, aplicatiile folosite de aceasta,
restrictiile, bugetul si infrastructura existenta. Dupa ce ati aflat aceste informatii puteti sa alegeti
tipul de fire care va fi folosit, locatiile pentru camerele de distributie, tehnologia de retea, etc. Cu
ajutorul calculatorului se trece la o cablare virtuala a cladirii in care isi are sediul firma respectiva.
In articolul urmator vom discuta despre cablare, asa ca acum nu vom intra in detalii despre cum
sa ganditi, sa proiectati si sa cablati infrastructura, dar aveti grija: procesul de cablare este o
etapa extrem de importanta pentru realizarea unei retele. Majoritatea dispozitivelor de retea pot fi
schimbate foarte usor, dar nu si cablurile si traseele acestora care trebuie sa fie scalabile pentru
a permite dezvoltarea ulterioara a companiei.
Cand te gandesti la o retea, gandesti in perspectiva, intr-un mod vizionar. Cablarea efectuata
trebuie sa poata fi utilizabila si in urmatorii sapte pana la zece ani fara probleme. Exista cateva
standarde si tehnologii de Layer-ul 1; cand ganditi reteaua trebuie sa faceti niste optiuni deoarece
aceasta sa va baza pe o tehnologie sau pe un set de cateva tehnologii.

Layer-ul Legatura

Layer-ul Legatura reprezinta partea care asigura interconectarea fizica. La acest nivel putem
vorbi despre cea mai mare grupare de biti care se transmite prin mediul fizic: frame-ul. Layer-ul 1
nu poate identifica computere, dar Layer-ul 2 utilizeaza tehnici de adresare pentru a identifica
componentele din retea. Layer-ul 2 utilizeaza o conventie de adresare simpla, nestructurata si
neierarhica. Partea cea mai cunoscuta a acestui nivel sunt adresele MAC. Placa de retea este
identificata in mod unic cu ajutorul unui numar numit Controlul de Acces Media. O adresa MAC
este un numar de 48 de biti, dintre care 24 sunt alocati de IEEE si reprezinta Identificatorul Unic
al Organizatiei, restul de 24 fiind alocati de catre producatorul dispozitivului. Nu exista doua
dispozitive cu aceeasi adresa MAC decat in retelele de cercetare. Adresa MAC este scrisa in
ROM-ul placii de retea in timpul procesului de fabricatie si este copiata in RAM cand placa este
initializata, dupa bootare. Fara adresa MAC in retea ar exista numai computere fara nume si
comunicarea ar deveni imposibila in lipsa unui algoritm de adresare. La nivelul acestui layer
pachetului de nivel superior ii este adaugat un header si un trailer care contin impreuna adresa
MAC si ajuta computerele sa comunice intre ele.

Retelele de azi impart mediul de comunicare si de aceea exista un algoritm prin care computerele
comunica intr-o anumita ordine, unul dupa celalalt. Chiar daca in retea exista multe calculatoare
si toate comunica in acelasi timp utilizatorul are impresia ca totul se desfasoara concomitent, dar
nu este asa, iluzia se datoreaza vitezei. Algoritmul de comunicare este foarte simplu: o statie
incepe sa comunice la un anumit moment. Presupunand ca o alta statie incepe sa "vorbeasca" in
acelasi timp atunci primul computer trimite un semnal care il atentioneaza pe celalalt sa se
opresca. Apoi ambele statii asteapta un timp si incep sa retransmita. Daca apare o noua coliziune
procesul se repeta. Din acest motiv cea mai populara retea din acest moment (Ethernet) se mai
numeste si 'best effort'. Cu ajutorul CSMA/CD (carrier sense multiple access collusion detect)
folosita de Ethernet si IEEE 802.3 dispozitivele verifica linia pentru a sesiza existenta unui
semnal, asteapta o perioada de timp si numai dupa aceea incep sa transmita. Coliziunea este
detectata de toate dispozitivele care transmit si provoaca o intarziere nedeterminabila.
Este clar ca o astfel de retea care imparte mediul de comunicare nu este prea eficienta. La nivelul
Layer-ului "Legatura" utilizatorul nu are acces la numele dispozitivelor si nu le poate modifica, nu
poate instrui computerul sa intre in legatura cu alte computere pe baza adresei MAC deoarece in
majoritatea cazurilor aceasta adresa MAC nu este cunoscuta. Trebuie sa existe o alta cale de a
face calculatoarele sa comunice, o metode logica si structurata. Din fericire deciziile sunt luate la
un nivel superior numit Layer-ul "Retea".

Layer-ul Retea

Acest Layer OSI este cel mai important din retea. Daca stiti cum functioneaza atunci ati castigat
mult. In comunicare Layer-ul Retea inseamna aproape totul deoarece ofera utilizatorului o
schema de adresare ierarhizata numita adresa IP. La acest nivel opereaza software-ul retelei (nu
ma refer la browser sau la programul FTP) ci la software-ul care "conduce" reteaua. Trebuie sa
discutam despre adresele IP pentru a putea intelege ce inseamna rutarea efectuata in cadrul
acestui Layer OSI, rutare care faciliteaza comunicarea dintre retele.
In realitate o anumita gazda A poate comunica cu o gazda B numai daca stie unde este localizata
aceasta. Dispozitivele de retea au nevoie de o schema de adresare pentru a putea transmite
pachete de date.

Toate gazdele dintr-o retea sunt caracterizate prin doua adrese: adresa retelei si adresa gazdei.
O adresa IP are 32 biti si este alcatuita din doua componente principale: componenta de retea si
cea a gazdei. Avand in vedere ca nimeni nu poate tine minte 32 de biti, adresele IP sunt grupate
in cate opt biti separati de puncte si reprezentati in sistem zecimal. Exista trei clase de adrese IP
care ne intereseaza: A, B si C.

Pentru adresele de clasa A primii opt biti reprezinta numarul retelei si ceilalti 24 sunt numarul
gazdei. Valoarea bitului din stanga dintr-o adresa de clasa A este intotdeauna "0". Deci orice
adresa IP de clasa A va avea intotdeuna primii opt biti in intervalul zecimal 0 - 126.
In clasa A exista posibilitatea alocarii a 2^24 adrese pentru gazde. De fapt, in orice retea sunt
rezervate intotdeauna doua adrese host, una fiind adresa de retea si cealalta de broadcast. Vom
discuta despre rolul acestora in sectiunea urmatoare.

Adresa se clasa A: 8 biti pentru retea, 24 biti pentru gazda

O adresa IP de clasa B are primii doi biti "10". Intr-o astfel de adresa primii saisprezece biti
reprezinta adresa retelei, iar ceilalti saisprezece sunt adresa gazdei. Adresele de clasa B incep
cu un numar zecimal intre 128 si 191.
Numarul maxim de gazde intr-o retea de clasa B este 2^16.

Adresa de clasa B: 16 biti pentru retea, 16 biti pentru gazda

O adresa IP de clasa C are primii trei biti "110". Intr-o astfel de adresa numai opt biti sunt utilizati
pentru gazda, ceea ce inseamna ca intr-o retea de clasa C pot exista 2^8 gazde. Adresele IP de
clasa C incep cu un numar zecimal situat in intervalul 192 si 223.

Adresa de clasa C: 24 biti pentru retea, 8 biti pentru gazda

Cei care au gandit schema de adrese IP s-au gandit sa ofere cateva IP-uri pentru a fi utilizate
numai in retele interne, non-publice, nerutate in afara limitelor retelei private. In fiecare clasa (A,
B, C) sunt rezervate cateva adrese:

• Clasa A: 10.0.0.0 - 10.255.255.255

• Clasa B: 172.16.0.0 - 172.31.255.255
• Clasa C: 192.168.0.0 - 192.168.255.255

Dupa cum va puteti imagina fiecare clasa IP are avantajele si dezavantajele sale. La nivel
mondial numarul de adrese IP este limitat, o organizatie non profit ocupandu-se cu alocarea lor.
Numarul de gazde intr-o retea de clasa A este imens si nici o companie nu va primi o adresa de
clasa A pentru a-si satisface nevoile interne. Si numarul de gazde dintr-o retea de clasa B este
imens, dar in acelasi timp si numarul de retele diferite este mare (191-128)*255. Sa luam
urmatorul exemplu:
O firma mica vrea sa conecteze patru computere la Internet. Bineinteles, pot folosi adrese IP
private, dar au nevoie de adrese IP publice din cauza ca aceste calculatoare joaca rolul de
servere, accesibile public. ISP-ul le va aloca o clasa de adrese IP, cea mai potrivita fiind clasa C.
Dar avand in vedere ca folosesc numai patru adrese inseamna ca 250 de adrese IP vor fi
pierdute in cyberspatiu. Pentru a preveni astfel de situatii, adresele IP sunt utilizate impreuna cu o
masca de retea. Administratorii de retea trebuie de cele mai multe ori sa imparta o retea mai
mare in retele mai mici numite subretele sau subnet-uri.

