ŞI LUNA A ÎNCHIS UN OCHI

Soarele îmbracă-n aur

Şi-n păienjeniş de fire
Tot întinsul care duce
Spre Cosmeşti, spre mănăstire.

Două tinere măicuţe

În sutane lungi şi grele
Trec pe drumul plin de soare,
De nisip şi pietricele.

Harul Domnului, de-a pururi

Scaldă-n sfânta psalmodie
Chipurile lor suave
Pline de cucernicie.

Dicutând despre canoane

Şi porunci - acele zece
Şi luându-se cu vorba
Au uitat că vremea trece.

Într-atât se cufundară
Maicile preacuvioase,
Că nici n-au băgat de seamă
C-a trecut de ora şase.

Vorbele se pierd în haos

Risipindu-se ca fumul,
Dar deodată se opriră;
Nu cumva greşit-au drumul?

Parcă alta e şoseaua

Spre lăcaşul manăstirii
Nici o casă nu se vede.

Nu mai ştiu ce să mai facă:

Să se-oprească în zăvoi?
Să mai meargă înainte?
Sau să meargă înapoi?

Însă, Dumnezeu e mare

Şi în toate-ndurător,
N-o să lase la ananghie
Două maici făr-ajutor.

Şi în timp ce implorară
Milostenia Sfintei Vineri,
Ca prin farmec apărură
Chiar în urma lor doi tineri.

- Mergeţi înspre mănăstire?

A-ntrebat o maică-aparte.
- Da, pe-acolo trecem, însă
Noi ne ducem mai departe.

De ne daţi îngăduire
Noi putem să vă-nsoţim.
- Cu plăcere şi evlavie!
Celui veşnic mulţumim!

Şi-au pornit în grup tuspatru,

Pe şosea încetinel,
Panait la braţ c-o maică
Şi cu cealaltă Ionel.

Tot mergând de ele-aproape

Sângele-a-nceput să fiarbă
Şi alăturea, ici-colo
Câte-un pămătuf de iarbă.

Iarba verde, mătăsoasă,

Ce te-ndeamnă şi te cheamă,
Şi-un crâmpei de zare-albastră
S-a întins ca o năframă.

Le-au vorbit de Magdalena,

De infern, de raiul sfânt
Şi despre iertarea celor
Păcătoşi de pe Pământ.

Până le-au convins, în fine,

Fiindc-au mers mai mult de-un ceas
Pentru odihnă ar fi bine
Ca să facă-un mic popas.

Şi s-au aşezat pe iarbă,

Pe când luna ce-i privea,
Prevăzând ce-o să urmeze
A închis un ochi şi ea.

Restul, nu interesează
Dar, o voce sub copac
Îngânat-a: - Iartă-i, Doamne!
Iartă-i că nu ştiu ce fac!

Dar Olimpia, de-alături,

A răspuns printre suspine:
- Ba al meu, soră Varvara,
Ştie, şi-ncă foarte bine!