MOARTEA-NUNTĂ

În societăţile mai puţin evoluate, lumea sacrului domină asupra lumii

profane. Viaţa individuală constă dintr-o succesiune de etape: naşterea, nunta,
moartea, iar fiecăreia dintre acestea i se raportează ceremonii de trecere de la o
situaţie la alta.
Riturile de trecere, astfel numite de Van Gennep, sunt modalităţi practice
de „prezidare la trecerea materială dintr-un loc într-altul (pragul casei, hotar,
teritoriu strain), la trecerea individului de la o stare la alta de viaţă, de la o situaţie
socială la alta".1 Aceste rituri presupun existenţa a trei stadii ce reunesc practicile
înfăptuite:
a) rituri de separare sau de despărţire de vechea stare;
b) rituri de limită sau de integrare în noua stare;
c) rituri de agregare sau de integrare în noua stare.
Schimbările de statut nu se petrec fără să tulbure viaţa socială şi
individuală, astfel încât toate practicile, gesturile şi actele rituale săvârşite au rolul
de a micşora efectele lor dăunătoare şi de a ajuta individul să păşească sigur spre
noua stare în care urmează să se integreze.
Este cunoscută marea importanţă pe care o reprezintă ceremonialul de
înmormântare la toate popoarele, fiindcă din el se desprinde o anumită concepţie
despre viaţă şi lume, cu un deosebit şi puternic cult al străbunilor. Dragostea
pentru cei decedaţi, legătura sufletească a celor în viaţă cu cei plecaţi din mijlocul
lor, care se manifestă prin cinstirea lor, a dat naştere unui cult cu bogate şi multiple
manifestări rituale. Nimic nu este mai tenace decât cultul morţilor, nimic nu se
conservă cu mai mare consistenţă de-a lungul generaţiilor ca riturile funerare.

1
Arnold van Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p.22

1
 Pierderea definitivă a unui membru al familiei şi al comunităţii produce un
dezechilibru psihologic şi social. Riturile funerare au rolul de a restabili echilibrul
şi de a ajuta la integrarea defunctului în noua sa stare.
Moartea unui tânăr necăsătorit reprezintă un pericol pentru comunitate,
pentru toţi cei implicaţi deoarece defunctul nu a parcurs cea mai importantă etapă
din viaţa sa şi anume nunta, iar acesta s-ar putea întoarce sub formă de strigoi şi ar
produce o serie de neplăceri celor apropiaţi.
Ceremonialul ,,nunţii mortului”2 combină într-o ceremonie unicã şi
dramaticã nunta imaginarã a tânãrului cu logodnica sa, realizând în chip simbolic
separarea sa de lumea viilor şi agregarea în cea a morţilor. În ţãrile de tradiţie
creştinã ortodoxã, ritualul religios se îngrijeşte mult mai mult de procesul trecerii
de la viaţã la moarte, prin faptul cã oferã forme pentru a asigura nu numai secvenţa
centralã a ritului liminal printr-un serviciu bisericesc, ci şi secvenţele de separare
şi cele de agregare. Într-adevãr, preotul oficiazã o primă slujbã la casa defunctului,
care marcheazã separarea. Şi, în general, el ia parte la masa funebrã care adună viii
după înmormântare, consacrând separarea celui plecat de cei rãmaşi în viaţã şi
integrarea fiecăruia în lumea căreia îi aparţine. Dar această slujbă în casa mortului
şi această participare finală la prânzul funerar reprezintã foarte puţin faţă de
numeroasele obligaţii pe care tradiţia populară le impune părinţilor defunctului şi
celor din jurul său.
Pentru a releva importanţa săvârşirii nuntirii mortului, Gail Kligman în
lucrarea Nunta mortului: ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania face o
paralelă între riturile funebre şi cele maritale, evidenţiind secvenţele ritualice
paralele3:

2
Sintagmă folosită de către Gail Kligman în lucrarea Nunta mortului:ritual, poetică şi cultura populară în
Transilvania
3
Op.cit., Editura Polirom, Bucureşti, 2005, p. 165

2
 Nuntă Funeralii

îmbrăcarea miresei îmbrăcarea cadavrului

iertarea cerută de la familie
procesiunea la biserică
oferta de daruri; pominoc
mese rituale de celebrare
toastul ritual pentru
mire şi mireasa
iertarea cerută de la cei vii
procesiunea la capela cimitirului
ofrandele: pomenile
mese rituale comemorative
toastare rituală pentru
sufletul mortului

Desfăşurarea ceremoniei de înmormântarea a unui tânăr nelumit este

asemănătoare cu a unei ceremonii funerare obişnuite, adică ea conţine aceleaşi
secvenţe ritualice: parastasul, scoaterea mortului din casă, cortegiul, îngroparea,
pomenile, mesele rituale comemorative. Diferenţa ar fi asocierea dintre moarte şi
căsătorie. Astfel, răposatul tânăr era îmbrăcat în haine de mire şi era însoţit la
biserică de către un alai alcătuit din tineri, fiecare având roluri adecvate: druşte,
vornicei, staroste. Muzica era asigurată de către bocitoare (rareori există
muzicanţi), despre care Kligman afirmă că acestea s-ar afla în comunicare directă
cu mortul. Bocetele reamintesc circumstanţele specifice ale decesului, precum şi
relaţia mort-bocitoare sau mort-comunitate, ele descriind lumea morţilor şi
menţionând procesul separării de această lume şi al incorporării în cealaltă.
Natura extraordinară a înmormântării ca nuntă este subliniată în următoarele
versuri:
,, N-am văzut aşă un mire
Măi Dumi ca şi pă tine
Să zie popa acasă
Să te cunune pă masă.
Mirele sta-n copârşeu
Mireasa-i la Dumnezeu.”

3
 Pentru a fi completă ,,nunta mortului”, se obişnuia ca mirele mort să fie
căsătorit cu o fată nemăritată, fie iubita sa din timpul vieţii fie o verişoară sau o
vecină, îmbrăcată în straie de mireasă. În schimb, Gail Kligman, care a urmărit
aceste obiceiuri în satele maramureşene, menţionează faptul că unei mirese moarte
nu i se dă un mire, ci doar o cunună.
Ceremonialul funebru al tinerilor necăsătoriţi este adânc implantat în
tradiţia populară. Cercetătorul mai sus menţionat aminteşte de un caz petrecut în
anul 1979, când o familie primeşte confirmarea morţii fiului, dispărut pe fronturile
celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă nu au corpul defunctului, părinţii
organizează înmormântarea acestuia pentru ca sufletul să-şi găsească în sfârşit
liniştea. Cum tânarul era necăsătorit era necesară şi realizarea unei nunţi. Astfel,
pe masă, în locul bărbatului, a fost aşezată pălăria unui fecior, iar în jurul acesteia
se aflau mireasa şi întregul alai. Se săvârşeşte căsătoria mortului, iar atât acesta cât
şi familia sa vor trăi în pace.
Moartea timpurie a unui individ provoacă un dezechilibru ce afectează
întreaga comunitate. Chiar dacă este realizată nuntirea mortului şi este restabilită
ordinea, durerea celor apropiaţi nu poate fi stăvilită.

4
Bibliografie:

1. Kligman, Gail, Nunta mortului: ritual, poetică şi cultură populară în

Transilvania , Editura Polirom, Iaşi, 2005
2. Van Gennep, Arnold, Rituri de trecere, Editura Polirom, Bucureşti, 1998