Subretele

O masca subnet este de fapt o alta adresa de 32 de biti impartiti la fel ca o adresa IP (patru
blocuri de cate opt biti reprezentati in zecimale).
Sa vedem cum arata o adresa de clasa C in format zecimal:
196.234.101.0

In format binar aceasta adresa este:

11000100.11101010.01100101.00000000

Presupun ca stiti sa transformati un numar din baza doi (numar binar) in baza zece (numar
zecimal) si invers, daca nu, utilizati calculatorul din Windows sau cel mai bine invatati!

Bitul setat pe unu dintr-o masca de retea spune ca bitul corespondent din adresa IP este o
componenta a adresei de retea. Urmatoarea masca de retea in format binar:

11111111.11111111.11111111.11000000
ne spune ca doi biti au fost "imprumutati" dintr-o adresa de clasa C si numarul total de biti din
partea de retea a adresei este 26. Cu alte cuvinte am separat adresa de clasa C in 4 subretele,
fiecare dintre ele putand avea 64 de gazde. Numarul de subretele este egal cu 2^(numarul de biti
luati din adresa IP), iar numarul de gazde cu 2^(numarul de biti zero ai gazdelor).

Prima subretea din reteaua 196.234.101.0 se situeaza intre .0-.63, a doua intre .64-.127, a treia
in intervalul .128-.191 si a patra intre .192 si .255. Deci adresa 196.234.101.201/26 este o adresa
din a patra subretea. Reprezentarea /xx pentru subretele este mai obisnuita pentru dispozitivele
de retea gen routere, sistemele de operare lucreaza cu adrese zecimale. /26 spune ca 26 de biti
sunt folositi pentru adresa de retea, in reprezentare zecimala echivalentul este 255.255.255.192.
Nu uitati ca impartirea retelelor in subretele nu afecteaza performanta si nici nu creeaza un
subnivel in retea! Prima adresa dintr-o (sub)retea este adresa (sub)retelei, iar ultima este
adresa de broadcast. In exemplul de mai sus adresa retelei pentru cea de-a doua subretea este
196.234.101.64, iar adresa de broadcast este 196.234.101.127.
Intrebarea este cum trateaza dispozitivele de retea mastile de subretele. Raspunsul este destul
de simplu. Dispozitivele efectueaza o operatie logica AND intre adresele IP si masca de retea.
Prezenta lui 1 in masca pastreaza IP-ul intact, prezenta lui 0 schimba bitul corespondent din
adresa IP in 0.

Impartirea retelelor in subretele este supusa unor restrictii. Trebuie sa "imprumutati" cel putin 2
biti din adresa de gazda, iar intotdeuna trebuie sa ramana cel putin doi biti pentru gazde.

Cred ca intelegeti cum sunt impartite retelele in subretele. Este clar ca in majoritatea cazurilor o
retea de clasa C trebuie impartita in mai multe subretele si este evident ca nu exista nici o retea
care sa necesite folosirea tuturor adreselor gazda dintr-o retea de clasa A. Chiar daca ar exista
acest lucru oricum nu ar fi posibil, dar vom afla intr-un articol viitor de ce.

Solutia problemei propuse mai devreme este foarte simpla: ISP-ul aloca firmei respective opt
adrese IP (sase utilizabile + 2 pentru retea si broadcast). Masca subnet pentru adresa de clasa C
este /29 sau 255.255.255.248. Aveti grija: o subretea /30 sau 255.255.255.252 nu este potrivita
pentru client deoarece numarul de adrese IP pe care le poate utiliza este egal cu doi, chiar daca
numarul total de adrese este patru.

Performanta subretelei

Impartirea retelelor in subretele impiedica pierderea adreselor IP in cyberspatiu; insa exista si un

alt aspect extrem de important care trebuie luat in considerare: performanta.

In orice retea o gazda poate comunica numai cu alte gazde care au aceeasi adresa de retea.
Doua gazde din retele diferite pot comunica numai cu ajutorul unui router, un dispozitiv
specializat care routeaza pachetele dintr-o retea in alta. Routerul poate fi si un computer PC
Linux sau Unix configurat sa actioneze ca un router, dar in majoritatea cazurilor este un dispozitiv
separat. Cisco este cel mai cunoscut producator de routere dedicate, acestea fiind tehnic vorbind
computere controlate de un sistem de operare propriu care ruleaza protocoale de routare,
transmitand pachetele intre interfete. Evident, acestea au in cele mai multe cazuri dimensiuni
mult mai mici decat calculatoarele obisnuite.

Nu vreau sa intram in detalii pentru ca vom discuta despre routere alta data, sunt mult prea
importante pentru a le aloca doar cateva propozitii; trebuie insa sa stiti ca un router este legatura
dintre doua retele diferite si este singurul dispozitiv din retea capabil sa ruteze pachete la nivelul
Layer-ului 3.
Dupa cum va spuneam, doua dintre adresele IP ale gazdelor sunt folosite ca adrese de retea si
de broadcast. Adresa de retea este folosita de routere in timpul comunicarii pentru a selecta
retelele de destinatie, iar adresa de broadcast este folosita pentru a comunica cu toate gazdele
dintr-o retea in acelasi timp. Multi utilizatori gresesc atunci cand presupun ca *.0 este adresa
retelei, iar *.255 este adresa de broadcast pentru orice retea. Desi acestea doua sunt intotdeauna
adrese de retea si de broadcast indiferent de masca subnet utilizata, ele nu sunt singurele
pentru ca alte adrese sunt create mereu cand reteaua este divizata.

Suntem obligati sa folosim subretele pentru a reduce dimensiunea domeniului de broadcast.

Aceasta dimensiune poate fi definita ca numarul total de gazde intr-o retea. Broadcast-urile sunt
folosite de multe dispozitive si protocoale, avand o contributie negativa in ceea ce priveste
performanta retelei. Intr-o retea o anumita gazda lucreaza numai cu pachete destinate adreselor
sale IP, dar fiecare gazda tine seama si de pachetele broadcast ca si cand i-ar fi fost adresate.
Intr-o retea mare cu multe gazde pachetele broadcast pot ocupa aproape toata latimea de banda
disponibila. Din acest motiv trebuie micsorat numarul gazdelor, pentru ca in majoritatea cazurilor
nu putem influenta intr-un mod semnificativ numarul broadcast-urilor.

O adresa IP importanta pe care trebuie sa v-o amintiti este adresa de loopback: 127.0.0.1.
Aceasta adresa IP este folosita pentru rezolvarea problemelor de comunicatie si este un fel de
adresa de ecou. Fiecare pachet trimis la aceasta adresa se intoarce la gazda care l-a trimis.
Daca nu puteti comunica cu alte gazde din retea si doriti sa va testati placa de retea puteti
incerca sa dati un ping la 127.0.0.0. Daca placa de retea este instalata corect veti primi un
raspuns.

Concluzii

In acest articol am discutat despre primele trei layere OSI. Primele doua layere au mai fost
abordate si in alte articole, insa Layer-ul Retea trebuie prezentat mai detaliat decat am facut-o noi
astazi. Din pacate trebuie intai sa lamurim cateva probleme legate de layerele urmatoare pentru a
putea discuta mai amanuntit despre Layer-ul Retea; cand vom discuta despre routere si
protocoale de rutare vom continua prezentarea acestui Layer. Intr-un articol viitor vom discuta si
despre tehnologia folosita de primele trei layere. Pentru a putea proiecta retele trebuie sa aveti
cunostiintele si experienta necesara pentru a le putea face fiabile si rapide si din acest motiv am
inceput cu teoria. Urmatorul articol va contine detalii practice despre cablare: reguli, sfaturi,
metodologii, echipamente si multe altele.

Dupa cum v-am promis saptamana trecuta, am revenit cu o serie de articole despre retele.
Ignorata de marea parte a utilizatorilor si de catre media (reviste, site-uri), reteaua este cea mai
importanta componenta a tehnologiilor actuale. Stiti cu siguranta ca fara ajutorul unei retele ar fi
imposibil sa utilizati chat-urile, Internetul, telefoanele mobile sau chiar televiziunea prin cablu.
Toate tehnologiile existente in acest moment functioneaza pe baza conceptului de retea, chiar
daca acestea au sau nu vreo legatura cu computerele. Operatorul GSM local are o retea de
"celule prin care sunt comunicate datele" si, cu toate ca o astfel de retea este diferita de o retea
de computere, se bazeaza pe aceleasi principii. In acest articol vom discuta in principal despre
retele de computere intrucat acesta este domeniul la care ma pricep cel mai bine, desi nu exclud
in viitor publicare unor articole despre alte tipuri de retele.
PC Hardware se ocupa in principal cu tot ceea ce inseamna hardware, din aceasta cauza ma voi
referi mai ales la partea hardware a unei retele. Cu toate acestea, hardware-ul si software-ul sunt
intr-o legatura directa si ar fi imposibil sa nu mentionam nimic despre partea software, insa sa nu
va asteptati sa aflati din acest articol cum se instaleaza serverele Linux/NT. In schimb, va pot
promite ca dupa ce ati parcurs in intregime aceasta serie de articole despre retele veti putea fi
capabili sa creati si sa realizati o retea sigura, expandabila, pe care te poti baza si in care poate fi
utilizat orice tip de software de retea. Intai va voi prezenta bazele teoretice ale unei retele. Sa
incepem cu cateva date istorice.

In anii 80 cand ideea de retea a castigat din ce in ce mai multi adepti, inginerii au inteles ca fara o
standardizare a tehnologiei retelelor dezvoltarea acestui concept este condamnata la esec.
Specialistii de la Organizatia Internationala pentru Standardizare (ISO) au cercetat o multime de
modele pentru diferite retele pentru a o alege pe cea care oferea cea mai buna interconectare.
Astfel, in 1984 au creat un model de retea care sa poata ajuta companiile sa dezvolte retele
capabile de a lucra impreuna. Modelul a fost numit modelul de referinta OSI si a devenit
disponibil imediat.
Dupa cum stiti, datele sunt transferate in biti, dar o retea care nu putea conecta un computer
Macintosh cu un PC nu ar fi avut prea mult succes. ISO a pornit de la o idee foarte simpla; stiau
ca o problema tehnologica poate fi extrem de usor rezolvata atunci cand te inspiri din natura.
Cand doua persoane comunica trebuie sa parcurga mai multe faze:

• In primul rand trebuie sa apara ideea de comunicare (impulsul).

• In al doilea rand trebuie sa te gandesti la reprezentarea ideii. Daca esti in fata prietenei
tale probabil ca doresti sa o saruti, in fata profesorului nu cred ca aceasta este cea mai
buna idee.
• In al treilea rand trebuie sa gasesti o metoda de "livrare": un sarut normal este suficient?
Daca nu ce parere aveti despre un sarut frantuzesc?
• Dupa ce te-ai pregatit indelung trebuie sa treci la fapte: fa-o!

Asa ca ISO a decis crearea unui model care utilizeaza layere (straturi, nivele en.), fiecare layer
ocupandu-se cu alta actiune, toate fiind insa in legatura unul cu altul pentru ca este imposibila
realizarea comunicarii fara parcurgerea tuturor pasilor necesari. In reprezentarea de mai sus
exista numai patru pasi, dar ISO a ales o schema mult mai detaliata. Layerele OSI (nu ISO -
International Standards Organization ) au o multime de avantaje; unul dintre acestea fiind
faptul ca pot fi invatati usor. Nu exista pe lume inginer de retea profesionist care sa nu stie ceva
despre layerele OSI. Este imposibil sa dezvolti o retea fara sa le cunosti. Aceste layere constituie
baza unei retele. Modelul de referinta OSI va permite sa vedeti care sunt functiile retelei la fiecare
nivel. Modelul de referinta OSI este cadrul care permite intelegerea felului in care datele sunt
transmise printr-o retea.
In modelul OSI exista sapte layere diferite, fiecare avand o functie specifica. Vom vedea in cele
ce urmeaza ca TCP/IP simplifica modelul de referinta OSI, dar pentru inceput trebuie sa aflam
cate ceva despre OSI.

Layerele OSI

In imaginea de mai jos este realizata o reprezentare a layerelor OSI:

Dupa cum puteti vedea, OSI este un model stiva. Acest model simplifica evolutia, deoarece orice
schimbare a unui layer nu ii afecteaza si pe ceilalti. De asemenea, standardizeaza reteaua si
permite interoperabilitatea si modularizarea componentelor fabricate de diversi producatori.
Haideti sa parcurgem layerele existente, incepand cu cel mai apropiat de utilizatori.

7. Layerul "Aplicatie" ofera servicii de retea pentru aplicatiile utilizatorilor. Avand in vedere ca se
afla in varful stivei, nu ofera sevicii pentru alte layere ci pentru aplicatiile exterioare. Layerul de
aplicatii verifica partenerii de comunicare, integritatea si sincronizarea datele. Ganditi-va la ceea
ce fac browserele.

6. Layerul "Prezentare" ofera date pentru layerul de aplicatii. Se ocupa cu "prezentarea datelor
". Cu alte cuvinte, verifica daca datele sunt intr-un format care poate fi inteles de ambele parti
implicate in comunicare. Daca nu, le converteste la un format comun. De asemenea, negociaza
pentru acest format comun. Este ca un translator intr-o conversatie.

5. Layerul "Sesiune" stabileste, administreaza si termina sesiunile dintre partile implicate in

comunicare. Dupa cum probabil ati ghicit, ofera date layerului de prezentare. Ajuta doua gazde
sa isi sincronizeze dialogul si administreaza schimbul de date. Ofera resursele pentru un transfer
de date eficient, raportarea erorilor proprii sau ale layerelor superioare.

4. Layerul "Transport" se ocupa cu segmentarea datelor. Intai segmenteaza datele din sistemul
gazdei care transmite si apoi le reasambleaza la destinatie si le transmite sistemului. Layerul de
transport poate fi perceput ca un layer de granita intre layerele "gazda" si asa numitele layere
media. Layerele de transport incearca sa asigure cea mai buna comunicare utilizand tehnici de
depistare a erorilor de transmisie si de recuperare si control al fluxului. Mentine layerele
superioare departe de problemele de implementare.

3. Layerul "Retea" este cel mai complex layer care conecteaza si asigura ruta potrivita dintre
doua gazde aflate pe doua retele total diferite. Layerul 3 se ocupa cu selectarea rutelor, rutarea si
adresarea.

2. Layerul "Legatura" transmite datele printr-o legatura fizica. Aceasta este partea fizica a unei
retele care se ocupa cu adresarea "fizica", topologia retelei, accesul la retea, sesizarea erorilor,
transportul cadrelor cerute si controlul fluxului.

1. Layerul "Fizic" este layerul de baza care asigura serviciile fizice. Layerul fizic defineste
specificatiile electrice, mecanice, procedurale si functionale pentru activarea, mentinerea si
dezactivarea legaturii fizice intre sistemele finale. Este cel mai aproape de media si semnale.
Totodata el controleaza specificatiile mediului de transmisie, controleaza tensiunea, semnalele,
viteza de transmisie, distantele, conectorii.

Incapsularea datelor

Nu am descris in detaliu aceste layere deoarece in articolele ce vor urma ne vom intoarce la
fiecare dintre ele si le vom discuta pe larg. Acum este interesant de stiut cum sunt pregatite
datele (de exemplu un mesaj prin email) pentru transmiterea prin retea. Acest procedeu poarta
numele de incapsularea mesajului.
1. Primul pas este crearea datelor. Aceasta etapa este realizata la nivelul layerelor logice (7-6-5-
4), ceea ce inseamna ca datele sunt convertite intr-un format care poate fi transmis prin retea.

2. Impachetarea datelor. Prin segmentarea datelor layerul de transport se asigura ca gazdele de

la ambele capete pot comunica.

3. Adaugarea adresei retelei la headere. Datele sunt pregatite intr-un pachet care contine
headerul cu sursa si adresele logice ale destinatiei. Aceste headere ajuta dispozitivele logice din
retea pentru a transporta pachetul pe o anumita ruta la destinatia potrivita.

4. Adaugarea adresei locale la header. Fiecare dispozitiv din retea trebuie sa puna pachetul de
date intr-un cadru. Cadrul permite conectarea la urmatorul dispozitiv din retea direct conectat pe
fir. Fiecare dispozitiv aflat pe ruta aleasa necesita ca unitate de transmisie "cadrul (frame en)"
pentru a se conecta la urmatorul dispozitiv. Este ca si cum in timpul unui incendiu galetile pline cu
apa merg din mana in mana pentru ca focul sa fie stins.

5. Convertirea in biti pentru transmisie. Cadrul trebuie sa fie convertit intr-un model de aranjare
sub forma de biti pentru transmisia prin mediu ( cablu, aer, etc). De fapt nu conteaza care este
acest mediu. Ganditi-va numai ca puteti transmite un email unui prieten din Japonia de pe GSM-
ul vostru. Headerele and trailerele sunt adaugata pe masura ce datele inainteaza prin layerele
modelului OSI.

In cadrul unei retele datele sunt transmise de la o gazda la alta si fiecare layer OSI comunica cu
layerul corespondent (corespondentul sau) de la destinatie. Forma de comunicare in cazul in care
fiecare layer realizeaza un schimb de date ( asa numitul protocol data units - PDU) cu layerul
aflat la destinatie poarta numele de comunicare corespondent-corespondent (peer to peer). In
cadrul unei retele fiecare layer depinde de layerul aflat dedesubt. Layerul aflat cel mai jos
incapsuleaza PDU-ul de la layerul superior in campul sau de date, ii adauga headerele si
trailerele proprii, iar datele trec la layerul urmator. De exemplu layerul 4 adauga mai multe
informatii la datele provenite de la layerul 5 si le grupeaza intr-un segment. Layerul 3 (retea)
trebuie sa transmita datele prin retea. Le ataseaza un header creand un PDU al layerului 3. In
acest moment headerul contine informatii logice, dar Layerul 2 incapsuleaza intr-un cadru
informatia despre adresa fizica necesara pentru ca transferul sa fie realizat. Layerul de "legatura
a datelor" asigura "serviciul" layerului de retea prin incapsularea informatiilor acestuia din urma
intr-un cadru. Layerul fizic asigura de asemenea "serviciul" layerul de "legatura a datelor". Layerul
fizic codeaza cadrul intr-un model de 1 si 0 (biti) pentru transmisia prin mediu la nivel fizic.

Modelul de referinta TCP/IP

Am discutat despre modelul OSI, care are cateva avantaje importante. Cu toate acestea,
standardul TCP/IP este folosit in acest moment pentru transmisiile de date din cea mai mare
retea existenta - Internetul. Din punct de vedere istoric, modelul de referinta TCP/IP a fost creat
de Ministerul Apararii din SUA pentru a deveni reteaua suprema - o retea capabila sa
supravietuiasca in orice conditii, chiar si intr-un razboi nuclear. Era extrem de important sa fie
creata o retea capabila sa opereze cu o infrastructura distrusa in proportie de peste 90%, fara sa
aiba vreo importanta starea fizica a unor anumite segmente ale retelei. Imaginati-va ca Internetul
are aceasta capacitate - doua gazde pot comunica chiar daca aproape toate serverele dintre ele
nu au putut sa le raspunda cererii; sunt disponibile cai redundante. La urma urmei un uptime de
100% este imposibil. Chiar si un uptime de 99,9%, cu care se lauda multe companii de hostimg
este foarte greu de realizat. Asa ca cei de la US DoD (Departament of Defence) doreau o retea
inteligenta.
Atentie: Modelul de referinta TCP/IP are patru layere si, desi exista doua layere cu acelasi nume
ca la modelul OSI, nu le confundati cu acelea pentru ca fiecare layer are functii total diferite.

4. Layerul "Aplicatie" - Include primele trei layere aflate in varful modelului OSI: de Aplicatie,
Prezentare si Sesiune. Se ocupa cu procesarea logica ca reprezentarea, codarea, dialogul. La fel
ca in modelul OSI layerul pentru aplicatii pregateste datele pentru layerul urmator.
3. Layerul "Transport" - Se ocupa cu controlul fluxului si corectarea erorilor. De fapt, prima
parte a numelui modelului TCP/IP vine de la un protocol al Layerului de Transport, Transmission
Control Protocol. Acest protocol se ocupa de verificarea erorilor. TCP este un protocol orientat pe
conectare, adica permite comunicarea dintre doua gazde si de asemenea strange toate
informatiile. Dupa cum probabil stiti deja, nu este neaparat necesar ca aceste doua gazde sa fie
conectate direct prin cablu.
2. Layerul "Internet" - Trebuie sa transmita informatii din orice punct al retelei si sa primeasca
aceste pachete de date, independent de retelele dintre ele. Layerul pentru Internet este
implementat cu ajutorul protocolului Internet Protocol (IP). Acest Layer trebuie sa gaseasca cea
mai buna ruta pentru pachetele de date.
3. Layerul "Acces la Retea" - La fel ca Layerul de Legatura a Datelor si ca cel Fizic din modelul
OSI se ocupa in principal cu toate aspectele legaturilor fizice.

M-ati putea intreba de ce este necesar sa invatati doua modele cand unul (cel mai adesea
TCP/IP) ar fi suficient. Problema principala este ca specialistii prefera modelul OSI pentru analize
mai atente. Este adevarat ca TCP/IP este mai folositor pentru ca este implementat in lumea
reala. Ca utilizator finali veti avea de-a face numai cu Layerul pentru Aplicatii, dar o cunoastere
mai detaliata a layerelor este vitala pentru realizarea unei retele. Este adevarat ca majoritatea
utilizatorilor nu stiu nimic despre protocoale de rutare sau alte detalii, dar este de asemenea
adevarat ca acesti utilizatiri nu trebuie sa realizeze retele scalabile si sigure. Dar dupa toate
standardele doua computere conectate cu ajutorul unui cablu crossover reprezinta inca o
retea. :). In urmatorul articol vom discuta detalii ceva mai practice ca de exemplu cabluri, repetori,
huburi, bridges, switches, routere, etc. Eu sunt in general un tip deschis asa ca folositi va rog aria
de networking din forum pentru a face sugestii, recomandari, sa-mi spuneti cam ce ati dori, ce
probleme aveti, etc. Imi va face placere sa discut cu voi. Multumesc!

Master a
network:
Layer I

Data July 09, 2001

Autorul BoyGenius
Limba Romana, Engleza

A trecut destul de mult timp de la primul articol din aceasta serie despre retele si in cele ce
urmeaza voi incerca sa va explic toate detaliile despre modelul de referinta OSI. Am hotarat sa
incep de la primul layer si sa le iau pe rand pana la ultimul layer, aceasta fiind cea mai buna cale
de a diagnostica problemele unei retele. De obicei se intampla ca atunci cand ceva nu este in
ordine cei implicati sa treaca peste cele mai simple sau evidente lucruri ca de exemplu un cablu
iesit de la locul lui. In acest articol vom discuta despre primul layer din modelul de referinta OSI.
Daca doriti sa aflati mai multe informatii despre layerele OSI cititi articolul meu anterior. Dar care
este numele primului layer? Nu va ingrijorati, exista o mica smecherie care va ajuta sa va amintiti
ordinea acestor layere, numai ca este in limba engleza: se para ca All People Seem To Need
Data Processing (Application, Presentation, Session, Transport, Network, Data link, Physical).

Layerul fizic se ocupa de specificatiile electrice si mecanice pentru activarea, mentinerea si

dezactivarea legaturii fizice dintre sistemele terminale. Care este mediul prin care sunt transferati
bitii? Cum vor fi codati acesti biti? De cati volti ai nevoie pentru a reprezenta "1" bit? Acestea sunt
cateva dintre intrebarile pe care ar trebui sa vi le puneti atunci cand vine vorba de Layer 1. Dar
daca vreti sa va amintiti de acest layer in cat mai putine cuvinte ganditi-va numai la Transmisie
binara sau Mediu si Semnale. Nu am vrut sa intru prea mult in detalii despre detaliile electrice,
asa ca urmatoarea parte a acestui articol va fi un ghid despre diferitele medii prin care este
realizata transmisia. Si voi incepe cu mediile bazate pe cupru.

Reteaua din cupru

Cabluri Coaxiale

Cuprul este cel mai utilizat mediu in retelele LAN, in principal din cauza ca are preturi reduse.
Pentru a intelege mai bine cum sunt realizate diferitele tipuri de cablu (coaxial, UTP, STP) trebuie
intai si-ntai sa intelegem ce se intampla de fapt prin conductorul de cupru. Bitii sunt codati ca
semnale electrice. Cel mai simplu mod de a coda bitii ar fi utilizarea a 0V (volti) pentru a
reprezenta un "zero" logic si +5V pentru a reprezenta un "unu" logic. Acest procedeu poarta
numele de codarea NRZ (non-return to zero). Cu toate acestea pentru a izola mai bine semnalul
electric de zgomot este utilizata o metoda mai complexa si anume codarea Manchester. In
aceasta codare "1" este codat ca o tranzitie a semnalului electric de-la-mic-la-mare, iar "0" ca o
tranzitie de-la-mare-la-mic. Zgomotul electric poate avea multe cauze ca de exemplu EMI
(interferenta electromagnetica) si RFI (interferenta cu undele radio), iar acestea sunt generate de
dispozitivele elecrice din apropiere ca aerul conditionat sau computerele. Aceste aspecte au fost
luate in considerare atunci cand a fost realizat Cablul coaxial.

Cablul coaxial are un conductor din cupru, imbracat intr-un izolator din plastic, care este acoperit
la randul lui de un invelis de cupru care asigura protectia fata de EMI si RFI. Acest invelis este o
parte a circuitului de date. Toate acestea sunt introduse intr-un invelis exterior care impiedica
degradarea mecanica a firului. Firul se termina cu un conector BNC. Teoretic pot fi atinse viteze
de 10 - 100 Mbps (Megabiti pe secunda). Cu toate ca semnalul este bine protejat de EMI, cablul
coaxial are in acest moment numai o semnificatie istorica deoarece a fost inlocuit cu alternative
mai bune ca de exemplu UTP si STP. Standardele TIA/EIA specifica faptul ca pentru retelele noi
cablul coaxial nu ar trebui sa mai fie folosit

Cablul Unshielded Twisted Pair (UTP) / Shielded Twisted Pair (STP)

UTP (Unshielded Twisted Pair) este probabil cel mai obisnuit tip de cablu utilizat astazi. CAT1
UTP este un tip de cablu UTP folosit pentru comunicatiile telefonice. Cablul CAT5 UTP este
folosit in retele si teoretic poate fi atinsa o viteza de 100 Mbps. Acest cablu contine patru perechi
de cate doua fire, fiecare dintre acestea fiind invelite intr-un izolator de plastic codat cu niste
culori si cu firele din fiecare pereche impletite unul in jurul celuilalt. Toate acestea sunt asezate
intr-un invelis exterior care asigura protectia impotriva deteriorarilor mecanice. Dar de ce sunt
impletite firele unul in jurul celuilalt? Atunci cand doi conductori sunt asezati aproape unul de
celalalt campul magnetic creat de curentului electric care trece printr-un fir influenteaza semnalul
electric din celalalt fir. Prin impletirea lor acest efect este in mare parte redus. Pentru a va face o
idee mai buna despre cat de important este impletitul firelor va voi spune ca standardele TIA/EIA
recomanda ca la mufarea RJ-45 a cablului sa nu ramana mai mult de 1,3 cm neimpletiti. Cu alte
cuvinte aveti grija cand puneti o mufa sa nu dezgoliti cablul mai mult de 1,3cm.

Cum puteti introduce toate cele opt fire ale cablului in mufa? Ei bine, depinde pentru ce folositi
cablul. Daca vreti sa conectati computerul la un hub sau un switch, cablul ar trebui introdus in
mufa in ordine. Acest lucru inseamna ca pin1 de la un capat este conectat la pin1 de la celalalt
capat si asa mai departe... Daca vreti sa conectati doua computere atunci trebuie folosit un cablu
cross-over. Acest lucru inseamna ca perechea care este conectata la pinii folositi de catre
computer pentru transmiterea de date este conectata la pinii folositi de cel de-al doilea computer
pentru a primi date. Daca vreti sa conectati computerul la un router pentru administrare prin
cablul de consola trebuie utilizat un alt tip de cablu. In acesta pin1 de la un capat este conectat la
pin8 de la celalalt capat, pin2 la pin7 si asa mai departe... Acest cablu poarta numele de cablu
roll-over. Pentru mai multe detalii despre aceste cabluri cititi pagina urmatoare.

Cabluri Drepte / Rollover / Crossover

In tabelele de mai jos sunt prezentate schemele de cablare pentru cablurile drepte, rollover si
crossover.

Folosit cu Folosit cu 100 Base-

Pin Pair Cularea 10/100 T4 si
Functie
nr. nr. firului Base-T 1000 Base-T
Ethernet? Ethernet?
1 2 Transmit White/Orange Da Da
2 2 Receive Orange/White Da Da
3 3 Transmit White/Green Da Da
4 1 Nut used Blue/White Nu Da
5 1 Nut used White/Blue Nu Da
6 3 Receive Green/White Da Da
7 4 Nut used White/Brown Nu Da
8 4 Nut used Brown/White Nu Da
Cablu drept: Standard T568-B (Specificatii AT&T)

Router sau RJ-45 la RJ-45

RJ-45 la RJ-45 Consola
switch Cablu Rollover Adaptor RJ-45
Cablu Rollover (serial port la
console port la DB9
(alt capat) PC)
(DTE) (un capat)
RTS 1 8 8 CTS
DTR 2 7 6 DSR
TxD 3 6 2 RxD
GND 4 5 5 GND
GND 5 4 5 GND
RxD 6 3 3 TxD
DSR 7 2 4 DTR
CTS 8 1 7 RTS
Cablu Rollover Console
RTS = Request To Send, DTR = Data Terminal Ready, TxD = Transmit Data, GND = Ground (One for TxD and one
for RxD),
RxD = Receive Data, DSR = Data Set Ready, CTS = Clear To Send.

Folosit cu Folosit cu 100 Base-

Pin Pair Culoarea 10/100 T4 si
Functie
Nr. Nr. firului Base-T 1000 Base-T
Ethernet? Ethernet?
1 3 Transmit White/Green Da Da
2 3 Receive Green/White Da Da
 3 2 Transmit White/Orange Da Da
4 1 Nut used Blue/White Nu Da
5 1 Nut used White/Blue Nu Da
6 2 Receive Orange/White Da Da
7 4 Nut used White/Brown Nu Da
8 4 Nut used Brown/White Nu Da
Cablu drept standard T568-A

Pentru a realiza un cablu crossover trebuie sa cablati un capat dupa standardul T568-A si
celalalt capat dupa standardul T568-B.

Dezavantajul principal al cablului UTP este ca acest tip de cablu este mai predispus decat alte
cabluri la zgomotul generat de campurile electromagnetice. Poate fi folosit numai pe distante de
pana la 100 m fara ca semnalul sa fie deteriorat sub standardele acceptate. Cu toate acestea, din
cauza ca este mai ieftin, subtire si usor de instalat si este capabil sa atinga viteze mari, este tipul
de cablu cel mai des utilizat.
Un segment UTP poate avea o lungime de numai 100 m pentru ca semnalul sa isi pastreze
calitatea. Sa presupunem ca vreti ca reteaua sa fie mai mare de atat. In acest moment intra in
scena repetorul :) Un repetor este un dispozitiv care poate regenera semnalul astfel incat
dimensiunile retelei sa poata fi marite. Un repetor multi-port poarta numele de hub, un element
esential intr-o retea Ethernet.

Un alt tip de cablu din cupru este STP (Shielded Twisted Pair). Acesta seamana cu cablul UTP
diferenta constand in faptul ca perechile de fire sunt protejate de EMI si RFI de o folie metalica
care se comporta ca un scut. Acest scut sustine in acelasi timp si greutatea cablului. Bineinteles,
aceste avantaje se reflecta si in pretul cablului, care este mai scump decat cablul UTP.

Retele optice

OK, cred ca am vorbit suficient despre cablurile din cupru, sa trecem acum la cablurile din fibra
optica. Cablul din fibra optica este un mediu utilizat pentru transmiterea semnalelor luminoase.
Tehnologia folosita la realizarea acestui tip de cablu nu a fost disponibila pana in anii 60, asa ca
este ceva relativ nou. Folosirea cablurilor din fibra optica ofera multe avantaje. In primul rand nu
sunt afectate de interferentele electromagnetice. In al doilea rand, pot fi atinse viteze mai mari
pentru transmiterea datelor. Vitezele variaza in intervalul 100 Mbps si 1Tbps (Terabiti pe
secunda. Adica 1 urmat de 12 zerouri de biti transmisi intr-o secunda !!!). Aceste cabluri pot avea
lungimi de 2500 - 3000 m (1.5 - 2 mile).

Dupa cum va spuneam, cablurile din fibra optica transmit semnale luminoase in loc de impulsuri
electrice. Un "1" este reprezentat de un semnal luminos mai puternic, iar un "0" de intuneric.
Aceste semnale luminoase sunt ghidate prin cablu de fibra optica. Cum? Acest conductor este
realizat din sticla de inalta calitate si fara impuritati, cu un indice mare de refractie, numit miez.
Acesta este inconjurat de un invelis de sticla sau din plastic cu un indice de refractie mai mic
numit invelis. Cand lumina care trece prin centru loveste marginea se reflecta ca intr-o oglinda
ramanand astfel in miez. Centrul si marginile sunt foarte delicate, din acest motiv sunt invelite
intr-un material care asigura rezistanta si care este la randul sau acoperit de un invelis extern.
Deteriorarile mecanice ale partilor care conduc semnalele luminoase trebuie evitate. Chiar si cea
mai mica zgarietura a centrului va afecta serios calitatea semnalului. Acesta este unul dintre
dezavantajele cablului din fibra optica. Celalalt si cel mai important este pretul. Fibra optica este
mediul cel mai scump de transmitere a datelor.

Datorita felului in care sunt realizate unele cabluri din fibra optica prin acestea pot trece mai multe
semnale luminoase fara ca acestea sa interfereze unele cu altele. Acest lucru este realizat dand
semnalelor luminoase unghiuri diferite la intrarea in cablu. Acest tip de cablu din fibra optica se
numeste multimode. Avantajul este bineinteles pretul. Poti economisi mult atunci cand folosesti
fibra multimode pentru ca trebuie folosite mai putine cabluri. Dezavantajul este ca poate avea o
lungime maxima de "numai" 2500 m (1,5 mile) si opereaza la viteze mai mici. Cablul din fibra
optica care permite trecerea numai a unui singur semnal luminos poarta numele de single mode.
Aceste cabluri sunt mai subtiri si pot avea o lungime de 3000 m (1,85 mile).

Datorita vitezelor mari care pot fi obtinute si din cauza cantitatii mari de informatii care sunt
transmise prin acest tip de cablu fibra optica este folosita in principal la interconectarea cladirilor
(de exemplu intr-un campus) sau a diferitelor etaje ale unei cladiri.

Dar chiar si vidul poate fi un mediu de transmitere a semnalelor. Unde electromagnetice se

propaga prin aer sau vid la viteza luminii. Aceasta caracteristica le face ideale pentru aplicatii de
genul nave spatiale, sateliti sau sonde spatiale, dar si pentru aplicatii mai pamantesti ca de
exemplu telefoanele mobile.

Testerul de cablu

Daca vreti sa va faceti singuri cablurile de retea va sugerez

sa le testati atunci cand credeti ca totul este gata. Puteti
face acest lucru in mai multe feluri. Unul dintre acestea este
ca pur si simplu sa introduceti cablul in NIC (Network
Interface Card - placa de retea) si, daca sunteti conectat la
Internet, incercati sa accesati o pagina web, ca de exemplu
www.pchardware.ro. Daca mufele au fost conectate corect
ne veti putea vizita site-ul :) Dar daca nu merge totul
comform planului? Nu ati avea nici o idee ce nu
functioneaza cum trebuie. Pentru a descoperi problemele
unui cablu de retea trebuie sa folositi un dispozitiv numit
cable tester. Exista cateva disponibile pe piata cu preturi
variand intre 100$ si cateva mii de dolari. Chiar si cel mai
simplu cable tester va poate indica conexiunile proaste.
Cele mai sofisticate va pot da detalii despre lungimea
cablului, pot face harti ale firelor, pot testa nivelul de zgomot
cauzat de campurile elctromagnetice sau va pot ajuta sa
gasiti cablurile in pereti. In imaginea din dreapta este
prezentat Fluke 620 LAN CableMeter®, un tester care
permite realizarea anumitor masuratori pe cabluri Coaxiale,
UTP si STP. Ei bine, cam atat pentru azi. In articolul
urmator vom discuta despre lucruri mult mai interesante :)
ca topologia retelei si protocoalele Layer-ului 2 ca de
exemplu Token-Ring, FDDI, si vom discuta si despre
Ethernet. Sper ca v-a facut placere sa aflati detalii despre
Layer I si va astept in Netwoking Area in forumul PC
Hardware.

Master a network: Layer II

Data August 21, 2001

Autorul BoyGenius
Limba Romana, Engleza

A venit momentul sa mai facem inca un pas in incercarea noastra de a realiza o retea si sa
discutam despre al doilea layer al modelului de referinta OSI, Layer-ul "Legatura". Daca vreti sa
va revizuiti cunostiintele despre modelul de layere OSI cititi primul articol din aceasta serie Master
A Network - Part I.

Layerul "Legatura" se ocupa cu probleme de genul adresarea "hardware", topologia retelei si felul
in care computerele dintr-o retea acceseaza mediul comun.

Inainte de a discuta despre tehnologiile Layer-ului 2 (ca de exemplu Ethernet and Token Ring) as
vrea sa va prezint inca o data pe scurt procesul de incapsulare a datelor. Cand datele din Layerul
"Aplicatie" circula prin stiva pentru a ajunge pana la Layer-ul "Fizic" aceste date sunt impartite in
unitati mai mici care primesc informatii aditionale (headere si trailere). Aceste unitati au fiecare
cate un nume, unul pentru fiecare layer care incapsuleaza date. Datele incapsulate de Layer 2
poarta numele de cadre (frame-uri). Cu ajutorul bitilor primiti din header si trailer pot fi identificate
sursa si destinatia datelor transmise si pot fi gasite pachetele de date care contin erori, asigurand
in acest mod fiabilitatea comunicarii in retea. Acest proces seamana foarte mult cu trimiterea unei
scrisori unui prieten. Introduceti scrisoarea (datele din layer-ele superioare) intr-un plic si pe plic
scrieti adresa prietenului (adresa de destinatie). Informatiile scrise pe plic va asigura ca
scrisoarea va fi trimisa in directia cea buna de catre serviciile postale (dispozitivele din retea)
pana cand va ajunge in sfarsit in cutia postala a prietenului vostru.

Fiecare computer se conecteaza la retea printr-o placa de retea numita in limba engleza Network
Interface Card (NIC). NIC-ul este o placa cu circuite integrate care transforma datele utilizatorului
intr-o forma de energie care poate fi transmisa prin mediile din retea (impulsuri electrice, semnale
luminoase, unde electromagnetice). Fiecare NIC are o adresa unica scrisa intr-un cip ROM de pe
placa. Aceasta adresa se numeste adresa MAC (Media Access Control) si are o dimensiune de
48 biti (12 cifre in baza 16). Adresele MAC sunt alcatuite din doua parti egale. Primele sase cifre
in baza 16 (numite OUI - Organizational Unique Identifier) ajuta la identificarea producatorului
placii de retea. Producatorul le stabileste pe celelalte sase aleator. Avand in vedere ca fiecare
adresa MAC are 12 cifre in baza 16 atunci exista 12^16 (= 184. 884. 258. 895. 036 .416)
combinatii posibile, deci adresele MAC nu se vor termina prea curand :). O adresa MAC poate fi
specificata in doua moduri: sase grupuri de cate doua cifre in baza 16 (ex: 00-d0-09-31-b4-94)
sau trei grupuri de cate patru cifre in baza 16 (ex: 0004-9a87-1ec8). In sectiunile urmatoare ale
acestui articol veti afla cum folosesc computerele adresele MAC pentru a comunica unele cu
celelalte.

Putin mai devreme va spuneam ca in Layer-ul "Legatura" este definita topologia retelei. De fapt
exista doua aspecte ale topologiei unei retele: topologia fizica (felul in care sunt asezate firele) si
topologia logica (cum circula datele printr-o retea). Exista sase topologii de baza: bus (lineara),
inel, stea, stea desfasurata, ierarhica si plasa.

Priviti imaginea de mai jos in care sunt prezentate diferitele topologii. Tineti minte insa ca
topologia "plasa" nu ar trebui sa fie niciodata folosita intr-o retea de computere (imaginati-va
rezolvand problemele unei astfel de retele) si ca steaua si inelul sunt modelele cel mai des
folosite.

Reteaua Token Ring

Reteaua Token Ring (dezvoltata de IBM in anii '70) are o topologie logica de inel, dar firele sunt
asezate in forma de stea. Pe langa faptul ca garanteaza oricarui calculator din retea ca va putea
sa transmita datele, avantajul ei principal este ca poti determina timpul minim si maxim cat
trebuie un calculator sa astepte pana cand ii vine randul sa "vorbeasca".

Sa luam un exemplu pentru a intelege mai bine cum functioneaza o retea token ring.

Imaginati-va ca voi si prietenii vostri stati asezati intr-un cerc. Unul dintre voi are un obiect special
(token-ul). Cel care are token-ul este cel care are permisiunea de a vorbi, ceilalti asculta ce are
de spus persoana respectiva. O persoana poate avea token-ul pentru o perioada limitata de timp
(astfel incat fiecare are ocazia sa vorbeasca). Cand persoana care are token-ul a terminat de
vorbit (sau cand i s-a scurs timpul acordat) ii da token-ul vecinului din dreapta. Aceasta a doua
persoana poate vorbi acum. Daca nu are nimic de spus paseaza token-ul urmatoarei persoane
din dreapta sa. In final token-ul va ajunge din nou la persoana de la care a inceput "jocul" si
secventa de mai sus este repetata iar si iar.

Astfel se petrec lucrurile intr-o retea token ring. Token-ul este o secventa de 3 octeti in cadrul
token-ring (din acest motiv acesta este mai mare decat cadrele Ethernet-ului). Cea mai
interesanta parte a unui token sunt octetul de Access Control pe care il contine. Acest byte
contine cateva informatii importante utilizate pentru implementarea unui sistem de prioritati si a
unui mecanism de management.

Sistemul de prioritati este utilizat in momentul in care mai multe statii au nevoie sa acceseze
reteaua mai des decat altele. Fiecarei statii ii este repartizata o anumita prioritate. Numai statiile
cu un nivel de prioritate egal sau mai mare decat nivelul statiei existente in campul de prioritati al
token-ului poate obtine token-ul.

Cand un dispozitiv din retea nu mai functioneaza unele din cadrele pe care le-a trimis pot
continua sa circule prin retea mult timp, existand posibilitatea blocarii intregii retele. Din fericire
mecanismul de management al retelei token ring poate identifica aceasta situatie si poate inlatura
cadrele cu erori din retea generand un token nou.

Voi termina aceasta discutie despre Reteaua Token Ring cu cateva specificatii tehnice.

Specificatiile IEEE 802.5

Viteza datelor 4 or 16 Mbps
Metoda de Acces Token Passing
Codarea Differential Manchester
Numarul maximde gazde pe segment 250

Specificatiile oficiale oferite de IBM includeau de asemenea si tipurile de medii utilizate (cupru) si
topologia (stea), dar specificatiile IEEE nu mai mentioneaza nimic despre aceste aspecte.

Reteaua FDDI

FDDI inseamna Fiber Distributed Data Interface si se spune ca este o versiune imbunatatita a
retelei Token Ring. Reteaua FDDI are o topologie logica cu doua inele. Acest lucru inseamna ca
a mai fost adaugat inca un inel pentru a imbunatati fiabilitatea retelei. Daca unul dintre inele nu
mai functioneaza gazda pur si simplu va folosi celalalt inel. Bineinteles ca daca nici cel de-al
doilea inel nu mai functioneaza nici reteaua nu va mai functiona. Avand in vedere ca sansele ca
ambele inele sa nu functioneze in acelasi timp sunt mai mici decat in cazul unui singur inel,
reteaua FDDI este mai fiabila decat reteaua Token Ring. Retelele FDDI sunt folosite in cazurile in
care fiabilitatea si necesitatea determinarii momentului exact cand unei gazde ii vine randul sa
transmita sunt extrem de importante, de exemplu in cladirea administrativa a unei uzine nucleare.

Pe langa faptul ca FDDI nu poate rezolva complet problema fiabilitatii mai are si un alt dezavantaj
si anume costul mare. In aceste retele este folosita fibra optica si cum exista doua inele care
trebuie cablate pretul este relativ mare.
 Specificatiile FDDI
Viteza 100 Mbps
Lungimea Maxima a Cablului 2000 m
Codarea 4B/5B
Metoda de Acces token passing

Metoda de codare utilizata de retelele FDDI este cam ciudata. Patru biti sunt codati ca 5 biti (e.g.
0110 este codat ca 01110). Aceasta metoda de codare are avantajul evitarii unei durate
indelungate de trecere a semnalelor de-la-mic-la-mare utilizate de Schema de Codare
Manchester.

Exista insa si o varianta mai ieftina a retelei FDDI. Ma refer la CDDI (Copper Distributed Data
Interface) care dupa cum o sugereaza si numele foloseste cuprul in locul fibrei optice.

Ethernet-ul

La inceputul anilor '60 au fost puse bazele CSMA/CD (protocolul utilizat de Ethernet) la
Universitatea din Hawaii, iar in anii '70 Centrul de cercetare din Palo Alto al companiei Xerox a
realizat prima retea Ethernet. De atunci Ethernet-ul a devenit cea mai populara tehnologie bazata
pe Layer 2 din cauza ca este cea mai potrivita pentru traficul de retea sporadic dar de viteza
mare al retelelor de azi.

CSMA/CD vine de la Carrier Sense Multiple Access with Collision Detection. Haideti sa luam un
exemplu practic pentru a intelege mai bine ce inseamna de fapt CSMA/CD.

Imaginati-va ca ati fost cu prietenii la film si fiecare vrea sa-si spuna parerea despre ce a vazut.
Daca ar vorbi toti in acelasi timp nimeni nu ar intelege nimic. In schimb fiecare asteapta sa se
faca liniste (aceasta este partea Carrier Sense). Daca toata lumea tace profiti de ocazie si incepi
sa vorbesti. Daca doua sau mai multe persoane incep sa vorbeasca in acelasi timp se vor opri si
apoi, dupa o scurta perioada de timp, vor incerca din nou sa vorbeasca.

Daca doua sau mai multe gazde incep sa transmita in acelasi timp se spune a avut loc o
coliziune. Cand se intampla acest lucru gazdele care au produs coliziunea o pot detecta si trimit
un semnal de bruiaj ca fiecare gazda sa afle care este situatia. Dupa aceea, statiile care au
generat coliziunea nu mai transmit nimic pentru o perioada de timp aleasa aleator; dupa aceea
pot incepe sa retransmita. Un algoritm special cunoscut sub numele de algoritmul back-off este
folosit pentru a calcula aceasta perioada de timp. In final fiecare statie a retelei va avea
posibilitatea sa transmita date, dar spre deosebire de retelele token-passing, Ethernet-ul nu este
determinist (nu poti calcula cat timp trebuie sa astepte un computer pana poate transmite).

Ethernet-ul este o retea de difuzare. Acest lucru inseamna ca toate gazdele dintr-o retea pot
vedea frame-urile nodului care transmite, dar numai gazda care detine adresa MAC care se
potriveste cu destinatia din campul destinatie va procesa datele transmise. Restul gazdelor le vor
ignora.

Exista mai mult de 18 tipuri de retele Ethernet pentru care exista specificatii sau pentru care inca
se dezvolta specificatiile. In tabelul de mai jos sunt prezentate cele mai importante.
 Numele Segmentul Maxim de
Numele popular Viteza Mediul
Standard Lungime
Orange Hose
10Base5 10 Mbps Thick COAX 500m
Ethernet *
CheaperNET * 10Base2 10 Mbps Thin COAX 185m
10BaseT 10BaseT 10 Mbps Cat 5 UTP 100m
Multimode
Fiber Ethernet 10BaseF 10 Mbps 2000 m
Optical Fiber
100
Fast Ethernet 100BaseT Cat 5 UTP 100m
Mbps
Gigabit Ethernet over 1000
1000BaseT Cat 5 UTP 100m
UTP ** Mbps
* disparute ** dezvoltare ulterioara

Dispozitivele Layer 2

Haideti sa discutam acum despre cateva dintre dispozitivele Layer 2 care se gasesc intr-o retea.
Poarta numele de dispozitive layer 2 pentru ca pot lua decizii de forwardare bazandu-se pe
adresa MAC.

Bridge-urile sunt dispozitive utilizate pentru conectarea a doua sau mai multe segmente de retea.
Sarcina lor este sa determine daca gazda destinatie se afla pe acelasi segment de retea ca sursa
si daca intr-adevar este sa impiedice difuzarea datelor si pe celelalte segmente din retea. Acest
lucru imbunatateste performanta retelei limitand traficul care nu este necesar. Dar cum poate un
bridge sa faca acest lucru? Ei bine, verifica adresa sursei fiecarui cadru pe care il primeste si o
adauga intr-un tabel care contine toate gazdele locale cunoscute. Cand citeste adresa unei
destinatii o compara cu continutul tabelului cu noduri locale pentru a putea hotari daca sa-i
permita sau nu cadrului sa treaca de bridge (determina daca destinatia este sau nu locala).

Bridge-urile pot de asemenea conecta segmente de retea care opereaza in protocoale Layer 2
diferite. In tabelul de mai jos sunt prezentate cateva tipuri de bridge-uri disponibile (lista nu este
exhaustiva).

Tipul de Bridge Segmentele de LAN Conectate

 Ethernet cu Ethernet
Transparent
 Token ring cu Token ring
Translating  Ethernet cu Token ring si vice versa
Encapsulating  Ethernet cu FDDI si vice versa

Performanta bridge-ului este masurata in general in functie de doua criterii: viteza de filtrare si
viteza de forwardare (ambele masurate in cadre pe secunda sau pachete pe secunda).

Switch-ul este un alt dispozitiv Layer 2. Asa cum hub-ul este

un repeater multiport switch-ul este un bridge multiport.
Switch-ul este cu siguranta mai inteligent decat hub-ul avand
in vedere ca acesta nu numai ca retemporizeaza si
regenereaza bitii (cum face hub-ul), dar ia si decizii de
forwardare, reducand astfel traficul din retea. Switche-urile
ofera avantajul unor conversatii multiple simultane intre
gazdele din retea. Sa presupunem ca patru computere sunt
conectate direct la un switch (un scenariu foarte obisnuit).
Switch-ul trateaza acesta situatie ca si cand ar conecta patru
segmente de retea. Astfel incat daca Computerul 1 trebuie
sa intre in legatura cu Computerul 4 switch-ul va forwarda
cadrele de la Computerul 1 numai Computerului 4.
Computerele 2 si 3 nu pot vedea nici unul dintre cadrele
transmise, asa ca pot intra si ele la randul lor in contact fara
sa deranjeze alte computere.

Avand in vedere ca preturile switch-urilor scad acestea sunt intr-o anumita masura preferabile
hub-urilor din cauza performantei imbunatatite pe care o ofera.

In urmatorul articol vom discuta despre Layer 3. Vom patrunde intr-o zona si mai interesanta cu
routere, protocoale de routare, scheme de adresare IP, subnetting, etc.

Windows XP Network Troubleshooting

Troubleshooting TCP/IP - Detailed Steps

This article shows how to troubleshoot TCP/IP connectivity between

computers on a Windows network. If you haven’t already done so,
disable XP’s Internet Connection Firewall on all local area network
connections, and remove all firewall programs on the network.
Improperly configured firewalls are the most common cause of
TCP/IP problems.

Open a Command Prompt Window

For many of these steps, you’ll be typing at the command prompt. To

open a command prompt window in Windows 2000 or XP, click
Start | Run, type cmd in the box, and click OK. To open a
command prompt window in Windows 95, 98, or Me, click Start |
Run, type command in the box, and click OK. Type one command
per line, and press Enter after each one to execute it. To close the
command prompt window, use the exit command.

Determine the TCP/IP Settings

Determine the TCP/IP settings of each computer on the local area
network. In XP, open the Network Connections folder, right click
the LAN connection, and click Status | Support | Details. For
example, here are the Status and
Details views for the LAN connection
on an Internet Connection Sharing
host.

In Windows 95/98/Me, click Start |

Run, type winipcfg in the box, and
click OK. Select the LAN adapter
from the menu, and click More Info.
Here’s the winipcfg view for an ICS
client running Windows Me.

You can also see the TCP/IP settings from the command prompt.
This is especially convenient if a computer has more than one
network adapter. Use the ipconfig /all command, which is available
in all versions except Windows 95. The output from this command
can be long, so it’s best to write it to a file. Specify the file name in
the command this way:

ipconfig /all >ipconfig.txt

Here’s the output for a Windows XP ICS host that’s sharing its cable
modem connection:
Description of TCP/IP Settings

Here are the TCP/IP settings that are used in network

troubleshooting:

• IP Address – Unique address assigned to a network adapter.

A computer with multiple network adapters has an IP address
for each one, and each one must be in a different subnet.
• Subnet Mask – Used in conjunction with the IP address to
determine which subnet an adapter belongs to. At the
simplest level, communication is only possible between two
network adapters when they’re in the same subnet.
• Default Gateway - IP address of a computer or router, on one
of this computer’s local area networks, that knows how to
communicate with subnets not present on this computer. For
an Internet connection, the default gateway is a router
belonging to your Internet service provider, and all access to
sites on the Internet goes through it. For an ICS client, the
default gateway is the ICS host. If you use a hardware router,
it serves as the default gateway.
• DHCP Server – If an adapter is configured to obtain an IP
address automatically, this is the address of the server that
provides it. It could be your ISP, an ICS host, or a hardware
router.
• DNS Servers – IP address of one or more Domain Name
Server computers. DNS servers translate Internet names (like
www.practicallynetworked.com) to their IP addresses (like
63.146.109.227).

Subnets

See our article on subnets for a brief description of how they work.
For more details, see this Microsoft Knowledge Base article.

If two computers are supposed to be on the same subnet, but aren’t,

something is wrong with the network hardware or software
configuration. This is most likely to happen when one of them
receives an IP address of 169.254.x.x, which indicates that:

• It’s configured to obtain an IP address automatically.

• It couldn’t find a DHPC server on the network to make the
assignment.
• Windows assigned it an Automatic Private IP Address.

See our article on Specific Networking Problems and Their Solutions

for more information.

Pinging

The ping command is the basic tool for testing TCP/IP connectivity.
It sends a special packet (called ICMP Echo) to a particular IP
address and looks for a reply. If everything is working right, the
reply comes back. If not, the ping times out in a few seconds. By
default, the ping command repeats the process four times. Here’s an
example of an ICS client computer pinging a Windows XP Home
Edition ICS host, using the host’s IP address and its computer name.

When ping fails, you’ll see one of these error messages:

• Request timed out - The IP address is valid, but there’s no

reply from it. If the IP address is on a local area network, the
most likely cause is a firewall program blocking the ping.

• Unknown host <name> or Ping request could not find host

<name> - The computer name doesn’t exist on the local area
network. Make sure that NetBIOS over TCP/IP is enabled.

• Destination host unreachable – The IP address isn’t on a local

area network, and the default gateway can’t access it. Either
there’s no default gateway, its address is wrong, or it isn’t
functioning.

Pinging the Local Area Network

Here is a series of ping commands to use in finding where a problem

 occurs on a local area network. Run them in the order shown, and
don’t go on to the next command until all of the previous commands
work properly. In this example:

• The computer being tested is named Winxp, with IP address

192.168.1.101.
• There’s another computer on the network, named Win98, with
IP address 192.168.1.123

Substitute the appropriate IP addresses and computer names for your

network.

Command Target What Ping Failure Indicates

ping 127.0.0.1 Loopback address Corrupted TCP/IP installation
ping localhost Loopback name Corrupted TCP/IP installation
ping 192.168.1.101 This computer’s IP address Corrupted TCP/IP installation
ping winxp This computer’s name Corrupted TCP/IP installation
ping 192.168.1.123 Another computer’s IP address Bad hardware or NIC driver
ping win98 Another computer’s name NetBIOS name resolution
failure

To fix a corrupted TCP/IP Installation on Windows XP, follow the steps in this Microsoft
Knowledge Base article. For Windows 95/98/Me, un-install the TCP/IP protocol in Control Panel |
Network, reboot, and re-install it. If that doesn’t fix it, use this procedure on Windows 95 or 98.

Pinging the Internet

You can also use ping to find a problem with Internet access. Run these commands in the order
shown, and don’t go on to the next command until all of the previous commands work properly.
Use the Default Gateway and DNS Server addresses that you got from the winipcfg or ipconfig
/all command.

Command Target What Ping Failure Indicates

ping w.x.y.z Default Gateway Default Gateway down
ping w.x.y.z DNS Server DNS Server down
ping w.x.y.z Web site IP address Internet service provider or web site
down
ping www.something.com Web site name DNS Server down or web site down